12

Marele Stat Major

român în apărarea lui
Gh. Brătianu
şi Ion Mihalache*
Petre Otu

Profesorul oştirii

Deşi armata română a fost una din primele instituţii care au

suportat consecinţele comunizării ţării, zeci de ofiţeri, subofiţeri şi simpli
soldaţi luând drumul lagărelor de prizonieri, închisorilor sau în cel mai
fericit caz fiind trecuţi în rezervă, ea s-a implicat în mişcarea de
rezistenţă şi a încercat să protejeze şi să apere personalităţi culturale şi
politice de acţiunile abuzive ale autorităţilor tutelate de ocupantul
sovietic. Este şi cazul lui Gh. I. Brătianu şi Ion Mihalache de care ne vom
ocupa în cele ce urmează.
Viaţa şi activitatea marelui istoric Gh. Brătianu este intim legată
de oştire. În primul război mondial a intrat voluntar luptând ca
sublocotenent în bătălia de la Oituz, unde în luna august 1917 a fost
rănit1.
În perioada interbelică prin scrisul şi activitatea sa politică a
militat pentru modernizarea armatei sub aspectul structurii
organizatorice, dotării şi instruirii ei în aşa fel încât să răspundă misiunii
fundamentale - apărarea graniţelor ţării.
La declanşarea războiului contra Uniunii Sovietice a acţionat o
perioadă în cadrul Corpului de cavalerie, comandat de generalul Mihail
Racoviţă. Concomitent, Gheorghe Brătianu a luat locul lui N. Iorga la
Şcoala Superioară de Război. În luna februarie 1942, Gh. Brătianu a
prezentat în faţa ofiţerilor promoţiei a 48-a (1940-1942) cursul
“Originile şi formarea unităţii româneşti” ce a numărat 6 prelegeri2.
După 23 august 1944, Gh. Brătianu a fost una din primele
personalităţi ce trebuiau supuse represiunii de către ocupantul sovietic

*
Comunicare prezentată la Simpozionul Internaţional Europa după Yalta - Experienţa
totalitară organizat de I.N.S.T. în Bucureşti, la 30 mai-1 iunie 1996.

12
 MARELE STAT MAJOR ROMÂN ÎN APĂRAREA LUI GH. BRĂTIANU ŞI ION MIHALACHE

şi aliaţii lui interni. Edificator mi se pare articolul editorial “Schimbarea

la faţă a d-lui Gh. Brătianu”, publicat de ziarul “Scânteia” din 23
septembrie 1944. Articolul era deosebit de virulent, încriminând
activitatea savantului de până atunci şi mai ales îndrăzneala de a scrie
despre politica expansionistă a U.R.S.S., care se întinde “dincolo de
frontierele vechi ale imperiului ţarist”3.
Cu toate aceste semnale ce se înscriu în seria rechizitoriilor
cominterniste, urmărind compromiterea lui Gh. Brătianu, acesta este
solicitat să-şi continue activitatea de profesor la Şcoala Superioară de
Război, care era subordonată nemijlocit Marelui Stat Major.
Răspunzând invitaţiei adresate la 7 februarie 1945 de colonelul
Ion Codreanu, comandantul acestei instituţii, Gh. Brătianu a prezentat
cursul “Formele de organizare a păcii în istoria universală” care a avut 4
prelegeri ţinute la datele de 28 şi 30 mai, 6 şi 13 iunie 4. Dacă la
Universitate cursul se oprea în pragul secolului al XIX-lea, la Şcoala
Superioară de Război el a fost adus la zi. Din păcate nu cunoaştem
conţinutul prelegerilor 2, 3 şi 4 care prezintă un interes aparte, dat fiind
că războiul se încheiase în Europa la 9 mai 1945.
În anul universitar 1944/1945 Gh. Brătianu nu mai figurează
printre profesorii de la Şcoala Superioară de Război, locul său la Istoria
Universală fiind luat de profesorul C. Marinescu.
O altă împrejurare când Marele Stat Major a intervenit în favoarea
savantului a fost legată de aplicarea reformei agrare din 1945.
După cum se cunoaşte, decretul lege pentru înfăptuirea reformei
agrare din 23 martie 1945 prevedea la articolul 3, aliniatul f că sunt
supuse exproprierii “bunurile agricole de orice fel ale cetăţenilor români
care s-au înscris voluntari pentru a lupta împotriva Naţiunilor Unite”.
Pornind de aici autorităţile însărcinate cu aplicarea legii s-au adresat
Ministerului Apărării Naţionale cerând detalii privind situaţia militară din
timpul războiului a două mari personalităţi politice - Ion Mihalache şi Gh.
Brătianu. Aceştia intraseră în conştiinţa publică şi ca voluntari în
războiul pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, declanşat
la 22 iunie 1941. În funcţie de răspunsul Ministerului Apărării Naţionale
bunurile funciare ale celor doi urmau să intre sau nu sub incidenţa
articolului de lege mai sus amintit.
Comisia de plasă pentru reforma agrară Rociu, judeţul Argeş unde
Gh. Brătianu avea o moşie, a trimis, în iunie 1945, o adresă prin care
solicita să i se precizeze dacă Gh. Brătianu a fost sau nu voluntar în
războiul declanşat la 22 iunie 1941 5. Cabinetul ministrului de Război a
transmis cererea Marelui Stat Major, iar acesta a cerut Armatei 4,
Comandamentului 4 Teritorial şi Inspectoratului general al Cavaleriei 6
relaţii despre activitatea militară a savantului. Ultimul comandament a
răspuns că Gh. Brătianu a fost concentrat la fostul Corp de cavalerie în
calitate de voluntar în perioadele 9 iulie-30 noiembrie 1941 şi 16 iulie-
24 septembrie 1942 7. Marele Stat Major, secţia I a comunicat acest
răspuns comisiei de plasă pentru reforma agrară (adresa nr. 216 030
din 8 august 1945)8. Ulterior, Inspectoratul General al Cavaleriei a

13
 Petre Otu

revenit asupra raportului anterior cerând anularea lui deoarece “s-a

comunicat greşit că a fost concentrat ca voluntar, eroare ce a fost
observată în urma unei cercetări de amănunt a situaţiei ofiţerului, ale
cărui forme se aflau la M.R. Batalionul Depozit, unde se găseşte
repartizat pentru mobilizare” 9. În noul raport (nr. 12178 din 21 august
1945), Inspectoratul General al Cavaleriei precizează că maiorul în
rezervă Gh. Brătianu “a fost concentrat la corpul de cavalerie pe baza
ordinelor de chemare şi nu ca voluntar” 10. Data însumării la Corpul de
cavalerie a fost 12 iulie 1941 şi nu 9 iulie cum era menţionat în primul
document.

De la căpitan la maior

Pentru lămurirea situaţiei ofiţerului, Marele Stat Major a întreprins

noi cercetări la Comandamentul Teritorial Putna, care a preluat arhiva
Diviziei 7 infanterie, unde Gh. Brătianu a fost concentrat la declanşarea
războiului. În documentele acestei mari unităţi istoricul figura ca
prezent la mobilizare pe data de 22 iunie 1941 (ordin de zi nr. 1/1941),
iar pe data de 18 iulie el era detaşat la Armata 3 11. După cum se
observă, documentele conţin unele neconcordanţe privind situaţia
militară a lui Gh. Brătianu în primele săptămâni de război. Ele se
datorează modului diferit cum au operat serviciile unităţilor şi marilor
unităţi în cauză. Corpul de cavalerie l-a solicitat pe Gh. Brătianu, printr-
un raport către Armata 3 la 9 iulie şi l-a însumat la data de 12 iulie,
când s-a prezentat. Divizia 7 infanterie l-a scos din evidenţă la data de
18 iulie, când a primit ordinul de la Armata 3, de mutare la Corpul de
cavalerie. Gh. Brătianu nu a făcut parte din comandamentul Armatei 3,
acesta emiţând doar ordinele de scoatere din evidenţă şi, respectiv,
mutare.
Din documentele cercetate, rezultă că Gh. Brătianu, căpitan de
rezervă (avansat maior în martie 1942) a fost concentrat la Divizia 7
Infanterie între 22 iunie-12 iulie 1941, iar la Corpul de cavalerie între 12
iulie-30 noiembrie 1941 şi 16 iulie-24 septembrie 1942.
Comandamentul Teritorial Putna a raportat Marelui Stat Major că
Gheorghe Brătianu a fost mobilizat pe baza ordinelor de chemare ca
orice ofiţer de rezervă şi nu ca voluntar. El nu a fost încadrat într-o
subunitate combatantă ci a fost ataşat Biroului 2 informaţii -
contraspionaj, al Corpului de cavalerie, unde a fost folosit ca translator
de limba germană.
Documentele militare arată, deci, că Gh. Brătianu nu a acţionat ca
voluntar începând cu 22 iunie 1941 ci a fost mobilizat ca orice ofiţer de
rezervă chemat să-şi facă datoria sub drapel. Aceeaşi opinie este
împărtăşită şi de urmaşii marelui savant, Maria Brătianu declarând că
voluntariatul tatălui său este o “legendă’. Totuşi, în opinia publică
românească Gh. Brătianu a intrat ca voluntar în război, el repetând

14
 MARELE STAT MAJOR ROMÂN ÎN APĂRAREA LUI GH. BRĂTIANU ŞI ION MIHALACHE

gestul din 1916. În acest sens, amintesc articolul lui Ion Vinea “Eternul
voluntar”, publicat în ziarul “Curentul” din 29 octombrie 1941. Articolul
prilejuit de primirea decoraţiei germane “Crucea de Fier”, clasa a III-a şi
a II-a, la 26 octombrie 1941, releva faptul că Gh. Brătianu se înscrisese
voluntar, ca şi în primul război.
Şi Inspectoratul general al Cavaleriei, aşa cum am precizat, în
adresa iniţială a confirmat statutul de voluntar.
Ajunşi la acest punct dorim să precizăm două lucruri. Mai întâi că
investigaţiile noastre nu au putut să demonstreze existenţa unei cereri
formale a lui Gheorghe Brătianu de înscriere ca voluntar în războiul ce a
început la 22 iunie 1941 şi care avea ca obiectiv eliberarea Basarabiei şi
a nordului Bucovinei, răpite de sovietici cu un an în urmă. Nici
comandamentele militare solicitate să clarifice situaţia militară a
savantului nu amintesc de un document de acest gen. Este de presupus
că nici nu a existat.
În al doilea rând, Gheorghe Brătianu în anii războiului nu a
dezminţit pe nici o cale informaţiile care îi acreditau în ochii opiniei
publice calitatea de voluntar.

Ancheta

Demersurile savantului pentru clarificarea situaţiei militare s-au

declanşat după ce Marele Stat Major a răspuns cererii adresate de plasa
Rociu atestând calitatea de voluntar. Perspectiva pierderii proprietăţii,
moştenire de familie, l-a determinat pe Gh. Brătianu să intervină pe
lângă fostul său comandant, generalul Mihail Racoviţă pentru anularea
acestui răspuns. Marele Stat Major s-a conformat, declanşând noi
investigaţii documentare şi pe această bază a infirmat aprecierea
iniţială de voluntar de război.
Autorităţile de atunci, aşa cum denotă documentele cercetate de
noi, n-au fost convinse de veridicitatea celor afirmate de militari,
declanşând o anchetă, la care au fost obligaţi să răspundă colonelul
Nanoescu Eugen - şeful secţiei I (organizare-mobilizare) din Marele Stat
Major şi locotenent-colonelul Şt. Panaitescu Bogdan, şeful Biroului 1 din
aceeaşi secţie, ofiţer care a condus cercetările privind stabilirea situaţiei
militare a istoricului 12.
Cei doi ofiţeri şi-au apărat punctul de vedere, afirmând că Gh.
Brătianu nu a fost voluntar de război. Lt. Col. Şt. Panaitescu în declaraţia
sa a arătat că primul răspuns nu s-a bazat pe o cercetare de arhivă, ci
pe amintirile sale. Ulterior, adâncind investigaţiile a ajuns la concluzia,
bazată pe documente, că marele istoric nu a fost voluntar.
În pofida mutaţiilor prin care trece armata (introducerea
aparatului politic, epurări masive etc.) şi a presiunilor, serviciile Marelui
Stat Major şi-au menţinut punctul de vedere. În toamna anului 1946 Gh.
Brătianu a cerut o nouă dovadă că nu figurează în tabelele Marelui Stat

15
 Petre Otu

Major ca voluntar. Şeful secţiei 1, generalul M. Protopopescu propunea

şefului Marelui Stat Major să-i fie satisfăcută solicitarea întrucât în
documentele militare nu există nici o cerere a savantului de a se angaja
voluntar pe front. Şeful Marelui Stat Major şi ministrul de Război
decideau ca informaţiile să fie cerute Ministerului de Justiţie, unde au
fost trimise tabelele de voluntari 13.
Nu cunoaştem rezultatul final al demersurilor lui Gh. Brătianu, în
această problemă, dar nu este greu de presupus ţinând cont de destinul
său tragic. Scos din învăţământul universitar, cu domiciliu forţat, este
închis la Sighet (1950) unde după 3 ani de regim de exterminare, moare
în aprilie 1952, la 55 de ani 14.

Investigarea lui Ion Mihalache

Şi Ion Mihalache, unul din liderii Partidului Naţional Ţărănesc s-a

aflat în aceeaşi situaţie juridică, prevăzută de legea reformei agrare.
Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, sub semnătura ministrului
Constantin Agiu, a cerut la 2 octombrie 1945, prin adresa nr. 177 538,
Ministerului de Război să i se comunice dacă acesta a fost voluntar în
războiul contra Aliaţilor15. Având în vedere cele întâmplate în cazul Gh.
Brătianu, se solicită să se anexeze şi o copie de pe foaia matricolă prin
care să se poată controla situaţia militară a liderului naţional-ţărănist.
Marele Stat Major primeşte, din nou, sarcina de a rezolva problema şi a
formula un răspuns. Investigaţiile au arătat că multe documente
referitoare la perioada 1941-1942 au ars în gara Turnu Severin, în
noaptea de 15/16 aprilie 1944, în urma bombardamentului aviaţiei
anglo-americane. Între ele şi registrele de primire-ieşire ale Marelui Stat
Major, prin care se puteau verifica actele şi ordinele primite sau emise
de acesta16. În faţa acestei situaţii Marele Stat Major a solicitat relaţii
Diviziei 3 infanterie şi Cercului Teritorial Muscel, care primise arhiva
Regimentului 30 Dorobanţi (partea sedentară), unde era în evidenţă Ion
Mihalache. Rapoartele celor două instituţii şi foaia matricolă găsită
arăta că acesta a fost mobilizat la data de 16 iulie 1941, conform
ordinului nr. 6 708 şi demobilizat la data de 6 august 1941 prin ordinul
nr. 3051, ambele emise de Marele Cartier General, eşalonul 2 (partea
rămasă în ţară)17. Cum ordinele nu se mai găseau la arhivă fiind distruse
în bombardamentul din 15/16 aprilie 1944, Marele Stat Major l-a invitat
pe Ion Mihalache la o discuţie privind activitatea sa la începutul
războiului. Fruntaşul naţional-ţărănist a trimis o scrisoare însoţită de
câteva documente, ce clarificau situaţia sa militară. Potrivit celor scrise
de Ion Mihalache, la începutul lunii iunie 1941, generalul Ion Antonescu
a depus mari străduinţe pentru ca acesta să intre într-un cabinet de
război. Ion Mihalache a refuzat oferta, fiind însă prevenit că în caz de
mobilizare va fi destinat Marelui Cartier general, ca sfetnic politic al
conducătorului statului. Dorind să evite o asemenea situaţie, Ion

16
 MARELE STAT MAJOR ROMÂN ÎN APĂRAREA LUI GH. BRĂTIANU ŞI ION MIHALACHE

Mihalache a cerut Marelui Cartier General, după declanşarea războiului,

să fie repartizat pe front la o unitate combatantă 18. Marele Cartier
General, eşalonul 2, sub semnătura generalului Mazarini i-a răspuns ca
nu poate rezolva favorabil cererea19. Totuşi, la data de 16 iulie 1941,
Marele Cartier General, eşalonul 2 l-a mobilizat pe Ion Mihalache, fără a
face vreo aluzie la cererea sa anterioară20.
La 4 august 1941, Ion Antonescu şi Ion Mihalache au avut o lungă
convorbire la Iaşi, în care ultimul a refuzat, din nou, propunerea
conducătorului statului de a-i fi sfătuitor politic. La 6 august 1941, Ion
Mihalache a fost demobilizat, iar la 1 ianuarie 1942 a fost şters din
controalele armatei, fiind trecut în retragere pentru limită de vârstă21.
Anterior, la 27 iulie 1941, după eliberarea întregii Basarabii, liderul
national-ţărănist a adresat o scrisoare Marelui Cartier General, de
demobilizare “întrucât nu mai sunt actuale motivele (subliniere în textul
original) ce m-au determinat să cer mobilizarea subsemnatului,
destinându-mă la una din unităţile combatante”22.
Ţinând cont de documente găsite şi de precizările lui Ion
Mihalache şeful Marelui Stat Major, generalul Costin Ionaşcu, a raportat,
la 3 decembrie 1945, ministrului de Război, opinia că acesta “nu a fost
voluntar în războiul contra aliaţilor”. Prezenţa lui Ion Mihalache pe front
s-a redus practic la o singură zi, cea de la 4 august 1941, timp în care a
discutat cu Ion Antonescu. Marele Stat Major propunea să se răspundă
în acest sens Ministerului Agriculturii şi Domeniilor23.

Încercări eşuate

Ca şi în cazul lui Gh. Brătianu organele militare utilizând aceeaşi

argumentaţie, au încercat să-l protejeze şi pe Ion Mihalache. Rezultatul
a fost acelaşi, liderul naţional-ţărănist fiind implicat în “cazul Tămădău”,
judecat şi condamnat la mulţi ani de închisoare. A sfârşit în temniţa de
la Râmnicu-Sărat, în martie 1963.
Situaţia celor două ilustre personalităţi reprezintă destule
asemănări. Amândoi au participat la primul război mondial, faptele lor
de arme fiind răsplătite prin decorarea cu ordine şi medalii. În perioada
interbelică, deşi în tabere politice diferite, cei doi au rămas ataşaţi
armatei, acţionând în limita posibilităţilor lor pentru întărirea şi
modernizarea acesteia. De asemenea, şi-au păstrat calitatea de ofiţer
de rezervă, rămânând în ştatele de mobilizare ale Marelui Stat Major.
În perioada iniţială a războiului cei doi oameni politici au intrat în
conştiinţa publica drept voluntari, deşi ei fiind ofiţeri de rezervă aveau
obligaţii militare de la care nu se puteau deroga. După 23 august 1944
cei doi au suportat din plin represiunea unui regim impus de ocupantul
străin, sfârşind în temniţă.
După 6 martie 1945, Marele Stat Major a căutat să-i protejeze de
injoncţiunile la care i-au supus autorităţile ce s-au prevalat de calitatea

17
 Petre Otu

lor de voluntari de război, încercând să le confişte proprietăţile.

Ofiţerii din Marele Stat Major, în documentele oficiale trimise
comisiilor de reformă agrară, au negat calitatea de voluntar, arătând că
ei au fost mobilizaţi ca ofiţeri de rezervă, ce figurau în ştatele de
mobilizare ale unităţilor şi marilor unităţi.
Pentru atitudinea lor unele cadre au fost anchetate şi, probabil, au
suportat consecinţe negative.
Pe lângă această atitudine adoptată de unele structuri militare şi
unii ofiţeri, documentele cercetate de noi fac lumină şi în ceea ce
priveşte calitatea de voluntar a celor două personalităţi. Potrivit Marelui
Stat Major, cei doi au fost mobilizaţi ca ofiţeri de rezervă şi nu ca
voluntari, postură ce nu se regăseşte în registrele de evidenţă sau
documentele emanând de la unităţile şi comandamentele pe lângă care
au fost ataşaţi.

Note

18
 1
. A se vedea Gheorghe I. Brătianu, File rupte din cartea războiului, Bucureşti, 1934.
2
. Gheorghe I. Brătianu , Originile şi formarea unităţii româneşti. Prelegeri ţinute la Şcoala
Superioară de Război, Ediţia a II-a, Editura Academiei de Înalte Studii Superioare de Război,
Bucureşti, 1994 (Ediţie îngrijită, postfaţă, repere cronologice şi addenda de comandor Aurel
Pentelescu şi locotenent-colonel Petre Otu).
3
. Ibidem, pp. 222-223.
4
. Ibidem, pp. 215-217.
5
. ANB, fond Ministerul de Război, Marele Stat Major, dosar nr. 204, f. 17.
6
. Ibidem, f. 24.
7
. Ibidem, f. 96
8
. Ibidem, f. 57
9
. Ibidem, f. 86
1
0. Ibidem.
1
1. Ibidem, f. 96
1
2. Ibidem, f. 90-92
1
3. Ibidem, f. 111-113.
1
4. Maria Gh. Brătianu, Georges I. Brătianu: l’énigme de sa mort. Les témoignages, Paris,
1988.
1
5. ANB fond Ministerul de Război - Marele Stat Major, dosar nr. 203, f. 17.
1
6. Ibidem, f. 45-47
1
7. Ibidem, f. 20.
1
8. Ibidem, f. 16
1
9. Ibidem, f. 17
2
0. Ibidem, f. 18
2
1. Ibidem, f. 39-40
2
2. Ibidem, f. 19
2
3. Ibidem, f. 86