CapitolulI.

ABORDAREA IMITAŢIEI ÎN ACTIVITĂTI

CORPORALE
Asistăm astăzi la o extraordinară expansiune în domeniul cunoaşterii,
expansiune care impune abordări interdisciplinare şi are drept consecinţă
apariţia unor noi ştiinţe. Valorificând rezultatele unor ştiinţe consacrate, cum ar
fi psihologia, sociologia, pedagogia, fiziologia etc., mult controversata, ca
denumire, ştiinţă a domeniului activităţilor corporale/motrice dispune în prezent
de un domeniu propriu, de legi, noţiuni şi metode proprii de cercetare.
Ca şi în cazul altor ştiinţe, se simte permanent nevoia definirii cu
claritate a conceptelor cu care operează, pe de-o parte pentru o precisă
comunicare, pe de altă parte, pentru a favoriza anumite tendinţe de dezvoltare a
ştiinţei respective. Deseori, dorinţa ardentă de căutare a noului, a neobişnuitului,
îndepărtează mulţi cercetători, specialişti, de la cotidianul comun, obişnuit,
considerat ca fiind suficient de bine cunoscut. De fapt, acest lucru se soldează
cu nevalorificarea unui potenţial extraordinar, uşor accesibil, considerat a fi prea
simplu şi insignifiant pentru a fi cercetat. Este şi cazul imitaţiei, care, deşi este
des utilizată ca denumire, pentru a desemna diferite fenomene, comportamente
sau chiar obiecte, şi este relativ frecvent abordată în psihologia socială şi în
pedagogie, în domeniul activităţilor motrice studierea ei s-a realizat doar
sporadic, puţini fiind autorii care au cercetat posibilităţile de valorificarea
mecanismelor ei de producere. De asemenea se constată că:
1. Sensurile imitaţiei nu sunt deplin stabilite. Se vorbeşte de imitaţie a
conduitelor de tip motric, a celor sociale, verbale. Dar aşa cum are loc imitaţia
ca urmare a prelucrării informaţiilor de tip vizual, auditiv, de ce nu ar putea fi
implicate şi cele kinestezice?
2. Analizând evoluţia imitaţiei în ontogeneză, se poate constata
contribuţia pe ,care o are la dezvoltarea individului, pe. multiple planuri. De
asemenea, se observă că are la bază mecanisme ce se declansează spontan,
conferindu-i caracterul de adaptare. Acest lucru a fost puţin analizat din punct
de vedere teoretic şi puţin valorificat în practica-domeniului.
3. Există o serie de dificultăţi în studierea imitaţiei.
Pe de o parte sunt cele rezultate,din analiza teoretică, determinate de
Jipsa, de delimitare a conceptelor şi a. raporturilor dintre imitaţie, învăţarea
observaţională, modelare, identificare, etc., precum şi de neexistenţa unei
unităţi de opinii privind explicarea mecanismului care stă la baza producerii
imitaţiei. Pe de. altă parte, apar o serie de probleme de ordin metodologic,
experimental, consecinţa multiplelor condiţionări ale imitaţiei, în cadrul
experimentelor fiind dificil de controlat toate variabilele care intervin. De aceea.
majoritatea cercetărilor au fost efectuate cu probe de laborator.
Analiza tradiţională a imitaţiei o plasează pe aceasta în centrul teoriei
sociale a lui A. Bandura (1969), care furnizează o explicaţie importantă asupra
modului în care are loc procesul de socializare, subliniind efectele pe
comportamentelor unor persoane asupra altora.
Teoria învăţării sociale poate explica modul în care sunt reproduse
diferite conduite şi în domeniula.ctivităţi1or motrice. Astfel, când un individ
observă un comportament care a fost recompensat, şansele de reproducere a
acelui comportament cresc. De exemplu, dacă un copil copiază stilul de joc
agresiv al unui "idol", şi tatăl îl încurajează în acest sens, el va continua să joace
în această manieră. Din contră, dacă tatăl îl pedepseşte, copilul va evita să
reproducă comportamentele blamate, în prezenţa tatălui. Dacă însă antrenorul
încurajează copilul să practice un joc agresiv, separe că agresivitatea acestuia va
creşte şi mai mult în absenţa tatălui (B. Woods,1998). Acest exemplu dovedeşte
importanţa cunoaşterii şi utilizării adecvate a mecanismelor care stau la baza
imitaţiei.
Activităţile motrice, ca activităţi sociale, oferă oamenilor oportunitatea
de a se observa unii pe alţii, de a primi recompense sau, dimpotrivă, de a fi
sancţionaţi pentru anumite conduite. Statutul de activităţi sociale este conferit
de faptul că activităţile motrice prezintă următoarele caracteristici:
1. Se desfăşoară preponderent în grup, facilitând astfel, interacţiunea
dintre indivizi. Modul în care se organizează interacţiunea dintre indivizi, în
cadrul activităţilor motrice, determină diferite niveluri de manifestare a acesteia.
În anumite situaţii jocuri sportive, nevoia de cooperare este foarte mare
(baschet, volei, fotbal, rugbi, handbal), în altele nevoia de cooperare se reduce
(concursuri pe echipe în sporturi individuale). Astfel, apar "modele sociale de
contacte" (G.Patriksson, 1996) prin faptul că presupun cultivarea unor calităţi:
cooperarea, tolerarea celorlalţi, adaptabilitatea socială, munca în echipă, etc.
2. Prin conţinutul şi formele de organizare se creează un mediu psiho-
social care permite apariţia şi manifestarea tuturor tipurilor de interacţiune, de la
cele cooperative la cele de adversitate. Prin specificul organizării practicării
exerciţiilor fizice, a ramurilor de sport, indivizii îndeplinesc simultan roluri de
cooperare cu membrii propriei echipe, dar şi de adversitate - cu membrii
celeilalte echipe.
3. Activităţile motrice pun individul în situaţia de a evalua pe alţii şi a se
evalua pe sine, fapt ce contribuie la formarea imaginii de sine. Prin faptul că
include şi manifestări agonistice (între indivizi şi între grupuri de indivizi) se
favorizează procesul de socializare. Prin competiţie se realizează compararea cu
sine şi cu alţii, se ierarhizează valorile. În cadrul acestei interacţiuni individului
învaţă despre sine, despre propriile capacităţi, despre mediu, învaţă să-şi
exprime atitudinea faţă de societate şi faţă de membrii acesteia.
4. Comportamentul motric din cadrul activităţilor motrice promovează
valori şi realităţi ale societăţii şi permite individului însuşirea de modele de
relaţionare şi comportare valabile în, cadrul specific lor, dar cu posibilităţi de
transferare şi în societate (modele biologice, morale, artistice, civile).
5.Comportamentul motric din activităţi corporale favorizează apariţia
fenomenelor de facilitate socială; de comunicare şi cooperare implicate de
interacţiune socială. Din punctul de vedere al socializării schemele şi formele de
interacţiune personală sunt mai importante decât ramurile de sport practicate.
Unii factori sunt determinanţi: grad de cooperare între indivizi, calitatea
conducerii, spiritul de competiţie, importanţa acordată victoriei, ponderea
activităţii individuale şi libertăţii de luare a deciziei. Grupul de practicanţi ai
exerciţiilor fizice favorizează însuşirea unor noţiuni cu privire la datorie,
responsabilitate, interdicţie, contribuind la dezvoltarea conştiinţei morale şi
juridice.
Caracterul de noutate al temei abordate în această lucrare este dat de,
faptul că studierea imitaţiei a fost realizată în primul rând de psihologi,
specialişti în psihologie socială şi mai puţin de specialişti ai domeniului
activităţilor motrice. Aceştia din urmă, au analizat mecanismele care stau la
baza producerii imitaţiei, mai ales prin studiile de laborator ale căror concluzii
au fost însă insuficient verificate din punct de vedere practic, conform opiniilor
exprimate chiar de cei care au întreprins studiile respective.
Literatura de specialitate nu conţine multe lucrări referitoare la tema
noastră de interes. Primele referiri teoretice asupra imitaţiei şi implicaţii asupra
instruirii din domeniu le-am găsit ca datând din 1959 şi aparţinând autorului rus
V. V. Belinovici.
În jurul anilor 80, sporeşte interesul privind învăţarea prin imitaţie.
Acest interes s-a derulat pe următoarele direcţii:
=> verificarea influenţei întăririi mediate asupra învăţării imitative (A.
Carol, R. Singer, J. Daugherty, D. Gear, J. Stange, 1984);
=> verificarea influenţei statutului modelului asupra performanţelor
obţinute prin învăţare observaţională (P. McCullagh, 1986);
=> evidenţierea legăturii dintre demonstraţie şi producerea mişcării (M.
Epuran, Gh. Ghişoiu, 1962);
=> studierea efectelor medierii motorii în timpul observării unui model
(Adams,1986).
 Pornind de la studiile şi teoria lui Adams, T. D. Lee şi M. A. White
(1990) reiau verificarea ipotezei, în condiţii diferite şi confirmă, de asemenea;
ipoteza acestuia un model-începător influenţează favorabil învăţarea, prin aceea
că amplifică angajarea observatorului în procesul de rezolvare a problemelor
specifice învăţării motrice.
J. D. Thomas (1991) evidenţiază 11lodul în care teoria învăţării sociale
poate contribui la optimizarea procesului de antrenament, eficienţa ei fiind
dovedită pe trei direcţii:
=> achiziţionarea de deprinderi;
=> stabilirea de relaţii interpersonale jucători - jucători, jucători -
antrenori;
=> modificarea comportamentului (motric, social)
Unul dintre puţinel experimente efectuate în condiţii naturale aparţine
cercetătorilor R. Lidor. şi R. Rayman (1994). Ei au evidenţiat faptul că
observatorii care asistă la execuţia unui model, în stadiul iniţial al învăţării
motrice îşi formează o reprezentare mai corectă asupra sarcinii şi execută mai
corect mişcarea.
Există, de asemenea, o serie de specialişti care recunosc imitaţiei statutul
de metodă de instruire, denumind-o modelare. După ce subiectul este suficient
motivat pentru aborda sarcina motrică, devine important ca el să-ţi formeze o
idee sau o idee sau o imagine despre sarcina pe care trebuie să o înveţe. Acest
lucru se poate realiza prin metode şi mijloace de instruire diferite, ca de
exemplu filme, instrucţiuni verbale, demonstraţii ş.a. Este evident că doar
instrucţiunile sunt relativ ineficiente pentru a ajuta la învăţarea unei sarcini.
motrice şi este nevoie să se folosească tehnici complementare pentru a uşura
însuşirea deprinderii. O cale importantă este aceea a demonstrării deprinderii,
astfel încât mişcarea să fie văzute direct de către subiecţi.
 Se ridică întrebarea dacă cei mai buni executanţi sunt cele mai bune
exemple de dat? Există motive teoretice şi practice care îi determină pe unii
cercetători să fie sceptici.
Un suport teoretic de folosire a modelelor în instruire l-a d-at Sheffteld
(196l). Conform acestui punct de vedere, un comportament poate fi codificat şi
modelat printr-o prezentare precisă a cererilor perceptive ale sarcinii. Folosirea
modelelor expert are un suport pedagogic considerabil, de aceea benzile,
înregistrate oferă, adesea demonstraţiile sportivilor de top. Natura repetitivă a
deprinderi lor demonstrate de experţi în aceste benzi pare să sugereze că
expunerea repetată la o execuţie dorită va consolida o reprezentare a execuţiei
consistente fără erori. Această afirmaţie pare să ignore faptul că exersarea fără
eroare şi repetiţia pe de rost sunt strategii slabe pentru învăţare (Magill1993;
Schmidt,1988).
Cercetările arată că imitaţia se, produce în condiţiile folosirii modelelor
expert, dar în acelaşi timp susţin ideea conform căreia că un începător, care
învaţă o deprindere motrică poate fi un model eficient. Un studiu al lui Adams
(1986) a completat concluziile existente în literatura de specialitate de la acea
vreme afirmând că rezultate mai bune aveau observatorii, care primeau şi
feedback-ul augumentativ al modelelor.
Experimentele lui Weir şi Leavitt (1990) şi Pollock şi Lee (1992) nu au
găsit diferenţe datorate nivelului de execuţie al modelului. În studiul lui
McCullagh şi Caird (1990) s-a ajuns la concluzia că execuţia motrică este mai
bună după urmărirea unui model expert, subiectul care observa un model ce
exersa şi primea feedback extern dovedind cea mai bună învăţare
observaţională.
Aceste rezultate au dus la concluzia că învăţarea după un model care
învaţă la rândul să un este mai puţin eficient decât observare a unui model
expert. În anumite circumstanţe este chiar mai eficientă.
 Nivelul deprinderii modelului are, un impact asupra efortului, cognitiv al
observatorului de a învăţa de la comportamentul motric observat. Un model
expert duce la o reprezentare precisă a modului în care deprinderea trebuie
executată. "Un model care învaţă activează însă mai mult observatorul în
procesul de rezolvare a problemelor caracteristice învăţării". (Adams, 1986).
Observarea posibilelor greşeli care pot fi făcute şi succesul diferitelor încercări
duce de la un insight conceptual la o bază cognitivă sarcinii de învăţat. Un astfel
de proces pare a avea loc în procesul observării unui comportament model.
Că tehnicile de modelare sunt importante pentru învăţare o arată şi
experimentele D. Landers (1975), care ajunge la concluzia că pentru începători,
un model asemenea lor a fost mai eficient decât utilizarea unui model-profesor.
Pentru avansaţi, modelul-profesor a fost mai eficient.
Într-o cercetare care viza alt aspect al învăţării prin imitaţie şi anume
acela al dependenţei dintre caracteristicile execuţiei model şi execuţia celui care
observă, cercetarea realizată de Mihai Epuran şi Gheorghe Ghişoiu (1962) s-au
studiat efectele folosirii unor mijloace intuitive şi verbale în învăţarea unui
exerciţiu de gimnastică, care includea 26 de elemente. Grupelor experimentale
le-a fost prezentat exerciţiul de maniera următoare: grupul 1 - prezentarea,
imaginii exerciţiului, grupul 2 - prezentarea descrierii terminologice a
exerciţiului, grupul 3 – prezentarea simultană a imaginii exerciţiului şi a
descrierii terminologice, grupul 4, - prezentarea filmului exerciţiului executat
de un gimnast, grupul 5 - demonstrarea exerciţiului de către gimnast.
Din analiza rezultatelor a reieşit că numărul cel mai mare de elemente
(16 din 26) a fost reţinut de către grupul 3, apoi, în ordine de către grupul 1,
grupul 5, grupul 2 şi grupul 4. Concluziile parţiale ale acestui experiment au
fost că:
• folosirea filmului nu este propice în învăţarea iniţială, sarcina motrică
neputând fi percepută deplin;
 • executarea exerciţiului, însoţită de descrierea terminologică este
varianta cea mai eficientă;
• intuitivul, fiind legat mai direct de experienţa motrică a subiectului,
asigură o reţinere mai fidelă;
• modul de reproducere a sarcinii motrice corespunde în mare măsură cu
modul de prezentare a exerciţiului. Acolo unde au fost prezentate imagini
separate, cu pauze între ele, execuţia a fost lungă, cu multe pauze;
• demonstraţia însoţită şi de film i-a stimulat pe elevi să execute cursiv,
într-un tempou mai apropiat de model;
• prezentarea terminologică i-a stimulat să relateze întâi terminologic
exerciţiul, iar apoi să-1 execute. Această particularitate imitativă este importantă
pentru procesul învăţării.
Se ridică şi întrebarea dacă toate informaţiile model au aceeaşi
importanţă, indiferent de fazele procesului de învăţare. Sau prezentările-model.
sunt importante doar în anumite faze? O serie de teorii precum şi constatări
empirice, evidenţiază faptul că la începutul' procesului de învăţare motrică
prezentarea unui ,model ateu importanţă foarte, mare; Adams (1971 ) etapizează
procesul de învăţare a mişcării într-o fază timpurie verbal-motrică şi o fază
târzie motrică în prima fază de învăţare informaţia iniţială are o importanţă
deosebită. Ulterior, importanţa acesteia se diminuează. Autorul evidenţiază
efecte interferenţiale cognitive, atât timpurii, cât şi târzii.
Modelul celor două procese, cognitiv-conceptuale şi motrice adaptative,
descris de Muller, Blischke şi Daugs (1993), se referă în mod explicit la
învăţarea imitativă postulând că la începutul procesului de învăţare, procesele
de memorie cognitiv-conceptuale au o importanţă primară. Mai târziu, procesele
motrice-adaptative (specifice contextului şi scopului mişcării) sunt cel puţin
echivalente cu procesele cognitiv-formatoare de concepte. La baza formării
conceptelor importante stau mai ales informaţiile vizuale.
 Din prezentarea acestor poziţii şi constatări empirice rezultă că
prezentarea unui model este fundamentală la începutul procesului de învăţare a
mişcării. Aceasta nu înseamnă că imitaţia nu are sens mai târziu, în procesul de
învăţare ea putând fi folosită în orice etapă.
Se modifică însă funcţiile pe care le poate îndeplini imitaţia: în timp ce
la începutul procesului de învăţare a mişcării în primul plan stă construirea unei
imaginări a mişcării primar structurate, mai târziu se pune problema diferenţierii
sau precizării detaliilor.
Deşi este recunoscută contribuţia imitaţiei la învăţarea motrică, ea nu
este întotdeauna cel mai eficient mod de a învăţa. Vereijken (1991), citat de J.
Wiemeyer (1995) demonstrează prin intermediul exerciţiilor pe un simulator de
schi că grupa care a putut exersa liber, este net superioară celor două grupe de
imitare. Învăţarea mişcării ca proces de căutare şi descoperire în cadrul unui
spaţiu de percepţie-mişcare poate fi mai degrabă împiedicată prin valori
prescrise prea înguste, în special atunci când există posibilitatea, ca prin efectele
obţinute prin automişcare să poată fi interpretate cu sens şi să poată fi transpusă
în corecţii.
În concluzie, din analiza literaturii de specialitate rezultă că:
1. Experimentele montate în domeniul activităţilor motrice în vederea
studierii imitaţiei pot fi grupate în două categorii. Unele încearcă să explice
modul în care comportamentul observatorului este influenţat de cel al
modelului, iar altele evidenţiază modul în care are loc internalizarea
comportamentului modelului şi transformarea acestuia în comportament
propriu.
2. Se observă intenţia cercetători lor .de a măsura fidelitatea reproducerii
comportamentului modelului, şi mai puţin modul în care intervine creativitate a
celui care imită. De asemenea, sunt neglijate aspectele care ţin de structura de
personalitate a acestuia.
 3. Majoritatea cercetărilor au fost desfăşurate în condiţii de laborator,
probele fiind aplicate unor subiecţi care, de obicei, erau studenţi la facultăţi de
profil.
4. Se constată înscrierea preocupărilor privind imitaţia în activităţi
corporale pe două coordonate:
=>ca mecanism, prin care sistemul motor reproduce mişcările unui
model exterior (Prinz, 1988; Brinker şi Stabler, 1983; Runeson şi Frykholm,
1981, 1983; Daugs, Blischke, Olivier, Marshall, 1989; Ennenbach, 1991
Hermann 1992)
=> ca metodă de instruire; în această ipostază imitaţia este numită
modelare (R.Magill, .1990; R. Schimdt, 1991) conţinutul său referindu-se atât la
comportamente de tip motric, cât şi la atitudini şi deprinderi pe relaţionare.
În cercetările efectuate de noi am încercat să evidenţiem modul în care
abordarea imitaţiei, din punctul de vedere al mecanismelor care stau la baza
producerii ei, poate contribui la sporirea eficienţei metodelor de instruire şi de
învăţare.