1

Rusia euroasiatică
Preşedintele Vladimir Putin declara, cu ceva timp în urmă, că Rusia este
continuatoarea civilizaţiei stepelor euroasiatice. Afirmaţia sa depăşeşte planul cultural şi
dezvăluie o atitudine politică, fiind expresia unei noi ideologii. La baza acestei ideologii
stă doctrina euroasianismului, ce urmăreşte formarea unui bloc euroasiatic, din Europa
de Est până la Pacific, o entitate politică suprastatală şi supranaţională. Promotorul noii
ideologii este naţionalistul rus Alexander Dugin, fost membru al organizaţiei Pamyat
(Memoria). Se argumentează că euroasianismul reprezintă o reacţie la tendinţa
hegemonică a Americii. Această reacţie va însemna realizarea unor serii de alianţe
strategice care să încline balanţa puterii mondiale în defavoarea Statelor Unite. Unul
dintre ţelurile acestei doctrine este promovarea unei lumi multipolare, deşi este limpede
că Rusia îşi creează astfel toate premisele unei dominaţii globale. Până la un punct,
doctrina lui Dugin, seamănă cu doctrina Monroe, dar aplicată în Asia. La nivel ideologic,
Dugin înfrăţeşte Islamul cu Ortodoxia, pentru a-i apropia simbiotic pe slavii şi turcii din
Eurasia. Cele două elemente ar trebui, în viziunea lui Dugin, să facă front comun în faţa
civilizaţiei euroatlantice, cu caracter oceanic şi globalizantă, dar mai ales, agresivă şi
expansionistă, ce ameninţă în primul rând unicitatea culturii şi civilizaţiei ruse. În ultimul
timp se foloseşte termenul de neoeuroasianism, ca o distanţare de pan-slavismul cu
rădăcini în epoca imperială.
Cum era de aşteptat, doctrina lui Dugin a câştigat repede aderenţi ce au pus
bazele mişcării euroasianiste şi au creat o organizaţie politică recunoscută oficial de
administraţia de la Kremlin: Mişcarea Social Politică – Eurasia (OPOD - Eurasia).
Mişcarea a dobândit influenţă, având toate şansele să fundamenteze noua strategie
politică a Rusiei. Membrii săi marcanţi au acces la preşedintele Putin, la membrii
guvernului şi ai Dumei.
În ceea ce priveşte relaţia cu conglomeratul de popoare turcice din zona ce
forma cândva URSS, Dugin a reuşit să stabilească legături cu diverşi lideri politici şi
chiar religioşi. El este perceput ca fiind iniţiatorul unor relaţii de cooperare şi... prietenie.
Mai ales în Kazahstan, doctrina lui Dugin a stârnit interes, materializat în apariţia unor
grupuri şi organizaţii ce cooperează cu cele din Rusia.
Din păcate nu se cunoaşte adevărata faţă a doctrinei lui Dugin, ce urmăreşte
interesele pe termen lung ale Rusiei. Acest lucru a devenit foarte clar atunci când Dugin
recomanda Moscovei să stabilească legături mai strânse cu republicile autonome
Tatarstan şi Bashkordostan, pentru a le intergra cu Rusia, dar slăbind legăturile dintre
ele, pentru a împiedica formarea unui bloc turcic în zona Uralilor de Sud şi Volgii, ce ar
ameninţa interesele Moscovei.
Faptul că Dugin este totuşi perceput într-o lumină favorabilă devine surprinzător
şi dacă luăm în considerare o serie de realităţi faţă de care această doctrină riscă să-şi
dezvăluie multe fisuri. Astfel, ar fi interesant de văzut ce răspunsuri ar da Dugin prin
prisma doctrinei sale referitor la conflictul din Cecenia, sau la diferendul armeano-azer,
sau la problema tătarilor din Crimeia. La fel se pune problema în privinţa naţionalismului
uzbec, sau a fundamentalismului tadjic, ca şi în privinţa zonelor majoritar ocupate de
tadjici din actualul Uzbekistan. Pe aceleaşi coordonate merită a fi analizat cum se
împacă doctrina lui Dugin, prin latura sa pan-turcă, cu interesele zonei irano-tadjice şi cu
pan-iranismul în general, acesta din urmă fiind în esenţă opus pan-turcismului.
Pe de altă parte, dacă luăm în considerare obiectivele euroasianiştilor de a
realiza alianţe strategice cu celelelte mari puteri, cum ar fi China, nu ne putem aştepta
 2

decât la răspunsuri cel mult formale, în privinţa independenţei Uighuristanului, vis-à-vis

tot de pan-turcismul asumat de această doctrină.
La nivelul politicii Rusiei în afara spaţiului fostei URSS, cu sau fără doctrina lui
Dugin, lucrurile evoluează în aceeaşi direcţie. Rusia a pus bazele Organizaţiei de
Cooperare de la Shanghai, împreună cu China şi alte patru state central-asiatice, cu
scopul declarat de a contracara influenţa atlantică în Asia. Aceasta demonstrează fără
echivoc faptul că doctrina lui Dugin este viabilă şi până la un punct operaţională, servind
interselor statelor din Asia, deşi se cunosc şi limitele doctrinei.
De aceea, nu mai este surprinzător faptul că doctrina a găsit sprijin şi aderenţi
chiar şi în Turcia, ţară cu vechime în NATO, ce solicită aderarea la Uniunea Europeană.
Aceasta în ciuda atenţionărilor unor reprezentanţi ai societăţii civile din Turcia. Dugin a
avut întâlniri cu ambasadorul Turciei şi cu o serie de parlamentari turci, în vederea
realizării unui organism euroasiatic, având drept membri parlamentari ai celor două
state. Astfel Turcia, care se bucura şi de sprijinul american în competiţia pentru influenţă
în Asia Centrală, capătă acum un sprijin şi din partea Rusiei. Apropierea Turciei de
Rusia devine tot mai evidentă, după intenţia declarată de America de a-şi spori şi
consolida prezenţa militară la Marea Neagră, consecutiv aderării la NATO a României şi
Bulgariei. Turcia nu şi-a ascuns deloc îngrijorarea faţă de această perspectivă de natură
să-i ameninţe poziţia strategică şi rolul său în controlul strâmtorilor. Pe plan militar a
respins varianta S.U.A. de manevre navale şi a pus în operă propria variantă la care a
invitat să participe şi Rusia.
Este cunoscută dorinţa Turciei de a-şi spori influenţa în Asia Centrală, în strânsă
competiţie cu Rusia, Iranul şi China. Avantajul Turciei îl constituie faptul că o arie
enormă ce se întinde de la hotarele sale până în Siberia şi nord-vestul Chinei, include
foarte multe popoare turcice, având origini şi tradiţii comune, majoritatea de religie
islamică sunită. Sub raport lingvistic apropierile sunt mari, ceea ce crează şi premisele
unor coagulări. Nu trebuie uitat că în alte vremuri, multe din aceste popoare, nu erau nici
turcice, nici musulmane, însă şi-au schimbat identitatea. Noua identitate, nu a fost
întotdeauna impusă prin forţă, dar întotdeauna a conferit avantaje. Adeseori această
identitate a fost adoptată ca o reacţie la abuzurile puterii politice. Numai aşa se poate
explica, relativ rapida turcizare a Asie Mici.
În cazul de faţă, tocmai presiunea exercitată de Rusia asupra Asiei Centrale în
scopul controlului resurselor, poate declanşa reacţiile de răspuns către o construcţie
statală pan-turcică de proporţii şi a apoi a unei limbi comune. Presiunea de la răsărit,
exercitată de China, interesată de resursele de hidrocarburi, nu va face decât să
grăbească un astfel de proces.
În prezent, anti-americanismul şi anti-europenismul Rusiei este suficient pentru a
coagula în jurul ei celelalte puteri din Asia şi din întreaga lume, fără a oferi prea multe în
schimb. În cazul ţărilor din Asia Centrală, nu le poate oferi nimic pe măsura resurselor
de care dispun. Acestea, în cele din urmă, vor vedea riscul de a pierde controlul
resurselor. Efectul de bumerang nu este exclus. Conflictul ruso-musulman s-a mutat din
Afghanistan în Cecenia şi avansează spre nord sub diverse forme. Pe de altă parte
islamismul militant pan-turc poate găsi condiţii propice să-şi afirme rolul catalizator
naţionalist chiar în zonele nevralgice, cum este Volga-Ural. Ţările musulmane cu
siguranţă vor sprijini această reacţie din dorinţa de a se opune lumii creştine în general,
nu neapărat Rusiei.
O Rusie euroasiatică şi nu o Rusie europeană, presupune estomparea cvasi-
totală a caracterului de stat european. Se ignoră astfel un aspect fundamental, Rusia
deşi euroasiatică geografic, este din punct de vedere cultural o ţară europeană şi nu s-a
născut în stepe. Dintr-o anume perspectivă este legată chiar de ţările scandinave. Prin
aportul scandinav s-a pus piatra de temelie a statalităţii la Kiev, Novgorod şi Moscova,
 3

aspect pe care unii istorici ruşi îl trec cu vederea. Nu trebuie uitat că întotdeauna ţarii
ruşi au conceput modernizarea Rusiei prin modele şi tehnologie din Occident. Până la
un punct, chiar şi Stalin a modernizat Rusia cu sprijin german. Adevăratul centru de
greutate al Rusiei nu este dincolo de Ural, ci în Europa, iar capitala culturală se numeşte
Sankt Pertersburg.
Pentru a slăbi presiunea de la sud, Rusia euroasiatică va fi cândva nevoită să
dea ceva în schimb. Occidentul la rândul său, poate să-şi întoarcă faţa de la Rusia, cu
acceaşi suficienţă pe care a arătat-o cândva şi Constantinopolului asediat de turci. Nu
înseamnă că Rusia va fi la capătul puterilor, însă tentaţia de a fi lider este mare şi
ruinează lent. Nu ar fi deloc greu de imaginat o Rusie musulmană, care a cedat la
schimb, ultima sa redută, creştinismul ortodox, obligat de astă dată să se replieze la un
statut de vasalitate. O măsură de natură să păstreze pentru noua Rusie o poziţie relativ
bună, într-o viitoare confederaţie turco-slavă. Oricum Rusia şi-a mai dărâmat în istoria
sa bisericile şi catedralele.
În acelaşi fel au dispărut din istorie popoarele iranice din stepe, după ce au ales
să se turcizeze, doar pentru a fi prezente în marile uniuni de triburi ale turco-mongolilor.