Sunteți pe pagina 1din 30

PAUL PĂUN

PLĂMÂNUL SĂLBATEC
CU 2 GUAŞE DE S. PERAHIM

“BUCOVINA” / I. E. TOROUŢIU / BUCUREŞTI


1 9 3 9
În noaptea aceea, pentru prima oară
lumea s-a oprit într-o respiraţie adâncă
şi în inima ei, ca o largă prăpastie
s-a deschis aşteptarea.

Treaz de o lumină tristă, interioară


cu gesturi atente, prelungi
cu umbre, cu dansuri,
călcam pe locuri reci, lunecoase, adânci
ca pe un oraş înecat
purtător de oglinzi şi blesteme.

Aveam
o misterioasă întâlnire cu noaptea
atunci
când pentru prima oară lumea s-a oprit
ca să mă aştepte.

Îi spuneam în gând
noapte, logodnica mea,
ce mult iubesc lumina ta de fantomă,
ce mult iubesc, în libertatea singurătăţii tale
arborii fără rădăcină ai delirului
ce mult iubesc, în ploile tale negre, suferinţa.
Eşti uneori palidă de febre
şi eu
sunt atunci un om al febrelor, al morţii;
eşti uneori
caldă ca subsuorile femeilor
profundă ca pădurile agitate de vânt
şi eu iubesc atunci întâmplările neaşteptate
şi forţele de fier ale naturii.
Eşti uneori lumina asta tristă, interioară
când lucrurile curg în jurul meu şi fug însetate,
când fruntea trece printr-o oră mai rotundă,
mai umană,
când vântul îmi vorbeşte în somn ca într-o cutie de
rezonanţă,
când buzele-mi sunt albe.
Atunci, îmi place să ştiu
că port pe ele o sămânţă incendiară
îmi place să ştiu
cum s-o arunc peste această lume impură.

Dar cu o voce arsă de emoţii i-am spus


sunt poet
ca şi cum mi-aş fi spus numai mie
şi pe obraz, sub flacăra lunii,
genele grele umbreau
o descrescândă orgă, tremurătoare.
Ieşit din apele tale, adolescenţă,
mai port pe piele sarea lor amară
mai port în mine un oraş înecat
pe care l-am lăsat în întuneric.

Tu, alb oraş înecat în adolescenţă!


Nopţile lungi cu subsuorile goale
ceaţa lor luminoasă
străzile tale cu miros de salcâmi
dulci, plouaţi, şi de buruiană,
am ieşit din valuri şi le-am lăsat
la fund, cu luminile stinse;
dar drumurile mele şi vorbele tari
care m-au rupt şi m-au adus între oameni
de la tine au pornit
de la revoltele tale incerte.
Oraş stufos
tremurător şi fluid
ca frunzele-n oglinzile din ape,
ce ondulate străzile tale,
ce străzi câineşti
ce lucitoare noroaie
joacă la fund, înecate cu tine!

Ca un stol ameţit năvăleam pe străzi


buimac de vânt şi de lumea de sticlă.
Ca două porumbiţe, joase, fluturau
mâinile sburând lângă pulpe.
Mă întâlneam cu visele mele
pe jumătate goale, pe jumătate stinse şi uitate,
purtam în ochi sburdalnice fantome
şi le suflam în lume
şi muzica din sângele meu
era muzica din spumele lor risipite.
Mângâiam aerul moale al verii
şi sub palma mea
rămânea un şold de femeie
şi fluturi sburau
sub sărutările mele.
Şi numai ostenit ca de-o comoară
ridicând pleoapele
făceam dimineaţă.

O, cât de mult iubeam pleoapele grele


şi dimineţile din pânză de păianjen.
În firele lor se destrămau misterele
se răsuceau uliţele
se aburea oraşul cu ceaţă
şi-n tot oraşul numai gârlele trăiau
numai picioarele podurilor, tulburi.
Ieşeau pe teren personagii secrete
şi toţi sălbatecii mei bălăceau în noroaie
şi gârla alerga ciudat colorată
şi vagabonzi păroşi intrau
în trupurile scuturate ale copacilor
intrau
în picioarele podurilor tulburi.
Şi nimeni nu era atunci atât de
mare,
nimeni nu ştia
fericirea mea de Robinson Crusoe:
ţineam pământul între firele genelor
şi populam cu mine toată lumea.

Iar când
treceau femeile pe podul meu
cu umerii obrajilor înalţi,
cu haine de mătase curgătoare,
cu umbletul lor somnoros,
cu buzele mate
cu aerul din jurul lor o nebuloasă fierbinte,
un monstru aprins şi frenetic sărea
batjocoritor şi solemn
ridica pălăria
şi părul sălbatec râdea hohotind
până la degete
până la glezne.
Grozav le iubeam!
Cu o cavalerească cruzime,
cu o înfricoşătoare duioşie,
le vorbeam despre dragoste
ca despre o crimă de artă.

- Ce frumos, spuneam,
aş face boabe de cafea din părul tău
şi le-aş râşni şi le-aş bea calde!
Ce frumos, degetele tale lungi
le-aş sfâşia până la umeri
şi aş flutura
cu ele, sângerânde serpentine!
Ce frumos, fesele tale ca doi copii adormiţi
le-aş gâtui şi le-aş svârli în gârlă.
Te iubesc, femeia mea,
te iubesc,
cum iubeşte asasinul carnea şi cuţitul.
O,
ca un şoarece de câmp m-aş hrăni
din lanul de ovăz al pântecului tău,
ca un rătăcit prin păduri aş ronţăi
rădăcinile tale ascunse în glezne!
O, dă-mi, iubita mea,
dă-mi fruntea, umerii, buzele tale
să le împart ca proclamaţii incendiare!
Purtând aprinse în braţe femeile mari
ieşeam din vis într-un oraş bătrân,
uscat,
pregătit pentru incendii.
Şi pentru că plămânii mei erau în flăcări
şi pentru că-n mănuşile vorbelor
pusesem
carne şi mâini,
veneau să stingă focul
pompierii societăţii ultragiate
cu sprâncenele cărunte trase peste ochi
se apropiau de patul funebru al inimii mele
şi
ai să spargi sare, Robinson Crusoe,
ai să-ţi numeri zilele
şi ai să blestemi
tinereţea asta murdară!
Dar între zidurile înalte ale închisorii,
ca între două maluri înalte de mare,
un înotător atras de departe de-un geamăt imens
ieşea din apele tale
oraş
înecat
în adolescenţă.
Cu furie scutura pletele
scutura de pe piele o apă amară
şi alerga
pe nisipul fierbinte
pe care aerul plutea ca flăcări incolore.
Aşteptând plecarea într-o mare aventură,
cu două buze reci pe un obraz de copil
spuneam în pumni
rugăciunea de sânge a revoltei.
Spuneam în pumni
o rugăciune de sânge
şi ca un mare călător căutam între stele
un braţ şi un deget întins,
călăuză,
prieten.
Târziu am plecat
când în porţi
un oraş de piatră şi fum tremura
la ora patru după amiază.
Un aviator căzuse în ocean
un măcelar îşi spintecase copilul
o femeie nebună alerga desculţă prin urme de sânge.
Din toţi plămânii urlând,
din atâtea voci ridicate, încolăcite şi rupte
din atâtea zgomote metalice odată,
oraşul scutura tinichelele caselor
într-un acces de gospodărie uriaşă.
O, toată lumea asta, toată lumea!
Dintre toate drumurile ei
ca drumurile mării ascunse de valuri
niciunul nu găseam
şi toate casele aveau obrazul contractat
de o severitate senilă.
Cu mâinile la tâmplele moi, palpitând
ca două păsări purtate prin aer de viscol,
mă împiedicam de bolovani, de sticlă, de tablă
de străzile fugind în direcții opuse, ciudate,
călcam pe trupuri ude, pe cai prăbușiți,
ascultam
sgomotul cheilor, obloanelor tejghelei,
strigătului cuțitului care intră în carne,
în neînțeleasa alarmă a străzii.
În neînțeleasa alarmă a străzii
era o atmosferă de vin rubiniu
în care atârnau pietroaie
și trecând prin plămâni îi umfla dureros
cu licoarea ei devenită fierbinte.
Prin ochii deschiși treceau oameni suspecți,
ziduri și pomi,
fantomele de ură ale serii.

Acest oraș blestemat!


În zările lui în amurg
vine roșii pulsau,
din ferestre curgeau
lacrimi crude, de sânge,
pe ziduri seara-și lipea ierburile triste
ca algele pe buzele înecaților.
Târziu,
la lumina de ură egală a felinarelor,
ciuruit de priviri ca de salve de gloanțe,
m 'am rezemat de un zid
în timp ce delira în cap,
obscenă,
răsturnată,
toată lumea asta, toată lumea.
Un mare fluture roșu pâlpâia în apus
şi norii la poalele muntelui alergau
ca o mare aprinsă,
către cine ştie care ţărm sfărâmat,
către cine ştie care port în ruine.
Pe vârful cel mai singur şi mai nalt,
ca pe catargul înalt al unei singure corăbii,
Robinson Crusoe
închidea ochii bogaţi de luminile amintirii
şi buzele coapte de vorbe murmurau
o ameninţătoare rugăciune.

- Te ştiu, te ştiu acum


înverşunată disciplină a naturii!
Te ţin în pumnul strâns deasupra lumii,
în pleoapa plecată peste ulcerul trecutului
în pânza care-mi fâlfâie în piept
a nebunie, a sălbăteciune.
Te ştiu,
înverşunată disciplină a naturii!
Te-am întâlnit pe cele mai idilice drumuri
largi, aducând în sat miresmele pădurii
şi unde nu credeam să te întâlnesc vreodată.

Era un drum undeva între dealuri abia rotunjite


discret şi poetic în desăvârşita lui goliciune
şi neclintit
sub cerul de o singură culoare.
Călcând pe pământul lui, credeam în natură
ca într-o disciplină a păcii.
Dar, nu pot să uit,
m-am întâlnit atunci cu o raţă.
Da, cu o raţă.
Patetic de singură,
mânjită de sânge,
cu măruntaiele umede, strălucitoare,
era la stânga mea, în şanţul şoselei.
Nu pot să uit,
pe cerul de o singură culoare,
mai elegant decât un dansator într-o arenă
albastră,
uliul
evolua.
De atunci
cred într-o imanentă revoluţie a naturii,
de atunci te cunosc
o, înverşunată disciplină!

Am aburit peisagiile tale ca pe o oglindă


şi le-am lustruit apoi
şi toate mi-au apărut mai limpezi,
mai asemănătoare cu viaţa.
Aspectele tale monstruoase, intime,
şi goliciunea ta
roză ca pielea dimineţilor cu rouă
şi vânătă ca serile de iarnă
îmbietoare de beţie şi de crime,
le jucam în oglinzile mele.
Te vedeam alăptând
cu o mână blândă pe ţâţă
în timp ce cealaltă
mână strecurată sub scutece, sub scufă,
oprea în gât şi laptele şi viaţa.
(Ţi-aş ridica aşa
un monument
vizibil de pe toate punctele planetei).
Vedeam pânzele rotunde ale pântecului tău
cald, crescând o floare fragilă
şi îl vedeam cum îi dă mai târziu
rodului său
prima muşcătură adâncă
şi prima rană murdară a sexualităţii.
(Pântecul tău,
putredă
umedă
seră!)
Vedeam lacrimile tale albastre
larg agitate de viscol, de plâns
şi ascultam
îndelungata tânguire a mărilor tale.
Dar,
îngenunchiat,
un val unsuros mi-a adus de departe în braţe
un om,
un cadavru.

Te ştiu acum,
înverşunată disciplină a naturii!
Am vrut să sting realitatea ta
în muzica de spume a viselor mele.
Cu mâinile conduse de fantome, am vrut
să-ţi fac pădurile mai vii, mai scelerate
şi apele plutind peste oraş
să fie un cer mai uman şi mai dulce.
Am vrut între oameni o pace a nebuniei,
o logică a visului,
o înţelegere de dincolo de stele
şi peste scoarţa ta de fund de ocean
am înălţat oraşul adolescenţei mele.
Şi toată muzica din sângele meu,
toată dreptatea din inima mea
stăpâneau în apele lui răcoroase
şi pe porţile lui
- căci era numai porţi -
scria
oricine poate fi aici
singur pe lume.

Dar mi-ai aruncat în drum prăpăstii, cadavre şi mări


putrede de grija ta maternă
şi m-ai învăţat să-ţi înfig un cuţit în gâtlej
dacă vreau să curgă din tine
soarele şi ploaia pentru oameni.

Puţin aplecat
ca sărăcit de un vestmânt strălucitor
dar tare
dintr-o tărie de catarg şi de creastă de munte
Robinson Crusoe
gol şi cu mâinile goale
cobora între oameni.
Conștient de primejdia mortală a realității,
să te apropii de ea cu zâmbetul pe buze
ca de cutia cu fulgere a unei cabine electrice,
ca de gustul metalic al unei otrăvi reputate.
Să porți în buzunar, alături de fotografie,
o radiografie craniană
și lumea, inspirat, să o vezi
mișunând în roșu și negru.
Cu obrazul de culoarea legilor hazardului
să porți la butoniera inimii grăbite
floarea întâmplării
și în pereții arterelor elastice
fluxul și refluxul dialectic.
Într 'o mână cu un cap de mort
și în cealaltă cu un pepene galben
să cântărești
frumusețile morții și ale vieții.
Să simți
după izvoarele emoției care circulă prin tine
după vinele lor albe de sare, de sete,
că intri
ca un lunatec purtat de furtună
într 'o îngrozitoare catastrofă,
să vezi
urmele ei
în oasele răvășite prin oameni,
în măruntaiele uscate ale pământului,
în ochii orașelor care așteaptă ca niște vite
sacrificiul
dar cu inima scoasă din piept pâlpâitoare și crudă,
cu nervii o cămașă vie, afară,
cu ochii deschiși până în fundul camerei obscure,
să te apropii zâmbind
de aceste dezastre.
Să nu te temi de prăbușirea ta
în saltul mortal către realitate.
Într'un sbor elegant, luminos
pe fondul sumbru-negru al arenei
să scoți din buzunarul dela piept
revolverul aventurilor amare.
În seara aceea soarele plecase trist
ca un călător care nu se desparte de nimeni
și în umbra întoarsă a pământului
cerul în zdrențe
atârna, greu
de presimțiri și superstiții.
O noapte lungă se pregătea
cu o febrilitate suspectă
oamenii orașului
roțile lui
circuitele lui electrice
vertiginoase
lunecau pe o ploaie de stele.
Orașul era o armată în retragere
și o armată în fulgerătoare ofensivă
întâlnite din întâmplare.
(O, legile tuturor întâmplărilor
când le vom ști
vom înțelege ce se pregătea în seara aceea
și ce a făcut ca în inima mea
o noapte să rămână până azi,
până în toată viața, o sirenă stridentă).
O sirenă stridentă
o sirenă
de care atârna un copil,
de care atârna o izbândă,
ca un crivăț sonor scutura tot orașul,
ca un hohot enorm de plâns,
ca o
explozie prelungă a desnădejdii.
Și oamenii atunci
cele două armate ale întâmplării
erau acrobați
nebuni, gesticulând pe sârmă,
și eleștaiele plânsului la o sută de grade,
și pânzele umflate ale viselor în aer,
și îngeri luați de vânt ca niște fulgi
din perna sfâșiată a paradisului
și urletele tuturor
îngropate cu lespezi.
Sbura peste oraș
un avion de alarmă
o șuerătură de bici nesfârșită,
un strigăt cu mâinile 'n cer,
un câine cu botul în stele.
Sirena
de care atârna un copil nădușit,
de care atârna o izbândă incertă.

Ca o rețea telefonică albă


nervii meu s'au întins în oraș,
în gât s'a urcat o mână închisă,
în ochii bântuiți de furtuni
apele mari
s'au limpezit atunci pentru mine.

Urca din pământ un abur fierbinte


ca din trupul vitelor nădușite de muncă
și după aburii roșii
și după pânzele fierbinți ce fluturau
și după steagul de sălbatecă nădejde
știam
că am găsit în sfârșit
locul, locul acela
de unde suferința se ridică din oameni
în flăcări.

Acolo
unde suferința se ridică din oameni în flăcări
ca pământul aprins prin gura arsă a vulcanilor
acolo unde cuvintele au greutatea de fier a istoriei
viața mea s'a găsit
s'a legat de ea însăși cu dragostea grăbită
a disperării
și cu bucuria inedită
de a fi ea însăși și a tuturor
s'a topit și s'a întins peste lume.

Acum brațele mele sunt arbori înalți


întinși peste țări, răvășiți de furtună,
acum părul meu gonește în fluviile cerului
acum inima mea e obrazul suferinței
purtat peste orașe, peste mări,
peste adâncimile munților,
acum degetele mele sunt ulițe
străbătute de sângele din zori al demonstrațiilor
acum, ochii mei
sunt oțelul albastru al revoltei.
Acum rădăcinile mele-s adânci
până în inima pământului
și chemările mele
cântă ca pasărea
șueră ca șerpii
urlă ca prăpastiile din oameni
peste țări
și peste continentele putrede de aur,
solidaritatea mondială a suferinței.

Cu un plămân mai sălbatec mă'ntorc,


plin de vântul alb al nebuniei,
plin de lamele de săbii ale munților
plin de răsuflarea miilor de oameni
plin de pumni,
plin de furtună.

Întunecat
plămân al răzvrătirii!

Între oamenii cu brațele întinse


flămânde de puterile naturii
între oamenii ascultând de un singur destin,
de un singur jurământ interior, darnic și simplu,
dogoarea lui e
o răsuflare de dincolo de moarte,
o răsuflare dureroasă a nesfârșirii.

E viața mea risipită în toți


cu lumina ei adâncă și neagră
și pentru grava aventură care începe acum,
peste cerul rotund, infinitul
a întins o superbă algebră stelară.