Sunteți pe pagina 1din 15

Curs RMN

Vedere de ansamblu asupra procedurii RMN:

Img. 1

1. Pacientul este aşezat în interiorul magnetului


2. O undă electromagnetică este emisă (short burst RF Pulse)
3. Unda de emisie este oprită
4. Pacientul emite un semnal de răspuns care este captat şi
5. Se reconstituie o imagine

Discuţia şi explicaţia acestor paşi:

1. Ce se întâmplă când pacientul este plasat în interiorul tomografului cu


rezonanţă magnetică nucleară ?
Pentru a înţelege acest lucru este necesară cunoasterea unor noţiuni fundamentale de
biofizică.
Conform cunoştiinţelor actuale atomii sunt formaţi din nucleu şi un „înveliş exterior”
care este format din electroni. În nucleu în afara altor particule există protonii,
particule care au sarcina pozitivă. Aceşti protoni sunt în continuă mişcare în jurul axei
lor, această mişcare fiiind denumită spin (termen provenit din limba engleză). Sarcina
pozitivă fiind ataşată de proton este şi aceasta în mişcare iar o sarcină electrică în
mişcare este un curent electric. Conform legilor electricităţii un curent electric induce
o forţă magnetică sau un câmp magnetic. Acolo unde avem un curent electric avem şi
un câmp magnetic. Prin urmare se poate spune că un proton are o sarcină pozitivă iar
aceasta fiind în mişcare protonul are un câmp magnetic propriu (fig1).

1
Fig. 1.

Prin extrapolare protonul poate fi privit ca un mic magnet (fig.2.).

] Fig.2.

Axul de rotaţie a protonilor în stare naturală este orientat haotic. Acest ax totuşi se
alinează dacă protonii sunt expuşi unui câmp magnetic puternic extern. Axul
protonilor se poate alinia numai în două moduri faţă de liniile de câmp ale câmpului
magnetic exterior, paralel sau antiparalel. Acest lucru poate fi comparat cu alinierea
acului unei busole în câmpul magnetic terestru. Totuşi există o diferenţă, acul
magnetic se poate orienta doar într-un singur mod, protonii pot lua două orientări. O
orientare este cea clasică N-N , S-S, sau complet opus, N-S, S-N. Aceste orientări
diferă în funcţie de nivelul energetic.

2
Fig. 3.

Orientarea preferată este cea clasică N-N, S-S care necesită mai puţină energie, deci
mai mulţi protoni sunt pe un nivel energetic mai mic. Oricum diferenţa dintre protonii
orientaţi într-un fel sau celelalt este foarte mică. Dacă avem 10.000.007 protoni
orientaţi clasic atunci probabil că avem 10.000.000 orientaţi invers. Această diferenţă
de 7 protoni la zece milioane este importantă pentru procesul imagistic.
Protonii expuşi câmpului magnetic nu se opresc din rotaţie ci îşi continuă mişcarea,
această mişcare de rotaţie fiind denumită precesie. Rotaţia protonului nu este chiar
rectilinie în jurul axei ci are un unghi care prin mişcarea de rotaţie crează un con.
Pentru a înţelege această mişcare va fi surprins în imaginea următoare un stop cadru a
acestei mişcări (fig. 4).

3
Fig. 4.

Este foarte important să cunoaştem viteza de rotaţie a acestui proton. Ca unitate de


măsură se foloseşte frecvenţa de precesie care reprezintă numărul de rotaţii pe
secundă a protonului. Această frecvenţă de precesie nu este constantă, depinde de
intensitatea câmpului magnetic la care este expus protonul. Cu cât intensitatea
câmpului magnetic este mai mare cu atât mai mare este şi frecvenţa de precesie.
Intensitatea câmpului magnetic este exprimată în Tesla sau Gauss. Între cele două
mărimi există relaţia : 1T = 10000 Gauss
Este necesar şi posibil să calculăm această frecvenţă de precesie. Calculul se
efectuează folosind ecuaţia Larmor:

ω0=γB0

ω0 este frecvenţa de precesie în Hz sau MHz


γ este rata giromagnetică
B0 este intensitatea câmpului magnetic extern în Tesla
Rata giromagnetică este o constantă a materialului, pentru protonii de hidrogen este
42,5 MHz/T

Pentru a înţelege mai bine mişcarea de precesie a protonilor este necesar să adoptăm
un sistem de coordinate (fig. 5.):

4
Fig. .5.

După cum se poate observa axa Z este paralelă cu liniile câmpului magnetic. Pentru o
şi mai bună înţelegere putem simplifica imaginea, renunţând la reprezentarea
câmpului magnetic exterior.

Fig. 6.

5
În imaginile care urmează protonul va fi reprezentat ca un vector (un vector reprezintă
o forţă care actionează într-o anumită direcţie). Forţa pe care o reprezentăm vectorial
este forţa magnetică.

Fig. 7.

Dacă observăm cu atenţie fig. 7.a. se poate vedea că avem 9 protoni (vectori) orientaţi
în sus şi 5 protoni orientaţi în jos. Aceasta este o reprezentare a unui stop cadru pe o
fracţiune de timp. La un alt moment situaţia ar fi diferită. După cum am precizat
anterior frecvenţa de precesie a unui proton de hidrogen este de 42,5 MHz/T, ceea ce
înseamnă că un proton se învârte de 42,5 milioane de ori pe secundă într-un câmp
magnetic cu o intensitate de un Tesla. Datorită conţinutului ridicat de apă, în
organismul uman sunt miliarde de protoni de hidrogen care efectuează mişcarea de
precesie. Este foarte uşor de miaginat că la un moment dat există protoni orientaţi în
ambele direcţii. Conform legilor fizicii două forţe de aceeaşi mărime şi semn contrar
se anulează reciproc. Acest fapt se poate observa în Fig. 7 . b. . După ce anulăm
forţele de semn contrar, rămân doar acei protoni suplimentari, care reprezintă mica
diferenţă de număr a protonilor care sunt orientaţi N-N, S-S. Bineânţeles forţele
magnetice se anulează dacă sunt dispuse în sens opus şi pe axele x şi y. În schimb toţi
vectorii orientaţi în sus pe axa z se însumează (fig. 8. ).

6
Fig. 8.

Prin urmare se poate deduce: prin plasarea unui pacient în câmpul magnetic al unui
tomograf cu rezonanţă magnetică nucleară, pacientul în sine devine un magnet, cu un
câmp magnetic propriu. Deoarece liniile de câmp magnetic ale pacientului vor fi
paralele cu liniile de câmp ale câmpului magnetic extern, această magnetizare se
numeşte magnetizare longitudinală. Acest fapt se poate observa schematic în figura 9.

Fig. 9.

Din păcate forţa care determină acest vector nu poate fi măsurată deoarece se
suprapune peste direcţia de câmp a câmpului magnetic exterior.

7
Prin urmare avem nevoie de o încă o forţă exterioară pentru a destabiliza câmpul
magnetic al pacientului. Acest lucru se realizează prin emiterea unui impuls scurt de
unde electromagnetice în spectrul radio. Acest impuls emis este necesar să schimbe
energie cu protonii pentru a schimba alinierea acestora. Schimbul energetic este
posibil numai atunci când protonii şi pulsul de radiofrecvenţă au aceeaşi frecvenţă.
Frecvenţa necesară este dată de ecuaţia Larmor. Acest fenomen este denumit
rezonanţă.
Prin fenomenul de rezonanţă se asigură un transfer energetic către protoni prin unda
de radiofrecvenţă emisă. Protonii care captează această energie trec la un nivel
energetic superior şi îşi schimbă orientarea, ceea ce are un efect asupra câmpului
magnetic emis de pacient. Să presupunem că avem iniţial 6 protoni orientaţi N-N S-S,
apoi după aplicarea impulsului RF doi din aceşti protoni îşi schimbă orientarea. Drept
urmare avem 4 protoni orientaţi în sus şi doi protoni orientaţi în jos iar acest fapt
determină anularea forţei magnetice a încă doi protoni orientaţi în sus. Schematic
acest fenomen este reprezentat în imaginea 10.

Fig. 10.

Prin aplicarea pulsului RF se mai întâmplă un fenomen: protonii se sincronizează pe


direcţia undei aplicate rezultând un nou vector lateral pe planul x-y (Fig. 11.). Acest
vector se roteşte în jurul axei z. Acest fenomen se mai numeşte şi magnetizare
transversală.

8
Fig. 11.

În funcţia de intensitatea impulsului RF magnetizaţia longitudinală scade sau chiar


este anulată. Ca şi concluzie: aplicarea unui puls RF transversal determină scăderea
magnetizării longitudinale şi determină apariţia unei magnetizări transversale datorită
sincronizării protonilor care vor avea mişcarea de precesie în aceeaşi fază.
După cum am explicat mai sus vectorul de magnetizare transversală se roteşte odată
cu protonul. Acest câmp magnetic induce un curent electric într-o antenă receptoare
(fig. 12). Acest semnal este semnalul util în imagistica medicală.

Fig. 12.

9
Deoarece vectorul transversal este în rotaţie, antena recepţionează semnalul în
momentul în care vectorul este îndreptat către ea, deci putem spune că avem un
semnal alternativ cu o frecvenţă egală cu frecvenţa de precesie a protonului.
Cum obţinem o imagine din acest semnal? Pentru acest fapt este necesar să ştim din
ce parte a corpului provine acest semnal. Acest lucru se întâmplă în felul următor:
pacientul se află într-un câmp magnetic. Intensitatea acestui câmp magnetic scade pe
o direcţie longitudinlă cu pacientul. După cum ştim frecvenţa de precesie este
dependentă de intensitatea câmpului magnetic. Dacă intensitatea câmpului magnetic
este diferită de la o secţiune transversală la alta a pacientului, atunci şi protonii au o
altă frecvenţă de precesie în funcţie de secţiune, ceea ce însemnă că semnalul util
rezultat are şi el o frecvenţă diferită, egală cu cea de precesie. Datorită acestei variaţii
de frecvenţă putem determina valoarea acestui semnal pentru o locaţie specifică.
În momentul anulării pulsului RF întreg sistemul revine la starea iniţială (se
relaxează). Magnetizarea transversală dispare, acest proces fiind denumit relaxare
transversală. Ca urmare a relaxării transversale magnetizarea longitudinală revine la
valoarea iniţială, proces denumit relaxare longitudinală sau spin lattice relaxation.
Această relaxare nu se întâmplă la toţi protonii în acelaşi timp ci gradat. Energia
cedată de protoni se pierde în mediul înconjurător. Această relaxare poate fi redată
sub forma unui grafic (fig.13.) şi mai este denumită curba T1.

Fig. 13.

Graficul reprezintă magnetizarea longitudinală în funcţie de timp. Timpul necesar


recuperării magnetizării longitudinale este denumit şi timp de relaxare longitudinală
sau T1. Timpul T1 nu este întotdeauna constant 100%, de aceea el poate fi comparat cu
scăderea radioactivităţii în timp a unui material radioactiv.
Protonii mai sunt influenţaţi şi de câmpurile magnetice mici ale celorlaţi protoni
înconjurători, ceea ce determină mici variaţii în frecvenţa de precesie. Acest fapt
determină o frecvenţă de precesie distinsă pentru fiecare tip de ţesut.
Un grafic similar cu cel reprezentat mai sus se poate efectua şi pentru magnetizarea
transversală, doar că acolo magnetizarea transversală dispare după încetarea pulsului
RF (fig 14).

10
Fig. 14.

Timpul necesar dispariţiei magnetizării longitudinale este denumit timp de relaxare


transversală sau T2. T2 mai este notat şi Tt adică timp transversal. O altă denumire
pentru relaxarea transversală este şi relaxarea spin – spin. În mod normal T1> T2.

Pentru a reţine mai uşor curba T1 şi T2, a fost desenat un grafic care reuneşte ambele
curbe. Graficul poate fi asemănat cu un munte cu o pîrtie de schi.

Fig. 15

11
Recapitularea noţiunilor:

1. Protonii pot fi comparaţi cu un magnet mic


2. În câmp magnetic extern protonii se alinează paralel sau antiparalel
3. Alinierea paralelă este preferată (ceva mai mulţi protoni se aliniază în acest
fel)
4. protonii efectuează o mişcare de rotaţie
5. Această mişcare este denumită precesie
6. Frecvenţa precesiei este dependentă de intensitatea cîmpului magnetic extern
(o relaţie descrisă de ecuţia Larmor)
7. Cu cât câmpul magnetic exterior este mai puternic, cu atât mai mare este
frecvenţa de precesie
8. Protonii care sunt orientaţi în sens contrar , anulează efectul magnetic a
protonilor aliniaţi „normal”
9. Deoarece există mai mulţi protoni aliniaţi paralel şi pe direcţia cu liniile de
câmp magnetic extern decât protoni aliniaţi în sens invers, există un moment
magnetic net, aliniat longitudinal cu liniile de câmp externe.
10. Un puls de radiofrecvenţă care are aceeaşi frecvenţă cu protonii aflaţi în
mişcare de precesie, poate cauza rezonanţă şi transfer de energie către protoni.
Acest transfer energetic cauzează o reorientare a mai mulţi protoni în sens
invers liniilor de câmp, consecinţa este o scădere a magnetizării longitudinale.
11. Pulsul de radiofrecvenţă are ca efect de asemena şi precesia sincronizată a
protonilor, în fază. Acest fapt duce la apariţia unui nou vector, magnetizarea
transversală.
12. Când pulsul de radiofrecvenţă este oprit, magnetizarea longitudinală creşte din
nou, această relaxare longitudinală este descrisă de un timp T1, timpul de
relaxare longitudinală.
Magnetizarea transversală descreşte până la dispariţie, acest timp de relaxare
transversală este descris de o constantă T2, timp de relaxare transversal.
Relaxarea longitudinală şi transversală sunt două procese diferite şi
independente, de aceea sunt tratate separat

Cum se poate observa în figura 15, T1 este mult mai lung decât T2. Pentru a reţine mai
bine putem compara din nou graficul reunit, ca şi un munte cu o pârtie de schi: timpul
necesar urcării este mai mare decât cel necesar coborârii.
În termeni biologici: pentru ţesuturi T1 este de aproximativ 300 – 2000 ms iar T2 este
de 30 – 150 ms.
Este dificil să precizezi când T1 sau T2 se sfirşesc, de aceea aceşti timpi nu au fost
definiţi ca timpul când relaxarea are sfârşit ci: T1 a fost definit ca timpul în care 63%
din magnetizarea longitudinală originală a fost atinsă; T2 a fost definit ca timpul în
care magnetizarea ttransversală a scăzut la 37% din valoarea originală.
Raportul 1/T1 este denumit şi rată de relaxare longitudinală iar raportul 1/T2 este
denumit şi rată de relaxare transversală.
La începuturile aplicării metodei în domeniul medical s-a crezut că măsurând foarte
precis aceşti timp, se vor putea stabilii timpi caracteristici pentru tipuri de ţesuturi.
Acest fapt nu a putut fi realizat practic deoarece aceşti timp se şi suprapun ca fenomen
fizic iar T1 este dependent şi de intensitatea câmpului magnetic folosit pentru

12
examinare. Oricum s-a putut stabili faptul că ţesuturile cu un conţinut bogat în apă au
T1 şi T2 mai lungi. Ţesuturile adipoase au T1şi T2 mai scurte.

Influenţe asupra lui T1

1. Copoziţie ţesutului, structura sa, şi mediul înconjurător

T1 este legat de mediul înconjurător prin schimbul de energie termică. Pentru a se


relaxa protonii trebuie să cedeze energie mediului înconjurător. Acest schimb are
loc sub formă de energie termică. Dacă mediul înconjurător este format din apă,
este dificil pentru protoni să cedeze rapid energie în acest mediu datorită mişcării
rapide a moleculelor de dimensiune mică a apei, drept urmare revenirea la
alinierea longitudinală iniţială (T1) este mai lentă.
În ţesut adipos transferul termic este mult mai rapid datorită compoziţiei chimice a
acestuia în acizi graşi care prezintă multe legături de carbon.
Dependenţa T1 de un câmp magnetic exterior mai puternic se poate deduce şi din
ecuaţia Larmor; la un câmp magnetic mai puternic şi viteza de precesie a
protonilor este mai mare. Unui corp cu o viteză mai mare ăi trebuie mai mult timp
să revină la starea de repaus.

Influenţe asupra lui T2

Relaxarea de tip T2 apare când protonii ies din fază, care după cum deja ştim are două
cauze: neomogenitatea câmpului magnetic extern şi neomogenităţile câmpului
magnetic din interiorul ţesuturilor. Deoarece moleculele de apă se mişcă foarte repede
de asemenea şi câmpul lor magnetic local fluctuează rapid. Datorită acestui fapt nu
există diferenţe mari între câmpul magnetic extern şi cel intern (tisular) ceea ce duce
la un timp T2 mai lung. Dacă lichidele sunt impure (conţinut ridicat în molecule mari)
apar variaţii mai mari în câmpul magnetic local. Moleculele de dimensiune mare nu se
mişcă la fel de rapid, prin urmare câmpurile lor magnetice nu se anulează reciproc.
Acest ediferenţe mari în câmpul magnetic local determină în consecinţă diferenţe mai
mari în frecvenţa de precesie, prin urmare aceşti protoni ies din fază mai rapid, adică
T2 este mai mic.

Toate aceste procese influenţează aspectul final al imaginii RMN.

Recapitulare:
T1 este mai mare decât T2
T1 variază cu intensitatea câmpului magnetic, e mai lung în câmpuri magnetice mai
puternice
Apa are un T1 lung, grăsimea are un T2 scurt
T2 a apei este mai lung decât un T2 a lichidelor impure, cu molecule mai mari

După cum am menţionat mai sus, cu un anumit tip de puls RF putem cauza dispariţia
magnetizării longitudinale şi apariţia unei magnetizări transversale. Vectorul rezultat
sau magnetizarea netă (suma vectorială a magnetizării longitudinale şi transversale)
este orientat la 900 faţă de magnetizarea longitudinală. Pulsul RF corespunzător care
provoacă acest fenomen este denumit şi puls RF 900 .
Componenta transversală a magnetizării nete induce un semnal măsurabil în o antenă.

13
Imediat ce relaxarea după pulsul RF începe, magnetizarea transversală începe să
dispară şi relaxarea longitudinală reapare. Suma vectorială magnetică ia din nou
direcţia alinierii longitudinale iniţiale, ca urmare semnalul dispare.
Dacă trimitem un nou puls RF, fenomenul se repetă şi recepţionăm din nou un
semnal.
Intensitatea semnalului este dependentă (printre altele) şi de valoarea vectorului de
magnetizare longitudinală de la care pornim. Dacă aşteptăm un timp mare după ce
aplicăm pulsul RF, magnetizarea longitudinală revine complet la valoarea iniţială. Pe
de altă parte dacă nu aşteptăm atât de mult şi aplicăm pulsul RF mai devreme,
semnalul rezultat se schimbă deoarece vectorul magnetizării longitudinale este maii
mic.
În imaginea care urmează se pot observa timpii T1 pentru ţesut cerebral şi lichid cefalo
rahidian.
Timpul optim de aplicare a pulsului RF pentru a obţine o imagine ponderată T1
este denumit timp de repetiţie notat TR (time to repeat).

Baga poza 32 de la pag 49


La originea graficului se poate observa că timpii T1 sunt aproape identici pentru
ţesutul cerebral şi LCR. Dacă modificăm (scurtăm) intervalul de aplicare a pulsului
RF se poate observa şi o diferenţiere a timpilor T1, ceea ce va duce la apariţia pe
imaginea RMN a unei diferenţieri de contrast a celor două tipuri de ţesuturi.
Cum se poate observa tot din grafic , există un interval în care contrastul este mai
pronunţat. Imaginile obţinute prin această tehnică se numesc imagini ponderate T1.

Ar trebui introduse nişte imagini ponderate T1

Teoretic dacă aşteptăm un timp suficient de lung între pulsurile RF, T1 nu ar mai
trebui să influenţeze contrastul ţesuturilor. Totuşi o diferenţă oarecare se menţine
datorită diferenţei de densitate protonică a diferitelor ţesuturi. Atunci putem vorbi
despre o imagine ponderată de densitatea protonică (spin density weighted image).

Până acum am explicat cum se obţin imaginile ponderate T1 sau ponderate prin
densitate protonică.
Acum să înţelegem cum se obţin imaginile ponderate T2
După un anumit timp notat TE/2 sau jumătate de TE aplicăm un puls RF de 1800
(pulsul RF pentru T1 este de 900). Acest puls RF de 1800 se manifestă ca un perete de
gumă pentru protoni. El determină întoarcerea protonilor în aşa fel încât ei vor avea o
mişcare de precesie în direcţie opusă celei iniţiale. Ca rezultat protonii mai rapizi sunt
acum în spatele celor mai lenţi. După încă un interval TE/2 protonii sunt toţi
aproximativ la acelaşi nivel, din nou în fază ceea ce are ca efect o magnetizare
transversală mai puternică – deci şi un semnal mai puternic. Puţin mai târziu această
situaţie se modifică din nou, protonii mai rapizi depăşesc din nou protonii mai lenţi,
semnalul scade din nou.
Semnalul obţinut în urma aplicării pulsului RF de 1800 este denumit ecou sau spin
echo. Pentru obţinerea imaginii ponderate T2 aplicarea pulsului RF 180 se repetă atâta
timp cât este necesar. Acest fapt se poate observa în graficul care reprezintă timpul
funcţie de intensitatea semnalului.

14
BAGA FIGURA 35 PAG 53

Din acest grafic se mai poate observa că ecoul (semnalul rezultat) scade în timp.
Responsabil pentru aceasta este faptul că pulsul RF 180 neutralizează numai efectele
care influenţea protonii constant

15