Sunteți pe pagina 1din 4

1.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1 Obiectul termodinamicii şi legile fundamentale

Termodinamica este o parte a fizicii al cărei obiect de studiu îl constituie stările de echilibru
ale sistemelor fizico-chimice şi proprietăţile generale ale proceselor care conduc la astfel de stări,
procese în care pot interveni şi fenomene termice.
Aplicaţiile tehnice ale termodinamicii sunt studiate de termodinamica tehnică sau pe scurt
termotehnica.
Principalele probleme ale termotehnicii se referă la producerea, transmiterea şi utilizarea
căldurii în scopuri tehnice.

Legile fundamentale care stau la baza termodinamicii sunt: a) principiul zero al


termodinamicii: Două sisteme aflate în echilibru termic cu un al 3-lea sistem, se găsesc în echilibru
termic între ele; b) primul principiu al termodinamicii (PT 1) , al echivalenţei formelor de energie
şi conservării energiei, c) al doilea principiu al termodinamicii (PT 2), care precizează sensul
spontan de transformare a energiei şi entropiei, d) principiul al treilea al termodinamicii, principiul
imposibilităţii de atingere a punctului zero absolut.

1.2 Noţiuni fundamentale

a) Sistem termodinamic

Sistemul termodinamic reprezintă un domeniu finit din spaţiu, format din mai multe corpuri
cu proprietăţi diferite, care pot schimba atât între ele cât şi cu mediul exterior substanţă şi energie
sub formă de căldură şi lucru mecanic. Această caracteristică îl deosebeşte esenţial de sistemul
mecanic care poate schimba energia numai sub formă de lucru mecanic. Tot ce se află în afara
sistemului termodinamic şi interacţionează cu acesta reprezintă mediul ambiant sau mediul exterior.
Se consideră că mediul exterior poate schimba căldură fără să-şi modifice temperatura.
Sistemul termodinamic este separat de mediul exterior prin suprafeţe reale (peretele unei
conducte) sau imaginare.

Interacţiunea unui sistem termodinamic cu mediul exterior se manifestă prin schimburi de


energie şi substanţă.
Din punct de vedere al schimbului de substanţă, sistemul poate fi închis dacă suprafaţa de
separaţie este impermeabilă la schimbul de substanţă şi deschis dacă suprafaţa de separaţie este
permeabilă la schimbul de substanţă.
Din punct de vedere al schimbului de energie, suprafaţa de separaţie poate fi sau nu
permeabilă la schimbul de lucru mecanic şi/sau de căldură. În aceste cazuri, sistemele pot fi
mecanic neizolat, mecanic izolat, termic neizolat, termic izolat. Sistemul termic izolat se mai
numeşte şi adiabat.
Sistemul termodinamic a cărui suprafaţă de separaţie este impermeabilă la schimbul de
energie şi substanţă se numeşte sistem izolat sau energetic izolat.
Exemple:
1) din punct de vedere al schimbului de substanţă
2) din punct de vedere al schimbului de energie
2a) sub formă de lucru mecanic
2b) sub formă de căldură

5
turbină cu gaze
cilindru cu piston sistem deschis
sistem închis mecanic neizolat
mecanic neizolat termic neizolat
termic neizolat

calorifer termos
sistem deschis sistem închis
mecanic izolat mecanic izolat
termic neizolat termic izolat (adiabatic)
⇒ energetic izolat

Figura 1.1

b) Starea sistemului. Parametri de stare. Echilibru termodinamic. Ecuaţia termică de


stare

Prin starea unui sistem se înţelege totalitatea proprietăţilor măsurabile, independente de


forma exterioară a acelui sistem. Mărimile care exprimă proprietăţile unui sistem se numesc
parametri de stare sau mărimi de stare. Mărimile de stare reiau aceeaşi valoare, ori de câte ori
sistemul revine în aceeaşi stare, independent de stările intermediare prin care a trecut sistemul.
Descrierea unui sistem termodinamic cu ajutorul mărimilor de stare este posibilă numai în
cazul în care mărimile de stare nu se modifică în timp, adică sistemul este în echilibru
termodinamic. Echilibrul unui sistem izolat este determinat de echilibrul mecanic (presiune
constantă), echilibrul termic (temperatură constantă), echilibrul chimic (concentraţie constantă).

Un sistem închis care se găseşte în stare de echilibru termodinamic poate fi împărţit cu


ajutorul unui perete subţire în două subsisteme. Starea sistemului nu se modifică prin această
operaţie. Cele două subsisteme vor avea de asemenea aceeaşi stare şi diferă numai prin volumul lor,
respectiv prin cantităţile de substanţă conţinută.
Toate mărimile de stare care nu se schimbă prin divizarea sistemului se numesc mărimi de
stare intensive. Acestea sunt independente de masa sistemului. Ex. presiunea, temperatura (p,T).

6
Mărimile de stare care îşi modifică valoarea prin divizarea sistemului, proporţional cu masa
subsistemelor, reprezintă mărimi de stare extensive. Ex. volumul, energia (V,E).
Deoarece mărimile de stare extensive nu sunt caracteristice pentru starea sistemului, se
preferă a se lucra cu mărimile corespunzătoare masice sau specifice, care se obţin împărţind
mărimea respectivă prin masa sistemului. Mărimile masice sau specifice astfel obţinute se comportă
ca şi mărimile de stare intensive. Exemple:

V
v= [m3/Kg] volum masic sau volum specific, deci volumul pentru 1 Kg de substanţă
m

E
e= [J/Kg] energie masică sau energie specifică, deci energia pentru 1 Kg de
m
substanţă

Mărimile extensive se notează cu majuscule (V, E), iar mărimile intensive şi specifice cu
litere mici (p, ρ, v, e) cu excepţia temperaturii absolute (T).
Temperatura în grade Celsius se notează cu t, timpul cu τ , iar viteza cu w.

Mărimile de stare care intervin în termodinamică se împart în mărimi termice de stare


(presiunea, temperatura, volumul) care definesc un sistem din punct de vedere termic şi mărimi
calorice de stare (energia internă, entalpia, entropia) care variază datorită schimbului de energie
sub formă de căldură.

Între parametrii de stare ai unui sistem există, în general, relaţii de legătură precizate de legi
fizice, de aceea unii parametri de stare pot fi aleşi ca independenţi. Ceilalţi care rezultă din relaţia
de legătură sunt numiţi dependenţi.
În mod uzual se aleg ca parametri de stare mărimile care pot fi mai uşor măsurate, spre
exemplu: presiunea, volumul, temperatura.
Pentru un sistem omogen, se poate demonstra că sunt suficienţi 2 parametri de stare pentru a
preciza starea sistemului. Oricare alt parametru este dependent de cei 2 parametri printr-o funcţie de
forma:
p = p (v,T) sau v = v (p,T) sau T = T (p,v)

Cele 3 relaţii pot fi scrise sub formă implicită:


F (p,v,T) =0 care reprezintă ecuaţia termică de stare.

c) Transformarea fizică de stare

Apariţia unui dezechilibru între sistem şi mediul exterior conduce la modificarea unuia sau a
mai multor parametri de stare, deci a stării sistemului. Modificarea încetează când sistemul revine
într-o nouă poziţie de echilibru cu mediul exterior.
Se numeşte transformare fizică de stare succesiunea continuă de stări prin care sistemul trece
dintr-o stare de echilibru numită stare iniţială (1) în altă stare de echilibru numită stare finală (2).

Clasificare

c1) - Dacă starea iniţială este distinctă de cea finală, transformarea se numeşte evoluţie. Dacă
sistemul revine în starea iniţială, el efectuează o transformare închisă numită ciclu termodinamic.

7
c2) - Transformarea este numită naturală dacă se poate realiza de la sine, fără intervenţie
exterioară şi forţată dacă se realizează prin consumarea unei forme de energie din mediul exterior.

c3) - Transformarea se numeşte finită, dacă cel puţin un parametru de stare realizează
variaţii finite şi elementară dacă modificările parametrilor de stare sunt infinit mici (infinitezimale).

c4) - Transformarea poate fi reversibilă sau ireversibilă.


Dezechilibrul termic sau mecanic dintre sistem şi mediul exterior care generează
transformarea fizică de stare se menţine pe tot parcursul transformării anulându-se în starea finală
de echilibru. Dacă dezechilibrul este finit, transformarea se numeşte ireversibilă. Rezultă că o
variaţie infinit mică în sens invers a dezechilibrului nu reuşeşte să modifice direcţia de realizare a
transformării.
Dacă transformarea este datorată unei succesiuni continue de dezechilibrări infinit mici, la
limită nule, transformarea se numeşte reversibilă. Deci, se poate considera că transformarea
reversibilă este realizată printr-o succesiune continuă de stări de echilibru. Deci, transformarea
reversibilă, spre deosebire de transformarea ireversibilă, se poate realiza pe acelaşi drum si într-un
sens si în celălalt sens.
Transformarea reversibilă este o transformare teoretică, ideală, care nu există în realitate dar
spre care se poate tinde.
Fenomenele reale din natură sunt întotdeauna ireversibile (deoarece sunt însoţite de
frecare). Atât în transformarea directă cât şi în cea inversă, căldura produsă prin frecare este cedată
de sistem mediului exterior, iar sensul de trecere a căldurii nu poate fi inversat.
În termodinamică sunt studiate transformările reversibile, acestea servind drept criteriu de
comparaţie pentru aprecierea gradului de perfecţiune al unei maşini sau instalaţii termice în care
procesele reale care se desfăşoară sunt ireversibile.

1.3 Temperatura

Temperatura este o mărime care caracterizează starea termică a unui corp. Ea este o
expresie a energiei cinetice medii a moleculelor corpului considerat. Temperatura nu poate fi
definită cu ajutorul altor mărimi şi a fost admisă în consecinţă ca mărime fundamentală.
Determinarea temperaturii se realizează pe baza atingerii echilibrului termic. Două sisteme
au aceeaşi temperatură atunci când prin suprafeţele permeabile la schimb de căldură nu are loc un
schimb de căldură reciproc, adică atunci când cele două sisteme se găsesc în echilibru termic între
ele.
Pentru măsurarea temperaturii, termometrele folosesc una din proprietăţile variabile,
constante în timp, uşor şi precis măsurabile ale materiei (dilatarea unui corp, variaţia presiunii unui
gaz, variaţia rezistenţei electrice a unui conductor, fenomenul termoelectric, etc. vezi laboratorul).