Lupta

E liniște... Un clopot bate surd, sunetul lui pierzându-se in depărtare.

Nimeni nu se oprește în orașul cel mult prea aglomerat, nimeni nu se întreabă măcar în gând
ce ar vrea sa vestească acel clopot... dar el bate in continuare...o dată, de două ori, de trei
ori...apoi liniște.
O liniște mult prea apăsătoare pentru cei care sunt învațați zi de zi cu zgomotul mașinilor, al
băieților care vând ziare la colț de stradă, al soldaților care cântă în baruri pentru a uita de dorul
de casă. Dar indiferent câte minute trec, nicio pasăre nu mai ciripește, niciun glas nu mai răsună
pe străzile pustii ale Szczecinului, un oraș de la granița de nord-vest a Poloniei.
O liniște stranie...nepământească...plină de o durere mută și fără de margini.
Un singur suflet în întregul oraș o înțelegea și era cuprins de ea: o fetiță uitată și ea de lumea
mult prea grăbita...uitată într-un ungher întunecos.
Chipul îi era întunecat de lacrimi, părul ca pletele unei sălcii stătea răvășit pe ochii pustii ce
priveau în golul interior lăsat de plecare singurei persoane de pe lumea aceasta care îi fusese
aproape în ultimul timp. Părea să fie de aproximativ treisprezece ani, dar mâinile brăzdate de
tăieturi semănau cu cele ale unei bătrâne, iar fruntea îi era întunecată de praful străzii și obrajii
încercănați. Lipsită de culoare era imaginea construită de apariția durerii personificate în copilă...
Dar povestea ei nu începe acum, ci în urmă cu aproape cinci ani, pe când Stettin, sau
Sczecin, făcea parte din Germania... cinci ani imposibil de șters din amintirile tinerei fete.
Era începutul lui februarie 1940 când a cunoscut răutatea distrugătoare a umanității în
întreaga sa măreție lipsită de sentiment. Pe străzile gri ale orașului mergeau, ca întotdeauna,
soldații germani călcând nepăsător pe mâinile cerșetorilor ce stăteau neputincioși pe trotuar,
implorând milă. Cerul plumburiu apăsa umerii trecătorilor răzleți. Picuri grei de apă cădeau
răsunând asurzitor pe acoperișurile caselor. Un miros iute de ars se simțea de la bombele lansate
pe când nici nu mijise bine soarele dimineții la orizont. Prezența morții era de netăgăduit, dar
oamenii se obișnuiseră cu ea în cele aproape șase luni de când începuse războiul.
Anna, căci așa se numea fetița a cărei povești o vom urma, locuia împreună cu părinții săi
într-o căsuță dărăpănată aflată pe o stradă pustie de la marginea orașului. Mama fetei era
profesoară de biologie și tatăl asistent la un spital din apropiere, dar guvernarea de război a
Germaniei a interzis evreilor să mai meargă la locul de muncă. Știau cu toții că, mai devreme sau
mai târziu, o altă schimbare va veni, dar continuau să spere...
Era 11 februarie când soldații SS au deschis ușa căsuței lor. Mama, auzind zgomot venind
din hol, a ieșit repede, pentru a le opri înaintarea, în timp ce tatăl a tras-o pe Anna in podul casei,
spunându-i că, indiferent ce se va întâmpla, ea nu va fi singură. Fetița a rămas înghesuită într-un
colț din podul întunecos, în timp ce tatăl s-a îndreptat hotărât în sufragerie, de unde se auzeau
strigătele de deznădejde ale mamei... Mută de spaimă, stătea cu auzul încordat să prindă orice
zgomot, cât de mic. Deodată, a auzit pași apropiindu-se de ascunzătoarea ei. Un minut dacă ar fi
pierdut ar fi fost prea târziu, dar așa a avut timp să se furișeze pe acoperiș printr-o veche trapă.
Soldații i-au luat însă părinții...
 După o săptămână în care a rătăcit departe de oraș, flămândă fiind, se îndreptă spre o casă
sărăcacioasă. De teamă, aruncă doar o privire pe geam, încercând sa ghicească dacă locuitorii
erau oameni cu frica lui Dumnezeu. Înăuntru era o bătrânică uscățivă și chinuită de o tuse
groaznică.
Anna bătu în cele din urmă la ușă, iar vocea slabă a bătrânei îi răspunse blând să intre.
Bătrâna, al cărei nume era Martha, fusese lăsată in urmă de trupele germane. La vederea ei,
căpitanul a spus aspru: „N-are niciun rost să o cărăm după noi, oricum o să moară în curând, așa
bolnavă cum e și fără vreo persoană care să o ajute.” Din povestirea Marthei a aflat Anna unde
erau duși cei luați de germani, iar gândul la părinții ei omorâți cu cruzime în rezervația de la
Lublin i-a luat și ultima fărâmă de speranță din suflet, lăsându-l trist și resemnat... N-avea nicio
putere, indiferent cât de mult ar fi vrut, să schimbe lumea.
Patru zile a stat doar în acea casă... Temuții soldați au venit iar. Anna s-a ascuns sub podea,
de unde a asistat neputincioasă la omorârea bătrânei, justificată sec de un: „Mai bine așa decât să
se chinuie cu boala”, urmat de un râs malefic.
Anna n-avea timp să-i plângă moartea Marthei: trebuia să fugă cât mai departe, să fugă
pentru viață! Aceasta era mulțumirea sa pentru sacrificiul părinților și al bătrânei ce a fost atât de
bună cu ea: SĂ SUPRAVIEȚUIASCĂ.
A fugit în pădurea de la graniță, fără a se uita înapoi, fără a se gândi la câtă durere a
cunoscut în atât de puțin timp, fără a se da vreodată bătută... Iar căutarea i-a fost în curând
răsplătită. Afară ploua, iar Anna, căutând adăpost, găsi o peșteră ascunsă după un mal de pământ.
Pătrunzând sub protecția tavanului de rocă, observă, însă, că mai era cineva înăuntru: un băiat nu
cu mult mai mare decât ea, cu părul brunet și cu niște ochi mari și negri care o priveau mirați.
Astfel l-a cunoscut pe Joseph Ivan, un tânăr polonez, iar povestea anilor ce au urmat este o luptă
continuă pentru viață. Părinții lui fuseseră de asemenea luați de SS, pentru a munci până la
epuizare pământurile statului, iar el a reușit să scape prin spatele casei chiar înainte de a-și da
soldații seama că în casa aceea ar fi trebuit să mai fie și un copil.
Cinci ani au crescut și au luptat împreună Anna și Joseph: căutau prin pădure animale mai
mici pentru hrană, apă limpede în izvoarele ivite de sub frunze, iar când aveau noroc mai dădeau
și de câte un depozit de mâncare al trupelor, de unde luau atât cât se putea fără a fi observați. Nu
stăteau niciodată mai mult de zece zile în aceeași ascunzătoare, mutându-se din loc în loc, fără a
lăsa urme ale trecerii lor.
Sfârșitul războiului a venit însă, după multe obstacole și după prea multă durere, iar cei doi
copii s-au hotărât să se întoarcă în Stettin.
Cu cât se apropiau mai mult de ținta călătoriei lor aflau mai multe detalii legate de război.
Mai mult de jumătate din clădirile orașului fuseseră distruse de trupele sovietice, iar pe 5 iulie
1945 orașul devenise polonez.
Au pătruns împreună pe străzile ce prinseseră iarăși viață. Oamenii găsiseră putere să treacă
peste ororile războiului și să-și reconstruiască viețile, casele și familiile. Îndurerați, dar, în același
timp hotărâți, au dat încă o filă din cartea vieții, iar după ce au pus virgulă au început din nou să
spere.
Nedespărțiți, Anna si Joseph au căutat un loc de odihnă, dar se pare că lupta lor nu se
terminase încă. Intrând pe o străduță întunecoasă au auzit glasuri puternice venind dispre ușa
unui bar. Doi bărbați amețiți după o zi pierdută în acel local îi strigau furioși:
 -Hei, voi! Ce căutați pe aici? Duce-ți-vă la părinții voștri!
-Nu avem părinți, domnilor...au murit, răspunse Anna fără să își dea seama că bărbații din
fața lor erau soldați SS părăsiți de trupe din cauza rănilor și a bolilor.
-Ha! Ce avem aici? Pui de evrei mincinoși! Va dăm noi ce meritați!
Și scoțând un cuțit îl aruncă direct înspre Anna. Joseph a fost însă mai rapid, salvând astfel
viața fetei în schimbul vieții sale... Iar Anna fugi din nou - fără a se uita înapoi, fără a auzi măcar
scuzele îngăimate ale omului ce abia atunci realizase ce a făcut - cu lacrimile șiroind pe fața mult
îmbătrânită de durere... Dar obosise. Nu mai găsea alinare în viață, iar lupta era prea grea...mult
prea anevoioasă pentru un copil ce purta cu el blestemul societății, Steaua lui David ce atârna
invizibilă pe pieptul fetei încă de când s-a născut. Se întreba acum unde greșise, de ce atâția
oameni au murit doar din cauză că au fost evrei, de ce Joseph murise pentru a o salva, de ce toți
din jur o priveau cu ochi temători și plini de ură...
Dar nu ea greșise, ci această societate putredă în interior, care se considera Marele Judecător
ce avea putere asupra vieții și a morții. În urma acelor ani au rămas doar cifre ce ilustrează sec
puterea distrugătoare a discriminării: 6 milioane- numărul de evrei omorâți in numele „rasei
superioare”, și 6- numărul de lagăre construite pe teritoriul Poloniei...