Sunteți pe pagina 1din 4

ARISTOTEL 384-322 î.e.n.

Întemeietorul scolii numita Liceul (Lykeion). Discipol al lui


Platon.
Teoria
ETICA
Cunoasterea este de trei feluri:1. teoretica (urmarita numai de dragul ei), 2. practica (mijloc
pentru a ne conduce viata), 3. productiva (mijloc pentru a realiza lucruri frumoase sau utile).
Def. Etica = stiinta se ocupa cu acele caracteristici pe care oamenii le dobândesc prin
obisnuinta. (gr. ethos = mod obisnuit de viata) (Ex.: Asa cum doar cântând devii un bun
cântaret, tot asa doar actionând drept devii o persoana dreapta.)
Binele este lucrul spre care aspira toate lucrurile, si este suficient în sine. Binele este ultim
(adica este totdeauna scop si niciodata mijloc).
Binele ca scop are forme multiple. Binele omului este diferit de binele animalelor etc.
Binele statului este mai mare si mai desavarsit decat binele individului.

Problema este gasirea scopului omului.


a. Placerea e scopul animalelor sau sclavilor.
Totusi tendinta spre placere nu trebuie suprimata ci modelata într-o forma adecvata.
b. Onoarea este scopul omului politic.
c. Virtutea nu este scop întrucât e compatibila cu inactivitatea, saracia si suferinta.
Scopul omului Scopul omului = binele omului = eudaimonia.
Def. Eudaimonia = activitate (nu potentialitate), în acord cu virtutea celei mai bune parti din
noi care ne diferentiaza de animale (intelectul), si se manifesta permanent (nu intermitent), si
e însotita de placere si fericire.
Def. Hedonism = conceptie care considera ca scopul si/sau valoarea ultima este placerea
Def. Virtute = masura justa, sau dispozitia habituala spre masura justa, spre moderatie. Tipuri
de virtuti: Virtuti morale (corespunzatoare partii irationale a sufletului) vs. Virtuti intelectuale
(corespunzatoare partii rationale a sufletului)
Def. Dreptate = tratarea egala a celor egali si tratarea inegala a celor inegali

Aristotel consideră că sunt două tipuri de virtuţi: intelectuale (ce rezultă din învăţare) şi cele
morale (ce rezultă din deprinderi). Orice virtute este o medie între două extreme Rezultă
doctrina medietaţii, a liniei de mijloc. Aristotel considera ca dreptatea nu presupune egalitate,
ci justă proporţie, care numai uneori înseamnă egalitate. De asemenea, consideră că între
oameni poate exista ceva în comun (ex. prietenie), dar între sclavi şi stăpanul lui nu există
nimic comun - sclavul este o unealtă socială.
Aristotel recunoaşte că există relaţii de inegalitate „fiecare să fie iubit proporţional cu cat
pretuieşte”. Virtuţile unor oameni depind în mare măsură de poziţia socială. Virtuţile sunt un
mijloc în vederea unui scop, şi anume fericirea „aşadar, scopul fiind obiect al deliberării şi
alegerii, actele legate de mijloace trebuie să fie conforme cu alegerea deliberată şi voluntare
”.
Aristotel nu este adept al egalităţii .El susţine că cele mai mari nelegiuiri se datorează, nu
lipsei, ci excesului: nimeni nu devine tiran pentru a scăpa de frig. Pentru Aristotel virtutea şi
bogăţia nu sunt sinonome. El susţine docrina liniei de mijloc, adică o avere moderată e cel
mai probabil să se asocieze cu virtutea
Dacă omul şi-ar folosi toate forţele de care dispune pentru a-şi satisface plăcerile, el s-ar
închide în el, şi lumea l-ar pierde. Omul care trăieşte doar pentru desfătări, care îşi
întrebuinţează toată forţa pe care o are doar pentru a-şi procura plăceri se izolează de lume –
sunt de părere Platon şi Aristotel; lumea îl pierde. Omul care renunţă la orice, care îşi refuză
orice, devine din ce în ce mai slab, pentru ca în cele din urmă să fie copleşit de procesul
exterior al lumii, să fie secătuit de cursul evenimentelor. Cel care îşi depăşeşte forţele care îi
sunt proprii lui ca om este cuprins de procesul lumilor şi se pierde în lume. Aşadar, ceea ce a
dezvoltat omul pentru formarea sufletului conştienţei poate să fie sleit, distrus, astfel încât să
ajungă în situaţia de a pierde lumea. Virtutea care evită aceste două extreme este cumpătarea.
Cumpătarea este linia de mijloc. Această virtute este virtutea sufletului conştienţei.
Dat fiind că, dintre componentele fericirii, virtutea este cea care-i constituie esenţa (în timp ce
bunurile exterioare, simple atribute sau instrumente ce depind de hazard, au numai o valoare
secundară), iar principiul virtuţii se află în om, în om trebuie situată şi sursa fericirii, pe care
Aristotel o consideră, în principiu, accesibilă tuturor. Inţelegerea complexă a caracterului
activităţii spirituale care este fericirea, precum şi a căilor de acces spre ea, face deci necesar
studiul virtuţii, privită în natura şi diferenţa ei specifică dreptatii, printr-un exerciţiu de durată,
ce presupune participarea conştientă a subiectului în perfecţionarea aptitudinilor sale naturale.
Pornind de la structura sufletului, filosoful stabileşte o ierarhie a virtuţilor corespunzătoare
fiecărei „părţi" a acestuia, marcînd o primă distincţie între virtuţile etice (sau cele ale
caracterului) şi cele dianoetice (sau intelectuale).
Numai după ce examinarea integrală a ierarhiei lor va stabili identitatea virtuţii perfecte şi a
obiectului ei, va fi posibilă şi formularea definitivă a conceptului de fericire. Intreaga Etică
Nicomahică se prezintă ca o progresie ascendentă a unui model de împlinire a umanului în
cadrul condiţiei sale terestre (adică a efortului cerut omului de a realiza un ideal de
perfecţiune într-o lume imperfectă), înscrisă în acolada fericirii. Fericirea cere ca funcţia
omului să nu se limiteze la posedarea virtuţii {echivalentă cu o stare pasivă), ci să facă
efortul de a o actualiza, şi asta nu oricum, ci în modul determinat de regula raţională. Faţă de
marii săi predecesori. Aristotel, deşi păstrează o concepţie intelectualistă în această privinţă,
încearcă să le depăşească viziunea, punînd în evidenţă dubla valenţă (obiectiv-subiectivă) a
oricărei dispoziţii habituale (cu alte cuvinte, definind-o atît prin actele, cît şi prin obiectele
sale ). Subliniind importanţa fundamentală a distincţiei dintre simpla posesiune a virtuţii şi
actualizarea ei , Aristotel pune accentul pe actul moral , încercînd să-i determine cît mai
exact structura, în ideea (declarată încă de la început şi asupra căreia revine mereu) că,
obiectul eticii fiind acţiunea şi nu teoria, utilitatea ei constă nu în simpla cunoaştere a virtuţii,
ci în indicarea modului de a o pune în aplicare.
In determinarea structurii actului moral, Aristotel începe prin a face distincţia dintre
conceptele de „voluntar" şi „involuntar", caracterul voluntar incumbînd responsabilitatea
(imprimată de intenţie şi cunoştinţă de cauză) şi, implicit, libertatea psihologică a subiectului.
Principiul actului moral, elementul formal ce determină calitatea unei acţiuni de a fi specific
umana, liberă şi responsabilă, îl constituie însă alegerea deliberată; ea este
momentul decisiv, marcînd traducerea în act a intenţiei morale, proces raţional. pentru a
deveni un om virtuos este necesară îndeplinirea repetată a actelor de virtute, a căror
valoare obiectivă se comunică subiectului prin maniera de a le executa. Scopul oricărei virtuţi
constînd în frumuseţea morală a actului (frumuseţe imanentă, întrucît actul moral îşi este sieşi
propriul scop). Esenţa fericirii este determinată insă de natura actului specific omului în
calitate de om, act de natură pur spirituală, constind in activitatea sufletului „conformă cu
raţiunea sau nu lipsită de raţiune", îndeplinit la superlativ de omul desăvîrşit dini punct de
vedere intelectual şi moral. Deci fericirea, ca bine specific uman, va consta la rîndul ei în
activitatea sufletului conformă cu virtutea, iar dacă acestea sînt mai multe, în conformitate cu
cea mai desăvîrşita, si asta de-a lungul unei întregi vieţi desăvîrsite. Dar dacă în esenţă
fericirea este o activitate a sufletului conformă cu virtutea perfectă (iar activităţile sufletului
sînt „suverane ale vieţii"), ea mai are nevoie şi de siguranţă şi stabilitate , precum şi de bunuri
exterioare, chiar dacă acestea din urmă îi servesc doar drept accesorii, cu titlu de instrumente.
Omul fericit va fi deci, într-o primă şi generală caracterizare, acela care va acţiona totdeauna
în conformitate cu virtutea perfectă, înzestrat cu suficiente bunuri exterioare care să-i permită
să pună în act virtutea, şi asta de-a lungul unei vieţi întregi, nu doar în momente disperate. Cu
alte cuvinte, omul este fericit cînd poate realiza ceea ce prin natura sa este destinat să
realizeze, iar acest lucru înseamnă, dincolo de determinările exterioare, să-şi îndeplinească
datoria prescrisă de imperativul raţiunii. De aceea, ( se poate vorbi, în morala aristotelică, de o
adevărată „datorie de a fi fericit").

Sa citim impreuna – Aristotel, Etica nicomahica (38)
December 3, 2007 (8:05 pm)

Author: gramo

Categories: carti, cultura, proiecte

[gata, am trecut la cartea a cincea]

Privitor la dreptate si nedreptate, va trebui sa examinam natura actelor ce le implica, tipul de medietate care este
dreptatea, precum si extremele intre care ceea ce este drept reprezinta masura justa. Pentru aceasta vom adopta, in
cercetarea de fata, aceeasi metoda ca si in cele precedente.

Observam, asadar, ca toti oamenii inteleg prin dreptate acea dispozitie morala datorita careia suntem apti de acte
drepte si datorita careia le infaptuim efectiv sau dorim sa le infaptuim; acelasi lucru este valabil si in ce priveste
nedreptatea, care ne determina sa ne complacem in a comite efectiv sau a dori sa comitem acte drepte.

Sa luam ca punct de plecare aceasta definite, servindu-ne de ea in linii generale. Trebuie sa facem insa o distinctie
intre stiinte si facultati, pe de o parte, si dispozitiile morale, pe de alta; caci, dupa cat se pare, aceeasi facultate sau
aceeasi stiinta poate fi aplicata unor lucruri contrare, dar o anumita dispozitie nu poate produce efectul contrar. De
pilda, sanatatea nu poate genera ceva contrar sanatatii, ci numai ceva sanatos; spunem ca mersul cuiva este sanatos
cand merge ca un om sanatos.

Uneori, desigur, o dispozitie poate fi dedusa din dispozitia contrara, alteori o recunoastem dupa subiectul ce o poseda.
Astfel, daca buna stare a corpului ne apare clar, si starea proasta a corpului ne devine clara; de asemenea, buna stare
a corpului o putem deduce din ceea ce o favorizeaza, dupa cum ceea ce o favorizeaza poate fi dedus din cunoasterea
ei. Presupunand, de pilda, ca buna stare a corpului consta in fermitatea carnii, in mod necesar starea sa proasta va
consta in moliciunea carnii, iar factorul generator al bunei stari va fi ceea ce da carnii fermitate.

Rezulta deci ca, in majoritatea cazurilor, daca un termen este luat in mai multe sensuri, atunci si contrariul lui va fi luat
in mai multe sensuri; de pilda, daca termenul de “drept” are mai multe sensuri, la fel va fi si in cazul celui de “nedrept”
si “nedreptate”.

Se pare intr-adevar ca dreptatea, ca si nedreptatea, sunt susceptibile de mai multe sensuri, dar, din cauza marii
apropieri dintre aceste sensuri, omonimia lor ramane ascunsa, nemaifiind vizibila ca in cazul semnificatiilor indepartate
una de alta (caci marea diferenta o da ideea), de pilda cand, prin acelasi termen, kleis, desemnam atat clavicula
animalelor cat si obiectul cu care se incuie usile.

Sa vedem deci in cate feluri poate fi interpretat cuvantul “nedrept”. Se considera ca nedrept este si cel ce violeaza
legea, si cel ce cauta sa aiba mai mult decat i se cuvine, nesocotind astfel principiul egalitatii. Prin urmare, este evident
ca “drept” va fi si cel ce se conformeaza legilor, si cel ce respecta egalitatea. Asadar, notiunea de “drept” semnifica
legalitate si egalitate, iar cea de “nedrept” ilegalitate si inegalitate.

Intrucat omul nedrept este cel ce cauta sa aiba mai mult decat i se cuvine, nedreptatea lui se va manifesta in sfera
bunurilor, dar nu a tuturor, ci in raport cu cele ce depind de sansa sau nesansa, si care, desi sunt totdeauna bunuri in
sine, nu totdeauna sunt astfel si pentru un individ sau altul. Si totusi oamenii pentru acestea se roaga la zei si acestea
le urmaresc, desi n-ar trebui sa o faca, ci s-ar cuveni sa se roage ca bunurile in sine sa coincida cu bunurile epntru ei
insisi si pe acestea sa le aleaga.

Dar omul nedrept nu alege totdeauna partea cea mai mare, ci, cand este vorba de lucruri rele in sine, alege partea cea
mai mica. Totusi, pentru ca raul cel mai mic pare intr-un fel un bine, iar cupiditatea are ca obiect binele, omul nedrept
pare avid si in acest caz. El este, de fapt, lipsit de simtul egalitatii, caci aceasta notiune acopera ambele aspecte si le
este comuna.

Dat fiind ca cel ce violeaza legile este un om nedrept, iar cel ce le respecta este drept, este evident ca toate dispozitiile
legale sunt intr-un anume sens drepte; si, intrucat tot ce se stabileste prin legislatie este legal, putem afirma ca fiecare
dintre aceste prescriptii este dreapta. Dar legile se pronunta asupra tuturor lucrurilor, avand in vedere interesul comun,
fie al tuturor cetatenilor, fie al conducatorilor, indiferent daca acestia din urma sunt desemnati dupa criteriul valorii sau
dupa vreun alt criteriu asemanator. De aceea numim drept, intr-o prima acceptiune, ceea ce creeaza si mentine pentru
o comunitate politica fericirea si elementele ei constitutive.
Legea prescrie, de asemenea, si ca fiecare cetatean sa se comporte ca un om curajos (de exemplu, sa nu-si
paraseasca locul pe campul de lupta, sa nu fuga si sa nu-si abandoneze armele), sa aiba o atitudine moderata (de
exemplu, sa nu comita adulterul sau acte de violenta), sa fie amabil (de exemplu, sa nu loveasca si sa nu insulte). La
fel procedeaza legea si cu privire la celelalte virtuti si vicii, prescriindu-le pe unele si interzicandu-le pe celelalte, si face
aceasta in mod corect daca ea insasi a fost corect instituita, dar in mod defectuos daca a fost conceputa cu neglijenta.

Astfel inteleasa, dreptatea este o virtute perfecta, nu in sens absolut, ci in raport cu altceva. Si de aceea ea este privita
in general ca o suverana a virtutilor, mai stralucitoare decat luceafarul de seara, mai stralucitoare decat luceafarul de
zi. De aici si proverbul: “Dreptatea concentreaza in ea intreaga virtute”.

Dreptatea este o virtute absolut desavarsita pentru ca exercitarea ei este cea a unei virtuti perfecte; si este perfecta
pentru ca cel ce o poseda poate face uz de virtutea sa si in favoarea altora, nu numai pentru sine. Caci multi pot
practica virtutea in chestiuni personale, dar sunt incapabili s-o faca in cele privitoare la altii. De aceea, trebuie sa fim
de acord cu Bias cand spune ca “exercitarea puterii dezvaluie omul”, caci cel investit cu putere se afla in raporturi cu
altii si prin aceasta intra in comunitate cu ei. Din acest motiv, dreptatea este singura dintre virtuti ce pare a fi un bine
pentru altul, manifestandu-se in favoarea altuia; ea indeplineste ceea ce este in favoarea altuia, fie ca este vorba de un
om cu autoritate publica, fie de un simplu membru al societatii.

Asadar, daca omul cel mai rau este cel ce face uz de rautate atat impotriva lui insusi cat si impotriva prietenilor, omul
cel mai bun este cel ce practica virtutea nu numai pentru sine, ci si pentru altii, caci lucrul dificil acesta este.

Astfel inteleasa, dreptatea nu reprezinta o parte a virtutii, ci virtutea in intregime, dupa cum nici contrariul ei,
nedreptatea, nu este doar o parte a viciului, ci viciul in intregime.

Din cele de mai sus reiese clar diferenta dintre virtute si dreptatea astfel conceputa: dreptatea este identica cu
virtutea, dar esenta lor nu este aceeasi, ci, in masura in care se raporteaza la altii, ea este dreptate, iar in masura in
care este o dispozitie habituala propriu-zisa, este virtute.