Integrarea României în Uniunea

Europeană
 Istorie

• România a fost prima ţară din Europa centrală şi de est care a avut relaţii

oficiale cu Comunitatea Europeană. În ianuarie 1974, o înţelegere a inclus
România în Sistemul Generalizat de Preferinţe al Comunităţii, după care a
semnat o serie de acorduri cu CEE pentru facilitarea schimburilor comerciale.
În 1980, România a procedat la recunoaşterea de facto a Comunităţii
Economice Europene, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte
România - CEE, concomitent, fiind semnat şi Acordul asupra Produselor
Industriale.
• Relaţiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990,
urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerţ şi Cooperare. Acordul
european a intrat în funcţiune în februarie 1995. Prevederile comerciale au
fost puse în aplicare începând din 1993 printr-un "Acord Interimar". România
a trimis solicitarea de a deveni membru pe 22 iunie 1995, împreună cu 
Declaraţia de la Snagov, un document semnat de toate cele paisprezece
partide politice importante ale României, în care acestea îşi exprimau sprijin
deplin pentru integrarea europeană.
• În iulie 1997, Comisia şi-a publicat "Opinia asupra Solicitării României de a Deveni Membră a
Uniunii Europene". În anul următor, a fost întocmit un "Raport privind Progresele României
în Procesul de Aderare la Uniunea Europeană". În următorul raport, publicat în octombrie
1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu condiţia
îmbunătăţirii situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi pregătirea unei strategii economice pe
termen mediu). După decizia Consiliului European de laHelsinki din decembrie 1999,
negocierile de aderare cu România au început la 15 februarie 2000.
• Obiectivul României a fost de a obţine statutul de membru cu drepturi depline în 2007. La
summit-ul de la Thessaloniki (Salonic) din 2004 s-a declarat că Uniunea Europeană sprijină
acest obiectiv.
• În Raportul de ţară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentară europeană
în grupul popularilor creştin-democraţi, se menţionează că "Finalizarea negocierilor de
aderare la sfârşitul lui 2004 şi integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă
două probleme structurale endemice: eradicarea corupţiei şi punerea în aplicare a reformei".
Recomandările destinate autorităţilor române privesc: măsurile anticorupţie, independenţa
şi funcţionarea sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea abuzurilor politiei.
• Amendamentul 19 al aceluiaşi raport a dat cele mai multe emoţii la Bucureşti, deoarece în
acesta se propunea iniţial suspendarea negocierilor cu România. "Parlamentul European cere
Comisiei o analiză detaliată şi o monitorizare permanentă a problemelor menţionate în
raport şi raportarea acestora către parlament. Prin urmare, recomandă Comisiei şi Consiliului
să reorienteze strategia de aderare a României, pentru a îndruma această ţară către un stat
de drept. (...) Cere Comisiei să stabilească de urgenţă un plan pentru o monitorizare mai
bună şi mai eficientă a implementării acelei părţi a legislaţiei europene deja adoptate de
România, în special în ceea ce priveşte justiţia şi afacerile interne", se arată în amendament.
• După dezbaterea din Parlamentul
European, raportului i s-a dat câştig
de cauză, însă s-au realizat câteva
schimbări care au moderat tonul
acestuia. România a reacţionat
imediat prin realizarea unui plan de
acţiune pentru anii dinaintea aderării.
Până la sfârşitul anului şi pe parcursul
anului 2004, Uniunea Europeană a dat
semnale bune în privinţa României iar
la summit-ul de la Bruxelles din 2004,
primul al uniunii lărgite, România a
primit asigurări că face parte din
primul val al extinderii alături de 
Bulgaria şi celelalte 10 state care au
aderat la 1 mai la Uniune şi că
Uniunea Europeană are în vedere
integrarea acesteia la 1 ianuarie 2007,
conform planului. Comisarului
european pentru extindere, Günter
Verheugen, a exprimat de multe ori în
vizitele sale dorinţa Uniunii de a
vedea România cât mai repede ca
membru cu drepturi depline al
acesteia.
• România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de
iarnă de la Bruxelles din 17 decembrie 2004. Tratatul de aderare a fost
semnat pe 25 aprilie 2005 la Abaţia Neumünster dinLuxemburg, urmând
ca cele două ţări să adere la 1 ianuarie 2007, cu excepţia cazului în care
sunt raportate încălcări grave ale acordurilor stabilite, caz în care aderarea
va fi amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008 (clauze de salvgardare).
• Comisia Comunităţilor Europene a publicat în octombrie 2005 un nou 
raport de ţară, privind progresele înregistrate de România în perspectiva
aderării la UE. Potrivit acestuia, România continuă să îndeplinească atât
criteriile politice pentru a deveni Stat Membru cât şi criteriul unei
economii de piaţă funcţionale. Raportul afirmă că „o punere în practică
serioasă a programului propriu de reforme structurale îi va permite să
facă faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor de piaţă din cadrul UE.“.
Raportul mai precizează că România a făcut progrese semnificative în
alinierea legislaţiei interne la legislaţia Uniunii Europene şi va fi capabila
să-şi îndeplinească obligaţiile de Stat Membru al Uniunii începând cu
momentul preconizat al aderării, dacă va accelera pregătirile într-o serie
de domenii şi se va concentra pe consolidarea capacităţii administrative în
ansamblul ei.
 Opinia publică

• În general, în România, opinia

publică este favorabilă
integrării europene. Potrivit
Eurobarometrului 64,
desfăşurat în toamna anului
2005, încrederea românilor în
Uniunea Europeană, deşi încă
cea mai mare între statele
membre sau în curs de aderare,
este tot mai apropiată de cea a
altor state membre: 64% faţă
de 62% în Portugalia şi Grecia.
 Statutul României în Uniune

• După semnarea Tratatului de

aderare la 25 aprilie 2005,
România a devenit stat în curs de
aderare, obţinând statutul de
observator activ la nivelul tuturor
instituţiilor comunitare, fiind
necesară asigurarea prezenţei
reprezentaţilor români la nivelul
instituţiilor europene şi al
grupurilor de lucru ale acestora.
Statutul de observator activ a
permis Românei să îşi exprime
punctul de vedere, fără drept de
vot, în procesul de luare a deciziilor
la nivel comunitar, putând astfel
influenţa aceste decizii şi
promovându-şi intereselor
naţionale.
• România a participat ca observator activ în
următoarele instituţii ale Uniunii Europene:
• Parlamentul European,
• Consiliul European,
• Consiliul Uniunii Europene,
• Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi –
COREPER I şi II,
• Grupurile de lucru ale Consiliului,
• Comitetele şi grupurile de lucru ale Comisiei
Europene,
• Comitetului Regiunilor şi Consiliului Economic
şi Social.
• După aderare România a trecut de la statutul de
observator activ la cel de membru cu drepturi
depline. România a devenit a şaptea ţară din UE
după numărul de locuitori. Ţara desemnează 35
de deputaţi pentru Parlamentul European, dar
numărul acestora va scădea printr-o reorganizare
a locurilor din Parlament stipulată în Tratatul de
la Nisa. Limba română a devenit una dintre
limbă oficială|limbile oficiale ale Uniunii (a
şaptea după numărul de vorbitori, în concurenţă
strânsă cu limba neerlandeză|neerlandeza],
urmând ca oricare cetăţean al UE să se poată
adresa instituţiilor în această limbă. Denumirea
de „Uniune Europeană”, în limba română, a
primit statut oficial.
 Efecte asupra viitorului Uniunii
• Amplasarea geopolitică a României va
influenţa politica UE cu privire la relaţiile
cu Europa de Est, Orientul Mijlociu, 
Turcia şi Asia. Prin Iniţiativa de Cooperare
în Sud-Estul Europei (SECI), România are
o oportunitate de a-şi demonstra
supremaţia în regiune.
• Integrarea în Uniunea Europeană a
influenţat şi relaţiile regionale ale
României. În consecinţă, România a impus
un regim de vize pentru câteva state est-
europene precum Republica Moldova, 
Serbia, Muntenegru, Rusia
, Ucraina, Belarus şi Turcia.
• Oficialii consideră că ţara face parte atât
din Europa Centrală cât şi din Balcani.
Acest lucru reflectă ambiţiile dualiste ale
guvernului român, care doreşte
îmbunătăţirea integrării euro-atlantice a
ţării, concomitent cu crearea unei zone de
stabilitate la Marea Neagră.
 Autor

Pîrvu Sorin
10 E