Sunteți pe pagina 1din 20

IMPORTANŢA CARACTERISTICILOR DE LIMBAJ

ÎN IDENTIFICAREA AUTORULUI UNUI TEXT 1

Radu CONSTANTIN
Lector univ.,
Expert criminalist autorizat
în expertiza grafică şi tehnică a documentelor, cu formare grafologică
membru al Societăţii Franceze de Grafologie şi al Asociaţiei Grafologice Italiene

De la începuturile sale, societatea modernă duce o permanentă şi grea luptă cu infractorii. Rolul
principal îi revine statului, prin organele lui abilitate – organele de urmărire penală şi instanţele de judecată care
asigură realizarea procesului judiciar. Acestea au dificila misiune de a descoperi cât mai repede faptele care
constituie infracţiuni şi de a trage la răspundere persoanele care se fac vinovate de comiterea lor, asigurându-se
astfel ordinea de drept şi respectarea libertăţilor cetăţenilor. 2
Identificarea judiciară constituie o activitate indisolubil legată de împlinirea actului de justiţie şi de
prevenire a fenomenelor antisociale. Descoperirea infractorilor, identificarea recidiviştilor, probarea comiterii
unor fapte penale şi a vinovăţiei, determinarea împrejurărilor în care s-au produs, precum şi a altor situaţii,
inclusiv cele ţinând de soluţionarea litigiilor civile, reclamă în mod necesar stabilirea identităţii persoanelor şi
obiectelor. 3
Principala modalitate de a se ajunge la identificarea judiciară o reprezintă identificarea criminalistică.
Ea ne apare nu numai ca un mijloc, dar şi ca o premisă a identificării judiciare.
Identificarea criminalistică a persoanei care a lăsat urme sau a obiectului creator de urme nu se
limitează la procedeele tehnice de analiză (traseologie, fizico-chimice, biologice etc.), ci cuprinde şi alte
investigaţii (testimoniale, cercetarea locului faptei, confruntări, reconstituiri etc.). În primul caz este vorba de
cercetări de laborator, în al doilea de activităţi de urmărire penală şi de judecată. Indiferent de cine a fost făcută
identificarea şi de forma procesuală în care s-a concretizat (expertiză, proces-verbal, interogator, percheziţie
etc.), conexiunea dintre faptă şi persoana ori obiectul identificat revine în exclusivitate organului judiciar. Prin
coroborarea concluziei de identitate cu datele furnizate de alte mijloace de probă, identificarea criminalistică
devine judiciară. Cu alte cuvinte, identificarea criminalistică priveşte anumite aspecte concret-individuale, în
timp ce identificarea judiciară nu poate fi concepută decât ca integrală, prin luarea în consideraţie a tuturor
probelor administrate în cauză. Pe de altă parte, este posibil ca identificarea criminalistică să fie incompletă,
sub formă de identificare generică sau probabilă, ceea ce nu este de admis în cazul identificării judiciare, care
trebuie să fie întotdeauna certă. Dacă ansamblul probelor nu este concludent, se recurge la prezumţia de
nevinovăţie, dedusă din principiul in dubio pro reo.
Regulile de descoperire, relevare, fixare şi ridicare a macro şi mico urmelor, precum şi examinarea
acestora în vederea determinării naturii şi provenienţei lor revin criminalisticii. Şi pentru că aceasta este frecvent
confundată cu criminologia, să spunem că în timp ce criminalistica furnizează probe pentru dovedirea săvârşirii
unor fapte penale şi identificarea autorului, criminologia analizează starea, dinamica, cauzele şi condiţiile care
favorizează existenţa fenomenului infracţional într-o anumită ţară, regiune, localitate etc. Mai pe scurt,
criminalistica trebuie să răspundă la întrebarea „cine”, iar criminologia la întrebarea „de ce?”
Criminalistica este alcătuită din 3 ramuri distincte, dar strâns legate, şi anume: a) tehnica
criminalistică, b) tactica criminalistică şi c) metodologia criminalistică.
Tehnica criminalistică elaborează procedee şi utilizează mijloace tehnice pentru descoperirea, fixarea şi
examinarea probelor materiale de natură să conducă la depistarea infracţiunilor şi a autorilor lor.
Orice stări sau schimbări ale mediului (formă, culoare, poziţie etc.), produse direct sau indirect, cu sau
fără intenţie, printr-o acţiune, constituie urme, dacă se dovedesc a fi legate într-un fel de fapta investigată.
Din punct de vedere criminalistic, urmele pot fi clasificate după mai multe criterii, toate având
contingenţă pe diverse planuri cu problema identificării, cea mai importantă fiind clasificarea după natura urmei.

1
Comunicare prezentată la XI CONGRESSO NAZIONALE DI GRAFOLOGIA GIUDIZIARIA „GRAFOLOGIA GIUDIZIARIA:
ORIZZONTI E LIMITI” – NAPOLI 26, 27 E 28.11.09 – UNIV. NAPOLI, CASTEL NUOVO MASCHIO ANGIOINO, BIBLIOTECA STORIA
PATRIA, în ziua de 27.11.09, ora 08.30.
2
Adrian Frăţilă, Radu Constantin, EXPERTIZA GRAFICĂ ŞI RAŢIONAMENTUL PRIN ANALOGIE, Ed. Tehnică, Bucureşti,
2000, pag.2.
3
Prof. dr. Lucian Ionescu, Prof. dr. Dumitru Sandu, Identificarea criminalistică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, pag.5.

72
Literatura de specialitate ne spune de urmele care se pretează cel mai bine la individualizare şi sunt
produse prin contact, ele redând – în întregime sau parţial – conturul obiectului creator şi configuraţia sa
exterioară, ele fiind denumite „urme-formă” sau „amprente”.
O altă categorie de urme este oferită de cantităţile de materie denumite şi „urme-materie” (fragmente
desprinse ori prelevate dintr-un corp finit, cum sunt: particule, granule, pelicule, aşchii, fibre).
În sfârşit, urmele pot rezulta şi din manifestările cu caracter de stereotip dinamic care se exteriorizează
într-o formă sau printr-un element concret, cum ar fi scrisul, vocea, mersul, deprinderile manuale (facerea
nodurilor, mânuirea unor instrumente, aplicarea tuşelor la vopsire etc.).
Examinarea ştiinţifică a urmelor contribuie, uneori esenţial, alteori doar informativ, la elucidarea
multiplelor probleme interesând justiţia, care pot fi sistematizate astfel:
A) Stabilirea existenţei faptei şi a împrejurărilor în care a fost comisă, adică ce anume s-a întâmplat,
locul, timpul, mecanismul acţiunii şi succesiunea fazelor, modul de a opera, instrumentele folosite, raportul de
cauzalitate dintre acţiune şi consecinţe. Într-un caz de omor, de exemplu, aspectul şi numărul leziunilor pe care
le prezintă victima, coroborate cu deteriorările hainelor şi cu alte urme, vor furniza elemente asupra modului
cum s-a produs agresiunea, care a fost obiectul vulnerant, poziţia, reciprocă a victimei şi agresorului, dacă
victima s-a apărat etc.
La fel, urmele create la pătrunderea într-o clădire sau incintă, la deschiderea unei case de bani, sertar,
dulap, la falsificarea unor acte etc., vor evidenţia un „modus operandi” specific, adică manoperele şi procedeele
utilizate (chei speciale, şperacle, leviere, diverse scule, anumite substanţe). Asociate cu preferinţele în alegerea
victimelor, a obiectelor sustrase, a căii de acces, a momentului operaţiei, a sistemului de inducere în eroare etc.,
ele constituie adevărate deprinderi ale infractorilor specializaţi, extrem de relevatoare pentru orientarea
cercetărilor.
B) Identificarea persoanei care constă în stabilirea identităţii infractorului, a victimei în viaţă, a
cadavrului, a persoanei dispărute, necunoscute sau care îşi ascunde identitatea încercând să se sustragă urmăririi
penale, judecăţii ori executării pedepsei.
Practica de criminalistică oferă activităţi cum sunt: identificarea după semnalmente exterioare,
identificarea după fotografie, identificarea antropologică, identificarea după urmele papilare – digitale, palmare
şi plantare, identificarea după urmele plantare ale piciorului gol, identificarea după urmele de dinţi, identificarea
după urmele de buze, identificarea după urmele de urechi, identificarea după urmele de unghii, identificarea
după urmele biologice, identificarea genetică, care a revoluţionat cu adevărat domeniul identificării
criminalistice, aşa-numita amprentă genetică 4 , identificarea după miros, identificarea persoanei după scris,
identificarea persoanei după voce şi vorbire.
C) Identificarea animalelor şi D) Identificarea instrumentelor şi obiectelor.
*

După cum am văzut mai sus, între activităţile de identificare este şi cea de identificare a persoanei după
scris.
Comunicarea dintre oameni se realizează atât pe cale verbală, adică prin mijloace sonore, cât şi prin
intermediul scrisului, care constă în reprezentarea sunetelor şi cuvintelor dintr-o limbă, prin semne grafice.
Trebuie însă precizat că, dacă cuvântul exprimat verbal sau în scris ajunge la nivelul scoarţei cerebrale sub
semnificaţia sa lingvistică, deci sub raportul informaţiei pe care o conţine, semnul grafic sau grupele de semne ca
atare (aspectul morfologic) nu exprimă direct conţinutul gândului, căci nu se aseamănă cu obiectul real pe care îl
desemnează 5 , ci se limitează la rolul de simboluri ale elementelor sonore ale limbajului oral.
Poate şi de aceea, pentru că scrierea nu poate da expresie corespunzătoare complexităţii gândirii,
stărilor sufleteşti şi manifestărilor de voinţă fără o punctuaţie riguroasă şi suplă totodată, astăzi toate gramaticile
cuprind capitole dedicate modului de folosire a semnelor de punctuaţie, sau se editează „Îndreptare ortografice,
ortoepice şi de punctuaţie” 6
De secole, scrisul, în special cel de mână, a reprezentat unul dintre cele mai importante mijloace de
comunicare. Eficienţa sa deosebită, relativa simplicitate a însuşirii sale de către orice persoană, inclusiv a celor
cu infirmităţi de orice fel, l-au făcut treptat indispensabil bunei desfăşurări a relaţiilor sociale din întreaga sferă a
activităţii omeneşti. Denumit de unii „o prelungire a ideilor pe hârtie”, noţiunea de scris devine corelativă, poate
chiar confundabilă cu cea de înscris în sensul cel mai larg.
Şi în prezent, în pofida apariţiei mijloacelor de scriere mecanice şi electronice, scrisul de mână continuă
să-şi păstreze importanţa, lucru evident valabil şi pentru actele întocmite în acest mod. Deşi unii specialişti în
materie susţin că într-un viitor nu prea îndepărtat scrisul de mână va fi din ce în ce mai puţin folosit, graţie

4
Vezi în acest sens şi lucrarea „IDENTIFICAREA MEDICO-LEGALĂ PRIN AMPRENTA GENETICĂ ADN”, de Prof. Ionel Lulu
GROZA şi Prof. Francisc MIXICH, Ed. MJM, Craiova, 2003.
5
Prof. Lucian Ionescu, op. cit., pag.15.
6
Gheorghe Braşoveanu, Apariţia semnelor de punctuaţie, articol publicat în rev. ROMÂNIA MARE nr.-le din 14 şi 21 august 2009.

73
concurenţei dispozitivelor de scriere menţionate, considerăm că deocamdată nu se poate vorbi încă de aşa ceva,
scrisul de mână continuând să fie folosit, zilnic, pe scară largă de un număr foarte mare de persoane 7 .
Aspectul simplu al scrisului şi facilitarea lecturii lui în prezent constituie rezultatul unor eforturi
anonime îndelungate, şi aici trebuie să amintim că la începuturile scrisului – căci şi acesta, ca şi limba, s-a
dezvoltat şi perfecţionat odată cu evoluţia societăţii omeneşti – au existat moduri de notare pictografice şi
ideografice ale noţiunilor respective (hieroglifele egiptene, mexicane şi chineze). Drumul pe care ideogramele îl
deschid spre noi este lung şi presărat cu numeroase greutăţi. S-ar putea spune că scrisul ia înfăţişarea unui
fenomen istoric ale cărui faze de dezvoltare se întind de-a lungul multor secole în pas cu progresul civilizaţiei
omeneşti.
Procesul scrisului reprezintă un produs mijlocit al gândirii, o consecinţă firească a lărgirii orizontului
acesteia. Astfel, cu timpul, complicatul scris hieroglific a devenit nu numai apanajul unor grupuri restrânse de
persoane, ci a fost însuşit de largi categorii de oameni.
Preluând scrisul, aceştia l-au adaptat necesităţilor practice preschimbând grafica ermetică tradiţională
într-o formă din ce în ce mai simplă. Astfel, treptat, scrisul se extinde tot mai mult şi devine din ce în ce mai
important în viaţa societăţilor umane. Pe o anumită treaptă de dezvoltare socială, scrisul a căpătat o asemenea
importanţă încât numai forma scrisă de exprimare a unei anumite voinţe sau de reglementare a unor raporturi
sociale economice puteau să producă efecte deosebite. Actul manuscris începe să joace un rol deosebit în viaţa şi
activitatea oamenilor, devenind încetul cu încetul indispensabil bunei desfăşurări a vieţii social-economice.
Scrisul este şi el o urmă, dar de un gen cu totul aparte. Dacă urmele de topor, pantof etc., provin de la
un obiect (obiectul de identificat) şi sunt realizate prin mulare într-o masă primitoare (lemn, pământ etc.) sau prin
depunere de substanţă (sânge, grăsimi secretate de glandele sudoripare etc.), scrisul, materializat în formele
grafice ale unui manuscris, este urmarea activităţii nervoase şi musculare a omului, sau într-o exprimare
aparţinând Doamnei Iride Conficoni Ziosi, „La scrittura: prodotto del cervello. La mano non è in grado di
realizzare il gesto grafico senza l'impulso cerebrale” 8 , tradusă printr-un complex de mişcări sau de deprinderi
tehnice. În consecinţă el trebuie privit ca o realitate dinamică şi nu statică, fixă, aşa cum apare la prima vedere.
Acesta este şi motivul pentru care noţiunea de scris a fost asociată cu cea de criminalistică, chiar dacă în timp a
trezit unele nedumeriri şi chiar a provocat opoziţia unor experţi grafici de formaţie mai veche.
Revenind la criminalistică în general, trebuie să arătăm că identificarea obiectului creator se obţine pe
baza identităţii caracteristicilor generale şi a particularităţilor urmei în litigiu şi a urmelor de comparaţie, create
experimental cu obiectul bănuit, identitate pusă în evidenţă prin suprapunerea urmelor în cele mai mici amănunte
sau prin continuitate liniară (de exemplu, vor corespunde striaţiunile de pe învelişul a două proiectile trase cu
aceeaşi armă ori configuraţia crestelor papilare de la amprentele aceluiaşi deget).
În schimb două texte cu conţinut similar sau două semnături aparţinând unei singure persoane, chiar
dacă au fost trasate în acelaşi moment nu vor corespunde niciodată perfect în toate elementele grafice (se exclude
desigur copierea, unde nu este vorba de un scris liber, ci de reproducerea mecanică a unui model) 9 .
Cu toate acestea, identificarea persoanei de la care provine un scris este posibilă, datorită celor două
proprietăţi fundamentale ale scrisului şi anume: individualitatea şi stabilitatea sa relativă; operaţia comportă un
examen comparativ, utilizându-se ca probe de referinţă mostre de scris emanând în mod cert de la persoana pre-
supusă a fi autor.
Reţinem deci că teoria generală a identificării este întrutotul valabilă şi pentru scris, a cărui specificitate
justifică existenţa unui gen autonom de expertiză: expertiza criminalistică a scrisului, denumită şi „grafoscopie
judiciară” sau „expertiză grafică”. Ea a fost denumită şi „grafologie judiciară” de către Ştefan Minovici şi un
deosebit interes prezintă circulara din 15 martie 1905, difuzată de Ministerul Justiţiei, prin care se dădeau
indicaţii asupra felului cum trebuie recoltate probele grafice destinate examenelor comparative în cadrul
expertizelor ordonate. În acest sens, se cerea ca probele să fie suficiente şi să fie luate pe acelaşi fel de hârtie, cu
aceeaşi cerneală şi acelaşi instrument scriptural ca şi actul incriminat. Instanţele judecătoreşti erau prevenite
asupra stării emoţionale care poate afecta execuţia scrisului. Deosebit de valoroasă este indicaţia – care nu se
respectă nici astăzi – de a se constata printr-un proces-verbal detaliat starea materială a actului, mai ales
degradările pe care le prezintă. 10

7
Rog a se vedea în acest sens articolul Doamnei Mariaclaudia Ricciardi, Il computer ucciderà la manuscrittura? (Computerul va
ucide scrisul de mână?), publicat în „133 Scrittura Rivista di problemi grafologici”, Gennaio-Marzo 2005, pag.75-76 şi al Doamnei Marie-
Geneviève HURAND, Jacqueline PINON şi Martine SERVAN, L’ÉCRITURE AUJOURD’HUI, publicat în rev. „la graphologie” no
272/octobre 2008, pag.15-23.
8
Iride Conficoni, Caratteri fra le righe. LA PERSONALITÀ DALA SCRITTURA, EDB EDIZIONI DEHONIANE BOLOGNA,
2001, pag.24.
9
Prof. dr. Dumitru Sandu în „FALSUL ÎN ACTE. DESCOPERIRE ŞI COMBATERE PRIN MIJLOACE CRIMINALISTICE”,
Ed. LUMINA LEX, Bucureşti, 1994, pag.35, arată că: „...Semnăturile unei persoane nu sunt identice în totalitatea trăsăturilor lor
componente, nu se suprapun, chiar dacă sunt executate succesiv şi în condiţii identice. Excepţii, extrem de rare, s-ar putea întâlni la
semnăturile extrem de prescurtate şi de o construcţie foarte simplă. Benjamin Pierce, profesor de matematică la Univ. din Harvard, a estimat
că nu avem decât o şansă la 931 trilioane de a semna de două ori numele nostru absolut identic”.
10
Ca ştiinţă autonomă, criminalistica s-a conturat relativ recent, la începutul secolului al XIX-lea. Apariţia târzie a acestei
discipline s-a datorat nu numai nivelului scăzut al ştiinţelor naturii, dar şi lipsei de interes pentru aportul acestora în materie de probaţiune,

74
Obiectul nemijlocit al acestei expertize îl constituie identificarea scriptorului şi în practică se
concretizează în următoarele situaţii:
- verificarea faptului dacă un text sau o semnătură provine realmente de la scriptorul nominalizat în
act (de exemplu, dacă un contract de vânzare-cumpărare a fost semnat de către cel care figurează ca vânzător);
- identificarea persoanei care a executat un text sau o semnătură ce s-au dovedit a nu aparţine
titularului respectiv (false) ori provin de la un autor necunoscut (scrisori anonime, acte pe nume fictive, adăugiri
etc.). 11
Aşa cum am arătat mai înainte, în procesul de identificare criminalistică a unei persoane, obiect sau
fenomen, examinarea comparativă constituie metoda principală la care se recurge, iar pentru efectuarea unor
examinări comparative, expertul va trebui să se slujească de metode propriu-zise de comparare, astfel de analize
neputându-se desfăşura la întâmplare.
Trebuie să arătăm că experţii nu sunt „legaţi” de un procedeu de lucru sau altul. Ei sunt liberi să
folosească acea metodă care li se pare că răspunde mai bine caracteristicilor materialului de expertizat. Astfel, de
exemplu, când în discuţie sunt texte foarte bine individualizate, aplicarea metodei caligrafic-descriptive se poate
dovedi deosebit de eficientă. Aceasta nu trebuie confundată, pur şi simplu, cu cea caligrafică ce se reduce doar la
compararea formei literelor şi care a fost îndeajuns de criticată.

sistemele de justiţie fiind dominate de practici mistico-formale (conf. Prof.dr. L. Ionescu şi Prof. dr. S. Dumitru care citează din Prof. Camil
Suciu, Dezvoltarea învăţământului criminalistic în România, Scoală românească de criminalistică, Serviciul cultural, presă şi editorial,
1975, p.29, în op.cit.pag. 42).
Începuturile criminalisticii sunt strâns legate de medicina legală. Necesitatea rezolvării unor probleme de identificare a persoanei,
a cadavrului şi a instrumentului vulnerant a determinat elaborarea unor metode specifice criminalisticii de mai târziu.
Înfiinţarea la 20 decembrie 1893 a Institutului de medicină-legală din Bucureşti de către Prof. Mina Minovici a constituit o ve-
ritabilă premieră mondială, care a stârnit admiraţia unor somităţi ale vremii, cum ar fi P. Brouardel şi B. Balthazard din Paris,
S. Ottolenghi din Roma, F. Strassmann din Berlin, P. Djan din Ankara etc. (conf. M.Terbancea, (sub red.), Institutul de medicină-legală
„Prof. dr. Mina Minovici” în pragul unui secol de activitate (1892-1982), f.e., p.60, citat de aceiaşi autori de mai sus în op. cit., pag.42, iar
noi menţionăm că valorosul doctor Edmond Locard care a ştiut să îmbine medicina cu dreptul, pentru a pune bazele criminalisticii, în
laboratorul de poliţie tehnică de la Lyon (n. 13 decembrie 1877 – d. 4 mai 1966) în TRAITÉ DE CRIMINALISTIQUE, TOME QUATRIÈME,
LES PREUVES DE L'IDENTITÉ, Deusième partie, Lyon, Joannès DESVIGNE et ses Fils, Libraires-Editeurs 36 à 42, Passage de l'Hôtel-
Dieu, 1933, CHAPITRE XIII Les Services d'Identité et les Fiches Signalétiques, pag.751, a subliniat: „Le service d' identité judiciaire a été
fondé à Bukarest, vers 1895. A l'origine on utilisait le système bertillonnien. Il y avait une fiche...”).
Ca întemeietori ai criminalisticii româneşti se consideră a fi cei trei fraţi Minovici.
Prin publicarea lucrării „Identificarea antropemetrică, metoda Bertillon” (traducere a cărţii „antropometria”), prin participarea
activă la al Vl-lea Congres Internaţional de Antropologie Criminală de la Torino, din 1906, dar mai ales prin bogata cazuistică, Mina
Minovici a avut o valoroasă contribuţie – în ciuda limitelor metodei, datorate impreciziei măsurătorilor şi modificărilor pe care le suferă în
timp scheletul uman – la descoperirea infractorilor recidivişti care încercau sa-şi însuşească o identitate falsă.
Un alt exponent de seamă al medicinei legale româneşti, care a avut preocupări şi în domeniul criminalisticii, a fost Nicolae
Minovoci. Al treilea membru al familiei Minovici, Ştefan, şeful secţiei de chimie şi toxicologie a Institutului de medicină legală începând
din 1894, poate fi socotit în materie de criminalistică drept părintele expertizei ştiinţifice a înscrisurilor. Chiar în perioada studiilor în
Germania el se familiarizează, paralel cu cercetarea otrăvurilor, a petelor de sânge etc., cu depistarea falsurilor prin reacţii chimice.
El scrie „Falsul în documente şi fotografia în serviciul justiţiei” (1900), apoi apare „Tratatul de grafologie şi expertiză în falsuri”
(1910) al criminalistului Mihai Moldoveanu.
După primul război mondial, oameni de ştiinţă ca Henri Stahl şi Mihail Kernbach se apleacă cu atenţie asupra posibilităţilor de
perfecţionare a expertizei grafice şi a falsului în înscrisuri. Să amintim, spre exemplu, că H. Stahl a corespondat cu Jules Crépieux-Jamin şi
că 1-a primit în România pe Edouard de Rougemont, de două ori, la Bucureşti, cum spune chiar valorosul expert şi vice-preşedinte al
Societăţii de Grafologie în „Les Difficultés et les Progrès de l'Expertise en Écriture”, Paris, Librairie des sciences politiques et sociales
Marcel Rivière et Cie, pag.26, 1929.
Începând cu anul 1930, apar lucrări precum „Elemente de poliţie tehnică” , publicată de dr. Constantin Turai în anul 1937.
În anul 1934 ia naştere „Societatea română de grafologie”, având două secţii: psihologie grafică şi expertiză grafică care, după
moartea lui Ştefan Minovici, a fost condusă de C.I.Parhon. Între 1946 şi 1957 în cadrul Institutului medico-legal a funcţionat „Corpul
experţilor grafici” al cărui preşedinte a fost Aurel Boia, autorul unor importante lucrări în grafologie şi expertiză grafică.
În domeniul expertizei grafice în prezent în România sunt experţi criminalişti şi în acelaşi timp profesori şi autori de lucrări, între
ei „vârfuri” fiind Prof.dr. Lucian Ionescu şi Dumitru Sandu, urmaţi de mai tinerii Adrian Frăţilă, Radu Constantin, Cristian
Dumitrescu, Sorin Alămoreanu, Constantin Mirea, Marilena Chivu şi alţii. Pe linia grafologiei, trebuie să amintesc că în partea a doua a
secolului al XX-lea în România a activat – într-o perioadă când grafologia a fost interzisă fiind etichetată ca ştiinţă reacţionară, idealistă,
ghicitorie în scris, cum de altfel au fost scoase din programa de învăţământ, temporar, şi ştiinţele psihologia şi cibernetica, în acest ultim
domeniu România având un nume de referinţă în pionieratul ciberneticii pe A. Odobleja – Prof. dr. docent în medicină, fost preşedinte al
Societăţii Române de Grafologie (1991-2001), Andrei Athanasiu, mentorul celui care scrie aceasta comunicare, în grafologie.
11
În fapt problemele care se pot rezolva în cadrul expertizei scrisului pot fi împărţite în: principale (A) şi secundare (B).
A. a) identificarea autorului unui scris sub formă de text;
b) identificarea persoanei care a scris cifre;
c) stabilirea autenticităţii semnăturii (dacă aparţine persoanei pe numele căreia figurează);
d) identificarea persoanei care a falsificat o semnătură.
B. a) dacă un scris este natural sau deghizat, inclusiv modalitatea deghizării;
b) dacă un scris este afectat de semnele bolii, bătrâneţii, ingerarea de băuturi alcoolice, execuţie în condiţii anormale;
c) dacă scrisul de pe un act aparţine uneia sau mai multor persoane (inclusiv adăugirile);
d) modalitatea de falsificare a unei semnături (copiere, imitaţie servilă sau liberă, executarea din fantezie);
e) dacă mai multe semnături false care figurează pe nume diferite provin de la aceeaşi persoană.
(conform ÎNDRUMAR PRIVIND EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ, lucrare coordonată şi redactată de dr. Dan Nicolae şi editată sub egida
MINISTERULUI JUSTIŢIEI – LABORATORUL CENTRAL DE EXPERTIZĂ CRIMINALISTICĂ, 1986, pag. 5 şi 6).

75
Metoda caligrafic-descriptivă este cu mult superioară celei pur caligrafice, deoarece ţine seama de
multe alte aspecte ca:
- modificarea literelor în funcţie de locul pe care îl ocupă în cuvânt şi de legătura lor cu alte litere;
- grosimea traseelor, modul lor de legare, unghiurile de înclinaţie etc.
Chiar şi o altă metodă veche, aşa-numită „fotografic-descriptivă” poate fi folosită cu succes în unele
cazuri. Procedeul, iniţiat de Bertillon, comportă analize comparative efectuate pe fotografii de text în care
grafismele sunt mărite de 4-5 ori. Imaginile obţinute relevă aproape toate „secretele” grupurilor de litere
respective. Când fotografiile redau aceleaşi cuvinte, rezultatele unor examinări comparative pe astfel de
eşantioane de scris sunt notabile. Or, în esenţă, metoda lui Bertillon nu este altceva decât metoda caligrafic-
descriptiva îmbunătăţită.
În cazul în care textul în litigiu are un cuantum redus, redutabilă ca metodă de examinare comparativă
se poate dovedi cea grafometrică, ştiut fiind că aceasta asigură o examinare extrem de detaliată a semnelor
grafice, a legăturilor acestora ş.a.
Chiar şi metoda grafologică poate fi folosită pentru anumite determinări privind, în special,
caracteristicile de ordin general, ea pornind de la premisa că la cercetările de identificare a scrisului trebuie avut
în vedere îndeosebi faptul dacă în scrisurile comparate se reflectă aceleaşi caracteristici psihice.
Identificarea persoanei după scris este posibilă datorită caracteristicilor de identificare a scrisului.
Aceste caracteristici sunt prezente, mai ales în: limbajul specific scriptorului, modul de amplasare a textului,
forma sau aspectul general al scrisului şi particularităţile de construcţie a semnelor grafice. 12
Privitor la terminologia folosită, precum şi la clasificarea acestor caracteristici, atât în literatura, cât şi în
practica noastră de specialitate, clasificarea priveşte caracteristicile limbajului, caracteristicile grafice propriu-
zise (generale şi particulare). Potrivit unei alte opinii, caracteristicile de identificare se împart în două mari
categorii generale, care privesc aspectul scrisului şi, speciale, referitoare la modul de construire a semnelor
grafice. În fine, alţi autori le împart în caracteristici generale (limbaj, configuraţie, formă, mişcare) şi
caracteristici individuale ale literelor şi cifrelor.
Ne vom opri la clasificarea care priveşte caracteristicile limbajului, caracteristicile grafice generale şi
caracteristicle speciale, clasificare adoptată de majoritatea experţilor criminalişti din România. 13
În continuare vom defini aceste caracteristici, şi pentru că cea de limbaj este de fapt tema care dă titlul
acestei lucrări, o vom lăsa ultima, când îi vom aloca şi un spaţiu mai mare.
Caracteristicile generale ale scrisului, cunoscute şi sub denumirea de „dominante grafice” sau de
„caractere obiective ale scrisului” (C.I.Parhon), sunt acele caracteristici sau calităţi ale scrisului care determină
aspectul general al acestuia. Este vorba deci de diferite proprietăţi de clasă, generice, care, luate separat, se pot
găsi în scrisul mai multor persoane. O primă clasificare a acestora, adoptată apoi de numeroşi autori care au
completat-o, este cea alcătuită de Jules Crépieux-Jamin care a împărţit caracteristicile grafice în şapte genuri, şi
anume, după viteză, presiune, formă, direcţie, dimensiune, continuitate şi orânduire, genuri care sunt sub-
divizate în specii.
Caracteristicile speciale ale scrisului sunt deprinderile proprii ale unei anumite persoane manifestate în
construirea semnelor grafice considerate separat sau a mai multor semne care alcătuiesc o formaţiune
(monogramă, grup literal etc.). Aceste deprinderi se referă la modul de executare a literelor şi cifrelor, a
semnelor de punctuaţie şi a altor semne, precum şi la poziţia lor reciprocă. 14
Până la definirea caracteristicilor de limbaj, să amintim că acest aspect a preocupat şi pe alţi cercetători
în domenii care nu ţin de criminalistică, dar de care ea a beneficiat.
Înaintea acestora se cuvine să menţionăm numele genialului filozof Camillo Baldi 14bis cel care în
„Trattato come de una lettera missiva si conoscano la natura e qualità dello scrittore” spune la Capitolul II că în

12
Prof. univ.dr. Emilian Stancu, CRIMINALISTICA Vol.I, ediţia a II-a, Ed. ACTAMI, Bucureşti, 1997, pag. 329.
13
Prof. univ. dr. Lucian Ionescu, dr. Dumitru Sandu, op.cit., pag.30; Camil Suciu, CRIMINALISTICĂ, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 488.
14
Prof. univ. dr. Lucian Ionescu, op.cit., pag.74 şi 104.
14bis
Rog a se vedea în acest sens articolul Doamnei Michela Raschiani „Camillo Baldi” pe care 1-a publicat în revista „attualità
grafologica” n.92 Luglio-Settembre 2004, pag.5-7, dar şi TRAITÉ DES INDICES TIRÉS DES LETTRES MISSIVES OU l'Art de connître
1'examen d'une Lettre missive les moeurs et les habitudes du Scriteur PAR CAMILLO BALDI PHILOSOPHE ET PROFESSEUR BOLONAIS
Traduit et accompagné d'une Notice bio-bibliographique PAR J.DEPOIN PRÉSIDENT DE LA SOCIÉTÉ DE GRAPHOLOGIE PARIS
SOCIÉTÉ DE GRAPHOLOGIE 150, boulevard Saint-Germain, 1900.
Pentru moment să reamintim un minimum de date privind personalitatea lui Camillo Baldi, care şi-a desfăşurat activitatea în cele
mai diverse discipline: a fost astrolog, medic, filozof, precum şi grafolog, a corespondat cu cei mai mari oameni de litere ai timpului şi a
discutat cu Galileo despre mişcarea apelor.
Camillo Baldi s-a născut pe 17 februarie 1551 la Bologna şi a fost primul fiu într-o familie de oameni de cultură. Tatăl, Arista
Pietro Maria Baldi, prof. de medicină şi filozofie la Univ. din Bologna îl împinge de mic către studiu. La numai 1 an Camillo începe să
studieze filozofia, la 21 de ani este laureat în medicină şi filozofie şi îşi începe activitatea de docent universitar. Caracterul său este descris ca
„mereu umil şi bun cu toţi”. Foarte iubit de discipoli, încă de când trăia, pentru a face dovada gloriei sale, aceştia au zidit în universitate, în
onoarea sa, două inscripţii de marmură.
Baldi a predat la Bologna mai bine de 60 de ani, până în ziua în care a murit, în anul 1637. În acest sens putem citi o mărturie
(spune în continuare Doamna Michela Raschiani): „Moartea lui Baldi a fost plânsă cu multă pompă. Corpul neînsufleţit a fost îngropat în

76
urma analizei limbajului în care include maniera şi stilul folosite în compoziţia unei scrisori, apoi a liniamentului
scrierii, spaţierii, punctuaţiei, parantezelor, ordinii, dispunerii cuvintelor şi formei literelor se pot releva „o mare
parte din calităţile, obiceiurile şi aptitudinile sale, atât ale corpului cât şi ale sufletului”.
Astfel, analiza textelor nu este un domeniu rezervat numai studenţilor, universitarilor şi iniţiaţilor. În
poliţia ştiinţifică, ea poate aduce mari servicii justiţiei în căutarea de probe. De la început, trebuie precizat că
analiza textelor, în scopul identificării autorilor lor, textologia nu ţine de expertiza grafică propriu-zisă, care are
obiect formularea unei opinii cu privire la autorul real al documentului scris, comparându-1 pe acesta cu alte
documente ai căror autori sunt cunoscuţi. Aplicată, la început, în identificarea autorului real al unei opere
literare, textologia s-a extins şi ca mijloc de probă în justiţie. Termenul de textologie sau de ştiinţă a textelor este
de origine sovietică şi a fost creat, în anul 1928, de către Tomaşevski. Textologia se ocupă, deci, cu studiul
frazelor şi stilisticii, urmărind identificarea autorului unui înscris. Prin metoda lingvistică are loc analiza unui
text şi se încearcă să se definească stilul unei persoane, făcându-se referire la variantele gramaticale şi stilistice
ale unei limbi şi la abaterile comise în raport cu normele gramaticale, adică greşelile de diverse feluri, care ţin,
fie de obiceiurile geografice, sociale, culturale, individuale (idiomurile), fie de dispoziţiile patologice care
generează anormalităţi de idei, cum ar fi: incoerenţa, absurditatea ideilor, inconsistenţa situaţiei (starea de
demenţă, paralizia generală etc.), idei bizare sau delirante (complexe de persecutare, melancolie), povestiri
imaginare amplificate sau dramatizate (isterie), stil incoerent şi greşeli de sintaxă (stare de confuzie, demenţă),
greşeli de ortografie prin omisiune, repetiţie, substituire, barbarisme, scăpările cuvinte (agrafie amnezică),
cuvinte neterminate, apropiate sau îndepărtate unele de altele (tulburări de vedere, isterie), ideostereopatii
grafice, proverbe şi figuri de stil, arhaisme, eufemisme, metafore, neologisme, pleonasme, stereotipuri, silogisme
(delir de persecuţie, excitaţie).
Trebuie, totuşi, manifestată prudenţă în interpretarea rezultatelor frazeologice, care nu poate fi, de altfel,
realizată decât atunci când condiţiile sunt deosebit de favorabile. În practică, folosirea numai a frazeologiei nu
este decât un mijloc de excludere a unui subiect şi nu poate permite identificarea cu certitudine a unui autor, la
început necunoscut. 15
Dar pentru că în cadrul textologiei s-a făcut referire şi la stilistică, să vedem în ce măsură ea poate ajuta
la identificare. 16
Stilistica a reapărut prin anii '50 ai secolului trecut, epocă în care cercetătorii şi-au concentrat atenţia
asupra operelor literare. Identificarea unui povestitor, după forma lingvistică, cum am spus mai sus, nu ţine de
expertiza grafică propriu-zisă, ci mai degrabă de stilistică, îndeosebi de acea ramură a stilisticii pe care
specialiştii o numesc „stilistica de atribuire”, care constă în identificarea adevăratului autor al unei opere
anonime sau publicate sub nume de împrumut (pseudonim). Deşi practicienii acestei discipline se apleacă mai
ales asupra studiului operelor literare este necesar să se caute în scrierile unei persoane, oricare ar fi ea,
particularităţile care îi definesc sistemul de exprimare personal şi care îl deosebesc de cel al grupului căruia îi
aparţine. Frédéric Deloffre, profesor la Sorbona, a expus foarte clar regulile unei metode, pe care o defineşte în
aceşti termeni: „Stilul individual există pentru că este posibil, cu puţină experienţă, să se distingă 20 de versuri
de Racine, de 20 de versuri de Corneille, o pagină de Balzac, de una din Stendhal etc. Totul este să se treacă de
la impresia subiectivă resimţită, la expunerea motivelor obiective care stau la baza acestei impresii”. Trebuie citit
textul cu atenţie, pentru a sesiza un anumit amănunt caracteristic, de preferat un fapt lingvistic, un tip de expresie
prezentând o anumită anomalie în raport cu o normă, cu frazeologia sau cu textele de comparaţie. Trebuie, pe

Biserica Corpus Domini, iar în memoria lungii sale activităţi de profesor a fost zidită în cabinet o lespede. Cu acest prilej, în una din lojile su-
perioare ale Curţii a fost pictată, printre multe altele, emblema casei Baldi: con de pin de aur pe un fond albastru, înconjurat de un grilaj cu
trei crini de aur” şi că „acoperit de glorie, dar plâns de toţi, a murit la 87 de ani, la orele 4 noaptea, pe data de 22 martie 1637; a fost
înmormântat cu mare pompă în Biserica Corpus Domini, aproape de mormântul strămoşilor săi”.
Opera lui Camillo Baldi cuprinde cărţi tipărite şi multe manuscrise care au fost păstrate la Biblioteca Universitară din Bologna, la
Biblioteca Vittorio Emanuele din Roma şi la Biblioteca Cassenese din Ravena.
Tratatul cum dintr-o scrisoare misivă se cunosc natura şi calitatea scriitorului este scurt, compus din 75 de pagini. A fost tipărit de
două ori: prima dată la Carpi, în 1622, la editura lui Girolamo Vaschieri şi sub îngrijirea lui Gian Francesco Grillenzioni: a doua oară la
Bologna, tradus în latină, în 1664 la editura H H Evangelistae de Ducciis şi prin opera lui Pietro Veli.
15
Colonel Nicolae Văduva, Prof. Constantin Gâdea, De la studiul textelor la identificarea infractorilor, articol publicat în rev.
CRIMINALISTICA Nr.6, Anul II, Decembrie 2000, pag.9 şi 10.
16
Stilistică 1. Disciplină care se ocupă cu studiul stilului. Stilistica lingvistică a) Studiul mijloacelor de exprimare ale unei
colectivităţi lingvistice privite din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv, al expresivităţii lor. b) Studiul stilurilor limbii ca varietăţi
funcţionale ale limbii întregului popor.
– Stilistica literară (sau estetică), studiul stilului individual ai unui scriitor. 2. (LIT) Partea a retoricii care se ocupa cu studiul
stilurilor din punctul de vedere al calităţilor şi, normelor lor. Preocupări de stilistică au apărut încă din antichitate („Poetica” lui Aristotel,
„Tratatul despre sublim” al lui Pseudo-Longin, „Tratatul despre stil” al lui Demetrios ş.a.). Obiectul stilisticii clasice l-a reprezentat studiul
tropilor sau al figurilor de stil. În epoca modernă, această ştiinţă a luat un mare avânt, ea fiind ilustrată prin lucrările lui Charles Bally
(1865-1947), lingvist elveţian, Leo Spitzer (1887-1960), lingvist austriac, refugiat din cauza regimului nazist în Turcia şi apoi în SUA, Karl
Vossler (1872-1949), romanist german, Roman Jakobson (1896-1982), lingvist american ş.a. Stilistica modernă recurge în studierea
stilurilor, pe lângă retorică şi prozodie, la fonetică, morfologie, lexicologie, semantică, sintaxă, lingvistică matematică. În ţara noastră, de
stilistică s-au ocupat Tudor Vianu (1897-1964), estetician, istoric literar, filozof al culturii şi scriitor român, Iorgu Iordan (1888-1986),
lingvist român, D.Caracostea (1879-1964), critic istoric literar şi folclorist. (conf. DICŢIONAR ENCICLOPEDIC ROMÂN VOL.IV Q-Z ,
Ed. POLITICĂ, Bucureşti, 1966, p. 513).

77
urmă, să ne întrebăm dacă această particularitate apare cu o frecvenţă suficientă pentru a ne forma o convingere.
Această metodă care s-a dovedit viabilă în domeniul criticii literare propriu-zise poate fi aplicată în probleme de
terorism, răpiri sau în cazul scrisorilor prin care se revendică asasinatele. Singurul indiciu care ar permite
identificarea unui comunicat sau a unui mesaj îl constituie, uneori, studiul formelor lingvistice şi stilistice. Prin
caracteristici stilistice se înţeleg acele particularităţi care îi sunt proprii autorului (frazeologie, terminologie,
sintaxă), iar prin caracteristici grafice: ordinea cuvintelor, anumite originalităţi ale caracterului personal
(idiotisme), foarte important de reţinut, independent de modul lor de execuţie şi uneori de elementele complexe
ale unui context aparte provenind vizibil dintr-o mişcare spontană. Totuşi, pentru a se ajunge la rezultate
probatorii, trebuie întrunite unele condiţii, dintre care cele mai importante sunt: textul trebuie să fie relativ lung,
atât în ceea ce priveşte documentul în cauză cât şi piesele de comparaţie, scrierile de o parte şi de alta, trebuie să
fie de natură asemănătoare şi trebuie sesizat un număr mare de concordanţe şi erori.
Să vedem acum cum sunt definite caracteristicile de limbaj de către specialiştii în criminalistică.
Într-o primă opinie 17 particularităţile exprimării în scris sau caracteristicile conţinutului spiritual al
textului, denumite în literatura de specialitate şi „caracteristici ale scrierii” sunt elemente care nu fac parte efectiv
din categoria elementelor grafice de identificare, fiind de natură extragrafică. Ele sunt incluse, totuşi, în această
categorie întrucât servesc efectiv la individualizarea persoanei scriptorului şi, mai ales, la restrângerea cercului
persoanelor suspecte (de exemplu, în cazurile relativ frecvente al scrisorilor anonime cu conţinut calomnios, cum
de altfel vom prezenta şi al doilea caz).
Determinarea acestor caracteristici suis-generis de identificare, necesită examinarea conţinutului
înscrisului, urmărindu-se vocabularul folosit de autor, modul în care acesta respectă regulile de ortografie şi de
punctuaţie, claritatea stilului ş.a.
Principalele date ce se pot desprinde dintr-o asemenea analiză privesc, de regulă, nivelul general de
cultură al persoanei, profesia care marchează serios modul de exprimare prin folosirea unei terminologii de
specialitate, vârsta şi eventual sexul, unele caracteristici ale personalităţii sale, ca şi posibile dizarmonii psihice.
O altă opinie 18 mai consistentă ne spune că pe lângă cele două tipuri de caracteristici menţionate mai
înainte (generale şi speciale), care sunt pur grafice, la identificarea persoanei după scris contribuie într-o oarecare
măsură şi aşa numitele „caracteristici ale limbajului scris”, utilizate în special la cercetarea scrisorilor anonime.
Aceste caracteristici ajutătoare se referă în primul rând la limbajul folosit de scriptor la redactarea
textului. Cu toate că limbajul oral şi cel scris sunt strâns legate, ultimul fiind materializarea prin semne a
primului, totuşi ele nu sunt identice. De obicei, formularea ideilor în scris este mult mai dificilă decât enunţarea
lor pe cale verbală, chiar la persoanele cu un grad de cultură mai ridicat. Câteodată o expunere scrisă poate fi
individualizată prin vocabular 19 , stil 20 , construcţia şi complexitatea frazelor, anumite preferinţe de ordin
gramatical, cum ar fi timpurile verbelor, plasarea adjectivelor etc. Dintre acestea, cele mai preţioase indicaţii le
oferă vocabularul folosit. Bogăţia sau sărăcia lexicului ne va da o imagine aproximativ exactă asupra gradului de
instruire al autorului sau chiar asupra profesiunii acestuia. Pe de alta parte, întrebuinţarea în scrisul în litigiu a
unor provincialisme, arhaisme, neologisme, termeni de jargon sau de argou etc., care apar şi în scrisul persoanei
bănuite, mai ales atunci când sunt specifice sau puţin comune.
În sensul celor arătate în cadrul acestei prime idei, vă prezentăm următorul exemplu:
Este vorba despre o expertiză criminalistică extrajudiciară, unde ni s-a cerut să stabilim dacă
Testamentul olograf din 13 Dec. 2004, având-o ca titulară pe L.L. de 97 de ani la data întocmirii înscrisului, de
origine rusă şi stabilită prin căsătorie în România, a fost scris, datat şi semnat de testatoare.

17
Prof.univ.dr. Emilian Stancu, op.cit., pag.330.
18
Prof.univ.dr. Lucian Ionescu, op.cit., pag.71-74; Prof. univ.dr. Lucian Ionescu, Prof. univ.dr. Dumitru Sandu, op. cit., pag. 30;
Camil Suciu, op.cit., pag. 488.
19
vocabular = 1. Totalitatea cuvintelor unei limbi. Vocabularul activ = totalitatea cuvintelor pe care vorbitorul le foloseşte efectiv
în exprimare (cuvintele pe care le folosim în mod curent în activitatea zilnică) şi care variază de la o categorie de vorbitori la alta.
Vocabularul pasiv = totalitatea cuvintelor unei limbi pe care vorbitorii le înţeleg, dar nu le întrebuinţează, şi care variază de la o categorie de
vorbitori la alta; din voc. pasiv fac parte arhaismele, anumite regionalisme, unele neologisme etc. 2. Totalitate a cuvintelor specifice unei
anumite categorii sociale sau unui anumit stil al limbii (ex. voc. argotic, voc. ştiinţific) ... (conf. DICŢIONAR ENCICLOPEDIC ROMAN
VOL.IV Q-Z, Ed. POLITICĂ, Bucureşti, 1966, pag.882).
20
stil (lat.stylus „condei”) = mod caracteristic de exprimare a gândirii... În limbă, stilul se defineşte prin totalitatea particulari-
tăţilor lexicale, morfologice, sintactice, topice şi fonetice, precum şi a procedeelor caracteristice modului de exprimare al unui individ, al
unei categorii sau al unei colectivităţi de vorbitori; avem astfel de-a face cu aşa-numitele stiluri funcţionale, care sunt varietăţi ale limbii
literare, folosite curent în diferite domenii de activitate (ex. stilul ştiinţific şi profesional-tehnic, stilul publicistic-politic, stilul oficial-
administrativ, stilul juridic etc.). Stilul funcţional se poate prezenta sub formă scrisă sau orală. Alteori, situaţia socială a vorbitorilor şi
împrejurările în care se află impun un stil solemn, al politeţii pronunţate, sau, dimpotrivă, un stil familiar. Referindu-se la scopul vorbitorului,
distingem stilul propriu, care urmăreşte numai realizarea funcţiei de comunicare a limbajului, de informare exactă, obiectivă, şi stilul figurat,
care urmăreşte realizarea funcţiei expresive, adică de transmitere a reacţiei personale a vorbitorului faţa de realitatea respectivă. Stilul propriu
este întrebuinţat mai cu seamă în ştiinţă, în viaţa politică şi activă, pe câtă vreme stilul figurat (care recurge la figuri de stil) aparţine artei
literare. Stilul unei opere literare se cristalizează în funcţie de gradul de evoluţie al limbii respective, de concepţia filozofică a scriitorului, de
experienţa lui de viaţă, de felul şi de întinderea culturii sale, de temperamentul său artistic. (conform aceluiaşi dicţionar menţionat la pct.19,
dar acum la pag. 513).

78
Pentru efectuarea expertizei criminalistice solicitate, ni s-au pus la dispoziţie de numita B.E. care
figurează ca beneficiară în testament mai multe probe de scris redactate în limbile rusă şi română de către L.L.

79
80
În cadrul examinării preliminare prin care am efectuat o analiză asupra caracteristicilor de limbaj am constatat că
titlul înscrisului este oarecum aparte, adică se scrie:Oбoрoднoe сoглaсиe, după care urmează textul
testamentului. (Acord reciproc)
Trecând la probele de scris emanate de la L.L., am observat că aceasta scria:
Oбoюднoe сoглaсиe, care întradevăr înseamnă „Acord reciproc”, adică (Acord reciproc)
„oбoюднoe = reciproc” (este adjectiv), iar „сoглaсиe = Acord”, pe când „oбoрoднoe = valutar, comercial” şi
„сoглaсиe = Acord”, ceea ce ar fi „Acord valutar, comercial”.
Întrucât am studiat 9 ani limba rusă, am înţeles că cel care a scris acest Testament, necunoscând limba
rusă, dar nici măcar caracterele slavone, a confundat „ю”-ul de la „oбoюднoe”, care aşa cum este executat
seamănă întradevăr cu grupul „po”, şi a scris „oбoрoднoe”, ceea ce m-a făcut să fiu deosebit de suspicios, şi
examinând în continuare caracteristicile grafice generale şi cele speciale, am stabilit că Testamentul în cauză, nu
a fost scris, datat şi semnat de numita L.L. de la care ni se prezentase probe de scris.
La înmânarea lucrării, numita B.E. a trecut printr-un moment de panică şi a motivat că de întreaga
afacere s-a ocupat vărul ei de la Sibiu.

*
În al doilea rând, drept caracteristici ale limbajului scris sunt considerate cele referitoare la respectarea
regulilor de ortografie şi de punctuaţie. Semnificativ în această privinţă sunt greşelile pe care scriptorul le face în
mod constant, cum ar fi omiterea sau repetarea de litere, folosirea incorectă a majusculelor, scrierea numelor
proprii cu minusculă, ignorarea liniuţelor, a punctelor, folosirea în exces a parantezelor rotunde 21 , a semnului
exclamării 22 (câte unul, două sau trei), ca şi a semnului întrebării 23 (câte trei), folosirea punctelor de suspensie 24
coroborate cu unele expresii care ţin de vocabular, uneori ating valoarea unor caracteristici de maximă
individualitate, ca în exemplul ce urmează:
În anul 2006 s-a prezentat numita O.S. cu două texte anonime, unul redactat la o imprimantă şi expediat
prin plic fără expeditor, iar celălalt sub formă de SMS pe un celular, fără indicarea numărului expeditorului.
Ambele texte abundă de calomnii şi expresii obscene la adresa numitei O.S.
În acelaşi timp, numita O.S. ne-a prezentat şi două texte ca probe de comparaţie, redactate tot la o
imprimantă, cu provenienţă certă de autor şi ni s-a cerut identificarea autorului textelor anonime, solicitanta de
profesie arhitect, cunoscând cumva această posibilitate şi din lucrarea noastră „EXPERTIZA GRAFICĂ şi
RAŢIONAMENTUL PRIN ANALOGIE” 25 pe care o avea şi din care a făcut trimitere la pag.120.
În cadrul examinării preliminare prin care am efectuat o analiză asupra caracteristicilor de limbaj am
constatat mai multe asemănări în privinţa folosirii unor expresii şi a unor elemente de ortografie şi de punctuaţie,
atât în textele anonime cât şi în textele probe de comparaţie, şi în acest sens rog a se vedea cele două planşe care
urmează:
Vocabular folosit
1. – cuvântul „curvă”;
2. – expresia „n. amanţi”;
3. – cuvântul „milă”.
Elemente de ortografie şi de punctuaţie
4. – folosirea excesivă a parantezelor rotunde;
5. – folosirea excesivă a semnului exclamării;
6. – folosirea semnului de suspensie „…”;
7. – evidenţierea unor idei sau cuvinte prin folosirea majusculelor;
8. – folosirea a trei semne: de întrebare „???”;
9. – despărţirea corectă a cuvintelor.

21
Parantezele rotunde (), arată un adaos în interiorul unei propoziţii sau al unei fraze. Parantezele rotunde cuprind o explicaţie, o
precizare, un amănunt, care îmbogăţesc înţelesul propoziţiei sau al frazei de care sunt legate. În acest sens, parantezele au aceeaşi funcţiune
ca linia de pauză sau virgula, când acestea cuprind comunicări care explică sau întregesc propoziţia sau fraza în interiorul căreia se află...
(conform ÎNDREPTAR ORTOGRAFIC, ORTOEPIC ŞI DE PUNCTUAŢIE, Ed. ACADEMIEI R.S.R., Bucureşti, 1965, pag.77).
22
Semnul exclamării marchează grafic intonaţia frazelor şi a propoziţiilor exclamative sau imperative. Semnul exclamării se pune
de asemenea după interjecţiile şi vocativele care exprimă stări afective şi sunt considerate cuvinte (sau părţi de frază) independente...
(conform aceluiaşi ÎNDREPTAR intitulat la pct.21, pag.51).
23
Semnul întrebării e folosit în scriere pentru a marca intonaţia propoziţiilor sau a frazelor interogative. Se pune semnul întrebării
după cuvintele, grupurile de cuvinte, propoziţiile şi frazele care au un caracter interogativ şi care sunt întrebări directe... ( conform aceluiaşi
ÎNDREPTAR intitulat la pct.21, pag. 47 şi 48.
24
Punctele de suspensie arată o pauză mare în cursul vorbirii. Spre deosebire de punct, punctele de suspensie nu marchează
sfârşitul unei propoziţii sau al unei fraze, ci indică, în general o întrerupere a şirului vorbirii... (conform aceluiaşi ÎNDREPTAR intitulat la
pct.21, pag.80).
25
Adrian Frăţilă – Şeful Laboratorului Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti şi Radu Constantin, op.cit., pag.120.

81
În urma examenului comparativ efectuat, am stabilit că textele anonime provin de la persoana de la care
ni s-au prezentat textele probe de comparaţie, respectiv numita C.A.
La prezentarea în instanţă, numita C.A. a recunoscut că a redactat şi expediat pe adresa lui O.S. cele
două texte calomnioase, în semn de răzbunare pentru că O.S. a despărţit-o de O.P. după 15 ani de concubinaj. A
fost amendată penal şi obligată să plătească daune morale în valoare de 1500 Euro numitei O.S.

82
83
84
85
86
87
88
89
90
Importanţa caracteristicilor de limbaj în identificarea autorului unui text

De la începuturile sale, societatea modernă duce o permanentă şi grea luptă cu infractorii. Statul, prin
organele sale abilitate, trebuie să-i identifice pe aceştia. Principala modalitate de a se ajunge la identificarea
judiciară o reprezintă identificarea criminalistică. În cadrul acesteia este şi cea de identificare a persoanei după
scris pe baza limbajului specific scriptorului, modul de amplasare a textului, forma sau aspectul general al
scrisului şi particularităţile de construcţie a semnelor grafice.
Pe lângă cercetătorii pe care i-au interesat aspectele de limbaj, începând cu cei din antichitate, în secolul
XVII genialul filozof Camillo Baldi, apoi în secolul XX Tomaşevski cu ştiinţa textologiei, experţii criminalişti în
expertiza criminalistică a scrisului aplică cu succes studiul caracteristicilor de limbaj pentru un plus de date la
efectuarea expertizei propriu-zise, dar şi pentru identificarea autorului unui text numai pe baza acestor caracteris-
tici.
Analiza textelor de către experţii criminalişti cu ocazia efectuării expertizelor, poate aduce mari servicii
în aflarea adevărului şi respectiv poate completa informaţiile obţinute prin metodele clasice de investigaţie atât în
stadiul anchetei preliminare cât şi în cursul informării judiciare. Ea este foarte importantă în cazuri deosebite,
cum ar fi identificarea autorului unui text al unei scrisori de ameninţare sau şantaj, de exemplu. Permite luarea
unei hotărâri mai documentate când persoanele bănuite refuză orice colaborare cu serviciile de poliţie sau
judiciare, îndeosebi în cazurile de terorism.

91