II.

Notiuni de antropologie:

Teme:
1) Antropologie fizica
2) Antropologie culturala
3) Religia din punct de vedere al sociologiei
4) Socio-Antropologia (Elemente ce stau la baza constituirii societatii romanesti)

Antropologia se ocupă cu studiul științific al omului (genul Homo Hominis). Este o disciplină
holistică din două puncte de vedere: se ocupă de studiul tuturor oamenilor, din toate epocile și tratează
toate dimensiunile umanității. În centrul antropologiei se află ideea de cultură și noțiunea că aceasta
reprezintă specia umană, că specia noastra și-a dezvoltat o capacitate universală de a concepe lumea
simbolic, de a preda și învăța astfel de simboluri în mod social și de a transforma lumea (și pe noi înșine)
pe baza acestor simboluri.

Antropologia a debutat ca știință a istoriei. Inspirată de triumful metodei științifice în științele

naturale, antropologii secolului al XIX-lea considerau că fenomenele socio-culturale erau guvernate de
legi și principii care pot fi descoperite. Această convingere, existentă încă înainte ca științele sociale să-și
formeze teorii și metode, era dublată de viziunea iluministă a umanității - concomitent încrezătoare în
emanciparea socio-culturală a oamenilor și critică față de îndepărtarea acestora de natura lor inocentă.
Această dublă sensibilitate, față de tradițiile culturale (tradiție) și față de procesele schimbării sociale
(modernizare) va caracteriza întotdeuna discursul antropologiei.

Istoria antropologiei

Secolul al XIX-lea este caracterizat de dezvoltarea teoriilor evolutioniste, deterministe, și

mitologiste în explicare omului și culturii sale. Ca metodologie, studiul antropologic este văzut ca o
analiză a informațiilor coroborate din scrieri istorice, jurnale de călătorii și speculații literar-filozofice.
Ideea centrală a antropologiei evoluționiste, care domină această perioadă, este aceea că este posibil
studiul formelor incipiente ale umanității prin studierea triburilor "primitive", deoarece acestea se află pe
o treaptă inferioară de evoluție, informându-ne astfel exact asupra modului în care arătam și noi,
"civilizații", în zorii umanității.

Principalele teorii antropologice ale epocii sunt cele datorate lui Herbert Spencer (organismul
social), Karl Marx (determinismul social și evoluția umanității ca luptă între clase), Morgan
(periodizarea culturii și a etnicității), Tylor (definirea culturii).

În perioada de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea se impune treptat

metoda etnografică a cercetării vieții oamenilor prin locuirea pentru o perioadă împreună cu aceștia și
urmărirea lor îndeaproape. Tot acum se formulează teoriile moderne în științele sociale datorate lui Emile
Durkheim și Max Weber. Secolul XX prilejuiește diversificarea teoriilor antropologice și producerea de
analize asupra unor teme antropologice, respectiv descrieri culturale (etnografii) dintre cele mai diverse.

1.Antropologia fizica
Despre homo sapiens- nu se poate spune ca in ultimii 3000 de ani asupra corpului s-a produs
vreo modificare structurala din punct de vedere biologic sau fiziologic. Cu toate astea, odata cu evolutia
societatii n ecesitatile fiziologice (de hrana, de igiena, etc.) au cunoscut numeroase modificari, in functie
de adaptarea individului la mediul inconjurator, concomitent cu momentul dat in care s-a aflat la
momentul respectiv societatea .

1
 Daca vom compara spre exemplu practicile actuale de igiena cu cele din Evul Mediu,
contrastul este frapant: clientii unui han din Evul Mediu scuipau pe jos si mancau dintr-un platou comun
cu mana. Noaptea, cei care dormeau la han imparteau patul cu strainii .
Este limpede ca deprinderile de igiena s-au transformat cu timpul . Oamenii din evul mediu nu
aveau aceeasi experienta ca noi cu privire la ce inseamna curat si murdar. Intr-un remarcabil studiu asupra
igienii corpului in Evul mediu ,
Georges Vigarello (1985) arata ca doar mainile si fata faceau obiect de peocupare in privinta
sanatatii . Oamenii din acea vreme nu faceau nicio legatura intre igiena si o bunastare de sanatate .
Abia in secolul al XIX lea , clasa bogata extinde curatenia si la vestminte si in secolul al XXlea
se pune problema asocierii unei bune sanatati fizice cu practica igienei intregului corp .
Se remarca lipsa de igiena in anumite tari ,datorita conditiilor geografice si de viata foarte dificile.
Pe de alta parte , de la o tara la alta , diferentele intre practile de igiena pot fi uriase. In multe
tari, de pilda , este obisnuinta sa faci dus si sa-ti schimbi hainele zilnic. Nevoia de igiena intalnita la
membrii acestor societati nu este resimtita cu aceeasi intensitate in altele. In multe tari, de altfel,
depreinderile de igiena din tarile dezvoltate sunt imposibile, indeosebi datorita lipsei de apa. Absenta apei
in unele tari ii impiedica pe cei care le locuiesc sa stabileasca un raport similar celui pe care il au cu corpul
lor oamenii din statele dezvoltate.
Exemplul referitor la deprinderile de igiena nu este decat o ilustrare a faptului ca indivizii
adera la un ansamblu de practici pe care le impartasesc si nu le pun in discutie . Aceasta le permite sa se
integreze intr-un anumit mediu social . Aceste moduri de a gandi ,de a simti si de a actiona ,in materie de
practica de igiena ,formeaza cultura spontana si comuna mai multor membrii dintr-o anumita societate .Ea
se distinge de cultura secundara care se exprima in productia de bunuri culturale .

2.Antropologie culturala

Cultura, care vine de la cuvântul latin colere ce se traduce prin "a cultiva"/"a onora" se referă în general
la activitate umană. Definiția dată de UNESCO considera cultura ca "o serie de caracteristici distincte a
unei societăți sau grupă socială în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali".

Cultura reprezintă o moștenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicație specifice cum sunt
gesturile ori cuvintele, scrisul și artele, mass media (presa, radioul, televiziunea), media interactivă
(telefonul). În același fel se transmit gesturile, ritualurile, cunoștințele teoretice, normele abstracte,
religia. Cultura poate fi însușita prin diverse forme ale memoriei subiective (reflexe, cuvinte, imagini) dar
și prin intermediul memoriei obiective(obiecte, peisaje,cărți, numere, reguli).

Uzul popular al cuvântului cultură în multe societăți occidentale poate reflecta chiar caracterul stratificat
al acelor societăți. Mulți folosesc acest cuvânt pentru a desemna bunuri de consum ale elitelor și activități
cum ar fi bucătăria, arta sau muzica. Alți folosesc eticheta de "cultură înaltă" pentru a o distinge pe
aceasta de cultura "joasă", desemnând toate bunurile de consum care nu aparțin acestei elite.

Sa incercam, mai intai sa definim conceptul de cultura, identificand elementele sale constitutiv
e si sa evidentiem importanta sa pentru individ si societate. Apoi, sa explicam cum sunt orientate, in
societatile industrializate, raporturile individ–cultura. Nu in ultimul rand sa vedem si modul in care
individul este chemat sa se raporteze la valori , adeseori contradictorii si sa emita judecati asupra a ceea ce
il inconjoara .
Sociologul E.B.Taylor cuprinde in definitia culturii “ toate cunostintele si aptitudinile pe care le-a
acumulat omul in lupta cu natura, dar si legile, obiceiurile, arta, moravurile, credintele insusite in decursul
istoriei sale “.
Teoria culturii, trebuie sa tina seama de cele doua laturi ale naturii omului: latura biologica si
cea sociala.

2
 Cultura are o baza biologica, elementele ei fiind inventate pentru satisfacerea nevoilor
elementare ale oamenilor. Ea este un tot constand din bunuri de consum, drepturi constitutionale acordate
grupurilor sociale, idei si mestesuguri,credinte si obiceiuri .
Indiferent daca examinam o cultura foarte simpla si primitiva sau o cultua foarte complexa si
dezvoltata, ne lovim de acest mecanism material, uman si spiritual cu ajutorul caruia omul poate rezolva
problemele specifice cu care este confruntat .
Antropologii americani A.Kroeber si K. Kluckhohn, care au consacrat o lucrare speciala
istoriei conceptului de cultura, ocupand-se de natura culturii, de elementele componente si proprietatile
sale, de raporturile acesteia cu psihologia, cu limba, cu societatea, privesc cultura intr-o relatie
tridimensionala si anume:
- Relatia omului cu natura
- Relatia omului cu valoarea
- Relatia omului cu omul

Miezul esential al culturii consta din idei traditionale aparute si selectionate istoric si in special din
valorile ce l-i se atribuie. Sistemele de cultura pot fi considerate, pe de o parte, ca produse ale actiunii si
pe de alta parte ca elemente ce condiţionează actiunea viitoare .

Pentru sociologul Leslie A. White axioma este “ Omul si cultura constituie un tot
inseparabil”. El distinge doua planuri ale culturii: cel care reprezinta “cultura reala” si cel logic in care
include credinte obiceiuri, arta, institutii, etc., pe care le are orice popor .
Referindu-se la continutul culturii, el afirma ca acestea ar consta in organizarea actelor (modele
de comportament), obiectelor (unelte de munca), ideilor (cunostinte, credinte) si sentimentelor umane.
El extinde explicatia afirmand ca aceasta consta in obiecte materiale (unelte, ustensile,
ornamente), fapte (actiuni), credinte si atitudini si atrage atentia asupra diferitelor aspecte ale culturii:
material, social, ideologic. Se desprinde de aici ideea modalitatii de manifestare a culturii, ganditorul
american descifrand cele doua aspecte ale fenomenului cultural, aratand ca fiecare element cultural are
un aspect subiectiv si unul obiectiv .
Un interesant punct de vedere este si acela ca societatea este elemental fundamental in
definirea culturii . Aceasta este produsul corelatiilor trecutului care orienteaza corelatiile prezentului cu
cele viitoare si in care personalitatea prezinta aspectul subietiv al culturii .
Cronologic, societatea este prima iar cultura o urmeaza. Societatile dezvolta culture, iar
culturile isi pun amprenta asupra societatii .
Cultura este un produs specific uman de interactiune sociala . Ea ofera modele sociale
acceptate de membrii societatii:
- Este cumulativa
- Este transmisa din generartie in generatie
- Este semnificativa pentru ca este simbolica
- Este un determinant de baza al personalitatii
- Depinde de functionarea continua a societatii
- Este independenta de orice individ sau grup

Clasificarea teoriilor antropologice ale culturii:

- cele care urmeaza traditia si care abordeaza cultura din unghiul istoriei culturale. Curentul
are meritul de a fi depozit pentru teoriile statice ale culturii, teorii ce se limitau la stabilirea pentru fiecare
tip de societate a unui catalog pe cat posibil complet al cunostintelor, tehnicilor si credintelor sale.
Orientarea istorica pune in evidenta aspectul dinamic al culturii, procesul formarii si dezvoltarii culturilor
si civilizatiilor;
- scolile care analizeaza cultura in raport cu anumite tipuri de personalitate . Se disting aici,
din punct de vedere al clasificarii culturilor, civilizatiile arhaice si personalitatile corespunzatoare - doua
tipuri:
“Apoliniene“ orientate spre armonie pasnica, intelepciune si echilibru ;
3
 “Dionisiace“ care exalta tendintele agresive ale individului.
Aceste scoli vor evolua spre teoriile si analizele dezvoltate in jurul notiunii de “ personalitate
de baza” .
- cele care studiaza cultura in raporturile sale cu teoria comunicarii, ajungand la structuralism.
In aceste conceptii, in cultura, se observa simultan un sistem de comportamente pe care societatea il
impune indivizilor si un sistem de comunicare pe care ea il stabileste intre ei. Structuralismul are unele
inrudiri cu functionalismul , care explica fiecare element al unei culturi prin rolul sau functia pe care o
indeplineste in cadrul ei si prin contributia la conservarea unui grup sau al unui sistem cultural .

3.Religia din punct de vedere al sociologiei

Tipuri de religi
În mãsura în care se poate stabili o formã oarecare de religie a existat în toate societãtile cunoscute.
Dar formele pe care le-a luat au variat în mod considerabil. Diferiti oameni au adorat toate felurile de
obiecte si fiinte si s-au angajat într-o ordine de comportament “religios.”

a) Supranaturalismul
Supranaturalismul este o formã de religie care presupune existenta unor forte în afara lumii
obisnuite, în supranatural, care influenteazã evenimentele umane atât în bine, cât si în rãu. Nu este
implicat un anumit zeu sau spirit, doar forte supranaturale impersonale. Desi, în general, un element al
societãtilor preindustriale, unele aspecte ale supranaturalismului pot fi vãzute în practica contemporanã de
a purta laba de iepure sau de a crede în noroc.

b) Animismul
De asemenea, religia poate lua forma animismului, o credintã în activitatea “spiritelor” în lume.
Aceste spirite pot exista în oameni sau în orice fiinte din lumea naturalã, cum sunt arborii si animalele.
Aceste forte spirituale pot fi folositoare sau dãunãtoare fiintelor umane sau indiferente fatã de ele.
Spiritele pot fi influentate prin magie, practici rituale care permit oamenilor sã foloseascã puterea
supranaturalã sau spiritualã pentru propriile lor scopuri. Religia animistã a fost obisnuitã printre diverse
triburi din Africa si din alte locuri.

c) Teismul
Teismul este credinta în existenta unor zei despre care se presupune cã sunt puternici si interesati
de activitãtile fiintelor umane. Acesti zei trebuie sã fie venerati si cinstiti într-un fel oarecare. Existã douã
forme majore de teism:
-Politeismul Cea mai obisnuitã formã de teism este politeismul, credinta în existenta
mai multor zei. Deseori, un zeu este considerat mai puternic decât ceilalti, un zeu al zeilor.
-Monoteismul A doua formã de teism este credinta într-un zeu. Desi monoteismul
nu este la fel de obisnuit ca politeismul, cele trei religii monoteiste – iudaismul,
crestinismul si islamismul – au, laolaltã, mai multi membri decât orice formã de religie.

d) Idealismul transcendent
Idealismul transcendent nu implicã venerarea nici unui zeu, spirit sau fortã supranaturalã; el se
bazeazã pe principii sacre de idei si actiuni. Scopul sãu este sã dea fiintelor umane posibilitatea de a atinge
cel mai înalt potential. Forme de idealism transcendent se gãsesc îndeosebi în Asia; budismul este un
exemplu.

Teorii sociologice asupra naturii religiosului

A) Perspectiva functionalistã
În general, functionalistii considerã religia o fortã pozitivã în societate. Ea îndeplineste functii
sociale importante si, ca atare, existã într-o oarecare formã în toate societãtile.
4
 1. Functiile religiei:
♦ functia cognitivã: explicarea lumii în conditiile lipsei de cunoastere stiintificã si chiar în prezenta
acesteia, dar ca revers al saturatiei de tehnicism;
♦ functia actionalã: religia este o formã de extensie a capacitãtilor umane de actiune inevitabil
limitate. Omul a încercat sã subordoneze lumea prin magie; când a constatat imposibilitatea
acestui demers a apãrut religia, omul subordonându-se fortelor naturale pentru a le îndupleca
(FRAZER);
♦ functia de coeziune socialã: religia actioneazã ca o fortã unificatoare în societate, asigurând un
ansamblu împãrtãsit de idei, valori si norme în jurul cãruia oamenii pot forma o identitate
comunã. Religia devine un unificator, o modalitate de a stabili un limbaj comun; ea este liantul
care leagã un grup laolaltã, oferindu-i un ansamblu comun de valori. De pildã, evreii, rãspânditi
pe glob în diferite culture timp de secole, si-au mentinut identitatea caracterizată în mare mãsurã
prin ideile si practicile religioase comune.
S-a sustinut, totusi, cã aspectele unificatoare ale religiei sunt mai aparente în societãtile care au doar
o religie. Aceasta a fost deseori cazul în societãtile preindustriale; la aceste societãti se referea Durkheim
când a scos în evidentã aspectul unificator al religiei.
♦ functia de oferire a unui sens în viatã: în general, religia oferã rãspunsuri satisfãcãtoare
emotional “marilor” întrebãri în legãturã cu existenta umanã si scopul ei. În particular, ea rezolvã
problemele vietii si ale mortii, descrie felul de viatã pe care oamenii trebuie sã-l ducã – scopul
lor în viatã - si explicã ce li se întâmplã dupã ce mor. Religia este, esentialmente, singura
institutie socialã care încearcã sã rezolve aceste probleme importante;
♦ functia de control social: normele societãtii sunt, deseori, bazate pe un ansamblu de idei
religioase. Cele mai multe dintre cele mai importante legi din societatea americanã (e.g., legea
care interzice omorul) dobândesc o fortã moralã, precum si una legalã, deoarece ele sunt incluse
în valorile religioase; li se dã o legitimitate sacrã. În evul mediu, se credea cã regii domnesc prin
drept divin, iar legea în tãrile islamice este justificatã prin Coran, cartea sfântã a islamului.

Unii autori (RADCLIFFE – BROWN) considerã cã functia principalã a religiei este tocmai aceastã
functie socialã: cel mai adesea riturile religioase nu sunt reductoare de anxietate, ci dimpotrivã,
generatoare de anxietate în jurul evenimentelor sociale importante, asigurând astfel o integrare socialã mai
eficientã (SCHACHTER: anxietatea determinã afilierea); în consonantã, antropologia culturalã indicã
faptul cã numeroase tabu-uri si prescriptii religioase trebuie interpretate ca modalitãti de adaptare a
colectivitãtilor umane la ecosistemul din care fac parte (obiceiuri alimentare etc.);
♦ functia de sprijin psihologic: religia oferã multor oameni sprijinul afectiv si psihologic de care au
nevoie ca sã supravietuiascã într-o lume complexã si nesigurã. Ea este deosebit de utilã în
vremuri de crizã, cum este moartea cuiva apropiat. Ea sugereazã un oarecare scop în a muri si
oferã un ansamblu de practici rituale pentru doliu _ (“priveghiul” la crestini sau “siva” la evrei,
de pildã) care usureazã suferinta supravietuitorilor.
Opus unui punct de vedere mentionat mai sus, aceastã functie de reducere a anxietãtii
(MALINOWSKI) se manifestã în situatiile care depãsesc posibilitãtile umane efective de control.

2. Ideologiile seculare: echivalentele funcţionale ale religiei:

Religia se referã la sfera sacrã a experientei umane. Dar ceea ce este considerat sacru este construit
social. Functionalistii aratã cã existã echivalente functionale (caracteristici sociale si culturale care au
acelasi efect si pot substitui alte caracteristici sociale si culturale) ale religiei. Adicã, sistemele de idei
seculare (nereligioase, e.g., stiinţa) pot îndeplini aceleasi functii mentionate mai sus pentru religie.
Multe din “ism”-ele lumii – fascismul, socialismul, comunismul, umanismul – pot fi considerate
religii seculare. Ele toate promoveazã solidaritatea socialã si coeziunea printre credinciosii lor. Ele dau
vietii un scop si un sens si justificã comportamentele necesare în cadrul grupului practicant. Ideile lor
ideologice oferã sprijin afectiv în vremuri grele si de nesigurantã. Ele chiar gãsesc justificarea mortii, dacã
aceasta este în serviciul unei cauze pe care adeptii lor o definesc ca fiind nobilã. Deosebirea între religie si
5
ideologii seculare constã în faptul cã religia este orientatã spre tãrâmul supranaturalului si îsi trage puterea
din acel tãrâm. Aceastã credintã în supranatural mãreste stabilitatea religiei si o împiedicã sã se schimbe
drastic.

B) Perspectiva conflictualistã în abordarea religiei

Teoreticienii conflictului nu considerã religia institutia socialã pozitivã descrisã de funcţionalisti.

Ei prezintã câteva caracteristici negative ale societãtii care îsi au originea direct în religie sau sunt apãrate
de ea:
♦ religia ca “opiu al poporului”
Religia, sustin teoreticienii conflictului, sustine si legitimeazã sistemul existent. Ea realizeazã
aceasta prin abaterea atentiei celor oprimati de la problemele lor si de la orice încercare de a le rezolva.
Într-o expresie memorabilã, Marx (1848) a numit religia “opiului poporului”.
El voia sã spunã cã, la fel ca opiul, religia îi face pe oameni sã se simtã bine, dar le abate atentia de
la existenta lor nenorocitã si de la actiunea necesarã pentru a o schimba.
Teoreticienii conflictului considerã religia un alt element în luptele pentru putere în societate. Ea este
folositã de cei de la putere atât pentru a-si justifica pozitia, cât si pentru a descuraja orice încercare a celor
fãrã putere sã-si schimbe situatia. Religia abate atentia de la problemele si suferintele lumii prezente,
promitând recompense în viata de apoi;
♦ religia si inegalitatea
Stabilitatea si coeziunea pe care religia le asigurã sunt considerate, de teoreticienii conflictului,
exemple ale naturii sale distructive. Decât sã se împace cu inegalitãile despre care teoreticienii conflictului
cred cã existã în toate societãtile moderne, oamenii constienti social, cu simtul istoriei, ar trebui sã lupte ca
sã le elimine. Dar religia deseori asigurã legitimitatea moralã pentru aceste inechitãti, descurajând
schimbarea socialã. Regii domnesc si îsi oprimã poporul în virtutea unui drept divin si, astfel, sunt imuni
fatã de criticã. Mai general, conditiile economice existente, pe care Marx si teoreticienii conflictului le
considerã fortele fundamentale în societate, influenteazã forma, directia si rolul religiei în societate. Astfel
spus, structura economicã si socialã dã formã sistemelor de idei si valori, inclusiv religiei.
Religia, din perspectiva conflictului, este o fortã conservatoare în lume. Ea derivã din statu-quo si
pãstreazã ordinea socialã existentã si descurajeazã schimbarea socialã.
Sã ne amintim discutia de mai înainte despre baza religioasã a sistemului castelor. Un alt exemplu,
cele mai multe religii sunt orientate spre bãrbati si dominate de bãrbati, adicã, patriarhale în formã.

Chiar astãzi, multe dintre religii importante au rezistat, în diferite grade, la puterea si autoritatea din
ce în ce mai mari ale femeilor în ierarhiile lor;
♦ religia si conflictul social
În societãtile în care existã mai multe religii, în loc de una majorã, probabilitatea ca religia sã creeze
dezbinare socialã si conflict decât sã promoveze coeziunea socialã este mai mare. Irlanda de Nord si
Pakistanul sunt exemple evidente. În cel de-al doilea caz, conflictul între hindusi si musulmani a devenit
atât de acut, ca tara a trebuit sã fie împãrtitã pe baza religiei. În Irlanda de Nord, conflictul între catolici si
protestanti pare fãrã sfârsit, asa cum pare si conflictul între evrei si musulmani în Orientul Mijlociu.
În toate societãtile, aratã teoreticienii conflictului, religia produce conflict social. Cruciadele i-au
atâtat pe crestini împotriva musulmanilor si au provocat nenumãrate distrugeri. Una dintre justificãrile
majore pentru colonizarea europeanã a Africii, Asiei si Americii de Sud a fost sã-i converteascã pe
“pãgâni”, oameni care se închinau la idoli sau la multi zei.

Productiile sociale ale religiei / Organizarea socialã a religiei

Pe lângã ansamblul de credinte si ritualuri, religia, ca si alte institutii sociale, are o structurã
organizatoricã ce ia diverse forme. Cele mai obisnuite patru forme de organizare religioasã sunt descrise
mai jos.

a) Biserica
6
 Biserica este o organizatie religioasã stabilã care este integratã bine în societate si care pretinde cã
este singura cale spre adevãrul religios. Deseori, ea are o ierarhie de functionari bine definitã si o oarecare
formã de organizare birocraticã. Acesti functionari se ocupã de ritualurile religioase relevante. Printre
religiile lumii, romano-catolicismul, de pildã, are una dintre cele mai ierarhice si birocratice structuri.
Bisericile tind sã fie conservatoare. Deseori, ele acceptã obiectivele majore ale societãtii si se opun
schimbãrii. Acest fapt este evident, de pildã, în opozitia Vaticanului, sediul autoritãtii Bisericii Catolice,
fatã de eliberarea teologiei, care îsi are originea în ideologia marxistã. Preotii latino-americani care
subscriu la aceastã ideologie se dedicã promovãrii salvãrii spirituale, dar si ameliorãrii conditiilor
materiale ale sãracilor, prin schimbãri economice si sociale.

b) Secta
În unele privinte, sectele se aseamãnã cu biserica. La fel ca biserica, sectele pretind singura
legitimitate pentru adevãrul religios, dar ele nu se încadreazã la fel de confortabil în cultura majoritãtii.
Ele tind sã fie mici si exclusiviste, deseori resping normele si valorile culturii dominante. Deseori, sectele
se formeazã dupã ce un mic numãr de indivizi se desprinde dintr-o bisericã mai mare si mai bine
constituitã.
Sectele sunt organizate mai putin formal decât biserica. Conducerea este, deseori, bazatã pe
charismã, calitãti personale extraordinare care atrag si tin adeptii. În timp ce biserica tinde sã se
concentreze asupra ritualurilor formale, sectele pun accentul pe experienta personalã. Practicile religioase
în cadrul sectelor deseori reprezintã o formã de schismã împotriva vreunui aspect al culturii mai mari sau
împotriva bisericii mai traditionale. De pildã, anabaptistii reformei (miscarea din secolul al XVI-lea care a
dus la instituirea protestantismului) au negat validitatea botezului copiilor si au practicat botezul adultilor.

c) Confesiunea
O confesiune este o organizatie la fel ca biserica, în general integratã în societate, dar nu pretinde
legitimitate exclusivã pentru sistemul sãu de credinte. Acceptarea pluralismului în religie este una dintre
caracteristicile unei confesiuni. În general, confesiunile au un cler constituit si prezintã mai putinã
fervoare emotionalã în ritualurile lor religioase.
Într-o oarecare mãsurã, confesiunile ar putea fi considerate secte care au ajuns mai mari si s-au
adaptat într-o oarecare formã la societate. Prezbiterianismul este o confesiune calvinistã condusã de
bãtrâni numiti prezbiteri.

d) Cultul
Cultul este o formã de organizare religioasã care are o relatie antagonistã cu societatea
înconjurãtoare. Cultele, ca si sectele, deseori depind de o conducere charismaticã. Ele deseori tind sã-si
izoleze membrii de societatea mai mare, pe care o considerã corupãtoare.
Cultele încearcã sã le ofere membrilor un stil de viatã complet care, deseori, este cu totul diferit de
cel avut anterior intrãrii în cult. Apartenenta la un cult deseori implicã o transformare personalã
considerabilã. Drept consecintã, ultimele douã decenii au fost martorele unei îngrijorãri considerabile în
privinta cultelor si abilitãtii lor de a spãla creierul – un termen popular pentru ceea ce sociologii numesc
“resocializare” – tinerilor si alienatilor. Meditatia Transcedentalã (MT) o miscare condusã de Maharishi
Malesh Yogi, si Biserica Unificãrii a reverendului Sun Myung Moon (“Moonies”) sunt douã exemple de
culte contemporane.

Productiile sociale ale religiei

♦ solidaritatea religioasã;
♦ riturile:
♦ pelerinajul;
♦ rugãciunea;
♦ sacrificiul;
♦ credintele (ideologia centralã)

7
 Deosebit de importantã aici este interpretarea raportului stiintã-credintã:
♦ imaginatia si magia (ca suport al credintelor) ocupã tot terenul lãsat liber de stiintã si tehnicã;
♦ orice progres al stiintei si tehnicii produce un recul al imaginatiei si magiei în problema
consideratã si pentru persoanele implicate;
♦ dogmele religioase sunt rationale (coerente si plauzibile), nestiintifice (nu pot fi verificate
experimental), mitologizabile (pot fi reperate în tot felul de mitologii) (BAECHLER);
♦ regulile de viatã.

4. Elemente de antropologie ce stau la baza constituirii societatii romanesti

Psihologia popoarelor se configureaza prin intrepatrunderea factorilor fizici -rasa, clima,
configuratie geografica, si a celor istorico-sociali –relatiile cu vecinii, situatia geografica, institutiile
politice, sociale si economice.

Rasa
Nemul romanesc nu apartine unei singure rase istorice – se compune dintr-un amestec nedefinit,
haotic de rase multiple si felurite (in proportii diferite). Pastrand sirul cronologic, fara a tine cont de
proportii se pot desprinde urmatoarele elemente:
Primul fond etnic este stratul tracic, format din geto-dacii care au absorbit la venirea lor elementele
ramase intre Dunare si M-tii Carpati de la vechile populatii ale acestori tari: scytii si agatirisi. [geto-dacii
ar fi un trunchi despartit din marele trunchi de rase germanice –frati cu scandinavii, danezii, saxonii].
Pe acest fond etnic s-a altoit sangele si civilizatia latina. Sangele roman nu era nici el limpede si nici
curat, deoarece, Traian a adus din intreaga lume romana o multime de oameni pentru a munci campul si
pentru a reface orasele. Printer acestia se numarau galii –cautatori de aur, asiatici, egipteni etc, veniti din
Galia, Iliria, Dalmatia, Asia Minor, Italia. Toate aceste populatii vorbeau o limba comuna pentru a se
putea intelege, limba oficiala a Imperiului Roman, limba latina.
Ilirii au constituit cea mai mare proportie dintre aceste populatii. Ei veneau din dreapta Dunarii, din
Macedonia si Albania de astazi.
Dupa ce o parte din populatia coloniilor a fost retrasa din Dacia si Moesia, populatia ramasa s-a
contopit din nou. Aceste poulatii romanizate din mijlocul provinciei Dacice au fost din nou imprastiate pe
ambele maluri ale Dunarii o data cu navala hunilor, gotilor si avarilor.
In prima jumatate a secolului al IV-lea au venit si triburile slave impinse de valurile navalitorilor. Ei
veneau ca fugari, singuri si linistiti cu turme de oi si de boi, traind alaturi de populatiile romanice, in M-tii
Daciei (N.Iorga).
O data cu inaintarea lor spre Apusul Europei, avarii au coborat si spre capmiile sudice unde au
continuat procesul de cotropiri reciproce.
A. D. Xenopol a observat si afirmat ca elemental roman a fost mai puternic deznatiolizand populatia
slava.
La jumatatea secolului al VII-lea vin triburile bulgare – denumite si barbare. O ramura a lor se
aseaza intre Nistru, Prut si Dunare. Cu timpul acestia vor trece pe malul drept al Dunarii si se amesteca cu
populatia turco-germanica. Limba, moravurile si credinta le imprumuta de la slavi, care aveau o cultura
mult mai puternica.
La sfarsitul secolului al IX-lea, inceput de secol XI, pe teritoriul tarii noastre isi fac aparitia triburile
pecenege, ungurii si cumanii care au avut si ele destule influente.
In secolul al XII-lea isi fac aparitia hoardele salbatice ale tatarilor.Dintre toate aceste cotropiri cele
care au influentat populatia bastinasa au fost bulgarii, ungurii si cumanii – in Muntenia si Moldova timp
de 200 de ani. Aceasta a fost evidentiata prin studierea numelor localitatilor.
Timp de cateva veacuri, neamurile neolatine s-au limpezit si s-au separat de unguri care s-au retras.
Din secolul al XIV-lea apar turcii si tulbura linistea stabilita de doua secole. La sfarsitul secolului,
Principatul Munteniei se supune turcilor, apoi Moldova, iar in secolul XV si Transilvania. Influenta
turcilor dureaza de la 1320 la 1880. Turcii nu au avut o influenta covarsitoare asupra romanilor.
Dupa 1880, navalirile barbare inceteaza si fac loc navalirilor semi-civilizate, cele grecesti si ruse.
8
 Grecii moderni vin la sfarsitul secolului XIX, inceput de secol XX. Acestia sunt negustori si se
aseaza in special in orasele de la malul Marii Negre. Ne-au influentat prin economia si religia lor. “Veneau
spre noi grecii lihniti de foame si inraiti de robia si mizeria turceasca.” (sec XV-XVII).
Rusii veneau pe urmele vechilor navaliri slave. S-au stabili mai ales in Moldova si Basarabia.

La inceputul secolului XIX, apare o inraurire franceza prin plecarea la studii in Franta – la Paris a
tinerilor intelectuali romani. Limba romana, gramatica si sintaxa propozitiei s-au resimtit profound
incercand sa imite limba franceza.
Un scriitor anonim francez spunea: “Romanii au imprumutat moravurile si viciile popoarelor care i-
au guvernat sau protejat: ei au imprumutat de la greci lipsa lor de buna-credinta in afaceri;de la principii
fanarioti amestecul lor de josnicie si de vanitate; de la rusi desfraul lor; de la turci lenevia; polonezii i-au
inzestrat cu divortul lor.”

Izvoarele entice ale sufletului romanesc

Dacii. In constiinta (filosofia) poporului romanesc apare idea nemuririi (ca la toate triburile de rasa
tracica). Aceasta credinta a influentat viata morala si sufletul romanesc.
In lupte dacii erau de neinvins, erau foarte curajosi, nu se temeau de moarte; o doreau si chiar o
binecuvantau. Simteau dispret fata de viata (de aici decurge mandria pe care o aratau) si preferau sa moara
decat sa traiasca in rusine (pg. 119 sus).
Cruzimea era o caracteristica a lor; a omora un dusman inseamna ai face un bine, de aceea acesta
trebuia chinuit pentru a simti pedeapsa.
Ascetism, preotii si calugarii nu se casatoreau, nu mancau carne –Nirvana budista.
Putere de vointa si de a se stapani.
Minte active, agera, dispusa sa ia lectii de la dusmani si sa imite.
Popor razboinic urau munca campului, o considerau injositoare, preferand sa traiasca din prada.
Si-au dezvoltat duplicitatea, viclenia, prefacatoria si dibacia de a insela.
Decebal era cunoscut ca un bun diplomat si strateg.

Romanii, popor de plugari soldati, aveau o fire violenta, vointa tenace, prevazatoare, impulsive si
stapana pe sine; masurati politic, spirit de ordine si disciplina de regularitate statornica; distingea partea
esentiala de cea neesentiala a lucrurilor; predilectie pentru ideile si vederile universale, pentru ideile largi,
pentru sinteze elocinte. Elocinta –puterea de convingere si spiritul batjocoritor al satirei.
Caracter egoist, hraparet, aspru, perfid, sentiment religios superficial redus la implinirea
formalitatilor exterioare, practice si lipsit de orice temelie mistica sau metafizica. Ingaduitori cu toate
religiile, nu cunosteau fanatismul si erau inclinati spre superstitii.

Slavii, popor de plugari si de pastori cu moravuri blande, pasnice, idilice, iubitori de dans, cantec,
libertate, anarhie. Sensibilitate impresionabila, nestatornicie, elasticitate ii ingradeau de a reveni si de a se
regasi. Ospitalieri, primitori, sociabili, inteligenta vioaie, simplista, indrezneata; logica radicala inclinata
spre absolut. Cultivau orice stiinta si arta, invatau limbile popoarelor cu care veneau in contact. Se
mladiau la toate obiceiurile, puteau lua infatisarea si purtarea tarii in care traiau dar nu isi schimbau
fondul.
Au devenit ortodoxi, credeau in viata de dupa moarte, considerau moartea ca o calatorie pentru o
alta viata; credeau in fiinte nevazute care aduc boli contagioase atat omului cat si animalelor.

Din toate aceste neamuri, psihologia romanilor s-a format ca o rasa occidentala cu obiceiuri
orientale.