JUDECATA DE ÎNAINTE

sau

NU-L BĂNUIŢI PE DIAVOL, CI PE

DUMNEZEUL DIN MINE!
tragicomedie în trei acte

de Cristina Chirvasie
 PERSONAJELE

GARGUI, pe numele său adevărat Darie Matu

GARUDA, amicul acestuia
VARLAM MEGERA, judecătorul
AMRITA
WALL
PRIMUL GARDIAN
AL DOILEA GARDIAN
AL TREILEA GARDIAN
PRIMUL INFIRMIER
AL DOILEA INFIRMIER

şi câţiva INVITAŢI

Acţiunea se petrece începând cu mijlocul anilor ’50, într-o ţară

neînsemnată pe harta politică a lumii.
Între actul I şi actul II trec 27 ani, iar între actul II şi actul III trec 14 ani.
 ACTUL I

Într-un penitenciar.
În centrul scenei o cuşcă în care se află un pat metalic.
În stânga, în dreapta şi în fundalul scenei, pasarele de nivel ce delimitează zona
cuştii de zona celulelor închisorii.
În prim plan - stânga o masă metalică şi două scaune, iar în dreapta uşa de metal
a culoarului ce duce la poarta închisorii. Intrările - ieşirile în şi din scenă se fac
numai prin această uşă.
În dreapta şi în stânga două scări de metal ce coboară direct din pasarele.
În dimineaţa procesului lui Gargui.

În scena intră precipitat Primul gardian (mai tânăr decât cel de-Al doilea
gardian), cu uniforma deranjată, urmat de Al doilea gardian.

PRIMUL GARDIAN (răsuflând din greu şi încercând să-şi aranjeze haina): În

sfârşit a dat de dracu’, bestia mă-sii! De patru luni de zile încearcă să-l
prindă şi nimic, camarade, nimic. Eh, eh! Da’ acu gata! S-a terminat!
Nu scapă el teafăr din închisoare, blestematu’ mă-sii. Cât o să fiu pe-
aici o să am grijă să-i meargă fulgii! Nu trece el aşa uşor de mine. Mă
răzbun eu pentru toţi nenorociţii ăia pe care i-a dat gata, monstru’ mă-
sii! (uitându-se la haină) Ia uite, mi-a rupt şi doi nasturi! Bestia!
AL DOILEA GARDIAN (aşezându-se la masă): Tu singur i-ai rupt. Atât te-ai
foit, de parc-ai fi înghiţit lipitori… Doamne, iarta-mă!
PRIMUL GARDIAN: Ştii ce? Ia mai taci din gura aia! Nu ţi-a cerut nimeni
părerea. N-ai văzut ce putere are? Ce monstru! Bestia mă-sii…
AL DOILEA GARDIAN: Vorbeşti de parcă n-ai fi creştin. Sămânţa ticăloşiei
zace în tine mai mult decât în el! Omul pentru om nu e lup, aşa să ştii.
 Mai bine mi-ai spune părerea ta, dacă ai una, despre dreptul omului
de a…
PRIMUL GARDIAN (verificând uşa cuştii): Pe mine mama m-a născut cu
dureri, nu cu păreri, aşa că mai scuteşte-mă şi… vezi, să nu-ngheţi de-
atâta filozofie. Te dai mare filozof, vezi Doamne, ca ăla, cum îi zice…
Enstein, dar nu ştii cu ce se mănâncă chestia asta. Eu am învăţat la
şcoală, în ultimul an, adică prin clasa a treia, că filozofii sunt deştepţi,
şireţi ca vulpiile, fură tot din ce spun alţii şi gata, îţi dau o filozofie. Pe
când tu, stai şi dormi în post şi visezi la nu ştiu ce şi cică filozofezi.
AL DOILEA GARDIAN: Dacă n-ai bombăni atât să ştii că, poate, aş crede că
eşti mai filozof decât mine. Eu nu vreau să mă dau mare faţă de
nimeni, dar să ştii c-am văzut mai multe decât tine la viaţa mea şi-mi
dau bine seama când un om e ticălos cu adevărat şi când e doar un
deget strâmb al diavolului, adică, pe limba ta, nu ştie “cu ce se
mănâncă chestia asta”. Omul ăsta, Garg sau Gargui, cum l-o fi
chemând, nu e un ticălos adevărat. Aşa cum l-am văzut eu azi, chiar
dacă nu i-am zărit faţa, cred că ascunde ceva în mintea lui, care mie-
mi miroase nu a ticăloşie, ci mai degrabă a… inconştienţă. Parcă ar fi
un copil care crede că se poate juca cu jucăriile altuia ca să-şi păstreze
neatinse jucăriile lui.
PRIMUL GARDIAN: Vorbeşti în dodii! Tu crezi că un aşa plod nu ar deveni un
ticălos. Inconştienta asta duce la păcat. (aşezându-se la masă) Când
eram mic, la mine în sat, dacă unul din ceata mea fura jucăria altuia îl
băteam măr şi pe urmă îl duceam la groapa cu gunoi şi-l lăsam acolo.
Fugeam acasă la mă-sa şi-i strigam în poartă: “Fuga, fuga la gunoi/ ş-
adă-ţi bestia înapoi!” Şi să ştii că doi dintre ăia care furau au ajuns
mari bandiţi, unul criminal, căutat de nu ştiu când, iar celălalt un
ucigaş plătit cu milioanele, spion şi alte chestii dintr-astea mârşave.
 Aşa că, vezi matale, nu cred o iotă în flerul tău de filozof prost. Nici
măcar la chestii d-astea simple nu te pricepi.
AL DOILEA GARDIAN (puţin enervat): Şi vrei să spui că atunci când îi
cotonogeaţi pe amărâţii ăia nu va comportaţi şi voi ca nişte ticăloşi?
PRIMUL GARDIAN: Nu! Noi îi pedepseam înainte ca Ăl’ de sus să vadă şi să
se mânie pe ei, de nu-i mai scapă nimeni de gura iadului. Eram ca
nişte d-alea, cum le zice, d-alea de ţi le pui în faţă şi te poţi ascunde
după ele, cum le zice?
AL DOILEA GARDIAN: Paravane, camarade, paravane!
PRIMUL GARDIAN: Da, măi, petavane!
AL DOILEA GARDIAN: Paravane.
PRIMUL GARDIAN: Da, eram nişte peravane pentru ei în faţa lu’ Ăl’ de sus. Îi
curăţam de tâmpeniile pe care le faceau, adică încercam să-i facem
bine la cap.
AL DOILEA GARDIAN: Cine eraţi voi să-i judecaţi? Dumnezeu ştie totul
înainte de a făptui noi ceva. Din nou îţi spun că vorbeşti exact ca un
ticălos. Şi, în primul rând, nu eşti capabil să înţelegi ca lumea
lucrurile. Când am spus de jucăriile altuia, nu mă refeream la faptul în
sine de a fura, ci la…
PRIMUL GARDIAN (râzând în hohote): Numai la idei te gândeşti, dar la fapte
ioc. (nervos) Tu crezi că viaţa e făcută din idei? Pe dracu! Totul e
faptă. Dacă ai furat înseamnă c-ai făcut o faptă monstruoasă. Dacă ai
distrus viaţa cuiva înseamnă c-ai făcut o faptă pe care numai o bestie o
putea face. Şi tot aşa. E simplu ca un om simplu, nu? Iar tu umbli la
idei, la suflet, la mai ştiu eu ce prostii d-astea care nu ţin la mine!
AL DOILEA GARDIAN (rânjind): Eu ţin la tine, camarade! Dar, vreau să ştiu,
tu când treci cu nevastă-ta la… fapte, nu te gândeşti mai întâi, adică
nu-ţi vine… ideea, mai întâi?
PRIMUL GARDIAN (încurcat, apoi sigur de el): Nu, întâi îmi vine să fac pipi,
apoi mă bag în ismene, iar dacă ea întoarce ceasul deşteptător înainte
de a se urca în pat, ştiu că n-avem timp să…ştii tu, pentru că mâine
trebuie să se scoale devreme. Asta-i tot! Totul e simplu ca un om
simplu! Şi, ştii ce? La urma urmei nu ţi-a cerut nimeni părerea.
AL DOILEA GARDIAN (ridicându-se de la masă urcă scara din stânga,
traversează pasarelele şi coboară pe scară din dreapta): Eşti un om
incapabil să răspunzi la întrebările care ţi se pun. Gata! Du-te şi uită-te
la lacătul cuştii, vezi dacă e bine uns, şi nu uita să faci o groapă pentru
gunoi chiar aici, ce să-l mai cari până afară. A! Şi nu uita frânghia
săpunită bine. Poate scapi să-l mai convingi de “tâmpeniile” pe care
le-a făcut. (coborând) Oricum, ţine minte de la mine două lucruri:
primul, tu nu eşti Dumnezeu; al doilea, eşti un nimic pe lângă bestia
asta, cum îi spui tu.
PRIMUL GARDIAN (enervat, apoi din ce în ce mai calm): Iar eu îţi spun doar
un singur lucru: lumea e făcută din păduchi, bestii, câţiva oameni care
ştiu pentru ce trăiesc şi filozofi proşti ca tine. Nu zic ba, o fi adevărat
c-ai văzut mai multe decât mine la viaţa ta, dar n-ai văzut ce trebuia.
Fapte! Dacă toată ziua visezi, normal că nu caşti ochii cum trebuie şi
la cine trebuie. Tu eşti ca ciobanu’ ăla pe care l-a întrebat lupul: ”Ce
faci bade, stai şi cugeţi?”, iar el i-a spus: “D-apăi, numai stau”. Şi
lupu’, haţ, i-a mâncat oile, iar el n-a văzut nimic. Aşa şi tu. Trece viaţa
pe lângă tine şi tu stai. E dreptu’ meu să judec oamenii, aşa cum cred
eu de cuviinţă, sunt creştin, dar nu suport ticăloşii. Ăştia merită să le
înfigi un cuţit în piept şi gata. Nu sunt ticălos pentru că eu nu trec la
fapte. Dar, bestiile mă-sii nu stau prea mult pe gânduri şi fură viaţa
oamenilor sau mai ştiu eu ce.
AL DOILEA GARDIAN (îndreptându-se spre ieşire): Îmi pare rău că suntem,
ca să zic aşa, din specii diferite. Eu cred că ideea contează. Ca să treci
de la gând la faptă nu-ţi trebuie decât puţină inconştienţă sau trebuie
să fii un pic nebun, un nebun bun, dacă vrei. Omul ăsta nu cred că e
nebun, ci bănuiesc că are acea inconştienţa pe care noi, oamenii
simpli, nu o avem.
PRIMUL GARDIAN: Ba eu sunt nebun şi inconştient laolată. Bunică-mea mi-a
spus când aveam vreo zece ani: “Titicu bunichii, ţine minte de la
baba, când oi vedea un om cu capu’ mare, să ştii că e nebun.” Uită-te
la mine ce cap mare am!
AL DOILEA GARDIAN (iese şi se întoarce imediat): Dă-mi voie să-ţi spun,
camarade, tu nu eşti nebun. Dar să nu mai spui la nimeni asta.
Inconştient eşti, dar numai atunci când ţi-o ia gura pe-dinainte şi
mintea razna. Noi numai dacă vrem putem să ne ignorăm conştiinţa şi,
probabil, am reuşi să făptuim multe din lucrurile pe care le gândim
doar. Dar el poate şi dacă nu vrea. Ai înţeles? (râzând) Simplu ca un
om simplu, nu? (iese)
PRIMUL GARDIAN (strigând după el): Du-te şi te caută, măi omule! (pentru
sine) O să vedem care din noi doi a spus măcar un singur lucru bun
din toate astea. (uitându-se precipitat la ceas) Peste un ceas îl judecă
aici pe animal, parcă animalele mai trebuie judecate. Pac, tragi o dată,
pac, pac, de două ori şi gata mezelu’! Ah, ce l-aş mai împuşca şi ce i-
aş mai înfige un ţăruş de lemn în inimă, să scăpăm pe vecie de regnu’
lui. Eh, ce-i să-i faci. Asta e! Nu fac eu legile! Acu’ un an, am mai
văzut unul ca el şi fraieru’ ăla de judecător aproape l-a iertat. Auzi, i-a
dat doar douăzeci de ani. Cică n-a avut dovezi destule pentru toate
câte făcuse. Eh, eh, dacă eram io judecător… eh, eh! P’ăsta sper că-l
va ţintui în vărguţe şi-l va trimite direct în Iad să spele cazanele cu
 smoală. Oricum de mine nu scapă cu una cu două. Vreau să spun aici,
pe pământ. Cât o să stea pe la noi o să-l dau în fiecare zi cu capu’ de
acuzare şi o să-i servesc la prânz numai mere pădureţe, să i se
acrească şi lui de viaţă, aşa cum mi s-a acrit mie să văd toţi monştrii
ăştia care, după ce sunt băgaţi la zdup, rânjesc la tine şi te scuipă-n
ochi (face o mică pauză, timp în care controlează încă o dată cuşca)
Nu-i merge cu mine! (iese cântând: “Fuga, fuga la gunoi/ ş-adă-ţi
bestia-napoi!” )

Intră în scenă Al treilea gardian. Pe umăr poartă, neglijent, o puşcă. Foarte

repede controlează scările, pasarelele, podeaua, apoi silenţios verifică cuşca.
Mută masa metalică în faţa cuştii, iar scaunele le aşază astfel încât ocupanţii
acestora să fie obligaţi să stea cu spatele spre public. Pe masă aşterne o pânză
roşie peste care pune o vază cu două flori artificiale, iar peste cele două scaune
aşterne două pânze de culoare verde. Pânzele şi cele două flori le scoate din
sertarul mesei. Între toate aceste mişcări pe care le face, scoate din haină o
sticluţă de rachiu şi bea. Urcă scara din stânga şi se postează pe pasarelă, luând
poziţie de pază.
Intră Primul gardian şi Al doilea gardian, îmbrăcaţi festiv, trăgându-l pe Gargui
după ei. Acesta din urmă poartă lanţuri la mâini şi la picioare, iar pe cap o
pungă din hârtie, astfel încât nu poate vedea. Toţi aceştia sunt urmaţi de Varlam
Megera, judecătorul, Primul infirmier şi Al doilea infirmier. Primul infirmier
are în mână o cămaşă de forţă, iar Al doilea infirmier poartă pe umăr o geantă
medicală. Gargui este azvârlit direct în cuşcă, fără să i se scoată punga de pe
cap. Primul gardian rămâne lângă cuşcă, iar Al doilea gardian ia poziţie de
drepţi lângă masă. Judecătorul împreună cu Primul infirmier se aşază pe
scaune, iar Al doilea infirmier se postează lângă cuşcă. În tot acest timp Al
treilea gardian care stă sus, pe pasarelă, bate pasul pe loc, la început ca pas de
marş, transformându-l apoi într-o bătaie ritmată, însoţită de o melodie fluierată.
Când toţi îşi ocupă locurile lor, acesta din urmă încetează.

Câteva momente de linişte.

JUDECĂTORUL (îşi drege glasul, apoi): Deci… având în vedere şi luând în

consideraţie faptul că ne aflăm în faţa unui caz deosebit de grav, s-a
hotărât ca procesul în cauză să se desfăşoare în incinta închisorii,
mediu propice condiţiilor de siguranţă cerute. De altfel, acuzatul a
refuzat apărătorul din oficiu, dorind să pledeze singur în favoarea sa.
(către Al doilea gardian, aflat lângă el) Rog a se citi rechizitoriul.
(strănută)
AL DOILEA GARDIAN (despătureşte hârtiile pe care le avea într-unul din
buzunare): Avându-se în vedere şi luându-se în consi…
JUDECĂTORUL (către gardian): Pe scurt, colega, pe scurt!
AL DOILEA GARDIAN (răsfoind hârtiile): Deci… din rechizitoriul pe care-l ţin
în mână, aici şi acum, reiese că acuzatul (pauză) Matu G. Darie,
poreclit Gargui, se face vinovat de marea majoritate a faptelor
incriminate de Codul penal, cum ar fi…
JUDECĂTORUL: Ajunge, colega! (strănută)
AL DOILEA GARDIAN (răspicat): Şi aşa mai departe.
JUDECĂTORUL: Mersi. Cunoaştem faptul că… (strănută) ne aflăm într-o
adevărată pluralitate de infracţiuni, dar, din păcate, până la data
judecării, nu s-au găsit dovezi suficiente de culpabilitate. Acestea
fiind zise, dau cuvântul apărării, adică… acuzatului. Ce ai de spus în
apărarea dumitale? Ai două minute la dispoziţie.
GARGUI (vorbind clar şi pe un ton ridicat, din cauza pungii pe care o are pe
cap): Nu vreau să mă apăr spunând verzi şi uscate. Recunosc c-am
 făcut câteva lucruri pe care dumneavoastră le-aţi amintit în aşa-
numitul rechizitoriu. Vreau doar să vă povestesc, pe scurt, întâmplarea
care m-a făcut să ajung în faţa dumneavoastră.
PRIMUL GARDIAN (cu glas tare, către Gargui): Spune-o, bestie, pe aia cu
groapa de gunoi! Mai bine te omoram atunci!
JUDECĂTORUL: Linişte, colega, linişte! Iar dumneata spune pe scurt!
(strănută)
GARGUI (după o pauză): Familia mea era…
PRIMUL GARDIAN: Eraaa?! Ce, i-ai omorât pe toţi?
JUDECĂTORUL (ridicându-se în picioare): Linişte. Voi vorbi cu superiorii
dumitale să ia…(strănută) măsuri. Ei, drăcia dra… Poţi continua!
PRIMUL GARDIAN (încântat): Vă mulţumesc, domnule judecător. Păcat că…
JUDECĂTORUL (urlând): Eşti nebun? Nu tu trebuie să continui, ci el! Ieşi
afară! (către Al doilea gardian) Dă-l afară! (strănută) Nu admit!
AL DOILEA GARDIAN: Am înţeles, să trăiţi! (se duce alergând spre Primul
gardian)
PRIMUL GARDIAN (aleargă şi el spre Judecător şi se ciocneşte la mijlocul
drumului de Al doilea gardian. Cad amândoi zgomotos. Se ridică
imediat şi îşi continuă drumul) Domnule judecător, îmi cer iertare! Îl
cunosc pe acest ticălos. Am trăit împreună…
JUDECĂTORUL (contrariat): Poftim?
PRIMUL GARDIAN: Adică am copilărit împreună. Îl cunosc, am stat în acelaşi
sat, l-am bătut măr întotdeauna. Era o bestie încă de-atunci. El şi cu
încă unu’, pe care nu mai ţin minte cum îl cheamă. Într-o zi a dispărut,
iar după un an a şters-o şi celălalt. (arătând spre Al doilea gardian)
Întrebaţi-l şi pe colegul meu. I-am povestit tot.
JUDECĂTORUL (către Al doilea gardian): E adevărat? (către Gargui) Îl
cunoşti pe acest om?
GARGUI: După voce nu-l recunosc, iar de văzut nu-l pot vedea din cauza chestiei
ăsteia cu gust de lipici stricat, care-mi stă pe cap.
JUDECĂTORUL (către Al doilea infirmier, care se află lângă cuşcă): Având în
vedere noua situaţie creată…
AL DOILEA INFIRMIER (scoţând din geantă o seringă imensă): Cunosc
procedura, domnule judecător. Îl facem pe şoricel să chiţăie tot. (pe
tonul unui chirurg care cere un bisturiu) Cuşca, vă rog!
JUDECĂTORUL (oprindu-se brusc dintr-un strănut): Ce naiba, v-au îngheţat
minţile la toţi? (către Al doilea infirmier) Vorbeam de pungă, nu de
chiţăitul dumitale. (către Al doilea gardian) Deschide cuşca şi ia-i
punga aia nenorocită de pe cap! (strănută)
AL DOILEA GARDIAN: Am nevoie de cheia de la lacăt.
JUDECĂTORUL: Cheia! Cine are cheia?
PRIMUL GARDIAN: Eu, domnule. Imediat. (caută cheia, mai întâi în
buzunare, apoi începe să caute pe masă, pe sub masă, pe lângă
cuşcă. Se opreşte brusc cu ochii la cuşcă, îngrozit) A căzut în cuşcă!
(se apleacă şi încearcă să ia cheia, dar nu ajunge până la ea)
JUDECĂTORUL (strănută fără oprire): Aaaaţi… înnebbunii… ttt… cuuu…
toţţiiii…
AL DOILEA GARDIAN: Nu vă impacientaţi, domnule judecător! Vă rog! O
scot eu… (privindu-şi mâna)
JUDECĂTORUL: Ce să scoţi? Nu scoate nimic! Nu admit! Vom încerca prin
alte mijloace. Cine are un par, o rangă, ceva!
PRIMUL GARDIAN: Nu deţinem obiecte contondente.
AL DOILEA GARDIAN (se uită spre Al treilea gardian): Colegul meu are o
puşcă cu ţeava mai lungă, aşa încât propun să coboare şi să ne ajute.
JUDECĂTORUL: În sfârşit, aud şi eu vorbe cu noimă. (către Al treilea gardian)
Coboară şi vezi ce poţi face. (îşi şterge faţa cu batista) S-a făcut
îngrozitor de cald aici! (strănută)
AL TREILEA GARDIAN (coboară împleticindu-se, se opreşte şi îl salută pe
Judecător) Să trăiţi, dom’ judecător. (ameţit de băutură) Permite-ţi să
raportez. (sughite) Din instructajul pe care l-am efectuat la centru, am
înţeles că armele nu se folosesc… (sughite) decât în cazuri extreme,
pentru două puncte… (pauză) apărarea persoanei mele fizice şi pentru
atacarea inamicului… inamicului. (sughite) Cer permisiunea…
JUDECĂTORUL (sărind ca ars): Cum îţi permiţi să apari în halul ăsta într-o
instanţă? Nu admit! (către Al doilea gardian) Ordon să retrageţi arma
acestui individ care obstrucţionează judecata şi s-o păstraţi până vă
reîntoarceţi la centru. Voi avea grijă personal să fie încarcerat! Ordon
s-o folosiţi până atunci în elucidarea problemei de faţă.
AL TREILEA GARDIAN: Vă mulţumesc (sughite) pentru încrede… rea…
rea… pe care… mi… mi…
JUDECĂTORUL (strănută): Taci!
AL DOILEA GARDIAN (execută imediat ordinul primit. Ia cheia din cuşcă şi
scoate punga de pe capul lui Gargui): Misiune îndeplinită, domnule
judecător!

Linişte. Toţi îl privesc pe Gargui ca pe un gutui care a făcut smochine. Un om

bonom, liniştit, cu o statură neatletică, care, în ciuda vârstei, arată ca un tânăr în
primul an de adolescenţă. Toţi se îndreaptă către cuşcă, în afară de Al treilea
gardian care, văzând scaunul liber al Judecătorului, se aşază şi adoarme cu
capul pe masă.

GARGUI (scuipă de câteva ori): Mulţumesc. Deci, pe cine trebuie să recunosc?

JUDECĂTORUL (strănută): Pe gardianul de lângă tine. (arătându-l pe Primul
gardian) Îl cunoşti?
GARGUI: Nu. (pauză) Adică… O clipă, parcă seamană cu…cu… a, cu unul din
funcţionarii de la banca din sudul oraşului. (întinde mâinile încătuşate
Primului gardian). Îmi pare bine de cunoştinţă.
PRIMUL GARDIAN (îi întinde din reflex mâna, dar nu duce gestul până la
capăt): Bestie schiloadă!
JUDECĂTORUL: Nu admit! Destul! (strănută, apoi către Primul gardian)
Pentru a uita comportamentul dumitale ordon să… (arătându-l pe Al
treilea gardian) te retragi împreună cu dumnealui. Nu voi uita să vă
vizitez pentru a aduce la cunoştinţa comandantului atitudinea
exterminanto-obstrucţionistă pe care aţi manifestat-o. Liber!
PRIMUL GARDIAN (cu deferenţă): Vă rog, eu n-am…
JUDECĂTORUL: Liber!
PRIMUL GARDIAN (cu deferenţă): Vă multumesc, domnule judecător. Voi
avea grijă să-l depun în carceră în întreaga lui totalitate. (se îndreaptă
către Al treilea gardian, încearcă să-l sprijine de el, dar nu poate.
Trebuie să-l ia în braţe. Iese cocoşat de povară)

Toţi, în afară de Judecător, încep să râdă, timp în care îşi reiau locurile pe care
le ocupau la început.

JUDECĂTORUL (aşezându-se): Punem punct acestei paranteze şi revenim.

(către Al doilea gardian) Rămâneţi acolo, vă rog! Deci, unde
rămăsesem?
PRIMUL GARDIAN (reintră): La apărare, domnule judecător! Să vedem cum se
apără dumnealui…
JUDECĂTORUL: Am zis să ieşi! Unde l-ai lăsat?
PRIMUL GARDIAN: M-a înjurat, domnule judecător, şi l-am lăsat să pască în
grădină.
JUDECĂTORUL: Ce-ai făcut?
PRIMUL GARDIAN: Mi-a zis: “Du-te acasă, băi sughite… (sughite) că ăştia te-
au luat drept cal sughite… (sughite). Şi-atunci, m-am supărat şi-am
zis: “Ce masca calului vrea asta?” şi l-am pus lângă cişmeaua din
grădină să se-adape.
JUDECĂTORUL: Eşti nebun!
PRIMUL GARDIAN (încântat): Mulţumesc, domnule judecător. (către Al
doilea gardian) Vezi!
JUDECĂTORUL: Cu ăsta nu mai apuc pensia! (îşi face cruce) Apărarea, ascult!
Unde e avocatul apărării? (strănută)
AL DOILEA GARDIAN: Domnule, acuzatul se apară singur!
JUDECĂTORUL (ştergându-şi fruntea): Da. Uitasem. (obosit) Habar n-aveţi ce
grea e munca asta a noastră. Lumea zice că avem satisfacţii. Aiurea!
Eu unul nu ştiu cum să scap mai repede. Tare aş vrea să apuc şi eu
vremurile alea liniştite, cu pensia în buzunar, cu nepoţii pe lângă
mine, să pot să-mi aerisesc creierii după o viaţă în care n-am făcut
altceva decât să “peticesc” dosare, să alerg, să urlu, să bat în masă cu
un ciocanel ticălos, să dau verdicte, să trimit în închisoare oameni care
pentru asta erau făcuţi, adică oameni care nu trebuiau să aibă dreptul
de a vedea lumina zilei. Am vrut la început să fac numai dreptate şi
partea proastă e că, foarte rar, am reuşit. Şi nu din vina mea, ci din
vina lor, a vremurilor! (strănutând, trezindu-se parcă din somn) Bun!
(către Gargui) Acuzat, ai două minute!

Un moment de linişte.
GARGUI (calm): Familia mea era lipsită de toate cele. Tata, în loc să aducă banii
pe care-i câştiga la munca câmpului, se ducea şi-i spânzura la bodegă.
Mama muncea din greu şi nu cred să ţin minte o zi în care am văzut-o
râzând. Eram şase copii, patru băieţi şi două fete. Eu eram ăl’ mai mic
dintre ei. Aveam şapte ani când, într-o zi, a venit la noi în sat un om
ciudat. Şi-a aşezat cortul în poiana Pisicii Negre. Nici până în ziua de
azi n-am aflat cum îl chema.
JUDECĂTORUL (către Al doilea gardian): Notează, colega! (Al doilea gardian
scoate din buzunar un carneţel)
GARGUI: Pe la miezul nopţii ne-am trezit cu el la uşă. Era gălbejit la faţă şi nu se
mai ţinea pe picioare. Mama l-a omenit cu o ulcică cu lapte şi un
codru de pâine, adică porţia ei de mâncare pe o zi întreagă. După ce-a
terminat, i-a mulţumit mamei şi a vrut să plece. Ea nu l-a lăsat şi aşa a
rămas la noi. Toată noaptea au vorbit. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat
pentru c-am adormit buştean. La cântatul cocoşilor străinul nu mai
era, iar mama dispăruse şi ea. Doi dintre fraţii mei plecaseră la câmp,
ceilalţi dormeau, iar tata nu venise încă acasă.
JUDECĂTORUL (autoritar): Toate poveştile acestea nu au legătură cu cazul de
faţă. Spune un singur lucru în favoarea dumitale şi, mai ales, să fie un
lucru care să poată fi dovedit. Mai ai un singur minut. (strănută)
GARGUI (la fel de calm): Nu am ce să vă spun în favoarea mea. Vă rog să mă
mai ascultaţi puţin. Povestea mea vă va ajuta să mă înţelegeţi. (pauză)
Ca să distrugi Răul trebuie, mai întâi, să-l pătrunzi şi abia pe urmă să-l
tai de la rădăcină.
JUDECĂTORUL (blazat): E adevărat, cu condiţia să nu te pătrundă el pe tine.
(strănută) Bine, fie! Ai două minute.
GARGUI (se aşază pe pat, cu greutate): Mulţumesc. Aşa că, m-am strecurat
afară din casă şi-am plecat să-i caut. (pauză) Cortul străinului
 dispăruse, iar mama… Atunci, în poiană, am găsit printre nişte tăciuni
şi o hârtie. Nu ştiam să citesc, dar totuşi am simţit că trebuia s-o
păstrez. Am stat trei zile şi-am vegheat casa, dar nu am mai intrat
niciodată în ea. După aia, am hotărât să plec din sat, să-mi caut mama.
Şi aşa, în acea zi, am făcut primul pas spre… Am umblat zile,
săptămâni, luni întregi. Mâncam ce apucam, adică din ce furam de
prin grădini. M-au găzduit fel de fel de oameni. Am ajuns într-un oraş
mic unde, având zece ani, m-am angajat ca ajutor de fierar, iar mai
apoi am fost cărbunar. Câştigam bani cât să am ce mânca. De mama
nu dădusem şi-am simţit că singura şansa de-a înţelege ceva era hârtia
aceea. Am început s-ajut la cantina săracilor şi aşa-mi luam o porţie
de mâncare pe gratis. Banii pe care-i câştigam i-am dat unui prieten,
pe care mi-l înnodasem acolo, ca să mă înveţe să citesc şi să scriu.
Într-un singur an am învăţat, iar în ziua când ştiam c-ar fi fost
aniversarea mamei am citit hârtia aia blestemată.
JUDECĂTORUL: Hârtia o mai ai? Ar putea fi o dovadă.
PRIMUL GARDIAN: Că nu ne vinzi gogoşi.
GARGUI (tresărind): Nu, n-o mai am. La trei zile după ce-am citit-o a dispărut.
Nu ştiu cum, da’ a dispărut. O ţineam sub branţul de la galoşul stâng.
E drept că atunci era vară şi îi scoteam în fiecare seară. Dormeam
singur într-un hambar părăsit, dar nu ştia nimeni lucrul ăsta. Aşa că nu
cred să mă fi descoperit cineva şi, fără să mă trezească, să-mi fi luat
tocmai hârtia.
JUDECĂTORUL (autoritar): Da! Cele două minute pe care ţi le-am acordat au
trecut. Astfel încât e momentul să ne retragem pentru deliberare. (se
ridică, îşi stânge hârtiile de pe masă)
GARGUI (îşi pierde pentru un moment calmul; se forţează să se ridice):
Domnule judecător! (calm) Vă rog să mă ascultaţi! Acum două zile
 mi-am dat seama că nimic din ce s-a petrecut cu mine n-a fost o
banală întâmplare. Trebuie să mă ascultaţi până la capăt! Îmi veţi da
dreptate!
JUDECĂTORUL (surprins, se aşază pe scaun): Nu înţeleg de ce vrei neapărat
să ştim viaţa ta nenorocită. Sunt sute de mii de indivizi ca dumneata
pe lumea asta şi nu cred că în faţa mea stă unul care e nevinovat, cu
toate că, la un moment dat, am crezut că vei fi una din erorile mele de
judecată. Dar acum sunt sigur că eşti exact ca ei. Îndrugaţi vorbe-
vorbe, crezând că ne înduplecaţi. Am o vârstă şi, mai ales, am o
experienţă care nu mă poate înşela. (strănut) Însă, din curiozitate,
vreau să aud până unde vrei să ajungi. Poftim, spune!
GARGUI: Mulţumesc. (calm) După ce-am citit hârtia am vrut s-o arunc. Simţeam
că ceva greu, ca un blestem, se abătea peste mine.
JUDECĂTORUL: Stop! M-am săturat să tot aud “hârtia, hârtia”! Ce scria, de
fapt, în ea?
GARGUI: Erau nişte semne ciudate, care mai apoi am aflat că erau semnele
zodiacului. Peste ele era desenată o cruce mare, iar în josul hârtiei
scria cu litere de-o şchioapă: “NU-L BĂNUI PE DIAVOL, CI PE
DUMNEZEU!” Asta era. Abia acum două zile am înţeles totul.
JUDECĂTORUL (pe un ton scăzut): Nu pricep ce legătură are, totuşi, acest bilet
cu faptele pe care le-ai săvârşit! Şi nu înţeleg cum ai ajuns la
concluzia că era o “hârtie blestemată”.
GARGUI (la fel de calm): În ziua când am citit hârtia aveam doişpe ani, iar până
în ziua când am făcut prima neleguire au trecut trei ani, trei ani în care
am învăţat să mă port ca oamenii şi mi-am dus traiul muncind ca băiat
în casă, într-o familie avută. Apoi a venit războiul şi, într-o zi, în timp
ce eram la câmp, casa a fost distrusă de două bombe. Au murit toţi.
Mi-am pierdut atunci, pentru a doua oară, familia. Am jurat să mă
 răzbun pe cei ce mi-au făcut asta. Mă gândeam, ce norocos aş fi dacă
aş ajunge să lupt împotrivă-le, chiar din mijlocul lor. Şi ocazia a
apărut. Nu au contat căile şi mijloacele de atac. Important pentru mine
era să le fac cât se poate de mult rău. Aşa am ajuns agent, apoi, din
lăcomie, am jucat pe două planuri. Aşa am ucis, aşa am făcut multe
lucruri de care mi-am dat seama abia acum două seri, când legătura
dintre faptele mele şi hârtia aia mi-a devenit foarte clară în minte.
Atunci, eram la vârsta când, dacă-l laşi pe-un copil ca mine să aleagă,
cu siguranţă alege calea greşită. Eu am avut libertatea de alegere şi am
luat-o razna. Aveam nevoie de un ghid, de cineva care să m-ajute să
nu mă dau cu capul de pragul de sus, ca să-l văd pe cel de jos. Aveam
nevoie de cineva care să-mi arate diferenţa dintre ceea ce se cheamă
Bine şi ceea ce spunem noi că e Rău. Credeam că Dumnezeu însuşi
uitase de mine. Ajunsesem să spun că numai Diavolul există! Am
crezut că dacă voi pătrunde Răul, dacă voi ajunge în miezul lui, îl voi
doborî. Mulţi oameni cred asta şi e o mare greşeală. Dar Dumnezeu
m-a pus la o încercare crâncenă. Trebuia să trăiesc Binele şi Răul…
separat.
JUDECĂTORUL: Nu poţi să desparţi Binele de Rău. Nu poţi să trăieşti numai
Binele sau numai Răul. Şi tot nu văd legătura dintre hârtie şi faptele
tale. (nervos) Îmi tot vorbeşti de Dumnezeu, de credinţă. Ştiam că
ticăloşii nu cred în nimic! (strănută) Sau poate cred în ticăloşia lor.
GARGUI: Eu nu sunt un ticălos. Am făcut lucruri îngrozitoare, dar nu sunt
ticălos. Cred în Dumnezeu şi cred în măicuţa mea, pe care n-am mai
găsit-o niciodată.
JUDECĂTORUL: Cum poţi să crezi în maică-ta, când a fugit cu individul ăla?
GARGUI (ţipând): Mama nu a fugit, nu ne-a părăsit. Nu ştiu ce-a vorbit cu
străinul ăla, dar ştiu că, atunci când a hotărât să plece, a făcut-o pentru
 noi. A pornit pe un drum, din păcate, fără întoarcere. A fost ca o
muceniţă. S-a jertfit întru binele copiilor ei! (plânge)
JUDECĂTORUL (superior): Ştii ce s-a întâmplat cu ai tăi? Surorile au murit la
doi ani după plecarea ta, unul dintre fraţi a devenit infirm după o
bătaie cu taică-tu, iar ceilalţi doi şi-au luat neveste şi-au fugit din sat.
Taică-tu a fost găsit îngheţat, într-un şanţ.
GARGUI (recăpătându-şi calmul): Ştiam! Sunt aici să mă judecaţi pe mine, nu pe
mama. Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu are dreptul să-ţi judece
mama.
JUDECĂTORUL (strănută): Nu-mi spune mie pe cine să judec. Te foloseşti de
mama ta ca şi cum ea ar fi cheia “circumstanţelor atenuante”. Ştii ce
spunea Napoleon? Că “viitorul unui copil este totdeauna opera mamei
sale.” Voiam doar să te limpezesc la minte, să-ţi deschid ochii. Mai ai
ceva de spus?
GARGUI (calm): Da. Hârtia a fost un mesaj pe care eu l-am descifrat abia după
ce am trăit Răul. Nu trebuia să-l bănuiesc pe Diavol. Dumnezeu m-a
pus la încercare. Acum două nopţi am visat pentru prima dată un vis
pe care l-am ţinut minte când m-am trezit. Se făcea că mergeam pe o
plajă şi alături de mine erau mama şi Dumnezeu. M-am aşezat pe
nisip cu faţa spre cer. Am început să văd fel de fel de imagini din
viaţa mea. Mama plângea. Odată cu fiecare imagine apăreau pe nisip
trei rânduri de urme. Unul era lăsat de mine, unul de mama şi unul de
Dumnezeu. Am văzut că, de foarte multe ori, rămânea un singur rând
de urme şi asta se întâmpla atunci când pe cer apăreau momentele
grele prin care trecusem. Am întrebat-o pe mama de ce m-au părăsit
amândoi tocmai când îmi mergea mai rău. Ea s-a uitat la mine şi mi-a
răspuns: “Atunci când vezi un singur rând, acela este rândul Lui.” Am
întrebat-o supărat: “Bine, da’ atunci unde e rândul meu?” “Unde e
 rândul tău?” Mi-a răspuns El însuşi: “Copile, tocmai atunci când te
aflai la greu, Eu vă purtam în braţe. Maica ta pe tine, iar eu pe
amândoi.” Mama a râs şi mi-a spus: “Băiatul meu drag, să ştii că nici
eu, nici El nu te vom părăsi. Şi niciodată să nu-l mai bănuieşti pe
Diavol când ţi se întâmplă ceva rău. Diavolul pentru tine nu există.
Aşa că numai Dumnezeu este şi El e cel care te încearcă.” Atunci
Dumnezeu mi-a spus: “Ai trăit Răul, urmează Binele, căci acum ştii să
alegi.” (pauză) Asta e povestea mea! N-am spus-o pentru a mă apăra,
ci numai ca să o împărtăşesc cuiva. Atât! (lasă capul în jos şi nu-l mai
ridică până se va citi sentinţa.)

Un moment de linişte.

JUDECĂTORUL (ridicându-se în picioare, îşi strânge hârtiile, aproape fără

glas): Si non e vero, e bene trovato! În pronunţare! Pauză două
minute. (iese urmat de Primul infirmier, Al doilea infirmier şi
Primul gardian. Al doilea gardian rămâne lângă cuşcă.)
AL DOILEA GARDIAN (încurcat): Vremuri grele! Lumea e rea şi plină de ură.
Suntem ca nişte animale. Ne mâncăm între noi, iar dacă nu mai avem
dinţi, îi lăsăm şi pe alţii fără. (pauză) Eu am crezut ce-aţi spus! Sunt
convins că şi judecătorul a crezut. Dar nu poate să judece decât în
litera legii. (pauză) O ţigară! (Gargui dă din cap negativ) Nici eu nu
fumam când eram ca dumneata. Acum, spre bătrâneţe, m-am apucat.
E un tic. Trebuie să fac ceva cu mâinile şi atunci fumez. Da’ pot să mă
las oricând. Fumez doar aşa, ca să-mi fac de lucru. (pauză) Am ştiut
de când v-am văzut că nu sunteţi un ticălos. (pauză) Ticăloşii râd când
sunt prinşi. Unii te besteamă, alţii doar te înjură. Colegul meu era
speriat de moarte când v-a văzut. Atât s-a foit, atât s-a învârtit încât i-
 au sărit şi doi nasturi de la tunică. Nici măcar nu vă văzuse faţa, din
cauza pungii. (aşteaptă o replică) Altfel e un băiat bun, dar e cam iute
la mânie şi nu prea gândeşte înainte de-a vorbi. (pauză) Voiam să vă
întreb ceva, dacă se poate. De unde ştiţi să vorbiţi aşa de bine? Am
înţeles c-aţi făcut doar un an de carte şi ăla în… particular. Eu am
făcut cinci clase şi abia dacă pot face, cum se zice, “cerculeţe de
fum”. (pauză) Vin vremuri grele! Afară dă să ningă, că doar suntem în
noiembrie, nu? Vin sărbătorile, apoi vine primăvara, iar sărbători,
vara, toamna şi uite-aşa trece anul! (pauză lungă) Să vă-ncredeţi în
mine! O să vă ajut cât pot. Mai un pachet, mai o vizită în plus.
Trebuie să te acomodezi cu vremurile! (se aud paşi; se deschide uşa.)
Vin! Fruntea sus! (pentru sine) Doamne, nu da omului cât poate să
ducă!

Intră Primul infirmier, Primul gardian, apoi Judecătorul. Se duc la masă.

Primul infirmier şi Primul gardian se aşază, Judecătorul rămâne în picioare şi
se uită la ei. Sar amândoi în picioare scuzându-se.

JUDECĂTORUL (cu glas scăzut, către Al doilea gardian): Având în vedere şi

luând în consideraţie faptul că ne aflăm în faţa unui caz deosebit de
grav… (îi dă o hârtie celui de-Al doilea gardian) Gardian, sentinţa!
AL DOILEA GARDIAN (emoţionat): … conform probelor existente la dosar şi
în urma judecării cauzei…
JUDECĂTORUL: Am zis doar sentinţa!
AL DOILEA GARDIAN: 20.
JUDECĂTORUL: Dumnezeule mare! (smulge hărtia din mâna celui de-Al
doilea gardian şi o dă Primului infirmier) Sentinţa!
PRIMUL INFIRMIER (se uită în hârtie): 25.
JUDECĂTORUL : Chiar nu ştiţi să citiţi măcar o cifră? (smulge hârtia din mâna
Primului infirmier şi o dă Primului gardian) Gardian, sentinţa!
PRIMUL GARDIAN (se uită în hârtie; satisfăcut): Moartea şi interzicerea
dreptului de-a face copii!
JUDECĂTORUL (disperat, smulge hârtia din mâna Primului gardian):
Gardian, dă-mi voie să-ţi spun. Eşti nebun de legat!
PRIMUL GARDIAN (mândru): Bine, atunci doar 100.
JUDECĂTORUL (bătând în masă): Aşadar, recunoscându-şi vina ce o poartă
pentru faptele numite în rechizitoriu, incriminate de Codul penal la
articolele…, Curtea îl condamnă pe numitul Matu G. Darie la 27 de
ani închisoare, etc. etc. (bate din nou cu palma în masa metalică,
strănută; către Al doilea gardian) Rămâne aici două săptămâni,
conform procedurii. Mulţumesc pentru cooperare! (se îndreaptă spre
ieşire, timp în care se uită la Gargui)
AL DOILEA GARDIAN: Datoria, domnule judecător! Aş dori să vă cer
permisiunea de a-i scoate lanţurile de la picioare, iar pe cele de la
mâini să le înlocuiesc cu cătuşe.
JUDECĂTORUL (se gândeşte, apoi): Permisiunea acordată, însă cu foarte mare
atenţie, e încă periculos şi-mi pun eu obrazul. Am să transmit
comandantului acest lucru. (iese obosit, urmat de Primul infirmier)
AL DOILEA GARDIAN (vesel, deschide cuşca, îi scoate lanţurile, iar la mâini
îi pune catuşe): Sus inimile, bravi amici! A căzut soclu, regele a
mierlit-o, trăiască omul! Noroc că n-au existat dovezi suficiente.
Acum un an a mai fost o condamnare, dar la 20 de ani, ş-ăla era
ticălos cu adevărat. Am văzut 27 în hârtie, da’ uneori judecătorul nu
se mai uită şi, cine ştie, puteam ieşi c-o pedeapsă mai mică. Da’ n-a
mers. Altă dată! Pardon. (îşi dă o palmă peste gură) Vorbele astea.
Trebuia totuşi să vă dea mai puţin. Asta e! Trece vremea, iar dacă o să
 mă mai ţină Dumnezeu încă douazeci şi ceva de ani, o să v-ajut aşa
cum am promis. Trebuie să vă ţineţi tare şi, mai ales, trebuie să vă
ţineţi departe de urechelniţele alea de sus. O să am grijă să vă fac
“renume” printre ei, ca să le fie frică şi să nu vi se bage în suflet.
Trebuie să vorbim, între noi, de la gură direct în ureche, adică să fim
cât mai discreţi. (pauză) Două săptămâni masa o veţi lua aici. Apoi, la
transferul în celulă, masa se va lua jos, la cantină. (închizând cuşca)
Îmi dai voie să-ţi spun “tu”? Mie nu-mi place numele, adică porecla
asta, Gargui. Sună greţos. De la ce vine? (pauză) Da’ de fapt, nu
contează. O să-ţi spun Darie. Mie mi se spune Enstein.

Treptat, încep să se stingă luminile.

GARGUI (zâmbind calin): Mulţumesc, Enstein. Nu trebuie să faci excepţie cu

mine. Sunt un deţinut oarecare. Mă supun legilor umane, dar nu le voi
accepta niciodată. Deci, sunt foarte periculos! Ai dreptate! Prenumele
meu sună mai bine. (solemn) De azi nu mai vreau s-aud porecla asta
blestemată. Am încheiat socotelile cu Răul. Urmează Binele! (pauză)
Mama m-alinta Dudu. Tu poţi să-mi spui cum vrei.
AL DOILEA GARDIAN: Nu fi naiv, Dudule. Binele e o condiţie a Răului. Ştii,
până azi eram doar doi în închisoarea asta, eu şi Titi, colegul despre
care ţi-am spus. Restul nişte animale. Acum suntem trei oameni: eu,
Titi şi cu tine.
GARGUI: Animalele când sunt ţinute în cuşti sunt mai animale decât afară. Eu
sunt înauntru, iar voi afară. Ar trebui să vă feriţi de mine totuşi, nu?
AL DOILEA GARDIAN: Cât suntem la datorie, e ca şi cum am fi înăuntru.
Sincer, nu-i prea mare diferenţa. O să fie greu la-nceput, dar trece
 vremea. Important e să nu laşi creierul să stea, că atunci nu mai ieşi
om de-aici.
Întuneric.

GARGUI: Să nu mă laşi să-mi putrezească creierul!

AL DOILEA GARDIAN: Fii fără grijă. Avem la ce ne gândi, avem despre ce
vorbi. Uite, de exemplu, ieri m-au chinuit două întrebări: De ce avem
noi buric?
GARGUI (râzând): Nu m-am gândit niciodată la foloasele buricului, în schimb
m-am întrebat de unde-i vine numele.
AL DOILEA GARDIAN: Aşa, vezi că şi tu te-ai gândit la el?
GARGUI: Şi cealaltă întrebare care era?
AL DOILEA GARDIAN: Ştii, o să-ţi spun acum ce n-am spus niciodată
nimănui. Eu iubesc lumea asta, aşa cum e ea: cu zile şi nopţi, cu lună
şi soare, cu stele şi cu flori, cu copaci şi cu linişte, cu zgomot…
GARGUI: Cu oameni răi sau buni sau aşa şi-aşa…
AL DOILEA GARDIAN (visător): Cu zăpadă şi cu ploaie, cu vise şi cu visuri,
cu ghinioane şi cu noaroace, cu mere şi pepeni, cu vin şi plăcinte, cu
gazete şi ţigări, cu hoţi şi cu dame, cu copii şi cu nevastă, cu biciclete
şi fanfară, cu Wagner şi Dante, cu…
GARGUI: Cu pistoale şi războaie, cu fiare şi cu blesteme…
AL DOILEA GARDIAN: Cu zei şi cu Dumnezeu, cu Aristotel şi cu… Ce mai, o
iubesc aşa cum e. Şi nu vreau… (revenindu-şi din visare) Tu crezi că
pământul va fi distrus vreodată de cineva sau de ceva anume? Ori o
să dispară aşa, cum se strică peştele, adică singur şi de la cap la
coadă?
GARGUI (râzând): Vorba aia, toate lucrurile au un capăt, numai cârnatul are
două. (serios) Odată şi-odată, probabil, se va sfârşi, dar doar ca să
 înceapă altceva. După un sfârşit urmează un început. Până una-alta, eu
zic că pământul ăsta depinde de noi. Dacă ştim să-l păstrăm, bine,
dacă nu, atunci îl vom distruge înainte de-ai fi sosit ceasul. Interesant!
Cum de ţi-a venit tocmai ţie întrebarea asta în minte?
AL DOILEA GARDIAN: În fiecare zi mă trece câte o întrebare! Nevastă-mea
zice că mă trece Spiritul universal. Uite-aşa mă trece, deodată! Deja
au trecut cinci minute de captivitate. Eh, eh, trece vremea! Şi stai să
vină şi Titi. Ăla nu face altceva decât să te ţină de un nasture şi să-ţi
demonstreze că n-ai dreptate, pentru că totul e simplu… ca un om
simplu!

ACTUL II

După 27 de ani.
Într-o cameră de hotel cu pereţi scorojiţi; în fundal două ferestre cu geamuri
mate; la fereastra din dreapta atârnă o perdea neagră; în stânga scenei, o uşă
din lemn, în care sunt bătute cuie, în loc de cuier; în stânga acesteia, pe perete, o
ramă de tablou; în dreapta uşii, un dulap; în prim plan stânga, o masă cu trei
scaune; sub una dintre ferestre, o măsuţă şi un aparat de radio vechi; partea
dreaptă “dominată” de un pat acoperit cu o pătură groasă; pe pat un geamantan
mic şi un buchet de trandafiri galbeni; de sus atârnă o lampă rotundă.
Ora 10 seara. Se aude ploaia. Gargui a adormit cu capul pe masă. Poartă
pardesiu.
Pe masă o sticlă de şampanie, nedesfăcută, şi o pungă din hârtie plină.
Se aud bătăi în uşă.

Gargui tresare, se ridică de la masă şi deschide uşa. Moment de linişte. Intră

Garuda, ud, îmbrăcat într-un trening. E un bărbat de 45 de ani, încă chipeş.
Merge puţin şchiop.
Gargui se dă un pas înapoi şi, cu avânt, se aruncă în braţele lui Garuda.

GARUDA (cu vocea strangulată): Măiiii! Stai! Ce Dumnezeu! Nu mai suntem

aşa tineri! (se uită lung la Gargui) Nu te-ai schimbat deloc!
GARGUI (închizând uşa): Te-ai uitat bine la mine? Sigur? Când ne-am văzut
ultima oară, dacă nu mă-nşel, eram îmbrăcat în frac.
GARUDA (îmbrăţişându-l): Tot nebun ai rămas! Mi-era teamă că atâta amar de
vreme, cât ai fost la…, te va face să uiţi să glumeşti, aşa cum o făceai
pe vremuri. Să ştii că, de când nu ne-am mai văzut, n-am mai râs…
aşa, cu poftă. Ce vremuri! (plânge)
GARGUI (solemn): Bocetele, condoleanţele şi… pomana se amână! Mortul s-a
întors pe partea ailaltă.
GARUDA (trist): Termină cu prostiile! Vorbeam serios!
GARGUI (serios): Şi eu vorbeam mai serios decât tine. Vorbeşti de funie în casa
spânzuratului. Ce-a fost, a fost! Dacă ţii la mine, lasă prostiile şi nu-
mi mai pomeni niciodată de asta. Vreau să fac din trecutul meu
 cenuşă. E crucea mea şi eu mi-o duc la capăt. (vesel) Aşa că, sus
inimile, bravi amici! Cum bine zicea Enstein…
GARUDA (râzând): Einstein?! E vorba de Einstein? De unde până unde a spus el
aşa ceva?
GARGUI (râzând): Ai rămas în urmă cu istoria. Nu ştii cine e adevăratul Enstein!
Halal! (triumfător) Păi, adevăratul Enstein este unul din gardienii
“puţului cu limaci”, adică închisoarea unde… Şi se spune Enstein, nu
Einstein, te rog!
GARUDA (râzând): Puţului cu ce?
GARGUI: Aoleu! Hai să-ţi spun una bună. (concentrându-se) Un om stă în faţa
unei ferestre deschise. Vântul bate în rafale. Omul dispare. Ce s-a
întâmplat?
GARUDA: A uitat să-şi pună peruca!
GARGUI (îi dă o palmă peste cap): L-a tras curentul! (râde)
GARUDA (râde): Ţi-am spus eu!
GARGUI (începe să-l alerge): Ce mi-ai spus tu, mă!
GARUDA (râzând, fuge din calea lui Gargui): Ţi-am spus eu că nu te-ai
schimbat deloc! (se opresc brusc amândoi şi se îmbrăţişează) Ştii de
ce-şi bagă struţul capu-n pământ?
GARGUI: Ca să nu facă insolaţie! (râde) Eu ţi l-am spus acum treizeci de ani!
GARUDA: Ştiam, da’ am vrut să văd dacă-l mai ţii minte!
GARGUI: Altceva n-am avut de făcut decât să spun bancuri. Enstein şi Titi s-au
îngrăşat de-atâta râs.
GARUDA: Titi cine mai e?
GARGUI: Enstein şi Titi. Gardienii cei mai înţelepţi din lume. Ştiu când să râdă
şi, mai ales, ştiu să asculte! Gata cu poveştile! Uită-te la tine cât eşti
de ud. (se duce şi deschide geamantanul) Am aici un tricou şi o
 pereche de blugi. Schimbă-te! Înfăşoară-te cu pătura şi eu mă duc să
aduc nişte ceai.
GARUDA: Ai dreptate! La vârsta mea ar trebui să mă schimb, nu? Nevastă-mea
crede că nu mai pot să-mi permit “luxuri” sportive. Acum, de
exemplu, ştie că sunt în garaj să repar ceva la maşină.
GARGUI (uimit): Te-ai însurat până la urmă? Pe cine a căzut pacostea?
GARUDA (râzând): Cum pe cine? Pe nevastă-mea! M-a luat Della, că eu nu pot
să spun că am luat-o. Ea a avut tot: casă, maşină şi a rămas de trei
ori… moştenitoare. Aşa c-am nimerit-o bine. M-a luat din dragoste,
iar eu, om simţit, nu puteam să nu-i răspund la sentimente. (serios)
Glumesc! E o fată extraordinară! Ne iubim cu adevărat, chiar dacă
suntem căsătoriţi de douăzeci de ani. Da’ tu ar trebui să ţi-o aminteşti!
GARGUI: Da?! Nu cred c-o ştiu.
GARUDA: Am cunoscut-o amândoi în aceeaşi zi, în acelaşi loc, dar la interval de
o oră unul de altul. Nu ţii minte că ne-am pălmuit, când am vorbit
seara, fiecare spunând c-a făcut o cucerire “abracadabrantă” şi era
vorba de una şi aceeaşi persoană?
GARGUI (gânditor): Da! Mai bine schimbă-te, că altfel dai de… (se îndreaptă
spre uşă) Nu-mi aduc aminte de ea!
GARUDA (începe să se dezbrace): Nu-i nimic! O să ai timp s-o recunoşti. Cu
mult zahăr şi un pic de lapte!
GARGUI: Poftim?
GARUDA: Ceaiul. Să fie dulce şi cu lapte! (contrariat) Da’ ce-i cu tine? Ai
devenit brusc serios!
GARGUI: Nimic! Am obosit puţin! Ce vrei, am îmbătrânit! Tu mă ştii aşa cum
eram când am plecat.
GARUDA: Corpul îmbătrâneşte, se strică, se usucă şi cade, dar spiritul, spiritul
nu are asemenea “veleităţi”. (râde, fluieră) Hai, du-te odată că încep
să mă răcesc. Adu-mi şi-o aspirină!
Gargui iese fără să spună nimic. Ploaia nu se mai aude.

GARUDA (singur, îşi schimbă hainele ude, pe care le agaţă de cuiele din uşă;
apoi începe să “inspecteze” camera): Afurisită vreme! (gândindu-se)
Dacă-mi aduc aminte bine, aşa era în ziua când l-au ridicat. Nu-mi
place ploaia şi, mai ales, nu-mi place frigul. (vede pe pat buchetul de
trandafiri) Pentru cine-or fi? Poate că aştepta pe cineva? Mare
pişicher! (uitându-se la ceas, râde) Della o fi zicând că muncesc. Sper
să nu-i dea prin cap să meargă în garaj. (pauză) Ei! Dacă coboară, asta
e! O să-i spun c-am ieşit să-mi iau ţigări. Sunt tare curios ce-o să zică
când o să-l invit pe Gargui la masă. (pauză) Ce naiba face de nu mai
vine? S-a schimbat săracu’! De fapt, era şi normal. Să stai la răcoare
douăzeci şi şapte de ani şi să nu te schimbi! Mă-ntreb de ce nu i-au
dat drumul mai repede, aşa, pentru “comportament exemplar”. Eu
cred că dacă stăteam o singură lună în închisoare, muream. L-a ţinut
Dumnezeu! (pauză) Păcat, mare păcat că a trebuit să se bage în aşa
treburi.
Intră Gargui cu un ibric şi două ceşti.

GARUDA: A dat Domnu’! Credeam c-ai uitat camera.

GARGUI (punând ibricul şi ceştile pe masă): Ei! Ei! Nu m-am ramolit chiar aşa.
Am stat atât că nu curgea apa la bucătărie şi s-au dus să pună o
găleată la burlan, să ia apă de-acolo.
GARUDA (îngrozit): Ceaiul ăsta e făcut cu apa scursă prin burlan? De fapt, mai
bine aş bea o tărie.
GARGUI (râde): Stai calm! E făcut cu apă potabilă. Până s-au dus ei cu găleata
afară, a stat ploaia şi-a început să curgă apa la robinet. Aşa că, e bun!
Are lapte şi zahăr, aşa cum ai vrut. O să bem şi ceva şampanie, dar
mai târziu.
GARUDA: Am mai auzit-o şi p-asta. Apă de la burlan! Doamne fereşte!
GARGUI: Până te nimereşte! (râde)
GARUDA (se aşază pe scaun): Bine! Bine! Te cred. (bea) Aspirină ai găsit?
GARGUI: Ţi-am pus-o în ceaşcă. (se aşază la masă şi bea) Povesteşte-mi ce s-a
mai întâmplat pe-aici.
GARUDA: S-au întâmplat multe, normal! Îl ştii pe Lupu? A ajuns primar. De-aia
nu curge apă decât pe burlan! (râde) Unii au plecat din ţară, alţii s-au
mutat în capitală, iar alţii nu mai sunt. Am rămas puţini din generaţia
noastră. (numărând pe degete) Eu, tu, Della, Măscărici, care s-a-
nsurat c-o profesoară, Micu’ care e burlac şi Coprol, care a ajuns
directorul şcolii. Mă bătea gândul să plecăm şi noi în capitală. Acum,
c-ai venit, poate mergem împreună.
GARGUI: Şi tu din ce trăieşti? Şi Della ce face?
GARUDA: Eu sunt directorul ziarului local, iar Della e redactor-şef. Suntem în
familie. În afară de asta, ea mai scrie şi romane poliţiste şi să ştii că
scrie bine, iar cărţile ei se vând. Câştigăm destul de bine, dar cu doi
copii îţi trebuie, cu fiecare zi, mai mult. De-asta vreau să plecăm în
capitală. Della are un unchi acolo, care are ditamai casa şi care
aşteaptă să venim. Dan, (mândru) propriul meu fiu, vrea să facă
medicina, iar Olga, fiică-mea, e în clasa a zecea şi vrea să meargă la
Litere.
GARGUI (trist): Mă bucur c-ai o familie frumoasă.
GARUDA: Te invit mâine să cinăm cu toţii.
GARGUI: Mi-ar face mare plăcere.
GARUDA: O.K. Acum spune-mi ce gânduri ai tu? Ştiu că e greu să stai închis
atâţia ani, dar vei vedea că e mult mai greu să fii liber. Se câştigă greu
o pâine.
GARGUI: Ştiu. De-aia cred c-o să plec din ţară. (secretos) Când m-au închis nu
mi-au luat totul. Ţii minte că în ultima seară ţi-am vorbit de Edgar,
francezul? O mare parte din banii pe care i-am strâns din misiuni i-am
depus la o bancă, într-o cutie pentru valori, pe care am pus-o pe
numele lui.
GARUDA (indignat): Şi tu eşti naiv să crezi că ţi-i mai dă înapoi? Are banii pe
numele lui, pa!
GARGUI: Stai! O să mi-i dea, o să vezi! Cheia cutiei este la mine. Am convenit
că dacă nu voi reuşi să scap teafăr atunci banii sunt ai lui şi, declarând
c-a piedut cheia, va cere una nouă. Dacă ies cu bine îi voi da 20% din
ei. Dacă moare el înainte ca eu să ies, atunci paguba mea.
GARUDA (ridicându-se de la masă): Eşti inconştient! Dacă deja a declarat cheia
pierdută şi i-a luat?
GARGUI: Nu mă-nnebuni. Trebuia să fac ceva cu ei. Altfel îi lua statul pe toţi.
Aşa ştiu că se foloseşte de ei un om sărac.
GARUDA (nervos): Acum nu mai e sărac!
GARGUI (se ridică de la masă): Termină! E un om care dacă apare îmbrăcat mai
bine la el în oraş îl saltă poliţia şi-l întreabă de sănătate. Ieri am reuşit
să vorbesc cu el.
GARUDA: Şi ce-a zis?
GARGUI: Mi-a spus că totul e-n regulă. Nu trebuie decât să ajung la el. Problema
este că nu pot trece peste graniţă înapoi cu atâţia bani, aşa că vreau să
plec şi să rămân acolo.
GARUDA: Tu ştii ce faci! Ai grijă că, mai mult ca sigur, eşti sub supraveghere
încă. Şi, în plus de asta, vreau să-ţi spun că e foarte greu să pleci aşa,
pur şi simplu.
GARGUI: Bine, şi ce propui? Să-i las acolo şi să n-am din ce trăi aici? Eu am
multe proiecte pentru viitor, dar fără bani nu pot face nimic.
GARUDA: Bine, o să te ajut cum pot. Am câţiva prieteni francezi. O să iau
legătura cu ei şi-o să fac în aşa fel încât să vină unul câte unul în vizită
la noi şi s-aducă de la omul tău banii.
GARGUI (vesel): Eşti deştept! Eşti extraordinar! Simt eu că nu mai vrei să mă ştii
plecat. De fapt, în zăpăceala asta de acum, numai tu mă poţi descurca.
Eu trebuie să mă “acomodez cu vremurile”, cum zicea Enstein.
GARUDA (vesel): Deştept Einstein ăsta al tău! (îl îmbrăţişează) E adevărat! Nu
vreau să mai pleci niciodată. O să-ţi povestesc tot ce s-a întâmplat în
aceşti ani. Şi vreau să mergem împreună în capitală, vreau să-ţi faci o
familie.
GARGUI: Crezi că la vârsta mea mă mai ia cineva? Am renunţat să mă mai
gândesc la asta. Am vrut să am o familie adevărată, să pot să-i dau
totul, dar n-a fost să fie! Acum nu-mi doresc decât să trăiesc şi să fac
ceva folositor altora.
GARUDA: Vrei să te apuci de caritate?
GARGUI: Cam aşa ceva. Lumea asta trebuie schimbată. Ştiu că nu voi putea s-o
schimb tocmai eu, dar vreau să mor liniştit, cu inima împăcată, c-am
reuşit faţă de ea să-mi răscumpăr greşelile. Vreau să mă împac cu
Lumea.
GARUDA (uimit): Îmi pare bine că nu m-am înşelat niciodată în privinţa ta. După
ce-ai plecat, toţi te-au blamat, te-au respins ca om, ţi-au răscolit viaţa
şi te-au “pus la zid”. Eu nu m-am îndoit de tine şi am crezut, am
 sperat că într-o zi te vei întoarce şi vei fi tu însuţi, nu o marionetă în
mâna soartei.
GARGUI: Îţi mulţumesc. Nu vreau să abuzez de prietenia ta şi…
GARUDA: Între prieteni adevăraţi nu există decât prietenia.
GARGUI: Eşti prea bun cu mine, după toate câte s-au întâmplat. Îţi dai seama că-
ţi mai iei o belea pe cap dacă vrei să m-ajuţi?
GARUDA (se aşază pe pat): Nu mă interesează. Eşti prietenul meu şi vreau să te
ajut. Dacă eu n-o fac, atunci nu ştiu ce s-ar mai întâmpla cu tine. (ia
buchetul de flori în mână) Sper că arată bine! Şi ziceai că nu te mai ia
nimeni.
GARGUI (uitându-se discret la ceas): A! Am uitat de ele. (îi ia buchetul din
mână) Săracele, în ce hal au ajuns! Erau pentru Della.
GARUDA (se ridică din pat): Aşa?! Dar tu n-ai ştiut c-o să vin!
GARGUI: Să crezi tu asta! Ştiam că nu poţi răbda.
GARUDA: Termină! Ce, sunt prost? Crezi că nu le-am văzut biletul?
GARGUI: Bilet! Au bilet? Pentru ce le trebuie bilet?
GARUDA: Am înţeles. Nu vrei să-mi spui şi pace. Bine. O să ţin minte. (mieros)
Chiar nu vrei să-mi spui pentru cine sunt? Şampanie, flori…
GARGUI: Bine! Îţi spun. Le-am primit.
GARUDA: E!?
GARGUI (comic): Împreună cu sticla de şampanie şi o cutie de bomboane. A
bătut cineva la uşă, eu am deschis, era un puşti, el mi le-a dat, eu le-
am luat, el a întins mâna, eu i-am întins mâna, el a zâmbit. Şi a rămas
cu mâna întinsă. Eu m-am plictisit, el tot cu mâna întinsă. Eu am
zâmbit, iar el mi-a spus: “Nene, comisionul de primire!” Eu nu
auzisem de aşa ceva, dar am bănuit că e vorba de bacşiş, aşa că i-am
dat cutia cu bomboane.
GARUDA (râzând în hohote): Nu mă păcăliiiii!
GARGUI: Vorbesc serios. În buchet nu se pune bilet decât dacă îl trimiţi cuiva,
nu? Şi în buchetul meu este un bilet. Deci, mi-au fost trimise.
GARUDA: Bine, din nou te cred. Atunci, de la cine le-ai primit?
GARGUI: Nu ştiu.
GARUDA: Bine, am înţeles, am înţeles!

Se aud bătăi în uşă. Gargui se uită la ceas şi nu ştie dacă să deschidă sau nu;
Garuda îl împinge spre uşă.

GARUDA: Hai, deschide! Ce s-a întâmplat? (se duce la uşă şi începe să

adulmece) Parfum de femeie. (victorios) E o ea!!! Deschide odată!
(deschide uşa şi se ascunde dupa ea; Gargui rămâne două clipe în
faţa uşii deschise şi iese.)

Intră Amrita, o femeie distinsă; are aproape 50 de ani, dar pare mai tânără. Are
în mână o umbrelă.

AMRITA (uitându-se prin cameră): Bună seara. Este cineva aici? Darie! Darie!
(îl vede pe Garuda) Darie?
GARUDA (supus): Bună seara. Îmi daţi voie? (îi ia umbrela din mână, o
deschide şi o pune sub una dintre ferestre) Domnul lipseşte
momentan! Mă voi duce să-l chem. (pauză) Pe cine să anunţ?
AMRITA (nedumerită; zâmbeşte): Bună seara. Mulţumesc pentru… umbrelă.
(pauză) Dumneavoastră sunteţi…
GARUDA (încurcat):… valetul…
AMRITA (râde): Nu ştiam că mai există în ziua de azi valeţi. Eu sunt Rita şi
atât… Şi mulţumesc încă o dată pentru ajutor.
GARUDA (încântat): Doamnă, plăcerea este de partea mea. (arătând spre masă)
Vă rog, luaţi loc. Ceva mai confortabil, din păcate, nu avem. (se
îndreaptă spre uşă) Îl anunţ imediat. (salută cu deferenţă; iese)

Amrita se aşază pe unul dintre scaune. Moment de linişte. Se aud glasurile celor
doi. Intră Garuda, apoi Gargui.

GARUDA: Domnul!

Amrita se ridică în picioare.

GARGUI (încurcat): Rita?

AMRITA: Darie?

Râd toţi trei. Gargui îi sărută mâna, apoi o strânge în braţe, prelung.

GARUDA: Doamnă… Domnule… Îmi permiteţi să mă retrag.

GARGUI: Stai! Chiar dacă v-aţi cunoscut, totuşi eu voi face prezentările. Amrita
(zâmbind)… şi atât, amicul meu Garuda, după poreclă, director al
ziarului local.
AMRITA (către Garuda): Ştiam că nu puteţi fi un valet pentru că sunteţi un
domn mai mult decât respectabil.
GARUDA (emoţionat): Sunt măgulit, doamnă. Nu mi s-a mai făcut un aşa
compliment. (îi sărută mâna) Mulţumesc. Îmi cer iertare pentru ţinută.
M-a prins ploaia.
GARGUI (către amândoi): Luaţi loc la masă!
GARUDA: Eu trebuie neapărat să mă retrag. Soţia mea m-a dat, probabil,
dispărut. (către Gargui, aparte) Deci, mâine seară, la ora şapte, vin să
vă iau.
GARGUI (în şoaptă): De ce-mi vorbeşti cu dumneavoastră?
GARUDA: Vreau să vii cu Rita. Este exact ce-ţi trebuie. Della trebuie s-o
cunoască.
GARGUI: Nu ştiu dacă poate veni. Invit-o tu!
GARUDA: Bine. (către Amrita) Doamnă, aş dori să vă invit să luăm cina de
mâine-seară împreună, toţi şase: noi trei şi familia mea, dacă
acceptaţi.
AMRITA: Mulţumesc. Nu ştiu dacă voi putea, dar oricum vă asigur că mi-ar face
mare plăcere.
GARUDA: Şi pentru noi ar fi o mare plăcere. (către Gargui, aparte) Ai grijă cum
te porţi, bădărane! Convinge-o să vină.
GARGUI: Bine. (îşi scoate pardesiul; poartă un costum elegant, dar demodat)
Pune-l pe tine. E foarte frig afară. Mi-l dai mâine.
GARUDA: Bine. (îmbracă pardesiul) Bună seara. (către Amrita) Şi, îmi pare
bine că v-am cunoscut. (iese)

Moment de linişte.

AMRITA: Distins domn!

GARGUI: Cum m-ai găsit? (o îmbrăţişează) Tu mi-ai trimis?
AMRITA: Nu spune nimic! (plânge)
GARGUI: Te rog, Rita, nu plânge. Am greşit prea mult faţă de tine ca să-ţi merit
lacrimile. Am crezut că mă vei uita, dar, totuşi, în inima mea exista un
colţişor de speranţă. Viaţa mea s-a întemeiat numai pe simţiri şi
presimţiri. Am fost un animal, aşa că nu puteam decât să te iubesc, de
 altceva nu eram în stare. Nu ştiam de ce te iubesc, dar simţeam asta.
Singurul gând care m-a salvat a fost că poate, într-o zi, te voi revedea
şi îţi voi putea cere iertare.
AMRITA (plângând): Te-am iertat de mult.
GARGUI: Am fost un prost, un tâmpit. Chiar dacă m-ai iertat, eu vreau să-ţi
spun: Te rog, iartă-mă!
AMRITA (oprindu-se din plâns): Nu vreau să mai vorbim despre asta.
(aşezându-se pe pat): Numai femeilor le revine sarcina de a se uita la
trecut, bărbaţii se gândesc numai la prezent şi, arareori, mai aruncă o
privire spre viitor. Aşa că spune-mi, ce gânduri ai pentru prezentul şi
viitorul tău?
GARGUI (aşezându-se pe scaun): Vreau să trăiesc de-acum înainte pentru
ceilalţi, nu pentru mine. Aş vrea să plec din ţară şi cu banii pe care îi
mai am să ajut oamenii. Garuda vrea să rămân şi să ne mutăm în
capitală. Nu ştiu cum e mai bine. După atâţia ani sunt complet
dezorientat. Ştiu ce vreau, dar nu ştiu cum să reuşesc.
AMRITA: Mă uit la tine şi îmi dau seama cât de mult te-ai schimbat.
GARGUI: Nu mai sunt tânăr. O să ajung să-mi prind burta în bretele şi să umblu
după locuri fixe, ca bătrânii. Mi-e frică de bătrâneţe.

Se aude ploaia din nou.

AMRITA: Vino aici! (Gargui se îndreaptă timid spre ea) Stai lângă mine. Vreau
să-ţi spun ceva. (Gargui se aşază) Trei luni după ce ai plecat n-am
ştiut nimic de tine. Într-o zi am auzit c-ai fost arestat. După doi ani am
aflat că nu ai fost condamnat la moarte şi că erai închis pentru
douăzeci şi şapte de ani. N-am putut veni la tine pentru că nu ştiam
unde erai. Situaţia mea materială şi socială m-a făcut să primesc
 cererea în căsătorie a unui fost coleg de facultate. Un om bun, liniştit
şi care mă iubea, chiar dacă ştia că eu nu-i împărtăşesc sentimentele.
Am avut un băiat, dar a murit când avea cinci ani. Gruia, soţul meu, n-
a rezistat prea mult după moartea băiatului şi s-a prăpădit după trei
ani. Toată viaţa mea a fost un dezastru. Acum trăiesc în capitală, am
tot ce-i trebuie unei văduve bătrâne. Predau încă la facultate. (plânge)
M-a ajutat Dumnezeu să te văd teafăr! Acum sunt împăcată cu mine…
Nu trebuia să te las să pleci atunci!
GARGUI (se ridică, îi ia mâinile): Rita, mi-aş dori foarte mult să repar acum
situaţia de atunci. Se întâmplă foarte rar în viaţă să poţi repara ceva
din trecutul tău. Vreau să-mi trăiesc zilele care mi-au mai rămas
alături de tine. Dacă vrei…
AMRITA: Te iubesc, Darie! (plânge şi râde în acelaşi timp) Primesc, în sfârşit,
ce aşteptam de mult. Ştii, sunt o femeie norocoasă! Am ştiut
întotdeauna că atunci când îţi doreşti un lucru trebuie să ai răbdare, să
speri şi să crezi că într-o zi îl vei primi.
GARGUI: Dumnezeu mi-a spus, într-un vis, că trebuie să aştept, căci după Rău
urmează Binele. Te iubesc! (se sărută, apoi îi şterge faţa cu batista)
Dumnezeu numără lacrimile femeii…
AMRITA: Am atâtea să-ţi spun. (veselă) Dar, mai întâi, aş vrea să mănânc ceva.
GARGUI (o ia de mână şi o aşază pe unul din scaunele de la masă; desface
punga de hârtie de pe masă): Am aici nişte brioşe. Sunt proaspete. Mi
le-a dat bucătăreasa pe sub mână, cum s-ar spune. Avem şi şampanie.
Cutia cu bomboane am dat-o băiatului cu “comisionul de primire”.
(râd amândoi) Mâncăm astea şi, după ce mai stă ploaia, mergem la
restaurant. (se uită la ceas) Dacă mai găsim deschis. (deschide sticla
de şampanie)
AMRITA (mâncând cu poftă): Sunt delicioase. N-am mâncat de mult aşa ceva.
Trebuie să ne hotărâm unde vom sta. Putem să locuim la mine, dacă
vrei.
GARGUI (toarnă şampania în ceştile de ceai): Nu avem pahare. (pauză) Cum
crezi tu! Mie mi-e indiferent unde stăm. Mă interesează mai mult
nunta. Am visat că mă voi căsători într-o mânăstire.
AMRITA: De maici? (râd amândoi)
GARGUI: Îmi place să te văd râzând. (îi dă ceaşca): Să bem pentru noi şi pentru
fericirea noastră. (o sărută)
AMRITA (se uită în ceaşcă): Aşa puţin bem pentru noi? (râde, îl sărută)
Fericirea e un cuvânt mare, Darie! E foarte greu de obţinut. Fiecare
poartă fericirea în el însuşi şi e foarte greu să-şi dea seama de asta. E
imposibil s-o găsească în altă parte. Când şi dacă reuşim s-o aflăm,
atunci trebuie s-o împărtăşim celui apropiat nouă. Eu iţi voi da
fericirea mea!
GARGUI: Mi-ai dat-o în această zi, în care Dumnezeu plânge. (se îmbrăţişează)
Brusc, se deschide uşa de perete. Intră Garuda, palid, şi se aşază pe scaun fără
să spună nimic.
GARGUI (nedumerit): Garuda! Ce s-a întâmplat?
AMRITA: Tace.
GARGUI: Văd. Hei, camarade! Spune odată, ce-ai păţit?

Garuda se uită când la unul, când la altul.

GARGUI: Spune!
GARUDA: Mergeam repede spre casă. Când să intru pe strada mea, mă simt izbit
în spate de… (scoate din haină un bumerang) asta.
Gargui îl ia şi se uită atent la el.
AMRITA: Unde te-ai lovit? Te doare? Să-ţi pun o compresă rece?
GARUDA: N-am nimic. Mulţumesc.
AMRITA: Copiii ăştia nu se mai astâmpără. E la modă bumerangul. Numai cu
prostii din astea se joacă. Au lăsat praştia şi aruncă în oameni cu
lemne.
GARGUI: Scrie ceva pe el.
GARUDA: Unde?
GARGUI: Aici! Uită-te tu, că eu nu văd prea bine. (i-l dă lui Garuda)
GARUDA (citeşte, apoi): Curios. Nu înţeleg nimic. Nu disting decât câteva
cuvinte. Uite, aici… po… pot… op… potop de… orb… ba nu, vor…
be…. vorbe aruncat… aruncate… n… vânt…. furt… ună…
GARGUI: Furtună.
GARUDA: Furtună, da. Deci, furtună mare… n… cer… şi pe pământ…
GARGUI: Dă-mi mie! (citeşte) “Potop de vorbe aruncate-n vânt, furtună mare-n
cer şi pe pământ. Vesteşte lumea cât poţi de curând că mâine vine şi-
al ei rând.” Am mai auzit vorbele astea.
AMRITA: Şi eu, dar nu mai ştiu unde.
GARUDA: Dă-mi-l şi mie. (ia bumerangul)
GARGUI: Sunt versuri ciudate. Ştiu! Mi le-a spus într-o zi Enstein, gardianul.
GARUDA: Mie îmi inspiră frică. Dacă e un semn?
GARGUI (îngrijorat): Aruncă-l pe geam!
AMRITA: N-are cum. Dacă îl aruncă vine înapoi.
GARUDA: Are dreptate. Mă duc să-i dau foc.
GARGUI: Staţi! Mi-am adus aminte. În ce zi suntem?
AMRITA: 24 octombrie.
GARGUI: 24 octombrie, exact ziua când Enstein n-a mai venit la serviciu. (se
aşază) Acum cinci ani, în ziua asta, am aflat c-a fost lovit de-o maşină
 şi, până la spital, a murit. Şi cu o săptămână înainte, cred, devenise
abătut şi tot îngâna un cântec. Când l-am pus să mi-l cânte şi mie, n-a
vrut. Mi-a zis că oricum nu-mi place genul ăsta de muzică, că e un
cântec de bătrâneţe şi că nu-l voi putea înţelege decât atunci când
viaţa mi-a destăinuit toate tainele ei, în afară de una pe care, dacă o
afli, pângăreşti Sfinţii. Totuşi, am auzit versurile. Erau exact ca astea.
Era cred că referenul. O melodie asemeni unei incantaţii.
GARUDA: V-am spus eu că e un semn. Mă duc să-l ard.
GARGUI (se ridică): Stai, dă-mi-l mie. Poate e un semn de la el. Trebuia să-mi
aduc aminte de el astăzi, dar am uitat. (ia bumerangul) O să-l păstrez.
AMRITA: Cine crezi că a scrijelit pe el cuvintele astea?
GARGUI: Nu ştiu. Poate e un cântec cunoscut şi noi nu ştim.
GARUDA: Eu unul nici nu vreau să-l ştiu. Ţine-l! Eu n-aş păstra aşa ceva, pentru
nimic în lume.
GARGUI: Îl păstrez până când voi înţelege ce înseamnă toate astea.
AMRITA: Mai vedem noi.
GARGUI: Rita, eu nu văd nimic rău în el. Şi, cel puţin pentru moment, îl păstrez
ca pe o jucărie interesantă, pasionantă chiar. Iar ce e scris pe el are
doar o însemnătate sentimentală.
GARUDA (se ridică şi pleacă): Te-ai schimbat mult! Plec. Vă aştept mâine,
adică… (se uită la ceas) azi. E trecut de miezul nopţii. Cred că Della a
înnebunit deja.
GARGUI: Te mai doare spatele?
GARUDA: Nu. Mai mult sperietura.
GARGUI: Ai grijă pe unde mergi.
AMRITA: Şi pune-ţi totuşi o compresă rece. Nu se ştie niciodată.
GARUDA: Mulţumesc. Să-mi spuneţi şi mie dacă descoperiţi ceva nou. Noapte
bună. (iese)
GARGUI: Pa, bătrâne!
AMRITA: Noapte bună.
GARGUI: Mă întreb de ce.
AMRITA: De ce, ce?
GARGUI: De ce s-a întors din drum, când era aproape de casă? De ce cuvintele
alea? De ce un bumerang? De ce tocmai azi când am ieşit ? De ce
atâtea coincidenţe? De ce tocmai mie, adică nouă?
AMRITA: N-ai de ce să-ţi faci griji. E doar un bumerang.

Actul III

După 14 ani.

Într-o cameră de zi, decorată modern, cu bun gust, trădând luxul; în dreapta,
două corpuri de bibliotecă, despărţite de uşa ce duce la dormitor; în fundal, un
imens geam triunghiular, prin care se vede un hol; în stânga, o uşă; de o parte şi
de alta a scenei, în prim plan, două canapele îmbrăcate în piele neagră, iar între
ele o masă joasă, din metal şi sticlă; în fundal, un bar scund şi două măsuţe din
lemn; în stânga şi în dreapta, lângă fiecare canapea, câte o lampă cu picior înalt;
în colţuri, vase mari cu flori.

Scena în întuneric, în afară de culoarul din fundal.

Din partea neluminată a scenei se aud şuşoteli, foşnituri, râsete înăbuşite şi

zgomot de pahare. Gargui străbate holul, apoi deschide uşa camerei.
GARGUI: Rita! Rita! Unde Dumnezeu umblă femeia asta!? (vrea să aprindă
lumina) Acum a mutat şi întrerupătorul de la locul lui? (bombănind)
Nimic nu mai găseşti în casa asta.

Se aprinde brusc lumina.

AMRITA (cu un gest precis, îi întinde o cupă de şampanie şi dă ton “corului”

invitaţilor): La mulţi ani, Darie! (cântă)
Gargui se aşază nedumerit pe una dintre canapele. Toţi cântă şi aplaudă.

AMRITA: Nici măcar atâta lucru nu ţi-ai amintit, moşulică! (îl sărută) Te
aşteptăm de trei ore! Ei! Toţi au venit să te sărbătorească şi tu stai, te
uiţi la noi?
GARGUI (ridicându-se vesel în picioare): Mi-era greu să-mi număr anii, în
picioare, aşa că m-am aşezat. (închinând cupa) Mulţumesc! Vă
mulţumesc tuturor că v-aţi gândit la mine. N-am uitat de ziua de azi…
Rita a avut grijă, în cei paisprezece ani de când suntem căsătoriţi, să
nu treacă la întâmplare nicio aniversare, oricât de mică. Ea
sărbătoreşte în fiecare săptămână câte ceva: ba trei ani de când ne-am
mutat aici, ba şase luni de când a plantat muşcatele în grădină şi aşa
mai departe.
AMRITA (râzând): Da, dar o singură dată pe an te sărbătoresc pe tine!
GARGUI: E adevărat! Iar de ziua ta niciodată nu te îngrijeşti.
AMRITA: Ajungi la o vârstă la care “ziua ta” e în fiecare zi.
GARGUI (o sărută): Îţi sărut mâna, în faţa tuturor, şi vouă vreau să vă urez să
aveţi parte, când vi se vor scurge ultimele firicele de nisip din
clepsidră, de o bătrânică la fel ca a mea.
Invitaţii aplaudă.
Se aude încet muzică de jazz. Toţi încep să vorbească.

AMRITA (aparte, lui Gargui): Unde-ai fost până acum, mai ales că ştiai de ziua
ta?
GARGUI: Am spus asta doar aşa, să nu mă fac de ruşine, dar uitasem cu
desăvârşire. Am avut probleme cu cei de la fabrica de încălţăminte şi
pe urmă au venit şi ăia cu şantierul arheologic. A fost o zi
înăbuşitoare! Garuda a rămas la Fundaţie şi speră că pe la unsprezece
să apară la birou Jorj, de la primărie.
AMRITA: A venit Della pe la mine şi mi-a povestit ceva de o grevă la grădina
zoologică.
GARGUI (luând-o pe după umeri): Astea sunt “treburi nesemnificative” pentru…
ştim noi cine. E adevărat c-au declarat grevă japoneză îngrijitorii, dar
a fost ca şi cum ar fi făcut-o animalele, nu nişte bieţi oameni. Crezi tu
că se uită cineva la ei? Ştii că nu vreau să mă mai bag în poveşti care
nu au sorţi de izbândă.
AMRITA: Bietele animale!
GARGUI: Şi bieţii oameni!
PRIMUL INVITAT (vesel): La mulţi ani, bătrâne! (către Amrita) Să vă trăiască!
AMRITA: Mulţumesc. Pe mine vă rog să mă iertaţi o clipă. (iese)
PRIMUL INVITAT (tare): Cu ce ne mai înveseliţi? Ce se mai aude pe la
Fundaţie? (aparte, devenind serios) Am auzit de povestea cu
nemernicii ăia de la fabrica de pantofi. Ţi-am spus astă iarnă c-o să ai
de furcă cu ei. Fac orice numai să scape ieftin de reziduri. Am auzit că
sunt mână în mână cu primarul, cu Jorj “Bocanc”, că nu degeaba i se
spune aşa, nu?
GARGUI: Nu e adevărat. Jorj nu se bagă în chestii d-astea. Ţi-o spun eu!
PRIMUL INVITAT: Eu aşa am auzit. Da’ dacă spui tu, aşa o fi!
AL DOILEA INVITAT: La mulţi ani! Să ne trăieşti! Frumoasă casă. Bine
aranjată. De, nevastă cu gust. (spiritual) Vorba aceea: unele case au
suflet, în timp ce altele nu au mai mult decât un apartament de hotel.
N-am spus-o eu, ci marele Dariaux.
GARGUI: Mersi. Am făcut şi eu ce-am putut şi, mai ales, din cât am putut. Îmi
pare bine c-ai venit.
AL DOILEA INVITAT: Când mai treci pe la noi, pe la cămin? Alimentele pe
care ni le-ai dat acum două luni s-au cam terminat. Şi cu copiii, ştii
cum e. Tu ce ne mai ajuţi, că-ncolo…
Intră Amrita cu tortul. Aprinde lumânările. Se opreşte muzica. Se stinge lumina.

AMRITA: Darie! Trebuie să sufli!

GARGUI (numărând lumânările): Şapte! De ce şapte lumânări?
AMRITA (părinteşte): Păi, tu nu ştii că se pune o lumânare în plus? Ai şaizeci şi
şase de ani. Mergi pe şaptezeci. Deci, şapte lumânări!
GARGUI: Nu ştiam socoteala asta. (pauză) N-am suflat în lumânări până la
cincizeci şi doi de ani. (pauză) Dar acum deja se poate spune că am
experienţă, nu?
AMRITA: Gata! Linişte! Un, doi, trei şi…
Gargui suflă. Se aprinde lumina. Toţi aplaudă şi strigă: “Toast! Toast!”

GARGUI (emoţionat): În loc de toast aş vrea să vă spun ceva. (aşteaptă să se

facă linişte) Înainte cu o săptămână de-a împlini şapte ani… (pauză)
mama mea a dispărut în condiţii mai mult sau mai puţin misterioase.
Când i-am împlinit, plecasem de patru zile de-acasă, pentru totdeauna.
(o ia pe Amrita de mână) Vă mulţumesc c-aţi fost împreună cu noi în
seara aceasta. (pauză) Cred că de acolo de unde e acum, mama se
bucură. (pauză) Deci, să ne bucurăm!
Un moment de linişte. Apoi muzica reîncepe. Petrecerea continuă.
Se sting treptat luminile.

Un moment de linişte.

În miez de noapte, după plecarea musafirilor. Gargui a adormit pe una dintre

canapele. Sună telefonul. Gargui sare speriat, îl caută, dar nu-l găseşte. Amrita,
îmbrăcată în cămaşă de noapte, iese din dormitor şi, ca o somnambulă, se duce
direct la canapeaua din stânga, găseşte telefonul sub ea şi i-l dă lui Gargui. Apoi
se reîntoarce în dormitor.

GARGUI (răspunde la telefon): Alo! Da. A, tu erai. (pauză) Aţipisem puţin.

Spune! (pauză) Poftim? Cine? (pauză) Şi-a venit la tine? (pauză) Nu,
nu-l cunosc. Sau cel puţin nu-mi aduc aminte de el. Cum arată?
(pauză) Nu, nu ştiu! (pauză) Ciudat, foarte ciudat! Acum unde e?
(pauză) E nebun! (pauză) Şi ce vrea? (pauză) Bine. Atunci spune-i să
vină mâine la Fundaţie, pe la zece. (pauză) Acum? E imposibil. E ora
două noaptea. (pauză) Nu pot să vin. Nu-mi merge niciuna dintre
maşini. Vino să mă iei. (pauză) Cum? (pauză) Bine. Atunci vino cu el
aici. Mă descurc eu cu Rita. (pauză) Te aştept. (pune receptorul jos şi
începe să se agite prin cameră) Dubios individ! Ce-o fi vrând de la
mine? (pauză) N-am cunoscut atât de mulţi oameni la viaţa mea şi, în
general, am memorie bună. Bizar! Bizar! Bizar! (pauză) Nici nu ştiu
ce să zic. (pauză) Auzi, la două noaptea! (se duce încet în dormitor;
se aud şuşoteli)
Intră amândoi în cameră. Rita îşi îmbracă capotul şi se aşază pe una dintre
canapele. Gargui se aşază lângă ea.
AMRITA: Cum adică nu-ţi aduci aminte de el? Un necunoscut nu vine niciodată
singur, la sigur. Şi, dacă-i aşa, cum îl chemi în casă, la ora asta?
GARGUI: Ţi-am spus că vine cu Garuda. El m-a sunat. L-am simţit foarte speriat
la telefon şi a insistat să vină aici. Individul e foarte grăbit.
AMRITA: Cine-o fi? (pauză) Dacă a venit la Fundaţie, poate o fi vreunul disperat
care are nevoie de voi.
GARGUI: Mă cam îndoiesc. Să vii în miez de noapte şi să înnebuneşti lumea, nu
cred.
AMRITA: O fi terorist! (se ridică speriată)
GARGUI: Termină cu prostiile astea. Citeşti prea mult cărţile Dellei.
AMRITA: Dacă e unul de la poliţie? Te urmăreşte pentru atunci, ştii tu!
GARGUI: Opreşte-te. (ridicându-se) Cine ştie? O fi venit doar pentru o zi în oraş
şi până mâine-dimineaţă trebuie să plece.
AMRITA: Nu ştiu. Dar mie mi-e frică. Ţi-a luat Dumnezeu minţile de i-ai chemat
aici!
GARGUI: Ştiam eu că o să te precipiţi. Dezobişnuieşte-te de a mai face din ţânţar
armăsar. (calin) Mai bine ajută-mă să pregătesc o cafea.
AMRITA (îmbufnată): Îţi arde de cafea. Nici măcar nu te-ai atins de tort. Şi m-
am chinuit o zi întreagă să-l fac.
GARGUI: Te rog, iartă-mă. Eram foarte obosit. Uite, până vin ei, facem cafeaua
şi mâncăm o felie de tort.
AMRITA: Noaptea, la ora două şi jumătate!
GARGUI: Da, bătrânica mea! (o sărută) Asta e pentru ziua de azi!
AMRITA: Bine, gata. Dar mie tot mi-e frică.
GARGUI (se aşază): Te rog, adu-mi totuşi o felie.
AMRITA: Bine. Am înţeles, fac tot eu şi cafeaua. (iese)
Un moment de linişte.

Se aude soneria. Gargui iese, străbate holul. Intră Garuda, urmat de Wall, un
bărbat fără vârstă, îmbrăcat ciudat. Intră toţi trei în cameră. Gargui, fără să
spună nimic, îl invită să ia loc. Wall se aşază, iar Garuda rămâne în picioare.
Intră Amrita cu o tavă în mână.

AMRITA (încurcată): Bună seara sau bună dimineaţa! (către Gargui) Serveşte
tu! Eu mă duc să mai pregătesc nişte cafea. (iese)
GARGUI: Bine. (punând tava pe masă) Deci? (se aşază)
WALL: Mai întâi, îmi cer scuze că vă deranjez acasă şi la ora aceasta.
GARGUI: Da.
WALL: În al doilea rând, vreau să spun că vă caut de multă vreme.
GARGUI: După câte am înţeles, ar trebui să îmi amintesc de dumneavoastră. Mi-
aţi “vizitat” trecutul, nu?
WALL: Tatăl meu v-a cunoscut bine familia, chiar foarte bine.
GARGUI: Mărturisesc că numele îmi spune ceva, dar, din păcate, nu pot desluşi
exact de unde…
WALL: Eraţi prea tânăr şi de atunci aţi trecut prin multe.
GARGUI: Poate. Aş vrea să ştiu exact ce doriţi. Am avut o zi grea şi…
WALL: Da. Vă voi spune direct.
Intră Amrita cu o tavă în mână. Zâmbeşte convenţional. Pune tava pe măsuţă şi
se aşază lângă Gargui.

WALL (bea): Am venit să vă propun o…, să-i spunem, afacere.

GARGUI: Eu nu mai fac de mult afaceri. Mă ocup de caritate, ajut oamenii şi alte
poveşti asemănătoare… “non-profit”.
WALL: Nu e vorba chiar de o afacere. V-am studiat în profunzime biografia şi v-
am ales…
GARGUI: Nu râvnesc la o candidatură. Şi, dacă putem să aflăm şi noi, cine v-a
împuternicit să “studiaţi” trecutul meu? Sunteti cumva de la poliţie?
WALL: Nu. Sunt un om ca dumneavoastră. Avem extrem de multe puncte în
comun.
GARGUI: Adică?
WALL: Amândoi vrem să facem ceva pentru lumea asta. Şi ştim amândoi că
pentru a reuşi trebuie să ai bani şi putere. Eu am puterea, iar
dumneavoastră banii. Iată legătura dintre noi.
GARGUI: Nu înţeleg absolut nimic! (către Garuda) Tu-nţelegi ceva?
GARUDA (către Wall): Nu-nţeleg ce putere aveţi?
WALL: Vă voi da amănuntele mai târziu. Vreau să ştiu doar dacă vreţi să ne
ajutăm unul pe altul?
GARGUI: Dacă aţi fi în locul meu, cu siguranţă, n-aţi spune nimic, v-aţi ridica şi
aţi pleca.
WALL: Bine. Mâine la ora opt ne întâlnim la Fundaţie pentru a discuta
amănuntele. De acord?
GARGUI: Nu ştiu dacă mai avem ce discuta mâine. Ori spuneţi acum, ori…
WALL: Bine! Iată despre ce e vorba. În linii mari. (entuziast) Zece ani mi-am
măcinat mintea cu o idee. Am pornit de la un principiu banal: omul, în
lupta lui pentru supravieţuire, trăind în comunitate trebuie să creeze o
ordine socială unică. Dar, omenirea a ignorat, până acum, acest lucru.
A fost destul ca, prin existenţa diferenţei de la o societate la alta, să se
nască voinţe aflate permanent în neconcordanţă cu cerinţele sociale
ale comunităţii învecinate. Deci este nevoie de o revizuire a
mentalităţii. Am elaborat proiectul unei lumi bazate pe o ordine
sociala unică şi ideală.
GARGUI: Am cunoscut odată un om deosebit de inteligent, dar care îşi folosea
“materia cenuşie” în van. Avea sclipiri. A sfârşit murind de inaniţie,
iar lumea n-a înţeles nimic din ce-a scris. Toţi râdeau de el şi spuneau
c-a murit pentru că toată viaţa n-a mâncat altceva decât “erudiţie
flambată”.
WALL: Nu vă împărtăşesc ideile mele ca să le luaţi în râs. Şi, de fapt, nu cred că
va trece multă vreme şi veţi ajunge la concluzia mea.
GARUDA: Eu nu-nţeleg de ce v-au trebuit atâţia ani să “creaţi” această teorie,
care este o teorie moartă din naştere. Ce spuneţi este ilogic. Cât timp
lumea va fi împărţită după o hartă, indiferent care vor fi pionii,
nebunii şi regii, nu se va putea crea o unicitate socială, nu poţi trece
peste hotarele impuse de istorie. Iar oamenii ţin cont de asta. Şi vă
asigur că aşa va fi până la sfârşitul sfârşitului. Mie unul mi se pare
normal.
WALL (se ridică): Nu înţelegeţi nimic. Eu am creat planul unei lumi unitare din
punct de vedere social. E singura şansă a omenirii de a-şi continua
existenţa. Am creat o bază teoretică temeinică pentru aceasta.
GARUDA (ridicând tonul): Aţi creat-o pe hârtie! A spus cineva odată că
argumentele teoretice nu deschid orizontul uman. Şi avea dreptate! Eu
unul nu cred într-o ordine socială ideală. Şi nu cred c-ar exista decât o
singură soluţie pentru a o crea: “hammerphilosophia” lui Nietzsche,
adică supunerea maselor prin “lovituri de ciocan”, pentru că astea
intră mai repede în cap decât ideile.
WALL (enervat): Şi dumneavoastră îmi aruncaţi în faţă teorii şi idei. Deci, nu ne
putem război decât cu argumente teoretice, deocamdată!
GARUDA (înfuriindu-se): Bine. Atunci vă invit mâine la o cafea să discutăm
partea practică. E ridicol ca un om să scoată pe gură, după o
“măcinare” a minţii de zece ani, o asemenea aberaţie.
WALL (strigând): Nu-ţi permit să mototoleşti…
GARUDA (râzând): … creierul dumitale genial!
Wall se repede să-l pălmuiască.

GARGUI (intervenind): Liniştiţi-vă! Când doi se ceartă cel mai înţelept tace.
WALL: Pe mine mă scuzaţi. Am sperat că mă veţi înţelege, dar m-am înşelat. (se
îndreaptă spre uşă) Mă scuzaţi, doamnă!
GARGUI: Vreţi să plecaţi? Vă rog să-mi daţi voie să vă conduc.
WALL (uimit): Nu e nevoie.
GARGUI: Vă rog!
WALL: Bine. Să mergem. Noapte bună, doamnă.
AMRITA (încurcată): Noapte bună. (către Gargui) Ai grijă la câini. Sunt slobozi
noaptea.
GARGUI: Ştiu povestea. Mă întorc numaidecât. (iese împreună cu Wall)
Amrita şi Garuda îi urmăresc cum ies, apoi izbucnesc amândoi deodată.

AMRITA: I-a luat Dumnezeu minţile!

GARUDA (aşezându-se): E un nebun! E un paranoic! Un comunist împuţit! Îmi
aruncă mie mizeriile lui în faţă. I s-au împuţit ideile în cap de când le
tot pritoceşte.
AMRITA: Pleacă aşa noaptea. Cu unul ca ăsta! E hoţ! N-ai văzut cum arată?
(hotărâtă) Eu chem poliţia!
GARUDA: Stai! Mă duc să-i urmăresc şi după aceea poţi s-o chemi.
AMRITA: Du-te, du-te repede!
GARUDA (ieşind): Am fugit! Stai liniştită şi închide uşa cu cheia!
AMRITA (iese pe hol după el): Du-te! Mai repede! Şi fereşte-l de câini! (se
întoarce în cameră) Dumnezeule! Să nu păţească ceva. (cu gesturi
nervoase începe să strângă ceştile de pe masă, apoi iese)
Un moment de linişte.

Gargui, singur, străbate holul agale şi intră în cameră.

GARGUI (calm): Rita! Iar a dispărut! Rita!

AMRITA (intrând precipitat): M-ai speriat de moarte! Da’ Garuda unde e?
GARGUI: Garuda? De unde vrei să ştiu eu? L-am lăsat aici, nu?
AMRITA: A plecat imediat după tine, să te urmărească.
GARGUI: Să mă urmărească?
AMRITA: Adică să te apere de câini!
GARGUI: Să mă apere de câini?
AMRITA: Adică să te însoţească la întoarcere.
GARGUI: A!
AMRITA: L-ai condus pe individ?
GARGUI: Da!
AMRITA: Ce idee ţi-a venit! E-un hoţ! Un mincinos!
GARGUI: E şi greu să fii mincinos în ziua de azi, când treaba asta a devenit un
fel de a trăi.
AMRITA: Un bandit! Să ştii că mai aveam un pic şi chemam poliţia.
GARGUI: Stai liniştită! Ce te agiţi atâta? Opreşte-te! Nu e prea periculos.
AMRITA: Prea?
GARGUI (preocupat): A spus că tatăl lui mi-a cunoscut familia. Nu înţeleg,
despre ce putere vorbea?
AMRITA: De niciuna, îţi spun eu! Crede că poate duce oamenii de nas. Cine ştie
pe la câţi o mai fi fost.
GARGUI: Nu ştiu. Acum sunt obosit. Hai la culcare! O să văd mâine!
AMRITA: Ce-o să vezi mâine?
GARGUI: Mâine vine la Fundaţie şi o să mai stăm de vorbă.
AMRITA: Dumnezeule! Te-a hipnotizat, ce ţi-a făcut? Ce mai ai de vorbit cu
omul ăsta?
GARGUI: O să-l aduc mâine pe doctor cu mine. Vreau să văd ce zice şi el.
AMRITA: Ce vrei să zică? Se vede de la o poştă că e nebun!
GARGUI: Sunt preşedintele unei societăţi de caritate şi am datoria de a-i ajuta pe
oameni. Omul ăsta are nevoie de ajutor. Trebuie să văd ce vrea exact,
pentru că după cum a vorbit e destul de ciudat şi poate fi în pericol.
AMRITA: Cel mai bine ar fi să-l duci la balamuc.
GARGUI: Numai ideile lui sunt periculoase. Iar de idei te “vindeci” foarte rar.
AMRITA: Lasă-mă să vin cu tine mâine, te rog! N-o să pot sta liniştită. Simt în
aer miros rău. Mi-e frică!
GARGUI: Bine, bine, băbuţo! Te iau.
AMRITA (îl sărută): Hai să ne odihnim. E deja ora patru.
GARGUI: Eu mai stau puţin. Poate apare bezmeticul ăla de Garuda.
AMRITA: Bine! (iese pe uşa dinspre dormitor)

Gargui rămâne singur. Se aşază pe canapea. Găseşte pe masă o hârtie. O

despătureşte şi citeşte. Câteva secunde rămâne nemişcat. Apoi, foarte speriat,
face ghemotoc hârtia şi o aruncă. Se duce la uşa dormitorului, vrea să intre, dar
se răzgândeşte. Ia hârtia de pe jos, o despătureşte şi o reciteşte, cu multă atenţie.

GARGUI: Doamne! Doamne! (citind) Nu se poate! E imposibil! (se îndreaptă

spre uşa camerei)
AMRITA (din dormitor): Darie! Nu uita să închizi uşa de la intrare, că ieri ai
lăsat-o deschisă!
GARGUI (speriat): O încui imediat! Imediat! (nehotărât, vrea să ascundă hârtia,
dar nu găseşte un loc “sigur”; iese)
Din dormitor se aud sforăituri.

Intră în hol Garuda, mergând încet. Deschide uşa şi intră în cameră. Se aşază pe
canapea şi, văitându-se, îşi masează piciorul drept.
Intră Gargui, foarte calm.

GARGUI: Ai apărut? Unde ai umblat? Eu am venit de-un sfert de oră şi tu? Da’
ce-ai păţit?
GARUDA (icnind): M-a muşcat câinele din curtea vecinilor! Trebuie să-mi fac
injecţii, nu?
GARGUI (râzând): Cine? Amărâtul ăla?
GARUDA: Nu mai râde. Te-am întrebat ceva. (strigând de durere) Au! Nu pune
mâna!
GARGUI: Nu ţipa c-o trezeşti pe Rita. Şi e în stare să nu ne lase să dormim
liniştiţi trei săptămâni ca să urmărim câinele, să nu cumva să apară
semnele de turbare.
GARUDA: La cine să apară semnele?
GARGUI: La el, nu? Dar ştiu că animăluţul ăla nu muşcă decât dacă intri în
curtea lui. Ce-ai căutat tu acolo?
GARUDA: Am crezut că o iau pe scurtătură, spre voi.
GARGUI (uitându-se la picior): Dar n-ai nimic!
GARUDA (ridicându-se vesel): Ai văzut ce uşor e să te ducă cineva de nas. Aşa o
să-ţi facă şi ticălosul ăsta cu ideile lui cretine.
GARGUI (supărat): Trebuie să ia lecţii de la tine, ipocritule! Mai bine o chemam
pe Rita, că ea nu te lăsa fără să faci injecţii în burtă.
GARUDA: Tu niciodată n-ai nevoie de un erou? Să simţi că cineva şi-a dat
carnea, sângele lui proaspăt pentru a te apăra. N-ai pic de sentiment!
(râde)
GARGUI: Iar tu ai prea mult. (preocupat) Mai bine lasă prostiile! (scoate hârtia
mototolită din buzunar şi i-o dă) Citeşte asta!
GARUDA (o citeşte; se aşază; serios): De unde o ai?
GARGUI: Am găsit-o pe masa asta, după ce m-am întors.
GARUDA: Ciudat! Seamănă cu…
GARGUI: Da, seamănă cu cea pe care am găsit-o când a dispărut mama. Nu ştiu
dacă e aceeaşi, dar şi textul şi desenul sunt identice.
GARUDA: O fi lăsat-o nebunul!
GARGUI: Sunt sigur! Era pe partea unde a stat el. (se aşază îngrijorat pe locul
unde a stat Wall) Acum cred că înţeleg ce putere are!
GARUDA: Crezi că are legătură cu străinul acela?
GARGUI: Da! E simplu! Ăsta e fiul ăluia.
GARUDA: Şi crezi c-a lăsat-o intenţionat?
GARGUI: Da. Dar nu ştiu ce urmăreşte. O să văd mâine, la Fundaţie. L-am
chemat să mai stăm de vorbă. Dar acum s-au schimbat datele
problemei. Rita avea dreptate. Poate e prea periculos.
GARUDA: Eu în locul tău n-aş mai scoate nicio vorbuliţă cu el. Dar tu faci ce
vrei.
GARGUI: Voi vorbi cu el. Cred că a sosit momentul să aflu adevărul.
GARUDA: De data asta eu nu mă mai bag.
GARGUI (uitându-se la ceas): În curând se luminează. Trebuie să ne odihnim
puţin. Rămâi aici să dormi?
GARUDA: Aş vrea. Nu mai merg acasă, n-are niciun rost. O să o sun mai târziu
pe Della.
GARGUI: Te culci aici sau în camera de oaspeţi?
GARUDA: Aici.
GARGUI: Bine. Vrei o pătură, ceva?
GARUDA: Nu. Du-te liniştit!
GARGUI: Somn uşor! (intră în dormitor)
GARUDA: Somn uşor. (se întinde pe una din canapele) Ce poveste!

Un moment de linişte.

Se aude soneria. Garuda se ridică, iese din cameră, străbate culoarul şi se

întoarce fugind. Bate la uşa dormitorului. Gargui iese din dormitor, urmat la
câteva secunde de Amrita.

GARGUI: Ce s-a întâmplat? A sunat cineva la uşă, nu?

GARUDA: Da! Da! Am fost eu şi m-am uitat prin vizor. E el!
AMRITA: Nebunul?
GARUDA: Da. Ce facem? Îi deschidem?
Se aude din nou soneria.

GARGUI: Eu îi deschid!
AMRITA: Eşti sigur că ştii ce faci? E periculos!
GARGUI: Nu e periculos.
GARUDA: Da’ ai spus că…
Gargui îi face semn lui Garuda să tacă.

AMRITA: Ce-a spus?

GARUDA: Nimic! (hotărât) Eu unul nu-i deschid.
Gargui iese. Cei doi rămân în cameră şi îl urmăresc prin geam. Gargui deschide
uşa apartamentului, Wall intră. Schimbă câteva vorbe între ei, apoi Wall vrea să
plece. Gargui cu un gest violent scoate hârtia din buzunar şi i-o aruncă în faţă.
Intră amândoi în cameră. Amrita şi Garuda s-au aşezat pe una dintre canapele.

GARGUI (nervos, către Wall): Staţi jos!

Wall se aşază.

GARUDA: Trebuie să recunosc că sunteţi expert în “vizite” inopinate şi la ore

înaintate.
GARGUI: Lasă asta acum! Domnul s-a hotărât să vină şi să ne spună adevărul.
(către Garuda) Şi adevărul nu poartă ceas la mână.
AMRITA (către Gargui): Ştiam eu c-ascunde ceva!
GARGUI: Să-l lăsăm să se spovedească! (către Wall) Deci, de unde aveţi hârtia
asta şi de ce aţi lăsat-o aici? Ce urmăriţi, de fapt?
WALL: Nu vă înţeleg atitudinea. Am îndrăznit să vă deranjez din nou pentru c-a
intervenit ceva important şi trebuie să plec foarte curând. Iar în ceea
ce mă priveşte nu înţeleg ce legătură am eu cu hârtia aceasta?
AMRITA (aparte, lui Garuda): Cred că e urmărit de poliţie!
GARGUI (nervos): Sunt sigur c-aţi lăsat-o special. Şi am găsit-o după ce-aţi
plecat. Aşa că nu încape îndoială.
AMRITA (către Gargui): Despre ce hârtie este vorba?
Gargui îi dă hârtia. Amrita o citeşte şi i-o dă înapoi.

AMRITA: A! Hârtia asta am găsit-o de dimineaţă în cutia poştală. Am citit-o, nu

am înţeles nimic şi am pus-o pe măsuţă.
GARGUI: De ce nu mi-ai spus când am venit acasă?
AMRITA: E aşa de importantă?
GARGUI: Foarte.
WALL: V-am spus că n-are nicio legătură cu mine.
GARGUI: Îmi cer scuze. Hârtia asta mi-a adus aminte de copilărie. Aţi spus că
tatăl dumneavoastră mi-a cunoscut familia. Cum îl chema?
WALL: Lumea îl striga ca pe mine. A murit când eu aveam doar doi ani, aşa că
nu mi-l amintesc deloc. Mama mi-a povestit multe despre el. Odată
mi-a împărtăşit “of”-ul lui cel mai mare. Când era tânăr umbla din sat
în sat, din oraş în oraş. Voia să cunoască cât mai mulţi oameni, să le
afle păsurile, să le ştie gândurile. Voia să scrie un tratat despre toate
astea, dar n-a mai apucat. Mama a păstrat toate însemnările lui şi mi
le-a dat când am crescut. Acestea au reprezentat punctul de pornire al
proiectului meu. În fine, mama mi-a povestit că, într-o zi, tata,
ajungând într-un sat şi fiind bolnav, nu mâncase de trei zile, s-a oprit
la prima uşă. O femeie i-a deschis, i-a dat mâncare şi l-a îngrijit. El i-a
povestit multe din planurile lui. (pauză) Spunea că i-a salvat viaţa,
pentru că femeia aceea i-a dat nişte leacuri extraordinare, care l-au
vindecat numaidecât. A înnoptat acolo. Dar a doua zi, în zori, când s-a
trezit, femeia aceea minunată nu mai era. A plecat s-o caute,
gândindu-se că nu putea să ajungă prea departe. A găsit-o după câteva
zile, în satul vecin. (pauză) Se spânzurase de crengile unui stejar
bătrân.
Gargui se aşază pe canapea, lângă Amrita.

WALL (continuând): … S-a întors în sat. (pauză) Femeia aceea avea şase copii.
Cel mai mic dispăruse, iar ceilalţi nu aflaseră încă de mama lor. Tata a
plecat fără să le spună nimic. S-a dus şi a îngropat-o la umbra
stejarului. Toată viaţa s-a simţit legat de moartea acelei femei. Şi-a
reproşat că n-a spus nimănui nimic.
GARGUI (fără glas): Femeia era… mama mea. (pierdut) Eu eram cel mai mic
dintre copii. Am fugit de-acasă s-o caut, dar n-am găsit-o niciodată.
Toţi rămân încremeniţi. Amrita cade în genunchi, la picioarele lui Gargui.

GARGUI (către Amrita): Acum înţelegi cuvintele din hârtie? Ţi-aduci aminte de
ele?
Amrita dă afirmativ din cap. Wall se ridică şi vrea să iasă.

GARUDA: Vă rugăm să nu plecaţi!

GARGUI (o ajută pe Amrita să se ridice): Vă rog să mă iertaţi. Eu sunt cel
nevrednic, pentru că l-am bănuit pe tatăl dumneavoastră ca fiind
vinovat de dispariţia mamei mele.
WALL: Ştiam! Dar asta nu mai contează acum. Tata, la un moment dat, v-a dat
de urmă. A ştiut c-aţi fost închis. Mama a aflat de la cineva din oraş,
cu aproximaţie, toată povestea vieţii dumneavoastră.

Un moment de linişte.

AMRITA: Eu mă duc să fac un ceai. (iese)

GARGUI (aşezându-se, către Wall): Povestiţi-mi încă o dată planul
dumneavoastră. Ţin să vă ajut cumva. Dar vreau să ştiţi că eu nu pot
să-mi folosesc banii în orice scop. Am hotărât demult să-i folosesc
numai spre binele celor din jurul meu.
WALL (se aşază): Planul meu este întru binele omenirii.
GARUDA: Nu credeţi că spuneţi cuvinte prea mari? Omenirea nu are nevoie de
planul unui om. Dumnezeu are grijă de ea şi a creat pentru asta un
“plan” pe care omul nu-l va înţelege niciodată în întregime. Şi vreau
să vă mai spun că nici banii, nici puterea nu sunt lucrurile cele mai
 importante din lume. E adevărat că lumea de azi aleargă după ele, dar
asta nu-i va aduce decât necazuri. Singurul lucru bun pe care l-ar
putea face un individ ca dumneavoastră, ca mine sau ca el (arată spre
Gargui) este acela de a scăpa de egoismul său tiranic şi de a se dărui
societăţii. Nu ştiu dacă va reuşi vreodată, dar cred că este printre
puţinele lucruri care ţin de voinţa sa.
WALL: Aţi ajuns la concluzia mea!
GARUDA: Nu. Cu un singur lucru sunt de acord! Se simte nevoia unei schimbari.
Şi, din păcate, aceasta nu poate fi făcută nici de mine, nici de
dumneavoastră, după un plan. E ca şi cum ai crede că, lovind un
munte cu o nucă, se sparge muntele.
GARGUI: Eu, biologic, am trăit o bună parte a acestui secol ca un mort în viaţă.
În închisoare am auzit tot felul de poveşti despre ce se întâmpla afară.
Nu erau decât nişte păreri subiective, nedemne de a fi luate în seamă,
dar care, totuşi, au contribuit la echilibrul şi la supravieţuirea mea.
Când am ieşit, nimic din ceea ce fusese nu mai era. Am dat nas în nas
cu o lume nebună, haotică, dezordonată, fără ideal. Acum, dacă ai un
ideal pentru care ţi-ai sacrifica o viaţă întreagă, poţi să fii sigur că
mori de foame. Nimeni nu mai e conştient de răspunderea pe care o
are faţă de sine şi faţă de cei din jurul lui. Lumea colcăie de viemii
brutalităţii, imoralităţii şi răutaţii. Tineretul e superficial, egoist,
barbar, obscen, iar bătrânii sunt fie nebuni, fie infantilizaţi. E o lume
bolnavă. De asta am hotărât să nu “arunc” banii pe care i-am câştigat
printr-o “muncă neagră”. Bani murdari pentru oameni curaţi. Sunt
mulţi care cer ajutor şi care pot fi ajutaţi. Şi cu toate acestea, nu pot fi
de acord cu planul dumneavoastră. Sună a clopot spart. Dacă prin
absurd am recurge la acest plan, ştiţi ce s-ar întâmpla? Instinctul de
dominare foarte dezvoltat va prinde şi mai mult rădăcini.
WALL (indignat): Adică, cu alte cuvinte, să lăsăm lumea să moară asfixiată de
mizeriile pe care le face, nu? Să lăsăm omul să crape de ruşine când o
să se “golească” pe dinăuntru, să moară împuţit, necredincios şi fiert
în suc propriu?
GARUDA (se ridică): Nostradamus ar fi foarte încântat să vă audă. Dar, trebuie
să înţelegeţi că noi, ca indivizi, putem face realmente ceva pentru
omenire pornind de la capitolul sufletului nostru. Să căutăm în noi
ceea ce nu ne place la alţii şi să tăiem din rădăcină. Astfel, generaţie
după generaţie, lumea se va limpezi. Şi pentru asta nu-ţi trebuie nici
bani, nici putere. Îţi trebuie voinţă şi adevăr. Iar în ziua de azi… mai
repede poţi cumpăra un stat decât să capeţi o fărâmă de adevăr. Planul
dumneavoastră e egoist, dă o soluţie radicală, exterminatoare şi nu
poate avea decât rezultate negative. Nu poţi să cureţi omenirea prin
aducerea la acelaşi numitor a tuturor. Nu s-ar mai numi omenire.
Intră Amrita cu ceainicul în mână. Îl pune pe masă, apoi iese şi reintră imediat
cu ceştile. Toarnă ceaiul şi se aşază lângă Gargui.

WALL (se uită la ceas şi se ridică): Văd că nu am sorţi de izbândă şi voi pierde
trenul. (către Gargui) O să vă trimit planul şi câteva din însemnările
tatălui meu. Vreau să-mi promiteţi măcar că-l veţi citi cu atenţie şi că
vă veţi gândi. Eu am timp. (către Garuda) Mi-a făcut plăcere să
cunosc un om ca dumneavoastră. Sunteţi pedagog?
GARUDA: Nu. Sunt ziarist.
WALL (râzând): Un ziarist excelent! (îi întinde mâna)
Garuda dă mâna cu el.

WALL (sărutându-i mâna Amritei): Doamnă, vă admir din tot sufletul şi vă rog
încă o dată să mă iertaţi de deranjul pe care vi l-am pricinuit.
AMRITA (zâmbind): Nu face nimic. (se ridică) Eu vă rog să mă scuzaţi că n-am
fost în stare să vă primesc aşa cum se cuvine.
GARGUI (se ridică vesel şi îi întinde mâna lui Wall): Aştept scrisorile
dumneavoastră. Vă mulţumesc pentru…
WALL (dând mâna cu Gargui): Pentru nimic.
Se îndreaptă toţi trei spre ieşire.

GARUDA: Plecaţi cu trenul?

WALL: Da. Este unul la ora opt şi zece minute. Sper că-l prind.
GARUDA: Vă conduc eu cu maşina.
WALL: Nu trebuie. Hotelul unde am tras e aproape de gară şi bagaje nu prea am.
GARUDA: Vă conduc totuşi. Îmi fac plimbarea de dimineaţă.
Ies toţi. În hol îşi mai strâng încă o dată mâinile. Garuda şi Wall ies. Gargui
închide uşa. Apoi, cu un gest tineresc, o îmbrăţişează pe Amrita. Intră în cameră
amândoi, foarte veseli.

GARGUI: Am îmbătrânit, băbuţo! Ne speriem ca nişte copii. (brusc devine

serios) N-ar trebui să spun asta, dar sunt fericit c-am aflat adevărul
despre mama. Nu l-am aflat pe tot, pentru că nu ştiu de ce-a făcut un
asemenea gest necreştinesc. Nu era o laşă.
AMRITA (îmbrăţişându-l): Gândeşte-te doar la faptul că ea a vrut ca tocmai de
ziua ta să afli.
GARUDA: Şi eu am citit hârtia aceea chiar de ziua ei.
AMRITA: Sunt unele lucruri mai presus de noi. De aceea nici nu vreau să mă
gândesc cum de a ajuns hârtia în cutia poştală.
GARGUI (scotocindu-se prin buzunare): Unde e? Ai luat-o tu?
AMRITA: Nu ţii minte că ţi-am dat-o înapoi?
GARGUI: Nu mai ştiu! (o îmbrăţişează) Ştii, aseară când am venit şi eraţi voi toţi
aici, pentru mine, m-am simţit exact ca acum paisprezece ani, când te-
am reîntâlnit.
AMRITA: Amorezule!
GARGUI: O să am grijă de tine, băbuţo!
AMRITA: E o vorbă: “Ferice de cel ce poate să apere ceea ce iubeşte.”
GARGUI (o sărută amical): Eu ştiu o altă vorbă: “O femeie spirituală e o
comoară; o femeie spirituală şi frumoasă (o sărută) e o forţă!” Tu eşti
comoara mea, băbuţo!
AMRITA: Ce vrei să spui, afurisitule?
GARGUI: Dacă nu mă laşi niciodată să termin!

Lumina scade până la întuneric total.

În avanscenă, din dreapta intră Amrita şi Gargui, iar din stânga Garuda. Toţi
trei sunt îmbrăcaţi în culori închise şi ţin fiecare în mână câte o lumânare
aprinsă. În mijlocul avanscenei se opresc şi pun cele trei lumânări jos, ca şi cum
ar fi în pământ.

GARGUI: Dumnezeu să-l odihnească! (după o pauză) Abia acum ştiu. Ştiu că
viaţa e făcută din semne, semnele aduc răul şi răul aduce, pentru unii,
moartea. Deci viaţa aduce moarte.
GARUDA: Poate că e invers.
GARGUI (neauzindu-l pe Garuda): Viaţa mea a fost doar o poveste, o banală şi
minoră întâmplare. O întâmplare din care am înţeles că orice-ai face
nu poţi ocoli destinul. Poţi afla adevărul dacă îl cauţi, poţi înţelege de
ce, dacă vrei. Viaţa ta aparţine celorlalţi şi lumea căreia îi dai tributul
tău nu face altceva decât să caute la nesfârşit ceva ce e mai presus de
ea. Şi dacă încerci să te înţelegi, să stai de vorbă cu tine, atunci viaţa
 ta va fi asemeni unei mări liniştite. Suntem călători printr-o lume care
poate nu există. Cine ştie dacă nu cumva adevărata noastră viaţă nu e
chiar visul. Visul îţi dă semne. Dar nu ştiu dacă e bine să te bizui pe
ele.
GARUDA: Eu ştiu un sigur lucru. Că fiecare faptă risipită de noi se întoarce de
două ori mai repede şi cu o forţă dublă, care fie te loveşte în spate, fie
îţi ia capul.
AMRITA: Era un om ciudat şi fascinant, în acelaşi timp. Un tip simpatic, puţin
nebun. Avea un farmec ieşit din comun.
GARGUI: Şi moartea lui a fost ieşită din comun.
GARUDA: Moartea însăşi te face să salţi din comun. Pe mine mă intrigă nu cum
a murit, ci de ce s-a sinucis?
AMRITA: Nu cred că s-a sinucis. Nu s-a gândit înainte. L-a aruncat şi-atât. I s-a
părut un simplu joc, aşa cum credem şi noi că viaţa e un joc de copii.
GARGUI: Da, e-un joc, un joc stupid, îngrozitor, ilar, în care noi pierdem.
Pierdem prin neprezentare. Poate peste timp vom reuşi să facem
măcar act de prezenţă şi să rezistăm până la final.
AMRITA: Vorbim prea mult. Am îngheţat deja. Haideţi să mergem să bem un
ceai cald.
Garuda o ia de braţ pe Amrita şi ies, întorcându-şi pentru o clipă capul înapoi.

Gargui rămâne în urma lor. Scoate o hârtie din buzunar şi o îngroapă lângă
lumânări.

GARGUI (se aşază în genunchi): L-am găsit. Era în uşă. Ia-l cu tine, dă-i-l mamei
şi spune-i c-o iubesc. Viaţa mea a fost legată de acest bilet. Rămâne
de văzut dacă era unul spre fericire sau… (se ridică) Adio, prietene!
(vrea să plece) Şi nu uita că-mi eşti dator, aşa că poate îmi vei spune
vreodată de ce-ai ales această moarte. De ce şi cum se poate să mori
sinucigându-te c-un amărât de bumerang. (iese)

CORTINA

februarie 1997