UN CONCEPT ROMÂNESC AL EUROPEI FEDERALE

Gabriel Andreescu, Adrian Severin

Par la mise en commun de productions de

Base et l’institution d’Une Haute Autorité
Nouvelle, dont les décisions lieront la
France, l’Allemagne et les pays qui y
adhéreront, cette proposition réalisera
les prèmieres assises concretes d’une
Fédération européenne indispensable à
la préservation de la paix.
(La déclaration de Robert Schuman
du 9 Mai 1950)

CAPITOLUL I
PRELIMINARIILE UNUI CONCEPT ROMÂNESC ASUPRA
VIITORULUI
UNIUNII EUROPENE

I.1 Necesitatea unui concept românesc asupra viitorului Uniunii

Europene

Urmãtoarele idei privitoare la viitorul Uniunii Europene nu sunt o

previziune asupra evoluţiei Uniunii, ci: (a) principiile unui proiect realist
privind Uniunea şi (b) liniile unui proiect care (considerãm) meritã
promovat. Drept urmare, „conceptul” are un pronunţat caracter
normativ: el cuprinde propuneri pe care instituţiile româneşti ar putea sã
le asume în raport cu partenerii lor din Uniunea Europeanã şi cu Uniunea
Europeanã ca atare. Propunerile sunt de asemenea „oferte fãrã origine
naţionalã”, lansate pe piaţa ideilor pentru analiştii sau decidenţii implicaţi
direct, indirect sau deloc în construcţia edificiului european. De un lucru
autorii sunt însã siguri: viitorul Uniunii Europene nu este doar expresia
unor factori ce provin din viaţa aşa-zis „realã”, ci şi a ceea ce cetãţenii
Europei sau ai lumii gândesc, descriu şi argumenteazã ca fiind modele
posibile ale viitorului.
Termenul „viitor” are aici în vedere un orizont de timp al cãrui
cronometru îşi începe tic-tac-ul într-un an sau doi şi care este reglat
pentru a mãsura pânã la limita urmãtorilor 5-6 ani. Uniunea Europeanã se
aflã într-un proces de definitivare a proiectelor anterioare, în primul rând
de adâncire a Uniunii — incluzând finalizarea Uniunii monetare şi reforma
instituţionalã. Acestea vor fi urmate şi împlinite în actualul cadru. Lãrgirea
Uniunii este de asemenea un proces care evolueazã aproape mecanic,
circumscris de prezenta organizare a UE. Este credibil ca cel puţin trei-
patru ţãri sã fie incluse în Uniune în condiţiile definite astãzi — condiţii
amendate în decembrie 2000, la Nisa, dar fãrã schimbãri esenţiale — şi
nu altele. Finalizarea proceselor începute are nevoie de circa patru-cinci
ani.
1
 Având în vedere importanţa procesului de edificare a unei noi
arhitecturi a Continentului, România este interesatã sã îşi defineascã
propria ei aşteptare asupra viitorului Europei. Situaţia apare cu atât mai
imperativã astãzi, când România nu numai cã şi-a exprimat opţiunea de a
se integra în Uniunea Europeanã, ci a început chiar negocierile de
integrare. În termeni raţionali, este obligatoriu ca, atunci când declari
integrarea în UE drept o prioritate politicã fundamentalã, sã ai o viziune
proprie asupra viitorului UE (asupra posibilului statut al Uniunii în
momentul în care se va realiza integrarea sau dupã acest moment).
Numai un concept privind ceea ce este posibil sã se întâmple, ceea ce
este preferabil sã se întâmple sau eventual, ceea ce urmeazã sã se
întâmple va asigura o politicã coerentã şi consistentã cu acest obiectiv.
În particular, o astfel de politicã ar permite: (a) stimularea unei
convergenţe a principalelor forţe politice şi instituţii, nu asupra „ideii
integrãrii”, ci chiar asupra „conţinutului integrãrii” — exerciţii de genul
„strategiei de la Snagov”, prin care s-a sugerat realizarea unui consens în
jurul unui program de integrare europeanã fiind, din acest punct de
vedere, un eşec; (b) realizarea unor politici ferme la nivelul Ministerului
Afacerilor Externe român şi al altor instituţii implicate, privind politica în
cadrul UE şi, în general, în relaţiile internaţionale ale României;
(c) definirea politicilor naţionale pe termen lung — aşa cum şi ar fi
obligatoriu — pentru a face faţã unui proces de natura integrãrii
europene; (d) adoptarea de cãtre autoritãţile statului român a unei
atitudini ofensive şi moderne în relaţiile lor internaţionale.
Având în vedere natura conceptului promovat, al unei federaţii
structurate1, ar mai fi de adãugat urmãtoarele consecinţe ale modelului:
(a) depãşirea conceptualizãrii în termenii statului naţional; (b) asumarea
de pe acum, şi fãrã iluziile specificitãţii, a unor standarde ale Uniunii cu o
dimensiune constituţionalã — cum ar fi politica nediscriminatorie şi a
egalitãţii de şanse; (c) definirea unor politici flexibile în raporturile
economice cu UE; (d) lãsarea deschisã a şanselor României de a se
integra în UE în ciuda slabelor ei performanţe economice şi sociale, a
distanţei care o separã astãzi de civilizaţia Uniunii; (e) activarea politicii
externe, prin realizarea unor alianţe cu actorii politici din Uniunea
Europeanã care sunt interesaţi într-o Europã federalã structuratã; (f)
participarea României la redefinirea misiunii mondiale a Americii şi a
Rusiei, în care ea este vital interesatã.
În sfârşit, toate acestea fac posibil ca România sã acţioneze nu doar ca
un candidat la Uniunea Europeanã, ci şi ca un participant la arhitectura
europeanã. Ultimul deceniu a amplificat, nu a scãzut, complexele noastre
identitare. Iatã de ce schimbarea condiţiei celui care stã pasiv la o coadã

1 Formula de „federaţie” sau „Uniune structuratã” acoperã ceea ce a fost

îndeobşte numit „Uniune cu mai multe viteze”. Preferãm formularea „federaţie
structuratã” întrucât sub-structurile pot diferi nu numai prin gradul standardelor,
ci şi prin naturã. Ţãri diferite pot intra în sub-structuri diferite şi la diferite
niveluri ale standardelor. Aceastã aşezare mozaicatã a ţãrilor pe harta Federaţiei
Europene nu poate fi descrisã ca trecere de la o vitezã mai micã la una mai
mare.
2
de aşteptare, printr-un statut de ofertant activ, nu este deloc un aspect
marginal al asumãrii unui concept românesc asupra viitorului Uniunii2.

I. 2 Tendinţe politice care privesc federalizarea Uniunii

Pe termen scurt, adâncirea şi extinderea Uniunii Europene sunt procese

care se incomodeazã reciproc. Logica actualã a modului în care se
organizeazã şi funcţioneazã UE face ca o extindere rapidã sã dilueze
gradul de integrare, afectând eforturile de adâncire a acesteia. (Noii
membri vor avea nevoie de timp pânã se vor adapta complet
organismului în care au fost inseraţi.) În acelaşi timp, adâncirea rapidã a
integrãrii în cadrul actualei UE ar face şi mai dificilã o extindere rapidã
întrucât candidaţilor le va fi mai greu sã atingã noile standarde impuse
membrilor şi sã facã faţã concurenţei şi rãspunderilor interne Uniunii. În
plus, Uniunea Europeanã este în situaţia de a privi timpul „adâncirii” şi al
„extinderii” ca un factor esenţial. Pentru a face faţã exigenţelor
globalizãrii, cursa trecerii de la ceea ce considerãm a fi, mai ales,
„Europa-Piaţã”, la ceea ce ar fi, mai ales, „Europa-Putere”, este una
contra cronometru.
Singura soluţie pentru împãcarea celor douã procese aparent
contradictorii este abordarea lor din perspectivã politicã — sau
predominant politicã — iar nu economicã. Procesele în cauzã sunt
politice, iar instrumentul este economic, nu invers. În alţi termeni:
adâncirea trebuie proiectatã şi condusã în sensul unei „uniuni politice
europene”. Aceasta face ca extinderea sã poatã fi conceputã (în primul
rând) ca admitere şi integrare imediatã şi deplinã ale statelor candidate
în structurile politice ale Uniunii, urmatã, în al doilea rând, de o integrare
mediatã şi gradualã a noilor membri în structurile economice, pe mãsurã
ce fiecare dintre ei îşi terminã pregãtirile în acest sens3.
Impunerea unei viziuni pro-federative constituie o condiţie
indispensabilã pentru ca federalizarea sã aibã loc. Ceea ce nu înseamnã
însã cã federaţia este doar rezultatul inventãrii unui proiect. Alãturi de
opţiunile conjuncturale ale unor guverne şi parlamente naţionale, alãturi
de reacţiile opiniei publice europene, viitorul UE este determinat de cãtre
factori politici interni şi externi cu o naturã, sã o numim, cu toatã
precaritatea acestui concept, obiectivã. Sunt factori care acţioneazã
constant, pe termen lung, capabili sã influenţeze procesele, dominând

2 Tema statutului nu este doar una a noastrã. Vorbind despre extinderea UE,
Alexander Kwasniewski, preşedintele polonez, exprima o atitudine de aceeaşi
naturã: „Ne- ar plãcea ca ţãrile occidentale sã vadã în noi nu numai candidaţi la
eurostructuri, ci mai ales parteneri care participã la construcţia prosperitãţii
europene” (Alexander Kwasniewski, „Réunir l”Europe”, Politique étrangère nr. 4,
1999, p. 853).
3 Un asemenea parcurs impune o reformã completã, profundã şi radicalã a

actualei Uniuni Europene la momentul în care actuala strategie de adâncire şi de

extindere îşi epuizeazã posibilitãţile. În fapt, este vorba despre renunţarea la
modelul uniunii interguvernamentale şi trecerea, prin punerea în valoare a
câştigurilor deja realizate de ea, la un proiect de genul celui desenat prin acest
studiu.
3
deseori fluctuaţiile inerente ale actorilor politici ori ale opiniei publice. Ei
aparţin la cel puţin trei categorii: (a) tendinţa definirii viitorului „Europei”,
ca o contrapondere la actorii politico-economici internaţionali de care
depinde viitoarea arhitecturã mondialã — cum ar fi Statele Unite, Asia,
Rusia; (b) tendinţa formalizãrii valorilor care stau la baza Uniunii
Europene — vezi şi eforturile cu antecedente mai vechi, de promovare a
unei Carte a drepturilor fundamentale, noile Directive ale Comisiei
europene privind egalitatea de şanse ori ideea promovãrii unei constituţii
europene; (c) presiunea în direcţia adâncirii şi extinderii UE este mai
curând un ansamblu eterogen de factori, dintre care unii au fost enunţaţi
mai sus, iar dintre ceilalţi trebuie menţionaţi neapãrat cei de ordin
economic, strategic, de politicã externã, militarã şi care, în esenţã,
vizeazã menţinerea pãcii pe Continent, controlul migraţiei şi al crizelor
identitare4.

I.2.1 „Europa”, ca o contrapondere a celorlalţi actori politico-

economici internaţionali: ponderea sa în civilizaţia globalã a
secolului XXI

Planurile propuse pentru dezvoltarea Uniunii Europene vor fi mai mult

decât expresia problemelor interne ale Uniunii. Viitorul UE rezultã dintr-o
perspectivã istoricã, aşa cum este şi miza, determinând o judecatã
asupra situãrii Continentului pe harta lumii, în raport cu ceilalţi actori
mondiali. „Harta lumii” se impune cu o anumitã obiectivitate de care
decidenţii europeni se vor lovi constant, repetitiv, în fiecare etapã a
definirii proiectului lor.
Uniunea Europeanã este obligatã sã se raporteze la evoluţiile
(probabile) din Federaţia Rusã, din Statele Unite şi din Asia. Datoritã
dimensiunii dar şi datoritã realitãţilor politico-culturale, Rusia nu poate fi
conceputã ca parte integratã a unei Europe unite. Oricât de greu ar putea
fi recunoscut public acest adevãr, ocultarea sa va împiedica necesara
limpezire a raportului dintre Europa şi Rusia, ca şi definirea de cãtre UE a
unei politici ruseşti. Consecinţa va fi întârzierea — nepermis de mult — a
procesului de negociere cu Federaţia Rusã şi dezvoltarea unui
parteneriat. Se va rata stabilirea în timp util a unui sistem de co-
participare decizionalã între spaţiul ruso-asiatic şi cel european, iar prin
aceasta s-ar lãsa la voia conjuncturilor raporturile primelor douã cu
spaţiul transatlantic.
Oricum vor sta lucrurile, Europa va fi inevitabil, la începutul globalizãrii,
o entitate politico-economicã aşezatã între America şi Rusia. Ea va trebui
sã evite situaţia de „zonã-tampon” sau de factor de contrapondere
utilizat de fiecare dintre „vecinii” sãi împotriva celuilalt. Ar fi chiar
periculos ca Europa sã joace rolul de zãgaz al Americii în faţa valului de
migraţie ruso-asiaticã şi de anarhie socialã revãrsat ca urmare a unei
eventuale prãbuşiri — poate chiar una acceleratã — a mozaicului rusesc.
Privitã din perspectivã europeanã, problema Statelor Unite provine,
potrivit punctului de vedere al unor oameni politici europeni, nu atât din
4 Un efect auxiliar constã în neutralizarea tendinţelor centrifuge din cadrul UE şi
a euroscepticismului.
4
statutul ei de „unicã” supraputere ci — nota Hubert Védrine — din
condiţia ei de „hiperputere”: „... supremaţia americanã de astãzi se
manifestã atât în domeniul economic, financiar, tehnologic, militar cât şi
în ceea ce priveşte modul de viaţã, limba şi produsele culturale de masã
care subjugã lumea, modelând gândirea şi fascinând pânã şi pe
adversarii Statelor Unite”5. Când ministrul francez al Afacerilor Externe
ironizeazã opinia marilor responsabili şi analişti americani despre Statele
Unite, de a fi fost desemnate de providenţã drept naţiunea indispensabilã
umanitãţii, el reflectã poate o tradiţionalã reticenţã francezã. Dar
consecinţele negative ale existenţei unei hiper-puteri sunt reale 6. Aceastã
hiper-putere nu trebuie confruntatã şi nici mãcar contestatã, cu atât mai
mult cu cât trufia atitudinilor care supãrã uneori leadership-ul francez
gãseşte uşor explicaţii7. America ar trebui într-un fel „înglobatã” şi
valorificatã în termenii unor parteneriate naturale, pentru ca pe ansamblu
sã fie asigurate multi-polaritatea, diversitatea şi multilateralitatea
necesare unei lumi deschise.
Pentru arhitecţii Uniunii Europene nu poate fi decât limpede cã
disparitãţile în plan economic şi mai ales, tehnologic, în favoarea Americii,
vor împiedica, în principiu, UE, în forma ei actualã, sã stabileascã o
„uniune economicã transantlanticã”. Nu este mai puţin limpede cã dacã
va fi o unitate, UE va atinge puterea necesarã pentru a deveni
contraponderea Americii: „O Uniune Europeanã de circa 400 de milioane
de persoane şi un produs intern brut de peste 8 trilioane de dolari,
capabilã sã-şi unifice potenţialul diplomatic şi militar, ar putea uşor sã
punã în discuţie actualul statut al SUA, de „unicã supraputere”; sã aibã o
influenţã asupra procesului de pace din Orientul Mijlociu şi asupra
securitãţii din Golful Persic; sã obţinã mijloace economice şi financiare
crescânde prin politica de securitate internaţionalã; sã înceapã sã capete
un rol mai mare în diplomaţia şi securitatea asiaticã; şi, probabil, poate

5 Hubert Védrine, „Le monde au tournant du siècle”, în Politique étrangère,

nr. 4, 1999, p. 814
6 Repetând calificativul, nu ne cantonãm la ideea cã Statele Unite ar fi,

într-adevãr, o hiper-putere. Samuel Huntington a avut un instructiv articol pentru

acest punct de vedere care argumenta cã relevantã este nu existenţa unei
super-puteri, ci natura sistemului mondial: este el unipolar sau multipolar? (şi,
conform lui, acesta este „un hibrid straniu, un sistem uni-multipolar cu o
supraputere şi mai multe puteri majore”. Samuel P. Huntington, „The Lonely
Superpower”, Foreign Affairs, March/April 1999, p. 36)
7 Iatã cuvintele lui Richard C. Holbrooke — dupã ce Statele Unite au reuşit, în

februarie 1996, sã ajungã la un acord pentru fosta Iugoslavie pe care statele

Europene nu fuseserã în stare sã-l obţinã dupã patru ani de eforturi — citate de
William Drozdiak în paginile International Herald Tribune din 8 februarie 1996
(„Europe’s Dallying Amid Crises Scares the Critics”): „Atâta timp cât Statele
Unite nu vor fi pregãtite sã îşi punã muşchii lor politici şi militari în slujba
soluţionãrii instabilitãţii europene, nimic nu se va întâmpla.” Acelaşi oficial
american a susţinut cã europenii „practic dormeau”, în noaptea în care
preşedintele Clinton a mediat cu succes disputa dintre Grecia şi Turcia asupra
insulelor Egee (vezi Lionel Barber şi Bruce Clark, „US Polices Aegean ‘While UE
Sleeps’”, Financial Times, 9 februarie, 1996).
5
cel mai important, sã creeze un nou echilibru în cadrul NATO, alianţã
dominatã astãzi de cãtre Statele Unite”8.
Diferenţele cultural-civilizaţionale între Europa şi Rusia vor împiedica,
în schimb, realizarea unei uniuni politice euro-ruse. Aceasta, în condiţiile
în care libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor
va fi din ce în ce mai greu de oprit, atât sub presiunea exercitatã
dinãuntrul cât şi din afara Europei. Pe mãsura trecerii timpului, UE de
astãzi va avea dificultãţi tot mai mari în a fi o adevãratã citadelã
economico-socialã şi statul major al unei forţe de apãrare exprimând o
viziune unitarã asupra securitãţii comune. În consecinţã, Europa va fi
obligatã sã caute acel tip de evoluţie care sã-i asigure rolul unui actor
global de prim rang. „Obligaţia” nu este, desigur, o chestiune de gust, ci
de nevoie.
Simplu descrisã, soluţia pentru Europa constã în ridicarea capacitãţii
sale de a produce bunãstare pânã la o asemenea cotã încât, prin exportul
acesteia, sã poatã stabiliza situaţia internã a vecinului din rãsãrit, fixând
astfel migranţii la ei acasã. O altã mizã este sã facã faţã concurenţei
vecinului din vest, cointeresându-l în realizarea unei pieţe comune, cel
puţin de tipul unei zone transatlantice de liber schimb. Europa mai are
obligaţia sã-şi asume cu succes rãspunderi faţã de stabilitatea şi
securitatea globalã a lumii.
Ţintele amintite pot fi atinse doar prin asocierea procesului de
extindere a pieţii europene cu procesul de adâncire a integrãrii politice
europene. Din perspectiva rolului sãu pe harta lumii, Uniunea Europeanã
are motive sã-şi maximizeze atât gradul de coeziune cât şi extinderea.
Iatã de ce ţinta trebuie sã fie o federalizare suficient de flexibilã pentru ca
unitatea internã sã nu intre în contradicţie cu aşezarea frontierei pânã la
marginea Federaţiei Ruse. În caz contrar, devenirea europeanã va fi
dominatã de tendinţa proliferãrii liniilor de demarcaţie în interior asociatã
cu tendinţa provincializãrii. Din contrã, ca actor politic global, Europa ar fi
unul dintre centrele politico-economico-culturale ale globalismului
multipolar. Ca atare, ea îşi va putea promova interesele specifice şi
totodatã, va putea contrabalansa eventualele excese ale altor centre de
putere economicã şi politicã9.
Iatã, deci, raţionamente care nu sunt doar judecãţi, ci adevãrate
evidenţe pe care proiectul viitoarei Uniuni Europene urmeazã sã le
introducã în calcul.

I.2.2 Cãutãrile în direcţia unei Carte a Drepturilor

Fundamentale

Este neîndoielnic cã Uniunea Europeanã, ca şi ideea europeanã, este

legatã în primul rând de un numãr de valori fundamentale. Fãrã a putea
vorbi despre o cauzalitate în acest sens, hotãrârea Consiliului de Miniştri
8 Philip H. Gordon, „Europe’s Uncommon Foreign Policy”, International Security,
vol. 22, No. 3, Winter 1997/98, p. 75
9 Este vorba de interesele legitime ale tuturor actualelor state europene

participante la construcţia Europei unite, nu doar prioritãţile actualelor 15 state-

membre ale Uniunii Europene.
6
de la Köln, (3–4 martie 1999), de a cere elaborarea unei Carte a
drepturilor fundamentale a Uniunii Europe, intrã perfect în logica definirii
unui spaţiu valoric specific european. Hotãrârea Consiliului a fost urmatã
de formarea unui grup de experţi (Prezidiul) pentru elaborarea unui prim
proiect al Cartei, pânã la sfârşitul lunii decembrie 2000. Prezidiul a oferit
un text complet la data de 28 iulie 2000. Motivaţia şi efectele adoptãrii
unei astfel de Carte nu sunt uşor de descris. Carta drepturilor
fundamentale a fost adoptatã ca declaraţie politicã, în luna decembrie, la
Nisa.
În cadrul Uniunii Europene s-a dezvoltat, de-a lungul timpului, un
sistem de protecţie a depturilor omului, eterogen şi complex, care
însumeazã
— normele interne fiecãrui stat în parte, privind drepturile omului, gândite
ca expresie a principiului subsidiaritãţii;
— participarea ţãrilor membre UE la sistemul international de protecţie a
drepturilor omului;
— apartenenţa, în particular, a tuturor ţãrilor-membre ale UE, la Consiliul
Europei;
— instrumentele specifice elaborate în cadrul UE.

În ceea ce priveşte instrumentele specifice Uniunii Europene relative la

sistemul de protecţie a drepturilor omului în cadrul UE, acestea ar fi:
— prevederile Tratatului de la Amsterdam care enunţã explicit faptul cã
Uniunea „va respecta drepturile fundamentale, aşa cum sunt ele
garantate de Convenţia europeanã [a drepturilor omului] ... şi aşa cum
rezultã ele din tradiţiile constituţionale comune ale Statelor-Membre,
ca principii generale ale legislaţiei comunitare”;
— instrumentele instituţionale ale Comunitãţii, cu mandat specific:
Unitatea 2 a Directoratului A a Directoratului General VIII, având
responsabilitãţi în domeniul drepturilor omului şi democratizãrii;
Unitatea 4 a Directoratului General VIII, pentru coordonarea aspectelor
privind statul de drept, libertãţile fundamentale, democratizarea şi
suportul instituţional, alte structuri interdepartamentale;
— mecanismul plângerilor la Curtea Europeanã de Justiţie, care asigurã
persoanelor dreptul la remedii din partea Uniunii.

Acest sistem stufos a fost capabil sã asigure, în interiorul statelor

Uniunii, un înalt nivel al drepturilor şi libertãţilor fundamentale. Dintre
eşecuri au fost numite domeniile comportamentului rasist şi xenofob, al
egalitãţii în faţa legii, al grupurilor vulnerabile, al tratamentul refugiaţilor
şi al solicitanţilor de azil. Un alt caz aparte este cel al protecţiei
persoanelor afectate de lãrgirea competenţelor la nivel comunitar în
domeniul administrativ şi juridic10. Dar mai ales, sistemul s-a dovedit
nefuncţional în a asigura un rol practic şi simbolic la nivelul global al
Uniunii Europene, în special în ceea ce priveşte:
10Philip Alston şi J.H.H. Weiler, „An ‘Ever Closer Union’ in Need of a
HumanRights Policy: The European Union and Human Rights”, în Philip Alston
with Mara Bustelo and James Heenan, The EU and Human Rights, Oxford
University Press, 1999
7
— pregãtirea condiţiilor impuse de lãrgirea UE;
— adaptarea politicilor în domeniul drepturilor omului la cerinţele
prevederilor specifice din Tratatul de la Amsterdam;
— asigurarea unui rol mai activ al UE, în lume, ca apãrãtoare a drepturilor
omului.

Acestui ultim tip de problematicã, angajând Uniunea Europeanã ca un

tot, a fost chematã sã-i rãspundã Carta drepturilor fundamentale. În plus,
introducerea ansamblului de prevederi socio-economice poate fi
consideratã definiţia (dupã eşecul relativ al Cartei sociale europene 11) a
unui „spaţiu european” care depãşeşte „standardele democratice”12.
(Circumscris, în acest sens, inclusiv prin diferenţã faţã de principiile
democraţiei americane.)
Dincolo de detalii, ceea ce pare important în dezbaterea din jurul Cartei
este presiunea imanentã în direcţia dezvoltãrii unui sistem european (al
Uniunii Europene) al drepturilor omului având valoare politicã şi
identitarã.
Un sistem al Uniunii Europene, acoperind problematica drepturilor
omului, formalizeazã, în cadrul UE, un spaţiu comun supranaţional 13. Prin
natura lor, prevederile Cartei codificã pilonul unei Constituţii a Uniunii.
Este o evoluţie logicã, trecerea de la o Cartã a drepturilor fundamentale
la un sistem de instituţii politice cu caracter federal care sã garanteze
valorile fundamentale ale UE.
Într-o formã sau alta, discuţiile motivate de elaborarea şi eventuala
adoptare a Cartei par sã fi împins dezbaterea asupra anumitor
fundamente politice ale Uniunii într-o direcţie ireversibilã. Multe dintre
criticile aduse pânã acum Cartei au fãcut speculaţii asupra eventualelor
consecinţe negative14. (Este vorba mai ales despre efecte în afara UE15.)
Dar criticile sunt valabile doar în mãsura în care tendinţa adoptãrii unui

11 Carta a fost semnatã la 18 octombrie 1961 şi a intrat în vigoare la 26

februarie 1965. Dar ea nu a devenit un instrument european aşa cum este,
desigur, Convenţia europeanã a drepturilor Omului.
12 Am nota: Art. 24: Integrarea persoanelor cu handicap; Art. 25: Dreptul

muncitorilor la informare şi la consultare cu privire la negocieri; Art. 26: Dreptul

la negocierile şi acţiunile colective; Art. 27: Dreptul de acces la serviciile de
amplasament; Art. 32: Securitatea şi asistenţa socialã; Art. 33: Îngrijirea
medicalã.
13 În aceastã tendinţã intrã şi recenta Directivã antirasistã din 29 iunie 2000 şi

urmãtoarele care se pregãtesc pentru asigurarea egalitãţii de şanse.

14 Astfel, dacã UE adoptã o Cartã a drepturilor fundamentale, atunci Convenţia

europeanã va apãrea ca un instrument de ordinul doi, şi acesta „vegheat” cu

mai puţin interes de cãtre statele-membre simultan ale UE şi CoE. Extinderea
Uniunii Europene asupra unui numãr de ţãri de pe continentul european (numãr
semnificativ) va asigura, pentru aceste ţãri, acum acoperite de sistemul CoE, un
instrument mai eficace. Pentru celelalte ţãri, sistemul Consiliului Europei va
funcţiona mai puţin ca un sistem de standarde, cât ca un sistem de asistenţã
pentru reforma legislativ-instituţionalã în domeniu. Lucrul acesta se întâmplã
deja, ţãrile periferice ale CoE fiind foarte departe de nivelul impus de cãtre
jurisprudenţa de la Strasbourg.
8
sistem propriu de drepturi de cãtre Uniunea Europeanã nu este dusã
pânã la ultimele ei concluzii. Completarea acestui sistem l-ar apropia de
statutul unui pilon de Constituţie, iar adoptarea unei legi fundamentale a
UE ar duce la crearea Europei Federale, aceasta putând participa ca atare
la diferite aranjamente internaţionale — incluzând Consiliul Europei. O
Federaţie ar întãri aceste aranjamente, nu le-ar slãbi.

I.3 Evoluţiile economice din Uniune şi primii paşi ai unei

construcţii federale structurate

Tratatul de la Maastricht a stabilit cei trei piloni de rezistenţã ai UE:

Comunitatea Europeanã, Politica Externã şi de Securitate Comunã şi
Politica în domeniile Justiţiei şi Afacerilor Interne. Dintre ele, numai
Comunitatea Europeanã s-a bucurat de instituţii integrate, celelalte douã
rãmânând procese interguvernamentale. Aceasta aratã cã tendinţa de
federalizare europeanã a avansat, pânã la începutul anilor ’90, în
domeniul economic şi a întâmpinat rezistenţã în domeniile cel mai
specifice unei federaţii: justiţia, politica externã şi apãrarea. Aceastã
situaţie a rãmas valabilã, în ciuda intenselor procese comunitare şi la
sfârşitul deceniului, dar cu câteva evoluţii relevante pentru tendinţa
generalã de adâncire a integrãrii.

I.3.1 Piaţa Economicã Comunã

Bazele integrãrii economice, ce urma sã capete forma unei pieţe

comune, au fost puse de Tratatul de la Roma (1957). Prin Tratat au fost
stabilite cele douã politici ale pieţei. Una, vizând spaţiul intern al pieţei
comune, privea eliminarea tuturor barierelor vamale între statele-
membre, cealaltã — dimensiunea externã — viza sistemul de protecţie
faţã de bunurile din afarã16.
În 1979, UE a stabilit un regim al ratelor de schimb, fãcând astfel
operaţional Sistemul Monetar European. Adãugarea, prin Tratatul de la

15 Se manifestã, nu fãrã motiv, temerea subminãrii sistemului pus la punct în

cadrul Consiliului Europei. Walter Schwimmer, Secretarul General al Consiliului
Europei a fãcut ideii Cartei fundamentale a Uniunii Europene o criticã foarte
severã, cerând Uniunii Europene sã adere pur şi simplu la Convenţia Europeanã.
Aceastã tensiune de interese dintre UE şi Consiliul Europei nu apare însã pentru
prima datã. Ea s-a manifestat explicit în momentul acceptãrii Federaţiei Ruse ca
membru al CoE. Acceptarea Rusiei ca membru a reprezentat un compromis,
întrucât era evident, pentru mulţi, cã intrarea Rusiei în CoE va afecta
standardele interne ale Consiliului — ceea ce s-a şi întâmplat, de-ar fi sã dãm ca
exemplu reacţia timidã a CoE faţã de mijloacele folosite în rãzboiul din Cecenia.
La nivelul establishment-ului politic european, decizia de atunci a fost
consideratã drept o concesie fãcutã Rusiei în condiţiile hotãrârii de extindere a
Uniunii Europene — care înseamnã nu numai o protecţie economico-politicã a
membrilor ei, ci şi una militarã, cu efecte strategice asupra raporturilor de forţe
de pe continentul european.
16 Paul Demaret (ed.), Relations extérieures de la Communauté européene et

marché intérieur: aspects juridiques et fonctionnels, Collège d’Europe, 1986

9
Maastricht, a obiectivului unei monede unice, a definit Comunitatea
Europeanã drept o unitate economicã şi monetarã. În 1995, Consiliul
European a decis ca moneda comunã sã se numeascã „euro” şi a stabilit
ca schimbarea monedelor naţionale în moneda europeanã sã se finalizeze
pânã în 2002. Banca Centralã Europeanã, ca instituţie necesarã
completãrii Uniunii Economice şi Monetare, reprezintã cel de-al treilea
stadiu al proiectului.
Realizarea unitãţii economice şi monetare constituie, indiscutabil, cel
mai mare succes al proiectului european. Unitatea economicã şi
monetarã realizatã pânã la sfârşitul anului 2000 de ţãrile-membre ale UE
reprezintã o realitate care va determina — iar în sensul acesta, va trebui
încorporatã în — viitoarea evoluţie politic-instituţionalã a Europei. Felul în
care, totuşi, sistemul economic şi monetar este integrat în ansamblul
instituţiilor Uniunii şi dependenţa funcţiei economico-financiare de
celelalte funcţii ale Uniunii, pune o limitã de netrecut acestui sistem.
Relaţia dintre economic şi social, dintre monedã şi politicã, dintre
economie şi democraţie are mai multe consecinţe.

a) Definirea modelului economic de urmat pentru a stabili natura UE şi

a integrãrii europene implicã opţiunea între o zonã de liber schimb,
o uniune vamalã sau o concertare instituţionalizatã a dezvoltãrii
economice. Doar formula din urmã este, evident, cea care poate
oferi Europei capacitatea de a fi „putere economicã”, aptã a
concura, într-o lume globalizatã, alte puteri economice din Atlantic
şi Pacific. Ca şi aceste puteri economice, ea trebuie sã-şi extragã
eficienţa decizionalã din statutul de putere politicã.
b) Avantajele comparative realizate pânã acum de cãtre UE graţie
cooperãrii specifice orchestrate de ea nu vor putea fi menţinute în
continuare dacã nu se va îmbunãtãţi radical flexibilitatea pieţii
muncii, dacã nu se va pune la punct o politicã bugetarã integratã
aptã a susţine politici armonizate de protecţie şi asistenţã socialã şi
dacã nu se vor mobiliza resursele financiare cerute de nevoia unor
investiţii masive în cercetare şi dezvoltare tehnologicã. Este dificil
de întrevãzut cum se va putea garanta liniştea, stabilitatea şi
prosperitatea unei „Europe sociale” fãrã concentrarea deciziei
politice la nivel continental.
c) Pentru ca virtuţile unificatoare ale EURO sã fie fructificate, este
necesarã o economie europeanã puternicã. O astfel de economie nu
poate fi realizatã — mai cu seamã în contextul creşterii presiunilor
şi exigenţelor sociale — decât prin asigurarea unei conduceri
politice coerente.
d) Accentul pus pe liberalizarea economicã în cadrul pieţii unice
interne europene, în condiţiile retragerii tot mai accentuate a
statelor-naţiuni din economie şi în contextul globalizãrii, a creat un
tot mai supãrãtor şi periculos deficit democratic, constând în
trecerea deciziilor socio-politice de sub controlul instituţiilor
legitimate popular sub cel al cercurilor de afaceri. Cum rezolvarea
problemelor economico-sociale interne ale statelor naţionale,
devenite tot mai mari, mai complexe şi tot mai condiţionate de
10
 interdependenţele mondiale nu poate avea loc decât la nivel
regional şi prin gândire/abordare regionalã (statele-naţiune fiind
prea mici pentru a rezolva problemele mari şi prea mari pentru a
rezolva problemele mici) soluţia la existenţa deficitului de
democraţie, cu un mare potenţial confrontaţional, este reabilitarea
rolului statului prin transferul (parţial) al puterii cãtre structuri
politice suprastatale (singurele capabile sã ţinã în frâu structurile
economice suprastatale).
e) Existã un real pericol ca, pe termen mediu şi lung, dinamica
proceselor economice în interiorul UE sã scadã, economia
europeanã stagnând din cauza: birocratizãrii instituţiilor UE;
insuficientei flexibilitãţi pe piaţa muncii; creşterii presiunilor şi
incoerenţelor sociale; nivelului relativ redus al fondurilor investite în
cercetare şi dezvoltare tehnologicã; menţinerii pieţii europene la
dimensiuni relativ mici; efectului destabilizator al migraţiei
(plecarea creierelor corelatã cu intrãrile ilicite purtãtoare de
tensiuni culturale, corupţie şi criminalitate).
f) Dezbinarea membrilor UE în ceea ce priveşte EURO şi pierderea
continuã de putere a monedei comune în concursul cu dolarul
american vor duce inevitabil la creşterea euroscepticismului.
Euroscepticismul este greu de combãtut fãrã proiectarea unor
instituţii politice europene solide.
g) E posibil ca disparitãţile economico-identitare sã determine o
reducere a puterii economice europene, indiferent dacã UE va primi
noi membri a cãror asimilare va mai consuma noi energii sau dacã
se va amâna începutul „extinderii reale”. Cheltuielile necesare
pentru edificarea stabilitãţii politice, economice şi sociale a Europei
Orientale, inclusiv pentru îmbunãtãţirea convieţuirii inter-etnice şi
inter-confesionale reprezintã o altã provocare economicã.
Cheltuielile vor fi diminuate numai dacã procesul unificãrii europene
se produce mai repede. Chiar şi atunci, aceste cheltuieli vor fi o
povarã pentru economia europeanã — însã, cel puţin, va exista
perspectiva unei reluãri a creşterii sãnãtoase în urmãtorii 10-15 ani.
h) Adoptarea scenariului extinderii amânate — fiecare candidat este
admis la o datã diferitã la care îndeplineşte o serie de criterii, în
primul rând legislative şi economice — va conduce la
provincializarea economicã şi pe cale de consecinţã, politicã, a
Europei, ceea ce va putea genera, în timp, chiar o fracturare internã
a Uniunii. (Printre candidaţii la o mişcare centrifugã se aflã
Germania). Alternativa, un scenariu al „extinderii rapide” care
presupune o integrare economicã structuratã 17, — ceea ce ar putea
însemna candidaţi primiţi în structurile economice mai repede decât
alţii cât şi membri incluşi doar în anumite proiecte, potrivit gradului
lor de performanţã în atingerea standardelor economice —
presupune însã o integrare politicã aprofundatã cu toţi membrii.

I.3.2 Bugetul Uniunii

17 „Cu mai multe viteze”, conform formulãrii obişnuite.

11
 Bugetul Uniunii Europene se formeazã anual şi se supune principiilor
clasice ale bugetelor naţionale: principiul echilibrãrii bugetului 18, principiul
universalitãţii bugetare19, principiul neafectãrii bugetului20, principiul
specializãrii bugetare21, principiul publicitãţii bugetare 22. Adoptarea sa
urmeazã procedura: (a) estimarea cheltuielilor fãcutã de fiecare instituţie
comunitarã; (b) întocmirea de cãtre Comisia Europeanã, pe baza acestor
estimaţii, a anteproiectului de buget; (c) deliberarea anteproiectului de
cãtre Consiliul Miniştrilor şi adoptarea, de cãtre acesta, a unui proiect de
buget; (d) transmiterea bugetului cãtre Parlamentul European, care îl
negociazã cu Consiliul de Miniştri — prin amendamente acceptate sau nu
de cãtre Consiliu. Execuţia bugetarã se face de cãtre Comisia Europeanã,
prin decizia Consiliului de Miniştri, cu consultarea prealabilã a
Parlamentului European şi cu avizul Curţii de Conturi.
Este de notat cã nu acesta a fost sistemul de la început, ci el este
rezultatul unei evoluţii interne. Situaţia de astãzi reflectã logica unui
sistem care s-a impus instituţiilor Uniunii, nevoie a adaptãrii acestora la
necesitãţile inerente unui mecanism bugetar. Este un exemplu
convingãtor asupra existenţei unor factori care acţioneazã „obiectiv”
asupra evoluţiei Uniunii Europene.
Decizia, realizarea şi cheltuirea bugetului Uniunii Europene indicã o
tendinţã federativã. În primul rând, adoptarea bugetului dã Parlamentului
European o putere realã — prin necesitatea votului sãu —, putere pe care
nu o are în alte domenii ale vieţii Uniunii. Apoi, tot în domeniul bugetului
a fost impus un mecanism de prevalare directã a taxelor23. Acesta poartã
în logica sa sensul unei construcţii federale, legatã de „cedarea unor
atribute ale suveranitãţii naţionale, aşa cum este şi cazul suveranitãţii
fiscale pe care statele-membre ale UE înţeleg sã o împartã cu instituţiile
de mai sus. În acest domeniu, modelul comunitar se aseamãnã cu cel
federal, unde suveranitatea fiscalã se împarte pe mai multe paliere,

18 Tratatele amintite cer ca veniturile şi cheltuielile sã se înscrie în sume globale,

fãrã soldarea acestora.
19 Tratatele amintite cer ca veniturile şi cheltuielile sã se înscrie în sume globale,

fãrã soldarea acestora.

20 Depersonalizarea veniturilor care alimenteazã bugetul Comunitãţilor.

21 Parlamentul european adoptã bugetul conform unei clasificãri într-o ordine

unicã şi dupã criterii detaliate.

22 Aceasta include nu numai publicarea bugetului adoptat ci şi a dezbaterii

parlamentare pe marginea proiectului de buget.

23 Având în vedere importanţa datã adoptãrii bugetului anual, de cãtre instituţiile

comunitare, este de aşteptat ca tendinţa aceasta sã participe cu pregnanţã la

identitatea UE. Este de asemenea bine sã amintim, ca observaţie practicã, şi
faptul cã bugetul comunitar este dirijat spre investiţii şi proiecte ale statelor-
membre, interne sau externe Uniunii. Doar o micã parte se cheltuie pentru
funcţionarea instituţiilor Uniunii — 4,7%, pentru anul 1999. UE urmeazã (totuşi)
modelul unei birocraţii ieftine. Structura bugetarã sugereazã, ca urmare,
eficienţa materialã a unei structuri federale care pãstreazã, în privinţa
procedurilor de încasare şi cheltuieli, principiile economicoase ale sistemului
actual.
12
ajungând pânã la comunitãţi mai restrânse din punct de vedere geografic
şi numeric”24.

I.3.3 Politica externã, de securitate şi de apãrare

Tendinţele anterioare, de naturã politicã sau economicã, au fost

invocate pentru a arãta existenţa unor determinaţii oarecum obiective în
evoluţia Uniunii Europene spre o structurã de tip federal. Totuşi,
competenţele tipice delegate instituţiilor la nivel federal de cãtre statele-
membre au în vedere domenii cum sunt politica externã, strategia de
securitate, apãrarea. Tratarea pânã în prezent a acestor funcţii, de cãtre
Uniunea Europeanã, este relevantã pentru tensiunea dintre curentul care
proiecteazã o Uniune de state europene aflate într-o cooperare
aprofundatã (şi consolidatã) şi cel orientat spre o Uniune federalizatã.
Istoria creãrii unei politici externe şi de apãrare comune este lungã şi
puţin glorioasã. Ea ar putea începe cu eşecul planului francez, iniţiat încã
în 1950, de a crea o armatã europeanã integratã şi respins chiar de cãtre
Adunarea Naţionalã a Franţei, în 1954. Tot francezii au fost iniţiatorii
planului de creare a unui grup politico-militar distinct de Statele Unite, la
începutul anilor ’60 (planul Fouchet, dupã numele consilierului în materie
al lui Charles de Gaulle). Iniţiativa a cãzut datoritã opoziţiei daneze şi
olandeze. Prima reuşitã, în privinţa unei „Cooperãri politice europene”,
dateazã din 1970, ca urmare a deciziei luatã în acest sens la summit-ul
de la Haga, în 196925. „Construcţia” revenea la o reţea de miniştri de
externe, directori politici şi diplomaţi care se întâlneau regulat pentru a
schimba informaţii şi a-şi coordona politica externã. În 1987, Comisia
Europeanã a primit, prin Actul Unic European, competenţe în domeniul
aspectelor politice şi economice ale securitãţii (art. 30.1). Dar şi dupã
aceastã datã, politica externã şi de securitate a Uniunii Europene s-a
redus mai mult la declaraţii, marele ei eşec fiind incapacitatea de a defini
o poziţie comunã Uniunii în privinţa rãzboiului din Golf şi a crizei
iugoslave.
Un nou cadru de tratare a acestor teme s-a produs prin adoptarea
Tratatului de la Maastricht şi prin stabilirea celor trei piloni de rezistenţã
ai UE. Am amintit cã dintre aceştia, numai Comunitatea Europeanã s-a
bucurat de instituţii integrate, celelalte douã rãmânând procese
interguvernamentale. Limitele acestei situaţii au fost rapid resimţite.
Pactul Balladur, devenit ulterior Pactul de Stabilitate, a arãtat limitele
unor politici negociate de reprezentanţi naţionali, în aceastã materie,
comparativ cu formula unei politici instituţionale26. Dar situaţia din fosta
24 Hoaghea Cãtãlin, Bugetul Uniunii Europene şi atribuţiile instituţiilor
comunitare în procesul bugetar, Lucrare de diplomã, Facultatea de ªtiinţe
Politice, SNSPA, Bucureşti 2000
25 Simon J. Nuttal, European Political Co-operation, Oxford, U.K., Clarendon

Press, 1992
26 Faptul cã numele acestei politici se regãseşte peste ani în numele „Pactului de

stabilitate (pentru Europa de Sud-Est) sugereazã constanţa obsesiilor celor care

pregãtesc, în UE, politica comunã externã şi de securitate. A fost sau nu
exerciţiul Pactului Balladur un eşec ori un succes al unei politici comune
13
Iugoslavie a rãmas mai departe modelul eşecului pentru limitele
structurale ale unei Uniuni chiar „aprofundatã” în urma momentului
Maastricht–1992.
Conferinţa interguvernamentalã care a dus la adoptarea Tratatului de
la Amsterdam (iunie 1997) a introdus o serie de noutãţi instituţionale,
pentru realizarea cooperãrii în domeniul politicii externe. Au fost create
grupul de analizã şi planificare de politicã externã a Consiliului de Miniştri
al UE şi a fost numit un Comisar pentru politicã externã.
Rezoluţia politicã de la Köln a cerut ca „Uniunea Europeanã sã fie
dotatã cu mijloacele şi capacitãţile necesare pentru a asigura asumarea
responsabilitãţilor sale în materia unei politici europene în domeniul
securitãţii şi apãrãrii”. Un pas relevant a fost decizia summit-ului de la
Köln, din iunie 1999, de a crea instituţia Înaltului reprezentant pentru
politica externã şi de securitate şi numirea în aceastã poziţie a lui Javier
Solana. Ansamblul atribuţiilor Înaltului reprezentant intrã uneori în
competiţie cu atribuţiile Comisarului European pentru Politica Externã 27,
cu prerogativele în materie de politicã externã ale Consiliului Miniştrilor
de Externe, ale Comisiei Europene şi a preşedinţiei UE.
În ceea ce priveşte dimensiunea pur militarã a Uniunii, unii analişti
considerã cã aici evoluţia a fost cea mai slabã, iar perspectivele, cele mai
puţin promiţãtoare. În acest domeniu, divergenţele între statele-membre
s-au manifestat cel mai acut28. În mod firesc, apãrarea Uniunii a fost
înţeleasã în sensul dezvoltãrii relaţiei cu Uniunea Europei Occidentale —
organizaţie gânditã ca un cadru de apãrare comunã europeanã de cãtre
ţãrile-membre care au aderat la tratatul din 1954 ce a dat numele
organizaţiei29. În ceea ce priveşte UEO însãşi, ea nu şi-a construit vreo
comandã militarã integratã şi nici un cartier, ceea ce a fãcut ca alianţa sã
rãmânã pe hârtie.
O încercare de relansare a UEO a avut loc în anii ’80, prin lãrgirea
competenţelor (de principiu) la Roma, în 1985 şi Haga, şi primele acţiuni
comune (1988) — experienţã dezvoltatã în timpul rãzboiului din Golf.
Tratatului Uniunii Europene (1993) i s-a anexat o declaraţie a statelor-
membre ale UEO, prin care acestea recunoşteau „necesitatea de a
dezvolta o identitate de securitate şi apãrare proprie ... drept
componentã de apãrare a UE”. În anii urmãtori, UEO s-a structurat şi

europene? El a avut fãrã doar şi poate efecte asupra definirii regulilor pe care
ţãrile doritoare de integrare urmau sã le înveţe şi sã le respecte (vezi Gabriel
Andreescu, Valentin Stan, Renate Weber, „Pactul de Stabilitate în Europe:
interesele României”, în Studii internaţionale, nr. 1, 1995, pp. 5–11.)
27 Actualul Comisar este Chris Patten.

28 Cum ar fi opoziţia dintre Franţa şi Statele Unite relativ la relaţia dintre o

capacitate militarã europeanã şi NATO. Franţa, care în deceniile şapte şi opt

cerea insistent crearea unui instrument militar european a fost totuşi şi ea
reticentã sã renunţe la prerogativele naţionale în domeniu. (Philip H. Gordon, A
Certain Idea of France: French Security Policy and the Gaullist Legacy, Princeton,
N.J.: Princeton University Press, 1993)
29 Tratatul era amendarea convenţiei din 1948 dintre Franţa, Marea Britanie şi

ţãrile Beneluxului, la care a aderat şi R.F. Germania.

14
lãrgit, în contextul afirmãrii, de cãtre NATO (în 1994), a sprijinului sãu
pentru dezvoltarea unei Identitãţi de securitate şi apãrare europene.
Evoluţia în sensul unei structuri şi politici de apãrare a UE exprimã în
aceeaşi mãsurã o neîmplinire. În realitate, momentul Maastricht a fost
ratat în mãsura în care dincolo de o declaraţie formalã (UEO este în
acelaşi timp „pilonul european al Alianţei Nord-Atlantice” şi „braţul de
apãrare al UE”), nu s-a realizat nici o legãturã substanţialã între UE şi
UEO. La summit-ul de la Amsterdam, Marea Britanie şi statele neutre au
blocat propunerea Franţei şi a Germaniei (susţinutã de Italia, Spania,
Belgia, Luxemburg şi Grecia) de a se institui o agendã a unirii UE şi UOE,
relaţia rãmânând la nivelul „cooperãrii extinse”.
Înaltul reprezentant pentru politica externã şi de securitate a stabilit în
1999 ca obiectiv evaluarea capacitãţilor militare ale Europei; crearea unui
nou Comitet politic şi de securitate şi a unui Comitet militar al UE sprijinit
pe un stat major cu atribuţii de aviz şi consiliere; o nouã Unitate de
planificare şi alertã rapidã30. Aranjamente în acest sens au fost stabilite
cu ocazia Consiliului european de la Tampere (15–16 octombrie 1999).
Aceste detalii aratã cã „politica externã şi de securitate comunã” mai
are câţiva paşi buni de fãcut pânã va deveni o adevãratã realitate
instituţionalã a UE, nu doar un aranjament politic al reprezentanţilor
ţãrilor-membre. Presiunea în direcţia „supra-naţionalizãrii” este însã
evidentã. Competiţia dintre recunoaşterea eşecurilor de pânã acum,
sentimentul cã materia politicii externe şi de securitate rãmâne un
domeniu fundamental, pe care statele îl pãstreazã cu gelozie şi analiza
perspectivelor UE într-o lume globalizatã îndreaptã lucrurile spre o logicã
federalã. Dar ea nu se poate realiza plecând de la voinţa tehnocraţilor
afacerilor externe şi militare, ci numai dintr-o reevaluare politicã a
proiectului Uniunii Europene.
Chiar acestea sunt şi concluziile lui Philip Gordon, analist al temelor de
securitate: „...adâncirea Uniunii, relaţiile continue şi lipsa — dupã
patruzeci de ani de integrare — a unei identitãţi europene în mãsurã sã
permitã delegarea de suveranitate la instituţii centralizate aratã cã în
materie de politicã externã cooperarea va rãmâne în continuare limitatã,
fragmentatã şi la nivel guvernamental. Eliminarea rãzboiului şi a
competiţiei de securitate între statele Europei occidentale este o
realizare substanţialã; cum se vor elimina distincţiile în materie de politici
externe şi de securitate naţionale rãmâne însã greu de vãzut”31.

I.5 Pletora deciziilor, limitele tehnico-funcţionale ale actualului

aranjament Unional

În momentul naşterii Comunitãţii Cãrbunelui şi a Oţelului, problema

principalã care preocupa Europa era una politicã — pãstrarea pãcii —, iar
nu una economicã — combaterea sãrãciei prin creşterea eficienţei
economice — deşi şi aceastã din urmã temã era la fel de actualã. Atunci
30 Javier Solana, „Réussir l’Europe: une nécessité permanente”, Politique
étrangère, 1999, nr. 4, pp. 883–889
31 Philip H. Gordon, „Europe’s Uncommon Foreign Policy”, International Security,

vol. 22, nr. 3, p. 100

15
s-a observat cã în loc de a garanta pacea prin reducerea, sub
supraveghere internaţionalã, a forţei economice a Germaniei, obligatã, în
acest sens, la plata unor despãgubiri de rãzboi, este preferabil sã fie
dezvoltate şi exploatate în comun resursele şi industriile apte, în general,
a spori puterea militarã a statelor. Dezvoltarea în comun a resurselor
destinate apãrãrii a creat, apoi, premisele pentru definirea unei politici
comune de securitate, care a avut o anumitã coerenţã, din pãcate, doar
atâta timp cât a existat marele duşman comun reprezentat de blocul
sovietic. Concluzia este, în orice caz, cã la baza UE a stat un proiect
politic realizat prin mijloace economice.
Pe mãsura trecerii timpului, „procesul european” anterior evoluţiei UE
de astãzi s-a „economizat” şi birocratizat creând o adevãratã „pletorã
proceduralã”32. S-a economizat din punctul de vedere al obiectivelor.
Bunãstarea a devenit mai importantã decât securitatea şi de aceea, în
prezent, când securitatea celor 15 este ameninţatã de instabilitatea
Estului, Uniunea nu este pregãtitã sã-şi reducã bunãstarea în schimbul
unei securitãţi sporite. S-a birocratizat din punctul de vedere al
managementului: puterea în cadrul UE a fost acaparatã de „birocraţii de
la Bruxelles”, care o exercitã în mod netransparent şi, într-un sens,
nelegitim, întrucât nu le-a fost încredinţatã prin alegeri.
Ca birocraţi şi tehnocraţi, funcţionarii Uniunii Europene nu pot decât sã
administreze, sã gestioneze şi deci, sã conserve o anumitã situaţie,
nefiind nici în mãsurã şi nici interesaţi de a o schimba. Ei lucreazã pe
baza şi prin intermediul normelor şi normativelor pe care le dezvoltã în
permanenţã cu convingerea cã orice problemã se poate rezolva exclusiv
printr-o reglementare nouã, presupus adecvatã. Aţa a apãrut „acquis-ul
comunitar”, compus din câteva zeci de mii de pagini pe care, desigur,
foarte puţini dintre „cetãţenii Uniunii” le-au citit sau le-au asimilat în
totalitate.
Logica de tip „tehnocratic” este, în mod firesc, aceea de a face
cooperarea — în primul rând economicã — a membrilor Uniunii, cât mai
profitabilã pentru ei. Concepţia de extindere a UE porneşte de la ideea
promovãrii intereselor limitate ale actualilor membri şi nu de la interesele
general-europene, evident mult mai cuprinzãtoare. Uniunea Europeanã —
extinsã sau nu — şi Europa Unitã apar a fi douã entitãţi diferite, pentru
cea din urmã cea dintâi fiind tot mai mult o parte a problemei decât o
parte a soluţiei33.

32 „Primul şi cel mai important defect este faptul cã solicitãrile persistente

creeazã o masã opacã de structuri şi politici, folosind o pletorã de diferite
proceduri menite sã rãspunde unor arii specifice ale vieţii economice şi sociale,
cu care cetãţenii statelor-naţiune cu greu de pot identifica”. (Cheryl Saunders,
„The Constitutional Arrangements of Federal Systems: A Sceptical View from the
Outside”, în Joachim Jens Hesse and Vincent Wright, Federalizing Europe. The
Costs, Benefits, and Preconditions of Federal Political Systems, p. 42)
33 Atitudinea liderilor politici ai Uniunii este, din fericire, foarte variatã şi ea are

deseori în vedere şi problema europeanã, nu numai cea îngustã a UE. Un model

al acestei diversitãţi a fost dezbaterea recentã dintre ministrul german al
Afacerilor Externe, Joschka Fischer, promotor al ideii unei Uniuni Federale şi
ministrul francez de Interne, Jean-Pierre Chevènement, susţinãtor al conceptului
16
 I.5 România, ca actor politic internaţional, autor al unor politici
sub-regionale, regionale şi geo-politice

România nu-şi poate imagina rezolvarea problemelor sale decât într-un

context regional. O asemenea aserţiune este în mod egal valabilã, fie cã
se au în vedere problemele curente ale naţiunii sau capacitatea ei de a
micşora, pe termen mediu şi lung, distanţa care o separã de plutonul
mijlociu al democraţiilor consolidate şi al economiilor prospere din
Europa.
În consecinţã, este vital pentru România sã conceapã o ofertã de
politicã internaţionalã care sã compenseze handicapurile cronice ale
politicii sale interne. O bunã politicã externã este, astfel, pentru România,
singura sursã de valoare adãugatã aptã sã acopere deficitul de
performanţã pe plan intern. Prin aceasta, politica externã româneascã
tinde sã se autonomizeze.
Mai mult decât ca piaţã, România poate interesa ca agent apt sã
susţinã cu eficacitate politica subregionalã a puterilor regionale şi
globale. Aceasta este adevãrat în legãturã cu patru regiuni: Europa
Centralã (a se vedea relaţiile bilaterale, trilaterale, tetralaterale etc. cu
Ungaria, Polonia, Austria, Slovenia); Europa de Est (relaţiile cu Ucraina,
Moldova şi eventual chiar Rusia); Europa de Sud-Est; zona Mãrii Negre (şi
eventual a Transcaucazului — cel puţin de Vest). Câteva din aceste zone
intrã în aria de preocupare (în aria de securitate) americanã,
demonstrând cã ele au o semnificaţie nu numai europeanã, ci şi euro-
atlanticã. Aici, România ar putea interveni ca mediator şi moderator, ca
factor de corecţie a unor stãri de fapt cu potenţial ridicat de risc sau cu
potenţial scãzut de evoluţie pozitivã.
În toate aceste zone, România poate fi pivotul unor formule de
colaborare sub-regionalã care ulterior ar constitui:
— componente-pãrţi ale structurii de rezistenţã a unei federaţii
paneuropene;
— o vecinãtate prietenoasã pentru o federaţie paneuropeanã.
Având în vedere experienţa formulelor de colaborare regionalã, ar fi
contextul sã ne întrebãm dacã experienţa invocatã nu ar fi un îndemn sã
gândim o „Europã a regiunilor” ca pe o formulã opusã Federaţiei
Europene. Nu susţinem aceastã tezã, dimpotrivã, cele douã nu se exclud.
Dacã, într-adevãr, statul naţional urmeazã sã se descentralizeze mergând
pe calea subsidiaritãţii şi a devoluţiei, el va trebui, nu mai puţin, pentru
problemele pentru care este prea slab spre a gãsi o soluţie, sã transfere
competenţa unor structuri transfrontaliere care reconstituie spaţii istorice
tradiţionale. Acestea sunt mai adecvate pentru desfãşurarea unor
activitãţi civice şi economice, debarasate de ameninţarea conflictelor
identitare şi totodatã, apte a promova idealuri culturale naţionale fãrã a
le lega de suportul teritorial ori a pune în discuţie modificãri de frontiere.
O uniune politicã la nivelul întregului continent ar fi prea departe şi prea
mare faţã de dimensiunea unor asemenea probleme. De aceea,
unei Uniuni de state naţionale.
17
asemenea structuri intermediare s-ar putea dovedi potrivite, evident, cu
condiţia ca ele sã se manifeste într-un cadru coerent organizat de
instituţiile continentale/federale. În mãsura în care România ar contribui
la constituirea şi funcţionarea unor structuri sub-regionale/regionale, ea
ar aduce un serviciu cert procesului de formare a sistemului (federal) de
conducere şi de administrare general european şi în acelaşi timp, şi-ar
satisface propriile interese prin propria-i integrare convenabilã în sistem.

I.5.1 Interesele României şi procesul de integrare în Uniunea

Europeanã

Din fericire, interesele popoarelor europene nu sunt contrare, nu intrã

în coliziune cu interesele românilor. Din contrã, cele douã interese
converg prin acomodarea reciprocã a unor naţiuni distincte, la un proiect
care fructificã o identitate mai bogatã decât fiecare dintre identitãţile
actuale. Cum se poate acorda interesul României cu cel al Uniunii
Europene?
Autorii sunt ferm convinşi cã popoarele Europei şi ale lumii nu pot
decât sã profite de o Europã adâncitã şi lãrgitã. Ca urmare, România este
interesatã: (a) sã se integreze în UE; (b) sã se integreze într-o Uniune
Europeanã cu o structurã cât mai fermã; (c) sã asigure un proces de
evoluţie european care sã permitã absorbţia în construcţia europeanã a
unor state care au nevoie de mai mult timp pentru a atinge standardele
specifice integrãrii.
Interesele româneşti sunt corelate cu douã tipuri de standarde. Unele
ar fi standarde ferme, nenegociabile, fiind specifice valorilor etico-politice.
Prin statutul lor, ele pot structura spaţiul socio-politic românesc, atât de
deficitar în domeniul statului de drept, al egalitãţii de şanse, al
solidaritãţii sociale. Ele depind de voinţa politicã, de aceea, stadiul actual
în care se aflã România nu reprezintã, în sine, un obstacol insurmontabil.
Celelalte standarde trebuie sã fie suficient de flexibile — în primul,
cerinţele din domeniul economic. Întrucât ele presupun timp, resurse etc.,
este nevoie de asigurarea unui timp suficient de lung pentru ca statele
deficitare sã le poatã atinge fãrã sã fie pus în primejdie însuşi procesul de
construcţie europeanã. Apoi, ar fi un avantaj decisiv posibilitatea de a
cuceri acquis-ul comunitar din interiorul Uniunii, nu din afara lui. Iatã de
ce o federaţie „flexibilã”, definitã politic, pare mai capabilã sã se
adapteze varietãţii situaţiilor din ţãrile candidate.
Referindu-ne la „interesele României”, dãm acestei formulãri un sens,
desigur, diferit de cel primitiv. Dacã „interesul naţional este definit prin
prudenţã şi judecatã pozitivã”, dacã „el permite observatorului sã aşeze
acţiunile specifice într-un context mai larg şi sã judece
necontradictoriu”34, atunci interesele noastre trebuie vãzute în corelarea
lor cu interesele legitime ale altora şi în aşezarea lor în timp. Iatã de ce
promovarea intereselor României în procesul de integrare în Uniunea
Europeanã presupune dialogul permanent cu interesele actualelor
membre al UE, interesele altor state interesate — precum Republica
34W. David Clinton, The Two Faces of National Interest, Louisiana State
University Press, Baton Rouge and London, 1994, p. 252
18
Moldova — şi interese globale, în conexiune cu efectele unei federalizãri
europene asupra Americii.
Am putea indica cel puţin douã criterii exprimând interesul naţional:
(a) corelarea problemelor proprii de îndeplinire a standardelor economice
şi sociale ale UE cu statutul de ţarã micã sub-dezvoltatã;
(b) responsabilitatea pentru viitorul Republicii Moldova;
(a) Dupã dispariţia mecanismului de echilibru şi control specific
sistemului bipolar, prin noua dezordine internaţionalã subsecventã
încheierii rãzboiului rece, s-a revenit, într-o oarecare mãsurã, în mod
spontan, la „concertul puterilor”. Aceasta face ca logica oricãror
programe de cooperare şi de asistenţã interguvernamentalã sã fie
subsumatã consensului marilor puteri şi intereselor lor pe care le
circumscrie. Un atare aspect afecteazã România cu atât mai mult cu cât,
faţã de numãrul candidaţilor eliberaţi din fostul lagãr sovietic şi care bat
la porţile UE, aceasta nu mai poate mobiliza, se pare, eforturile pe care
Grecia le-a depus ulterior primirii sale în Uniune.
Din aceste motive, statele mici sunt astãzi mai interesate decât statele
mari în a ieşi dintr-o aşa-zisã cooperare interguvernamentalã în cadrul
cãreia aspiraţiile şi demnitatea lor sfârşesc prin a fi mai totdeauna
marginalizate. Ele au motive sã se orienteze spre o structurã
instituţionalã suprastatalã care ar acţiona potrivit unor reguli clare şi în
mod transparent. Dacã nevoile constituţionale ale unei astfel de structuri
instituţionalizate ar fi corect stabilite, atunci s-ar cunoaşte de la început
atât normele conform cãrora se va proceda cât şi modul în care
redistribuţia veniturilor va crea oportunitãţi pentru echilibrarea dezvoltãrii
economice şi sociale a naţiunilor participante. România este interesatã în
mod obiectiv de aceastã soluţie. Astfel, drepturile şi obligaţiile sale ar
cãpãta predictibilitate iar aspiraţiile sale ar putea fi realist dimensionate
şi efectiv înfãptuite. Pe o atare bazã s-ar garanta stabilitatea şi
securitatea prin cooperare, prin transparenţã şi prin dialog multicultural.
Trebuie adãugat şi faptul cã România este prea mare pentru a fi uşor
asimilatã într-un sistem de cooperare interguvernamentalã şi totodatã
prea micã pentru a nu putea fi ignoratã sau pentru a impune respect. În
atare condiţii, numai integrarea sa negociatã într-o construcţie europeanã
comunã, stabilã şi instituţionalizatã îi poate oferi o nişã convenabilã,
şansa de a juca un rol continental corespunzãtor atât aşteptãrilor sale cât
şi potenţialului sãu.
Dar, mai mult decât argumentele anterioare, ce privesc natura relaţiilor
care se stabilesc într-o comunitate structuratã de state, problema
României este cea a dificultãţii, se pare, aproape insurmontabile, de a
atinge integrarea politicã ca rezultat al succesului integrãrii economice (şi
nu invers). Raportul Comisiei Europene din 8 noiembrie 2000 aratã, din
punctul acesta de vedere, dramatic35. Comisia calificã reforma
35 Ceea ce nu înseamnã cã nu existã critici şi din punct de vedere al criteriilor
politice. În ceea ce priveşte tratamentul romilor, Comisia Europeanã îşi exprimã
preocuparea pentru înaltul nivel de discriminare la care sunt aceştia supuşi. Deşi
anumite ameliorãri au putut fi notate în domeniul judiciar, reforma trebuie
neapãrat continuatã şi consolidatã. Instituţiile democraţiei româneşti sunt bine
stabilite dar procesul decizional rãmâne slab. Este criticatã, în particular,
19
administrativã ca foarte limitatã. Ea deplânge slãbiciunea mãsurilor
pentru eradicarea corupţiei. „România nu poate fi privitã ca având o
economie de piaţã şi nu este capabilã sã suporte pe termen mediu
presiunea competiţionalã şi forţele pieţii din Uniune. Perspectivele sale
economice nu au fost ameliorate substanţial”. Mediul macro-economic
este fragil, mediul legislativ şi cel instituţional sunt nesigure, economia la
negru a crescut, investiţiile au scãzut. Disciplina financiarã, crearea unui
mediu de afaceri prietenos şi accelerarea privatizãrii şi restructurãrii
rãmân încã deziderate. Comisia mai criticã crizele din sistemul bancar,
absenţa protecţiei datelor personale, cere reformã structuralã în
agriculturã calificând ministerul de resort ca lipsit complet de experienţã
managerialã. Nerezolvate sunt Codul muncii, acquis-ul în domeniul
telecomunicaţiilor, statutul strãinilor, frontiera de stat, statutul ofiţerilor
de poliţie. În sfârşit, Raportul îşi exprimã îndoiala asupra capacitãţii
instituţiilor româneşti de a administra nivelul crescut al fondurilor Uniunii
Europene.
Negocierile cu Uniunea Europeanã vor continua, ca şi sprijinul Uniunii
pentru România 36. Dar este evident cã progrese în acest domeniu nu pot
fi fãcute într-un mod radical nici mãcar în ceea ce priveşte schimbarea
vitezei de ameliorare 37. Problema are o dimensiune structuralã, nu numai
una de lipsã de voinţã sau competenţã politicã. Iatã de ce o radiografiere
precum cea fãcutã de Comisia Europeanã în Raportul sãu din 2000 aratã
nevoia absolutã a României de a promova curentul de integrare politicã a
Uniunii — în concurenţã cu tendinţa de integrare economicã.
(b) În ceea ce priveşte Republica Moldova, întâietatea intereselor de
integrare ale României în raport cu relaţia specialã cu Republica Moldova
este aproape unanim subînţeleasã. Deşi aceastã aserţiune a fost
susţinutã doar cu caracter excepţional38 şi a fost întâmpinatã cu proteste
vehemente39, totuşi ea reflectã o judecatã şi o realitate practicã curentã.
Ultima probã a acesteia este decizia Ministerului de Interne român de a

obişnuinţa de a legifera prin ordonanţe.

36 În calcul intrã însã şi timpul, cel puţin pentru cã „Timpul accederii la UE va fi

crucial pentru Bulgaria şi România în sensul cã în funcţie de aceasta ele vor

pierde sau vor câştiga”. (Economic Policy Institute and Center for the Study of
Democracy, „Bulgaria and Romania”, în Helena Tang, Winners and Losers of Eu
Integration, The World Bank, p. 118)
37 Cu atât mai mult în condiţiile actualei schimbãri politice, urmând sã conducã

România în urmãtorii patru ani.

38 „România are ca obiectiv esenţial integrarea sa în structurile euroatlantice,

numai aceasta oferind României posibilitatea promovãrii intereselor sale

naţionale, prosperitatea economicã, socialã şi culturalã, ca şi asigurarea
securitãţii în aceastã parte a Europei. Raporturile sale cu Republica Moldova
trebuie subordonate intereselor fundamentale actuale ale României şi nu unor
realitãţi istorice ce au delimitat interesul naţional acum 50 de ani.” (Gabriel
Andreescu, Valentin Stan, Renate Weber, „Relaţiile României cu Republica
Moldova”, Studii Internaţionale nr. 1, 1995, p. 21
39 O sintezã a lor a fost fãcutã de Dan Ionescu, „Straining Family Relations”, în

Transition, nr. 7, 12 mai 1995, pp. 6–9

20
impune, începând cu luna ianuarie 2001, utilizarea paşaportului — nu
doar a buletinului — la graniţa dintre România şi Republica Moldova.
O perspectivã care separã România ireversibil, radical, de Republica
Moldova nu aşazã România sub rigorile unui comportament de eticã
internaţionalã. În plus, o astfel de politicã va crea întotdeauna dificultãţi
interne României40. Viitorul Republicii Moldova este nesigur nu numai
datoritã presiunii economice şi sociale. Ea nu suferã doar de presiunea
externã, în special, cea venitã din direcţia Federaţiei Ruse a cãrei
încurajare a separatismului transnistrean încalcã suveranitatea statului
moldovean. Marea fragilitate a Moldovei este datoratã, dincolo de
actualele dificultãţi practice, de lipsa unui proiect de viitor. În ce spaţiu se
va integra Moldova? În Comunitatea Statelor Independente? Va forma ea
o alianţã cu Rusia, cum este cea încheiatã de Belarus? Autorii moldoveni
vorbesc deseori despre o „Moldovã aflatã în faţa unei alegeri”. Citãm unul
care nu este singular: „Opţiunea de pânã acum, cea de dezvoltare
prioritarã a relaţiilor cu CSI, a fost însoţitã de reforme graduale, mult
prea lente, un grad scãzut de diversificare a partenerilor externi, investiţii
strãine neînsemnate şi o scãdere triplã a PIB-ului în numai şapte ani. O
altã opţiune, examinatã în prezent, este cea a integrãrii europene.”41
În realitate, nu este vorba despre o opţiune a Republicii Moldova. Ci de
o opţiune a decidenţilor europeni pentru un model de evoluţie a
arhitecturii Uniunii Europene care sã prelungeascã graniţa UE la
marginea ei definitã prin separare faţã de Federaţia Rusã. Pentru
România, aşezarea pe continent a Moldovei este încã un argument în
favoarea acestui ultim model de dezvoltare a unei federaţii pan-
europene.

I.5.2 Alianţele României în interiorul în şi exteriorul regiunii

Autorii pleacã de la premisa, poate pentru unii surprinzãtoare, cã

principalul partener al României în Europa este Germania. Aceastã poziţie
este motivatã de argumente ale aşezãrii geografice, istorice, culturale şi
ale aspiraţiilor. În particular, trebuie avut în vedere cã vecinii României
din Europa Centralã şi din Europa de Sud-Est au aceleaşi motive, sau
motive echivalente, sã se orienteze spre Germania. De aici rezultã
avantajele unei posibile sinergii sau, în orice caz, ale evitãrii unor situaţii
conflictuale în chiar zona geograficã de care aparţine România.
În ceea ce priveşte celelalte accente de politicã externã ale României,
trebuie avutã în vedere importanţa relaţiilor cu vecinii, în special cele cu
Ungaria şi Ucraina, şi existenţa unor parteneriate precum cel formalizat
cu Italia. Autorii considerã de asemenea cã Statele Unite, ca putere
globalã, trebuie vãzute şi mai departe ca partener strategic al României.

40 Gabriel Andreescu, „Die Beziehungen zu Moldova und Ukraine aus der

Perspektive einer zukunftigen Schengen-Grenze”, în Iris Kempe, Wim van Meurs,
Barbara von Ow (eds.), The UE Accession States and Their Neighbours, Verlag
Bertelsmann Stiftung, 1999, pp. 277–304
41 Octavian ªofransky, Republica Moldova: Capital Geopolitic, Chişinãu, Ed.

Cartier, 1999, p. 67
21
Continuarea implicãrii majore a Statelor Unite în Europa este atât în
interesul României, al Europei cât şi al Americii.
Concluzia acestui desen, privind harta politicilor României ca actor
internaţional promotor al unor politici sub-regionale, regionale şi geo-
politice ar fi acordarea unei mai mari atenţii şi a unui mai mare
ataşament opţiunilor (privind viitorul UE) ale unor actori precum
Germania şi Statele Unite. În acest sens, opţiunea federalã, argumentatã
în ultimul timp de Germania şi doritã, cel puţin implicit, dintotdeauna, de
America, au din start de primit, pentru un concept românesc al viitorului
UE, un punct în plus.

CAPITOLUL II
CONCEPTUL ROMÂNESC AL UNIUNII EUROPENE

II.1 În ce sens gândim o Federaţie Europeanã?

Pentru motivele explicate şi în virtutea argumentelor urmãtoare,

susţinem proiectul unei Europe Federale. Desigur, arhitectura acestei
Federaţii poate urma modele variate. Dar care este condiţia minimalã ca
viitoarea formã de organizare sã fie o federaţie? Ce ar însemna ca ea sã
fie o confederaţie? Este sau nu este actuala Uniune Europeanã una dintre
cele douã formule structurale pe care le luãm drept referinţã?

II.1.1 Federaţie, confederaţie şi organism federat

O formã de definire a structurii federative este identificarea ei ca stare

intermediarã între cele douã limite care sunt extrema descentralizare şi
respectiv, extrema centralizare. Pe aceastã axã putem avea, la primul
pol, un ansamblu de guverne independente. Renunţarea la independenţa
lor absolutã duce, ca prim nivel de structurare, la o alianţã: prin decizia
comunã a guvernelor se oferã competenţe unei instituţii care sã
împlineascã anumite obiective comune (cum ar fi cele militare în cazul
unei alianţe militare)42. Un grad imediat superior este atins atunci când
guvernele decid crearea unei forme de guvernare centrale, având
autoritate proprie asupra anumitor funcţii. Conform terminologiei clasice,
dacã nu existã o structurã cu puteri legislative asupra guvernelor
membre, atunci este vorba despre o federaţie. Dacã forma de guvernare
centralã are şi astfel de puteri, atunci ne aflãm în faţa unei federaţii — cu
atât mai închegatã cu cât competenţele guvernului central în dauna
competenţelor guvernelor locale sunt mai ample.
În sensul celor spuse mai sus, federaţia este o structurã ierarhicã cu
diferite etaje de împãrţire a competenţelor. Prin ce diferã aceastã formã
de structurare de altele, spre exemplu, ierarhia de competenţe între
guverne şi autoritãţile locale? Observaţia fundamentalã ar fi cã unitãţile
locale asupra cãrora decid autoritãţile centrale pot fi create sau dizolvate
42 William H. Riker, „European Federalism. The Lessons of Past Experience”, în
Joachim Jens Hesse şi Vincent Wright (ed..), Federalizing Europe? The Costs,
Benefits, and Preconditions of Federal Political Systems, Oxford University Press,
1996
22
printr-o decizie arbitrarã la nivel central, pe când acest lucru nu este
posibil în cazul statelor-membre ale unei federaţii, care s-au unit în
virtutea presupoziţiei cã îşi vor pãstra indefinit identitatea43.
Acesta ar fi şi sensul maximal prin care vom înţelege, în continuare, sã
gândim structura federativã: statele-membre îşi pãstreazã suveranitatea
asupra teritoriului. Vorbind despre o federaţie europeanã, nu gândim în
nici fel un nivel de integrare a statelor-membre ale Uniunii Europene care
sã ajungã la negarea suveranitãţii lor teritoriale.
Ceea ce am descris mai sus identificã limita superioarã a nivelului de
integrare europeanã pe care autorii o au în vedere. O limitã inferioarã
privind gradul de integrare ar fi definirea prin raport cu statutul de
confederaţie. O federaţie europeanã existã în mãsura în care vom putea
defini, în cadrul federaţiei europene, o competenţã legislativã centralã.
Dacã nu existã, atunci vorbim despre o confederaţie.
În termenii anteriori, este limpede cã, aşa cum observa Walter
Hallstein, Comunitatea Economicã Europeanã este mai mult decât o
confederaţie fãrã a fi în acest fel o federaţie 44. Dar ce este atunci
Uniunea? Din perspectiva Tratatului de la Roma, mai curând „un cadru
instituţional stabilit prin Tratat şi amendamentele sale care este mai
curând un mijloc, un mecanism, un instrument pentru elaborarea şi
punerea în aplicare a programelor preconizate”45. Sau, în termeni şi mai
generali, un „un cadru regulator şi managerial pentru o economie şi
societate europeanã”46.
Ceea ce a rezultat prin evoluţia Comunitãţilor Europene este o
structurã absolut neconvenţionalã care cu greu poate fi descrisã în raport
cu distincţia clasicã dintre alianţe, confederaţii şi federaţii. Ea este
expresia unui principiu de construcţie funcţional pe care David Mitrany l-a
descris înainte de a începe chiar procesul de integrare europeanã47.
Existã însã cel puţin o dublã deficienţã a procesului şi a rezultatului sãu.
Ele pun într-o nemeritatã umbrã problema disputãrii valorilor politice în
interiorul UE. Dar mai ales, procesul a produs „o pletorã de decizii menite

43 Proprietatea are legãturã cu o altã perspectivã asupra naturii federaţiei,

aceeaşi care reprezintã şi sursa etimologicã: federaţia este rezultatul unei
înţelegeri între pãrţi, care presupune şi înţelegere.
44 Walter Hallstein, Europe in the Making, London, 1972

45 Murray Forsyth, „The Political Theory of Federalism. The Relevance of

Classical Approaches”, în Joachim Jens Hesse and Vincent Wright (eds.), Op. cit..,
p. 28
46 Op. cit.., p. 29

47 David Mitrany, A Working Peace System, London 1944. Este de subliniat

importanţa operei lui David Mitrany — atât de puţin cunoscut în România, ţara
lui de origine — pentru teoriile organizaţionale. Funcţionalismul promovat de el
în domeniu a devenit un curent conceptual constant utilizat în analiza
fenomenelor integraţioniste. (Vezi discuţia asupra funcţionalismului din Andew
Moravcsik, „Preferences and Power in the European Community: A Liberal
Intergovernmentalist Approach”, Journal of Common Market Studies, vol. 31, No.
4, December 1993, pp. 473–482).
23
sã acţioneze prin proceduri specifice”48 care devine — dacã nu a devenit
— o greutate insuportabilã pentru evoluţia Uniunii.
Propunem, pentru aceastã realitate neconvenţionalã, termenul
„organism federat”, dar nu în sensul cã „acest organism” ar fi rezultatul
federalizãrii, ci în sensul unei etape a unui proces de federalizare. Faptul
cã stadiul federalizãrii va fi sau nu atins în final are mai puţinã importanţã
pentru valabilitatea acestui concept.

II.2 Uniunea Europeanã şi Federaţia Europeanã ca proiect

politic

Drumul spre Uniunea Europeanã de astãzi a început în a doua jumãtate

a anilor ’40, când Europa se afla sub trauma proaspãtã a rãzboiului
mondial. Crearea Mişcãrii Europene, la Congresul de la Haga, în 1948,
lansarea ideii unui Consiliu al Europei, planul Schuman, prin care
„Guvernul francez propunea aşezarea întregii producţii franco-germane
de cãrbune şi oţel sub o Înaltã Autoritate comunã, într-o organizaţie
deschisã la participarea altor ţãri europene” 49 au avut un obiectiv esenţial
politic: prezervarea pãcii pe Continent. Dezbaterea din acei ani preconiza
crearea unei comunitãţi de apãrare europeanã şi a unei comunitãţi
politice europene gândite în mare mãsurã în sensul teoriei şi practicii
federale50. Toate acestea s-au schimbat o datã cu eşecul discuţiilor
asupra celor douã comunitãţi amintite şi semnarea Tratatului de la Roma.
Constituirea Comunitãţii Europene a Cãrbunelui şi Oţelului în 1951, a
Comunitãţii Europene pentru Energia Atomicã în 1957, a Comunitãţii
Economice Europene (Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958),
fuzionarea celor trei comunitãţi în 1967 şi dezvoltãrile aduse de Actul
Unic European (1986), apoi de Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam
au direcţionat evoluţia Comunitãţilor Europene spre un „cumulative
functional phenomenon with no precise or definable end 51“ Determinaţiile
economice şi birocratice în logica a ceea ce a devenit Uniunea Europeanã
s-au dezvoltat permanent, în dauna dimensiunii sale politice.
În acest moment, energia sistemului tehnocratic/birocratic având ca
origine vechiul proiect, al unei Europe în care pacea sã fi devenit
ireversibilã, aproape şi-a epuizat resursele. Este nevoie de o nouã voinţã
politicã, care sã depãşeascã obiectivul prosperitãţii economice imediate,
în favoarea unui proiect cu mizã mai înaltã.
Susţinem proiectul unirii întregului potenţial uman european în scopul
creãrii unui continent al prosperitãţii, al unei civilizaţii cu valori umane
superioare, aşa cum au fost ele cel mai bine definite în cadrul Uniunii
Europene. Realizarea unei Federaţii Europene, extinzând actualele
graniţe ale UE la nivelul maxim fezabil, înseamnã crearea unui organism

48 Murray Forsyth, Op. cit.., p. 42

49 Declaraţia lui Robert Schuman, 9 mai 1950
50 Volumul de referinţã pentru analiza atitudinilor acelei perioade este A.W.

Macmahon, Federalism: Mature and Emergent, 1955

51 Murray Forsyth, „The Political Theory of Federalism: The relevance of Classical

Approaches”, Op. cit.., p. 27

24
capabil sã apere, sã aprofundeze şi sã promoveze, în contextul actualei
lumi aflate în proces de globalizare, tipul de existentã umanã pe care
Europa îl considerã drept model. Continuarea actualei forme de extindere
a UE, prin înglobarea ţãrilor pe mãsurã ce acestea ating performanţele
sale economice, este ilogicã. Ea pune înainte condiţii de natura
mijloacelor, în defavoarea elementului substanţial, care sunt valorile. O
datã ce ţãrile Continentului şi-au asumat valorile, trebuie acceptat un tip
de alianţã al lor în care, desigur, performerii sã nu fie ţinuţi pe loc de
cãtre cei mai puţin pregãtiţi. Schema simplã a acestei logici este
realizarea instantanee — dar desigur, pregãtitã cu grijã — a unei uniuni
de tip federativ între toate statele europene simpatetice acestui proiect.
Aderarea la diferite substructuri ale federaţiei (zona euro etc.) se va face
însã în timp, pe mãsura atingerii condiţiilor specifice.

II.2.1 Orizontul de timp al federalizãrii

Evaluarea evoluţiei probabile, în urmãtorii ani, a Uniunii Europene

trebuie consideratã parte integrantã a unui „proiect” asupra viitorului
Uniunii. Într-adevãr, pentru a fi conexat la ele, proiectul are obligaţia sã
se raporteze la procesele în curs. Pentru a fi realist, el trebuie sã prevadã
când presiunea pentru transformarea Uniunii în sensul proiectului va
atinge un nivel decisiv. În sfârşit, pentru a fi vizionar, este necesar ca
modelul sã indice limita de la care trebuie neapãrat pãrãsitã logica vechii
structuri a UE, în favoarea Federaţiei Europene.
Dupã opinia noastrã, Uniunea Europeanã îşi va definitiva, cam pânã
prin 2004, proiectele decise anterior, în principal, reforma instituţionalã,
uniunea monetarã şi construcţia sistemului de politicã externã şi de
securitate comunã52. În ceea ce priveşte integrarea primelor ţãri
candidate, pragul anilor 2002-2003 pare din ce în ce mai greu de
susţinut. (Lucrul acesta a început sã fie anunţat, off-record, de numeroşi
experţi implicaţi în proces şi este confirmat de declaraţiile principalului
candidat, care este Polonia.) Este probabil ca, o datã cu anul 2004,
câteva state mici, nerelevante ca aport şi semnal politic — Slovenia,
Cipru, Malta, Estonia — dar şi Ungaria sau Polonia sã finalizeze
negocierile de aderare, devenind membre al Uniunii în cadrul actualei
structuri. Dar deja la aceastã datã va începe epuizarea energiei
integraţioniste. Efortul includerii principalelor ţãri aflate în procesul de
aderare va fi resimţit cu toatã greutatea nu numai la nivel de resurse, ci
sub aspectele sale psihologice. Evoluţia fenomenului globalist va presa în
sensul marginalizãrii Uniunii Europene, dacã ea îşi pãstreazã actuala
logicã. Toate acestea constituie un context propice apariţiei unui
fenomen de fãrâmiţare internã. (Un factor ar putea fi tentaţia împlinirii
unor interese conjuncturale în afara Uniunii — vezi semnalele care pot
veni, în acest sens, din zona Federaţiei Ruse.) În sfârşit, tot atunci se va
obţine o imagine mai aproape de realitate asupra posibilitãţii ca statele
candidate, aflate la coada listei de aşteptare — şi care au rezistat pânã
atunci pe lista candidaţilor — sã se integreze în actuala formulã a Uniunii
52 Se aşteaptã luarea unor hotãrâri relevante în acest sens la viitorul summit de
la Nisa — decembrie 2000.
25
Europene. În jurul anului 2006 va fi deci necesar ca arhitecţii Uniunii
Europene sã ia deciziile pentru o reformã radicalã a Uniunii — deciziile
privind Europa Federalã. Ca acest lucru sã fie posibil, sunt necesari câţiva
ani pentru pregãtirea locuitorilor Europei, ca aceştia sã înţeleagã şi sã
accepte un asemenea proiect. Având în vedere propunerea unei Europe
Federale structurate, în care acceptarea politicã se poate produce
imediat, substructurile federale trebuie la rândul lor pregãtite, pentru
pragul anului 2006. Iatã de ce într-un an-doi, ideea unei Europe Federale
trebuie sã prindã un contur operaţional iar în doi-trei ani, ea trebuie sã se
afle pe masa de lucru a actorilor politici şi în dezbaterea opiniei publice
europene. Orice întârziere faţã de aceste termene va crea dificultãţi unei
Uniuni Europene supusã presiunii externe şi tendinţelor de fãrâmiţare
interne.

II.2.2 Frontierele Europei Federale

Care este „continentul” cu care se poate identifica Uniunea Europeanã?

Care sunt frontierele europene, la dimensiunile istorice pe care UE de
astãzi şi le poate asuma? Europa acoperã un teritoriu cuprins între
Oceanul Atlantic — inclusiv Marea Britanie şi Irlanda, plus Groenlanda —
şi frontiera vesticã a Federaţiei Ruse — eventual, şi Transcaucazia. O
rezoluţie adoptatã de Consiliul Europei, în 1993, privind întinderea
Europei, a circumscris un spaţiu de „jurisdicţie europeanã” similar, cu
excepţia notabilã cã el includea în întregime şi Federaţia Rusã.
Proiectul politic al Uniunii Europene, în coordonatele pe care le
argumentãm şi le propunem, cuprinde întreaga comunitate a statelor
europene, incluzând, potenţial, ţãri precum Republica Moldova, Belarus53
şi Ucraina. Actorii politici din aceste state şi-au exprimat, de mai multe
ori, dorinţa ca ţãrile lor sã aparţinã, într-o zi, spaţiului european. Având în
vedere atitudinile politice majoritare şi o istorie de europenitate pe care
cu greu o poate contesta cineva, este foarte probabil ca reprezentanţii
legitimi ai acestor ţãri sã îşi exprime dorinţa lor de a-şi asuma statutul
politic al Constituţiei Europei Federale. Este însã la fel de probabil ca
intrarea acestei margini continentale în sub-structurile Europei Federale
sã fie foarte lentã, de ordinul deceniilor.
Un caz semnificativ din mai multe puncte de vedere este Turcia. În
concepţia noastrã, Europa Federalã trebuie sã-şi asigure unitatea
valorilor politice simultan cu îmbrãţişarea diversitãţii etno-culturale,
valoare centralã a Marii Europe. Din punctul de vedere al aşezãrii sale
geografice, al legãturilor sale europene, al aportului economic şi al
aportului sãu strategic — militar şi în sensul politicii sale externe —,
Turcia aparţine de drept Europei Federale. Dar tot Turcia demonstreazã
cã asumarea Constituţiei europene de cãtre un stat presupune o
pregãtire anterioarã minimã a instituţiilor interne, pe baza unor înţelegeri
ferme cu Uniunea, prevãzute în Tratatul de aderare. O democraţie
militarã nu poate sã intre într-o structurã eminamente civilã. Numai o
rezolvare convingãtoare a situaţiei politice interne „în aşteptarea”
53 Elitele pro-europene ale celor douã state sunt astãzi practic pãrãsite în
eforturile lor de a da Moldovei şi Belarusului o identitate europeanã.
26
integrãrii — aici intrând, desigur, condiţii privind prevalenţa instituţiilor
civile, drepturile omului, inclusiv drepturile minoritãţilor — ar putea
permite unei ţãri precum Turcia sã devinã parte a Federaţiei.

II.2.3 Principalele idei ale conceptului: o federaţie structuratã54

Un concept pe care trebuie sã-l eliminãm de la început este cel al unei

federaţii alcãtuite doar din statele cele mai dezvoltate ale UE — probabil
şase —, ca nucleu dur în jurul cãruia sã graviteze celelalte state europene
— membre şi candidate — urmând ca fiecare sã se pregãteascã pentru
intrarea la momentul potrivit, pe rând, în „zona centralã”. El este
inacceptabil întrucât conceptul maximizeazã interesele nucleului în
defavoarea statelor din afara lui, frânând şi pervertind procesul integrãrii.
El a fost probabil lansat tocmai spre a zãdãrnici efortul de conceptualizare
a unei federaţii paneuropene.
Modelul integrãrii actuale, conform cãruia fiecare candidat este tratat
separat şi primit în Uniune pe baza performanţelor specifice, are în
vedere doar extinderea actualei UE privitã ca for economic, iar nu politic.
Un atare proiect de extindere vine în coliziune cu proiectul adâncirii
integrãrii europene şi le întârzie pe amândouã, cu consecinţe grave pe
planul adaptãrii la exigenţele globalizãrii. Uniunea politicã europeanã de
tip federativ pe care o propunem are urmãtoarea logicã:
a) toţi cei doritori şi care acceptã prevederile „Constituţiei Europene”
vor fi primiţi ca subiecţi ai federaţiei imediat;
b) integrarea în diferite structuri economice ale federaţiei se va face
treptat — pe sub-structuri —, fiecare membru (iar nu candidat) fiind
admis într-o anumitã structurã în momentul când se dovedeşte
pregãtit pentru aceasta;
c) conducerea politicã a federaţiei va avea competenţe privind:
— supravegherea şi garantarea principiilor constituţionale;
— adoptarea de politici menite sã: (a) optimizeze funcţionarea
federaţiei; (b) asigure dezvoltarea cât mai rapidã a celor
rãmaşi în urmã şi adâncirea, pe aceastã cale, a integrãrii lor.
(Este evident cã progresul membrilor poate fi mult mai rapid
decât progresul candidaţilor.); (c) stabileascã politici sociale
adecvate anulând, astfel, actualul deficit democratic;
(d) proiecteze şi sã aplice politici externe, de securitate şi de
apãrare unicã şi unitarã; (e) reducã disparitãţile economice şi
sã asigure dezvoltarea.

II.2.4 Aspecte constituţionale şi practice

Materialul de construcţie a Federaţiei Europene urmeazã sã fie

cãrãmizile reprezentate de statele civice muilticulturale (ceea ce impune
reformãri ale logicii statelor-naţiuni membre ale Federaţiei, acolo unde
54 Reamintim cã am ales formularea „federaţie structuratã” în locul curentei
„federaţie cu mai multe viteze” pentru a înlocui imaginea unei ierarhii definite
cantitativ cu una mai flexibilã, permiţând accesul încrucişat al ţãrilor între
diverse compartimente şi etaje.
27
este cazul, prin intermediul Constituţiei europene55) şi din structuri de
rezistenţã reprezentate de formele de grupare şi cooperare regionalã.
Constituţia Federaţiei Europene va defini, în prima secţiune, setul de
valori comune menit sã constituie reperele unei Europe sociale, juste şi
solidare, cultivând respectul diversitãţii şi egalitatea şanselor la nivel
individual şi de grup. Aceastã secţiune a Constituţiei europene ar avea ca
nucleu principal Carta drepturilor fundamentale, completatã în domeniul
drepturilor politice şi dezvoltatã în privinţa drepturilor sociale, economice
şi culturale. A doua secţiune a Constituţiei va defini principalele instituţii
europene:
— Un legislativ bicameral — un Parlament European ales direct şi un
Senat European. Parlamentul European va acoperi principala
activitate legislativã la nivel federal. Senatul European va lua decizii
în legãturã cu acele subiecte extrem de sensibile şi cu caracter vital
pentru statele federate, care se adoptã prin consens56. Utilizarea
consensului trebuie sã fie transparentã. Atunci când consensul a
fost blocat de un singur stat, Senatul European poate decide cu
majoritate calificatã depãşirea impasului prin recurgere la
referendum în statul federat care şi-a exercitat veto-ul. Având în
vedere acest fel de competente excepţionale, ar urma ca membrii
Senatului sã fie şefii statelor federate, aleşi prin vot universal şi
direct.
— Un executiv cu puteri certe dar limitate ca domenii de intervenţie,
controlat de legislativ.
— Sistemul judiciar ar urma sã se compunã dintr-o Curte Federalã
Supremã şi Curţi federale locale (funcţionând la nivelul subiecţilor
federaţiei), precum şi dintr-un sistem judiciar naţional cu mai multe
trepte de jurisdicţie. Pentru anumite cauze, cele douã sisteme s-ar
întrepãtrunde urmând a se deschide astfel un drept individual de
recurs pânã la Curtea Federalã Supremã.
— Un preşedinte al Europei Federale între ale cãrui atribuţii intrã
reprezentarea Federaţiei.

Se pune întrebarea, care ar fi modalitatea de alegere şi ansamblul

competenţelor preşedintelui Federaţiei. Unii actori politici care s-au referit
la ideea unei Federaţii Europene au propus desemnarea prin scrutin
universal direct57. Aceasta ar însemna ca preşedintele sã aibã puteri
executive importante, apropiate de cele ale preşedintelui SUA.

55 Ceea ce va însemna rediscutarea mentalitãţii populare, confruntatã cu

aceastã provocare radicalã care este dezvoltarea organismului paneuropean.
Tema naturii statului şi a raporturilor etno-culturale în noua Europã va constitui o
parte substanţialã a efortului de promovare a Federaţiei Europene.
56 În anumite situaţii, ar trebui sã utilizate regula „consensului aproximativ” sau

a „consensului minus unu, doi, trei...” în aşa fel încât blocarea consensului de
cãtre un stat — adesea direct interesat — sã nu se facã abuziv.
57 Autorii se referã la dezbaterile informale avute cu ocazia unor întâlniri

consacrate viitorului Europei, la care au participat înalţi demnitari ai statelor-

membre ale UE.
28
 Ţinând seama de diversitatea culturilor europene dar şi de
dimensiunile continentului, este de preferat ca preşedintele Federaţiei
Europene sã fie ales indirect, de cãtre Parlamentul European, urmând ca
funcţiile sale sã se limiteze la aceea de reprezentare, de garant al
Constituţiei federale, de moderator al proceselor federale şi de mediator
între instituţiile federale, între acestea şi cele statale/naţionale, între
actorii guvernãrii şi societate.

Fiecare stat federat îşi va pãstra un legislativ şi un executiv propriu al

cãrui şef va fi un preşedinte, ales de astã datã prin vot universal şi direct.
Între aceste instituţii şi cele federale, ca şi între ele şi administraţiile
locale, Constituţia federalã va face o foarte clarã departajare de
competenţe.
Alegerea preşedinţilor statelor federate prin vot direct le va da
acestora o putere/autoritate personalã importantã în raporturile lor cu
celelalte instituţii. Competenţele Senatului European vor fructifica
aceastã putere personalã, care se va manifesta atât în raporturile lor cu
instituţiile federale cât şi în raporturile orizontale. Aceasta va da
siguranţã subiecţilor Federaţiei în legãturã cu capacitatea lor de a-şi
apãra şi promova interesele legitime — siguranţã importantã mai ales în
perioada de început a Federaţiei.
Executivul Europei Federale va avea competenţe în domeniul politicii
externe, de securitate şi de apãrare, privind concertarea dezvoltãrii
economice şi protecţia socialã — realizatã în principal prin învãţãmânt,
sãnãtate — şi protecţia mediului. Pentru finanţarea activitãţilor de
competenţã federalã, un minister federal al finanţelor va realiza politica
fiscalã şi bugetarã.
Politica monetarã şi de credit se va realiza printr-o Bancã centralã
europeanã autonomã în raporturile cu Executivul.
Într-un asemenea context, structurile regionale îşi vor defini
competenţele ca verigi intermediare cu caracter funcţional. Aceste
structuri vor fi formate de jos în sus şi în mod natural. Ele vor trebui, însã,
încurajate şi asistate. Condiţiile de formare — în mãsura existenţei
interesului popular — şi de funcţionare a lor vor trebui stabilite prin
Constituţie. Vor trebuie îngãduite anumite suprapuneri teritoriale ale
structurilor subregionale. Aceasta înseamnã cã un anumit teritoriu va
putea face parte din mai multe sub-regiuni58.
La nivelul Federaţiei va funcţiona un Congres al puterilor locale şi
regionale care, de regulã, va adopta recomandãri. De asemenea, el va
concerta eforturile de colaborare inter- şi intra-regionalã şi va aviza —
sau chiar aproba — înfiinţarea de noi regiuni. Principala sa preocupare va
fi proiectarea şi administrarea politicilor de dezvoltare în profil teritorial.
Forţele armate europene vor fi alcãtuite şi conduse plecând de la
premisa cã NATO va fi instituţia unui organism confederat, Federaţia
58 Propunem o astfel de flexibilitate ca urmare a experienţelor anterioare:
intensitatea cu care se manifestã tendinţele de asociere sau de respingere a
asocierilor la nivelul actorilor statali sau sub-statali dã prioritate iniţiativelor de
jos în sus. Interesele, identificarea simbolicã ori adeziunea la diferite proiecte fac
sã eşueze structurile regionale concepute artificial.
29
Europeanã–Statele Unite ale Americii — competentã cu apãrarea comunã.
(Subliniem cã menţinerea cooperãrii militare şi politice euro-atlantice este
motivatã de faptul cã: (a) America a fost şi rãmâne, în fond, o ţarã
fondatã pe civilizaţia europeanã; (b) securitatea Americii şi Europei sunt
intim legate; (c) alianţa cu America este esenţialã pentru pãstrarea
echilibrului în interiorul Europei unite, precum şi a capacitãţii de a ţine
sub control crizele identitare şi ameninţãrile neconvenţionale externe —
trafic şi migraţie ilicitã, terorism şi fundamentalism religios.

Va fi instituitã o cetãţenie europeanã. Pe baza ei se vor stabili

raporturile dintre cetãţenii europeni şi instituţiile europene, ca şi
condiţiile concrete ale exercitãrii dreptului la libera circulaţie a
persoanelor pe teritoriul Federaţiei. Europa unitã trebuie gânditã, în acest
sens, ca o federaţie a cetãţenilor liberi.
O asemenea organizare federalã presupune existenţa unei Constituţii
europene. Problema care se pune în legãturã cu aceastã Constituţie —
mai cu seamã referitor la drepturile fundamentale pe care le-ar
recunoaşte cetãţenilor europeni — este dacã ea sã aibã putere juridicã
sau numai relevanţã politicã. Pentru ca România şi cetãţenii ei —
asemenea celorlalte state şi celorlalţi cetãţeni ai Europei — sã-şi vadã
garantate drepturile, aceastã Constituţie ar trebui sã aibã valoare
juridicã, iar contestaţiile privind aplicarea şi încãlcarea ei sã fie supuse
unei Curţi Constituţionale.
Guvernul federal ar fi alcãtuit prin aprobarea de cãtre Parlamentul
Federal a listei propuse de cãtre un prim-ministru numit de preşedintele
federal. Înainte de a prezenta lista şi programul de guvernare
Parlamentului federal, primul-ministru va trebui sã obţinã avizul
obligatoriu al Senatului European format din şefii statelor federate59.
Ulterior votului de încredere, Senatul European poate iniţia procedura de
demitere a Executivului sau a unora dintre miniştrii federali.
Iniţiativa legislativã la nivel federal aparţine Parlamentului federal,
Guvernului federal sau Senatului European. Legile adoptate de
Parlamentul European vor trebui promulgate de Preşedintele federal, care
va cere în acest sens avizul membrilor Senatului European. Acest aviz va
trebui exprimat în maximum 30 de zile de la adoptarea legii. Refuzul
motivat al promulgãrii sau avizul negativ al Senatului European va duce
la rediscutarea legii în Parlamentul European. Legea va fi adoptatã, în
acest caz, cu majoritatea absolutã a Parlamentului.
Evident, anumite domenii şi anumite decizii vor rãmâne în competenţa
exclusivã a statelor federate.
Un asemenea sistem este suficient de bine organizat şi de riguros
structurat încât sã asigure coerenţa şi eficienţa politicilor europene la
nivel federal, regional, naţional/statal şi local. Pe de altã parte, sistemul
este suficient de flexibil şi descentralizat spre a garanta libertatea
cetãţenilor pe plan local şi apãrarea intereselor naţionale în ceea ce
priveşte statele Federaţiei60.

59Astfel se asigurã un anumit cuvânt al statelor asupra componenţei

Executivului federal.
30
 II.2.5 Valorile politice ale Uniunii Federale: drepturile
fundamentale, drepturile sociale şi economice

Care sunt valorile politice europene? Care este identitatea europeanã?

Rãspunsurile pe care le dau responsabilii afacerilor publice din ţãrile
europene sunt foarte apropiate între ele, reflectând o puternicã
omogenitate a culturii politice care stã la baza Occidentului reprezentat
de UE; o omogenitate şi nu mai puţin, o constanţã. Iatã care era în 1948
perspectiva Congresului de la Haga asupra ideii europene: Europa
constituie o unitate spiritualã şi culturalã; esenţa sa politicã constã în
promovarea drepturilor omului; progresul economic poate fi realizat
numai prin mãsuri de integrare sectorialã; suveranitatea naţionalã
trebuie restrânsã în mãsura în care acest lucru se dovedeşte o necesitate
a evoluţiei sociale şi economice61. Peste aproape cincizeci de ani, Roman
Herzog, preşedintele de atunci al Germaniei, enunţa, cu prilejul celei de-a
40-a aniversãri a „Societãţii Atlantice Germane” (martie, 1996), condiţiile
recunoaşterii „europene” a noilor ţãri candidate la UE: „Decisiv este ca
noile state-membre sã fie democraţii consolidate, care s-au debarasat de
moştenirea naţionalismului şi au redescoperit principiile societãţii
deschise, ale economiei libere şi ale culturii umaniste.”
Opinii relevante despre identitatea politicã europeanã sunt
nenumãrate. La întrebarea pe care el însuşi o pune: „Cum se vede
Occidentul astãzi”, Hubert Védrine, ministrul francez al Afacerilor Externe,
a rãspuns: „Ca învingãtor al istoriei (...). Apoi, ca expresie a universalului:
a economiei globalizate de cãtre tehnologii, a oamenilor uniţi prin
simultaneitatea imaginilor, mai ales a valorilor, plecând de la valorile de
fundament, democraţie şi economie de piaţã, libertãţi individuale,
libertãţi economice, stat de drept, alegeri libere, presã liberã, judecãtori
independenţi, respectul total al drepturilor omului etc.”62
La aceeaşi conferinţã consacratã trecerii în secolul XXI, colegul sãu,
Johannes Rau, preşedintele german, prefera sã invoce cuvintele
cardinalului Vlk, arhiepiscopul Pragãi: „Europa (...) este o comunitate de
valori, în ciuda catastrofelor pe care le-a cunoscut continentul în trecut şi
prin care trece acum. Aceste valori care servesc la fondarea Europei şi
care sunt indisociabil legate de cultura europeanã, sunt demnitatea

60 Am hotãrât sã propunem o singurã variantã de organizare instituţionalã a

Federatiei Europene, deşi altele asemãnãtoare se pot dovedi la fel de
promiţãtoare. Astfel, Senatul Federal ar putea fi constituit din delegaţi ai
parlamentelor naţionale şi eventual, responsabili pentru legãtura parlamentelor
statale de Legislativul European. Pentru a se realiza strategica funcţie de
rezolvare a disputelor, şefii statelor ar putea forma o structurã distinctã în cadrul
instituţional federal. Dar pânã la un studiu foarte amãnunţit al dimensiunilor,
raporturilor şi consecinţelor construcţiilor noastre imaginare — care depãşeşte
miza acestui studiu — este puţin relevant sã facem inventarul soluţiilor.
61 David Arter, The Politics of European Integration in the Twentieth Century,

Dartmouth, 1993
62 Hubert Védrine, „Le monde au tournant du siecle”, Politique Etrangere, nr. 4,

1999, p. 816
31
persoanei umane, primatul dreptului şi distincţia dintre spiritual şi
temporal. Acestea forjeazã identitatea europeanã.”63
Am dat seria de citate pentru a sublinia unitatea de vederi care
reprezintã, în fond, mentalitatea oamenilor politici cu privire la spiritul
european. Dacã avem nevoie de o „formalizare” a acestor concepţii,
atunci rãmâne sã privim spre „constituţiile” formatoare. În preambulul
Tratatului de la Maastricht, Pãrţile au confirmat „ataşamentul lor la
principiile libertãţii, democraţiei, pentru respectul drepturilor omului şi
libertãţilor fundamentale şi statul de drept”64. Ceva asemãnãtor, dar mai
dezvoltat, vom gãsi în Tratatul de la Amsterdam.
Valorile europene sunt circumscrise mai precis decât de principii, prin
codificãri. Convenţia europeanã a drepturilor omului este o astfel de
codificare care, într-o formã sau alta, este acceptatã de cãtre toate ţãrile-
membre ale UE. În foarte recentã dezvoltare sunt codificãrile menite sã
asigure egalitatea de şanse. Poate fi oare introdusã Carta socialã
europeanã printre codificãrile Uniunii? Carta socialã a fost consideratã un
eşec. ªi totuşi, statele-membre ale UE au politici foarte elaborate în
domeniul economic, social şi cultural. Aceste valori reprezintã o
specificitate în raport cu tipul de civilizaţie dezvoltat în Statele Unite.
Noua Cartã a drepturilor fundamentale face un pas în direcţia
recunoaşterii drepturilor economice şi sociale — ce pot fi completate în
contextul unei Constituţii europene —, asigurând o codificare cu
generalitate europeanã şi în aceastã direcţie.
Mentalitãţile, principiile şi codificãrile europene existente reprezintã,
considerãm, un fundament suficient de precis şi de solid pentru
conţinutul valoric al proiectului politic pe care îl promovãm aici65.

II.3 Tensiuni şi sinergii între Uniunea Europeanã şi celelalte

structuri interguvernamentale pan-europene: OSCE, Consiliul
Europei

Evoluţia Uniunii Europene va depinde de interacţia acesteia cu alte

structuri, cum ar fi Consiliul Europei sau OSCE. (Iar viitorul acestor
organisme va depinde de evoluţia UE.) Luarea în considerare a
dimensiunii internaţionale a federalizãrii este importantã pentru a
promova un proces în care sã prevaleze sinergiile dintre organizaţii şi nu
transmiterea costurilor — cum ar fi, ca exemplu, impactul adoptãrii de

63 Johannes Rau, „Réussir l’Europe: construire des ponts”, Politique étrangère,

nr. 4, 1999, p. 875
64 Valentin Constantin (ed.), Documente de bazã ale Comunitãţii şi Uniunii
Europene, Polirom, 1999
65 Într-un astfel de proiect este esenţialã armonia dintre loialitatea faţã de

valorile politice ale Constituţiei federale şi loialitatea faţã de identitatea

culturalã. (În termenii lui David Arter, „Europenismul trebuie sã urmãreascã
îmbrãţişarea şi extinderea valorilor liberalismului, pluralismului, toleranţei,
raţionalismului şi demnitãţii umane şi sã împleteascã, mai curând decât sã
şteargã şi sã afecteze diversitatea culturalã şi lingvisticã”: The Politics of
European Integration in The Twentieth Century, Dartmouth, 1993, p. 276.)
32
cãtre UE a unei Carte a drepturilor fundamentale asupra sistemului creat
de Consiliul Europei.
Implicarea în proces a celorlalte structuri pro-europene deja existente
exprimã şi nevoia acestora de a se reforma în raport cu schimbãrile
intervenite în mediul în care ele trãiesc şi activeazã.
Un Consiliu European în limitele descrise de acest model va fi constituit
din ţãrile federate ale UE şi de Federaţia Rusã, alãturi de ţãri caucaziene
din fosta URSS — Azerbaidjan etc. Cele douã organizaţii gãsesc, fiecare în
cealaltã, un interes specific. Consiliul Europei este interesat ca, o datã
constituitã Federaţia Europeanã, aceasta sã nu iasã din sistemul
Consiliului Europei — asta ar duce, practic, la prãbuşirea sistemului
Convenţiei europene a drepturilor omului şi deci la prãbuşirea Consiliului
ca atare. O Federaţie Europeanã are însã, spre deosebire de Uniunea
Europeanã, posibilitatea sã adere la CEDO66. Pare evident cã aderând la
CEDO, Federaţia Europeanã va pãstra sau va întãri forţa acestui
instrument în beneficiul Consiliului Europei. Se pune însã întrebarea, în ce
mãsurã o Federaţie a cãrei Constituţie include principiile completate ale
Cartei drepturilor fundamentale mai este interesatã în Convenţia
europeanã. Sã zicem cã diferenţele de astãzi dintre CDF şi CEDO în
favoarea Convenţiei ar fi eliminate prin completarea Constituţiei
Federaţiei67. Dar chiar în acest caz, ceea ce ar pierde ţãrile UE prin
reducerea la sistemul (constituţional) intern al drepturilor omului este
aceastã valoroasã achiziţie a CEDO, care este jurisprudenţa Curţii de la
Strasbourg. Iatã de ce Federaţia Europeanã are, pe lângã motivele
politice, un interes juridic direct sã adere la CEDO. Legãtura cu Consiliul
Europei capãtã, în acest sens, o motivaţie strategicã şi una tehnicã.
În concluzie, formarea Federaţiei Europene — în termenii definiţi mai
sus — nu ar face decât sã ducã cooperarea dintre FE şi CoE mai departe
de punctul atins astãzi între cele doua organizaţii68.
OSCE, ca organizaţie privind asigurarea securitãţii colective nu numai
în Europa stricto sensu, ci în întreaga emisferã nordicã, ar continua sã

66 Avizul Curţii de Justiţie nr. 2/94 a susţinut cã „intrarea Comunitãţii într- un

sistem instituţional internaţional de justiţie distinct, ca şi integrarea tuturor
prevederilor Convenţiei în ordinea legislativã comunitarã”, obligã la amendarea
Tratatului Comunitãţii — ceea ce, având în vedere realitatea politicã şi condiţiile
de vot, a pus capãt aderãrii UE la CEDO (J.H.H. Weiler şi S.C. Fries, A Human
Rights Policy for the European Community and Union: The Question of
Competences”, în Philip Alston with Mara Bustelo and James Heenan (eds.), The
EU and Human Rights, Oxford University Press, 1999, pp. 147–167).
67 Vezi de exemplu garanţiile privind un proces corect etc.

68 Aminteam anterior cã printre variantele de instituţii politice ale Federaţiei, una

ar cuprinde un Senat European format nu din şefii de state, ci din delegaţii

parlamentelor naţionale. Soluţia duce la multiplicarea delegaţiilor parlamentare
care participã la o organizaţie sau alta (Federaţia Europeanã–Consiliul Europei).
Pentru a o evita, ar fi posibil ca prin Constituţia Europeanã sã fie invitate în
Senatul European chiar delegaţiile naţionale din Adunarea Parlamentarã a
Consiliului Europei. O astfel de strategie nu numai cã ar simplifica reprezentarea
parlamentarã a parlamentelor naţionale, dar ar asigura o coerenţã în politica
celor douã organizaţii.
33
existe. Astfel se va realiza cooperarea generalã ca şi cooperarea specialã
în materia securitãţii între Federaţia europeanã, America, Federaţia Rusã
şi statele Asiei centrale. Având în vedere crearea organismului confederat
FE–SUA — având ca punte o Organizaţie a Atlanticului de Nord în cadrul
cãreia UEO va constitui cea de-a doua componentã operaţionalã —, în
OSCE va apãrea democratic un pol extrem de puternic. Polul FE–SUA va
domina probabil OSCE prin resursele sale dar şi printr-o unicã şi coerentã
poziţie politicã. Aceasta va însemna, practic, influenţarea celorlalte ţãri
membre ale OSCE, în materia securitãţii şi cooperãrii, în spiritul civilizaţiei
europene.
Actualele structuri sub-regionale europene ar urma sã se adapteze la
contextul regionalismului european.

II.4 Federaţia Europeanã–Statele Unite ale Americii: un

organism confederat

Autorii susţin cã în esenţã, Statele Unite ale Americii promoveazã o

civilizaţie de tip european. Aceastã afirmaţie are în primul rând sensul cã
SUA se conduc dupã aceleaşi valori politice ca şi Continentul european.
Formularea lui Jimmy Carter: „Ce ne uneşte pe noi — ce ne face
americani — este credinţa comunã în pace, într-o societate liberã şi
devoţiunea comunã pentru libertãţile consacrate în Constituţia noastrã”69
sintetizeazã o mai generalã atitudine în aceeaşi mãsurã europeanã.
Expresia cea mai radicalã a acestei idei a fost crearea sistemului de
apãrare comun al Alianţei Nord-Atlantice, care a reuşit sã integreze
practicile militare şi politicile de securitate ale Occidentului vreme de
cincizeci de ani. NATO s-a caracterizat printr-un sistem foarte eficient de
luare a deciziilor, succesele sale demonstrând, în timp, importanţa
acestui tip de legãturã militarã dintre Europa şi America. Armonizarea şi
integrarea în cadrul Alianţei au fost un proces continuu, cauzã şi rezultat
al incontestabilei sale reuşite.
O datã cu sfârşitul rãzboiului rece, în fata NATO a apãrut o problemã de
identitate care a fost pânã acum depãşitã printr-un efort îndreptat în
douã direcţii. Una a constat în lãrgirea sa şi în oferirea unei plase de
siguranţã în afara spaţiului tradiţional, în special fostei zone de control
sovietice. O altã direcţie a fost redefinirea obiectivelor de securitate, ele
extinzându-se astãzi de la securitatea societalã pânã la securitatea
ecologicã70.
Crearea Europei Federale înseamnã finalizarea sistemului propriu
european de apãrare — probabil, pe structura şi prin dezvoltarea actualei
Uniuni Europene Occidentale71. Dar, cel mai important, aceasta va
determina trecerea de la o alianţã largã de state-membre la o axã SUA–
FE (la care se adaugã, cu o pondere mult mai micã, Canada). Sensul
acestei evoluţii a fost descris încã din 1994, în lucrarea creştin-
69 Jimmy Carter, Publlic Papers, Washigton D.C., 1978, pp. 2161–65
70 Vezi şi Dan Manoleli, „Ecologia şi securitatea naţionalã”, Studii Internaţionale,
nr. 2, 1996, pp. 55–72.
71 În mod logic, sistemul de apãrare a(l întregii) Federaţii Europene trebuie sã

poarte alt nume.

34
democraţilor din Bundestag-ul german, care legau extinderea UE de
crearea unei identitãţi europene de apãrare: „Statutul de securitate
într-o comunitate de state care se privesc pe sine ca formând o uniune
trebuie sã fie identic. Aceasta este o condiţie pentru a fi membru. Dacã
aştepţi ca SUA sã fie gata a-şi ţine angajamentul nu doar faţã de membrii
prezenţi, ci şi faţã de ţãrile care ar deveni membre de acum înainte în
Uniune, rezultã cã Europa trebuie sã susţinã sarcina principalã a apãrãrii
sale non-nucleare. Aceasta implicã faptul cã NATO devine pânã la urma o
alianţã a unor egali, între SUA, Canada şi Europa”72.
O consecinţã imediatã va fi creşterea fiabilitãţii sistemului de apãrare,
ceea ce reprezintã beneficiul fundamental. Unii autori atrãseserã mai de
mult atenţia asupra presiunii pe care considerentele politice naţionale o
vor exercita asupra procedurilor operaţionale ale acestei organizaţii cu
foarte mulţi membri73. Statele NATO-ului actual nu se mai angajeazã
necondiţionat şi s-a ajuns la cazuri în care ele s-au retras din operaţiuni74.
„Dispariţia duşmanului principal al NATO, deci a scopului sãu
fundamental, a fãcut ca ajutorul sã nu mai fie acordat automat şi a
deposedat «garanţia nuclearã» de înţelesul sãu operaţional de altã datã.
(...) relaţiile dintre membrii NATO şi din cadrul organizaţiei vor fi flexibile,
mai puţin previzibile şi mai dificile. NATO devine din ce în ce mai mult o
alianţã obişnuitã”75.
Crearea Federaţiei va da însã posibilitatea — şi va impune —
amendarea Tratatului de la Roma, întãrind caracterul NATO de „instituţie”
comunã şi fermã a celor douã federaţii, responsabile în materia
securitãţii. Considerãm cã înţelegerea dintre FE–USA în domeniul
securitãţii trebuie completatã cu o înţelegere privind crearea unei zone a
liberului schimb.
Pânã astãzi, sub aspect economic raporturile euro-americane s-au
caracterizat mai ales printr-o „concurenţã tensionatã”. Unii autori au
privit lansarea monedei europene ca „o soluţie pentru o nouã ordine
internaţionalã bipolarã care ar putea înlocui hegemonia americanã
manifestatã de la Al Doilea Rãzboi Mondial”76. Evoluţia euro de dupã
lansarea sa a demonstrat însã eşecul unei viziuni pur monetare 77.
Unicitatea monedei nu poate suplini disparitãţile dintre spaţiul economic
european şi american în privinţa productivitãţii, a flexibilitãţii pieţii muncii
72 Citat din Christoph Bertram, Europa în balanţã, Ed. Clavis, 1996
73 Vezi Christoph Bertram, Op. cit.. Cea mai importantã divergenţã a privit
rãzboiul din Golf. Mai pot fi date drept exemple controversele în jurul
bombardamentelor din Serbia sau a Uniunii Rusia–Belarus.
74 Cazul Statelor Unite care, în noiembrie 1994, şi-au retras vasele din cadrul

forţei maritime menite sã supravegheze embargoul armelor impus de ONU

asupra fostei Iugoslavii.
75 Christoph Bertram, Op. cit.., p. 40

76 Fred C. Bergsten, „America and Europe: Clash of the Titans?”, Foreign Affairs,

martie/aprilie 1999, p. 20
77 Ceea ce nu înseamnã cã sistemul monetar pus la punct de UE nu a avut

efectele lui pozitive. (Vezi coincidenţa unei impresionante refaceri a economiei

europene la un de la lansarea euro: Rudiger Dornbusch şi Pierre Jacquet,
„Making EMU a success”, International Affairs, vol. 76, nr. 1, 2000, pp. 89–111.)
35
şi nivelului tehnologic. Aceasta este şi una dintre cauzele care au fãcut ca
recentele propuneri europene de ordin comercial şi monetar sã fie
respinse de cãtre Administraţia Clinton. Apariţia unui sistem economic
internaţional bipolar nu se poate asigura prin existenţa euro, ci
presupune existenţa forţei politico-economice pe care o oferã o Federaţie
Europeanã.
Alternativa situaţiei de fapt este ori adâncirea rivalitãţii, ori creşterea
cooperãrii. Din perspectiva noastrã, consolidarea puterii economice a
Europei trebuie orientatã spre apropierea de America, nu spre
confruntarea cu ea. Pe baza dezvoltãrii Europei ca putere politicã —
acesta este conţinutul Europei Federale — apare posibilã semnarea unui
tratat euro-atlantic vizând constituirea unei Zone de Liber Schimb
Transatlanticã (TAFTA) urmând, mutatis mutandis, modelul actual al
NAFTA, CEFTA sau cel mai vechi, al EFTA.
Ideea TAFTA care sã lege Uniunea Europeanã şi Statele Unite a fost
susţinutã cu entuziasm la sfârşitul anului 1994 şi în 1995 de cãtre
personalitãţi politice cum ar fi Klaus Kinkel sau Malcolm Rifkind 78. Dar
planurile concepute atunci pentru cooperare nu au atins esenţa
proiectului, zona de liber schimb. De abia propunerea unei pieţe
transatlantice fãcutã Consiliului de Miniştri de cãtre Comisia Europeanã,
în 1998, a inclus, pentru prima datã, o zonã de liber schimb. Ea a fost
respinsã prin votul Franţei.
Respingerea TAFTA a fost determinatã, pe de o parte, de tema
industriilor vulnerabile, pe de altã parte, de obligaţiile faţã de Organizaţia
Mondialã a Comerţului. Ambele aceste douã obstacole vor fi eliminate
dacã mulţimea de membre ale OMC vor forma o federaţie iar aceasta va
beneficia de puterea politicã şi economicã asociatã. Limitele TAFTA au
fost şi sunt date de stabilirea unui astfel de obiectiv într-un cadru pur
economic.
Crearea Federaţiei Europene pune într-un context realist obiectivul
TAFTA. Aceasta va duce la libera circulaţie a bunurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor în întreg spaţiul euro-atlantic impulsionând o
dezvoltare concertatã, sincronicã, a economiilor europeanã şi americanã.
O atare evoluţie nu poate fi decât naturalã, având în vedere interesele de
securitate şi rãdãcinile culturale comune. Dar, „oricât” de naturalã, ea
trebuie şi asumatã. Urmãtoarele observaţii ale lui Fred Bergsten devin
realiste dacã invocãm FE şi nu UE: „Dacã Statele Unite şi UE ar începe sã
coopereze acum ca parteneri egali, chiar dacã numai în domeniul
economic, ele ar putea vitaliza relaţiile dintre ele şi ar asigura un
leadership global. Dacã vor eşua, vor continua sã se depãrteze ca douã
plãci tectonice, cu consecinţe severe pentru ele însele şi pentru economia
mondialã”79.
Punerea în comun a pieţelor şi administrarea comunã a resurselor lor,
eventual sub supravegherea şi/sau coordonarea unei Autoritãţi
instituţionale simple şi eficiente în promovarea şi realizarea acordului fin

78 Brian Hindley, „New institutions for transatlantic trade?”, International Affairs,

vol. 75, nr. 1, 1999, pp. 45–61
79 Fred C. Bergsten, Op. cit.., p. 34

36
dintre participanţi, va garanta consolidarea securitãţii şi stabilitãţii euro-
atlantice şi chiar universale, prin cooperare, dezvoltare, integrare,
concertare, transparenţã şi dialog.
O atare situaţie va spori semnificativ substanţa alianţei dintre Europa şi
America. Fiind implicate instituţii comune, chemate sã administreze
obiective comune, se ridicã întrebarea dacã acesta nu înseamnã crearea
unei confederaţii între cele douã maluri ale Atlanticului. Considerãm cã
termenul „confederaţie” este prea tare pentru a descrie alianţa SUA–FE la
începuturi. Sugerãm însã cã un termen mai adecvat pentru a cuprinde
aranjamentele instituţionale comune dintre cele douã federaţii ar fi cel de
„organism confederat”80 în sensul în care, într-un capitol anterior, am
vorbit despre un „organism federat”.

II.5 Tema suveranitãţii naţionale în Europa Federalã

Delegarea suveranitãţii este un fenomen curent în lumea

contemporanã. Participarea la organizaţiile internaţionale înseamnã,
întotdeauna, o anumitã renunţare la autonomia comportamentalã.
Exemplul cel mai bun ni se pare întotdeauna Consiliul Europei: iatã, zeci
de state au acceptat ca un element simbolic şi practic fundamental, care
este actul de justiţie, sã fie transferat unei instituţii extra-naţionale.
De ce statele renunţã la suveranitate, acceptând participarea la o
alianţã interguvernamentalã? Iatã trei condiţii a cãror realizare motiveazã
actul renunţãrii la acest atribut atât de invocat:
„1. Câştigurile, aşa cum sunt ele percepute, ale acţiunii comune,
depãşesc costurile potenţiale ale pierderii de suveranitate şi de prestigiu
social.
2. Preferinţele guvernamentale şi interesele naţionale au atins o
convergenţã suficientã pentru ca prima condiţie sã fie îndeplinitã.

3. Interesele particulare ale statelor mari rãmân protejate prin

impunerea unor limite stricte ori a unor condiţii pentru termenii integrãrii
sau prin posibilitatea unei «ieşiri din joc» a statului cu interese
particulare”81.
Cele trei condiţii au fost enumerate pentru a sugera cã uşor putem
obţine o descriere a caracterului pragmatic, raţional, al „negocierii”
suveranitãţii în procesele integraţioniste. Ce ne intereseazã, însã, mai
departe, este nu explicaţia practicã a transferului de suveranitate, ci o
înţelegere a ideii de suveranitate care sã de-dramatizeze relevanţa ei
simbolicã. „Suveranitatea” este mai mult decât un „bun” pe care îl
schimbi contra altor bunuri ce par mai interesante. Ea reprezintã o
valoare care impregneazã imaginarul colectiv într-o asemenea mãsurã
încât invocarea ei constituie întotdeauna un factor politic redutabil.
Dezbaterea europeanã asupra viitorului Europei, fie aceasta la nivel
popular, fie la înaltele niveluri politice, se loveşte constant de „grija

80Adicã, o unitate care pare o etapã a unui proces de confederare.

81Philip H. Gordon, „Europe’s Uncommon Foreign Policy”, International Security,
Winter 1997/98, vol. 22, nr. 3, p. 80
37
pentru suveranitate”. Ce facem cu suveranitatea statelor noastre dacã
adâncim prea mult procesul de integrare europeanã? Într-un material al
MAE român, cu privire la opţiunea României în privinţa viitorului Uniunii,
preocuparea faţã de salvarea suveranitãţii (o anumitã înţelegere a
suveranitãţii) pare unul dintre motoarele conceptuale: „dizolvarea
suveranitãţii naţionale într-o structurã uniformizatã politic , în afara
identitãţii naţionale, nu este de dorit.”
Având în vedere extraordinara interdependenţã practicã a nivelului
naţional cu cel internaţional, ca şi extinderea considerabilã a normelor
care descriu obligaţiile ori angajamentele naţionale faţã de comunitatea
internaţionalã, clasica evaluare a suveranitãţii, ca manifestare
neîngrãditã a deciziei în treburile interne şi externe aratã asemenea
scheletului unui dinozaur. Numai un concept suficient de relativizat poate
pilota problema suveranitãţii. Am invoca, în acest context, propunerea lui
Jean Touscoz, care descrie suveranitatea drept (S1) „ansamblul de
competenţe ale statelor reglementate de dreptul internaţional82“. Este
evident cã rãmâne doar un pas sã-l mai facem, pentru a gândi
suveranitatea unui stat în raport cu o organizaţie inter- ori supra-
guvernamentalã: (S2) „acel set de competenţe ale statelor-membre
definite în raport cu dreptul comunitar”.
Un fruct al acestei perspective este imediata conexiune care se poate
face cu principiul subsidiaritãţii, ca mecanism care fondeazã Uniunea
Europeanã. Sã invocãm conţinutul acestui principiu, aşa cum apare el în
Tratatul de la Maastricht (Titlul II, art. 3b): „În domenii care nu ţin de
competenţa sa exclusivã, Comunitatea va acţiona în concordanţã cu
principiul subsidiaritãţii, numai dacã şi în mãsura în care obiectivele
acţiunii propuse nu pot fi atinse suficient de Statele-membre şi de aceea,
datoritã amplorii sau efectelor acţiunii propuse, ea ar putea fi mai bine
îndeplinitã de cãtre Comunitate.”83
Vedem, de aici, cã principiul subsidiaritãţii nu este decât un
complementar al principiului suveranitãţii (S2) şi nu împotriva lui.
Suveranitatea statelor se construieşte — şi în sensul în care este
relativizatã — conform principiului subsidiaritãţii. Desigur, într-o federaţie
europeanã, „suveranitatea statelor” are un sens. Dar ea este relativã la
competenţele federaţiei. Iar conţinutul suveranitãţii se construieşte
conform schemei pe care o impune o concepţie inteligentã a aplicãrii
principiului subsidiaritãţii.
Nimic dramatic, iatã, a gândi suveranitatea statelor-membre unei
viitoare federaţii europene. Ea îşi pierde însã caracterul mitic-metafizic,
prelungire pânã astãzi a unei viziuni hegeliene şi fichtiene, pentru a
cãpãta o dimensiune practicã şi contextualã. Având în vedere
universalitatea principiului subsidiaritãţii, suveranitatea statelor-membre
va fi un etaj între alte etaje, de la cel inferior, al suveranitãţii locale, pânã
la etajul însuşi al suveranitãţii Federaţiei Europene, la rândul ei relativã la
ansamblul de competenţe pe care i le rezervã dreptul internaţional.

82Jean Touscoz, Droit international, Presses Universitaires de France, Paris, 1993

83Documente de bazã ale Comunitãţii şi Uniunii Europene, sub coordonarea lui
Valentin Constantin, Polirom, 1999
38
Suveranitatea statelor se va actualiza în timp în funcţie de competenţele
pe care statele-membre este firesc sã le delege la nivel local, şi
competenţele pe care tot firesc, are de ce sã le delege la nivelul Uniunii 84.
„Construcţia” suveranitãţii statelor-membre ale federaţiei va fi
esenţialmente problema practicã a aplicãrii principiului subsidiaritãţii.

II.6 Societatea multiculturalã a Europei Federale

Au fost aduse argumente în sensul cã federalizarea Europei „sugereazã

dezirabilitatea descentralizãrii autoritãţii politice la nivelul acceptabil,
atât în cadrul fiecãrui stat în parte cât şi în cadrul UE ca” dar „tot ele par
sã indice cã a presa descentralizarea pânã la punctul unde statele
existente, în special cele multinaţionale se dezmembreazã, ar putea fi
grav în defavoarea minoritãţilor culturale” 85. Este totuşi puţin probabil sã
obţinem concluzii asupra efectelor federalizãrii Europei pornind de la
experienţe circumscrise cum este Canada (folositã drept studiu de caz de
cãtre Peter Leslie, autorul citat). Observaţii importante asupra societãţii
multiculturale a Europei Federale pot fi obţinute însã din studiul logicii
raporturilor etno-politice, o datã cu amorsarea unui astfel de proces.
Societãţile de astãzi trãiesc sub tensiunea celor douã determinaţii care
sunt, pe de o parte, norma dreptului internaţional şi, pe de altã parte,
realitatea practicã a statului naţional. În mãsura în care dreptul
internaţional postbelic garanteazã — la nivel de principiu — drepturile şi
libertãţile individuale iar acestea includ principiile egalitãţii şi non-
discriminãrii, atunci popoarele care se bucurã astãzi de dreptul la
autodeterminare sunt concepute ca fiind formate din cetãţeni liberi şi
egali între ei86. Norma dreptului internaţional lucreazã, drept urmare, cu
un concept abstract de societate în care solidaritatea comunitarã ar avea
la bazã, cumva, patriotismul constituţional în sensul lui Habermans.
Realitatea este, evident, diferitã. Ea reflectã nu numai faptul cã statele
actuale s-au format (în marea majoritate), istoric, ca manifestare a

84 Nu trebuie uitat însã, nici o clipã, cã spre deosebire de frontierele unitãţilor

locale, frontierele statelor nu pot fi modificate printr-o decizie la nivel federativ.
Iatã de ce suveranitatea statelor-membre ale federaţiei, relativã cum este,
pãstreazã în orice caz suveranitatea asupra graniţelor sale.
85 Peter M. Leslie, „The Cultural Dimension”, în Joachim Jens Hesse and Vincent

Wright (eds.), Op. cit.., pp. 154–155

86 Existã o distincţie „finã” între discriminarea care se produce în raport cu

drepturile şi libertãţile fundamentale (prohibitã, spre exemplu, de art. 14 al

CEDO) şi discriminarea în sensul larg — în raport cu egalitatea în muncã, la
servicii etc. — care presupune dezvoltarea sistemului actual de protecţie („Race
Directive” adoptatã în iunie 2000 de cãtre Comisia Europeanã, sau Protocolul 12,
ratificat recent de cãtre ţãrile-membre ale Consiliului Europei). De abia
instrumentele oferite de codificarea sensului larg al non-discriminãrii oferã
autentica egalitate între cetãţeni. (În ceea ce priveşte relaţia dintre
autodeterminare şi drepturile omului, vezi Gabriel Andreescu, Renate Weber,
Self-Determination and Secession, Memorandum drawn up in consultation with
the Rapporteur Adrian Severin, Political Affairs Committee, Parliamentary
Assembly, AS/Pol (1996) 24.)
39
etosului naţional, ci şi faptul practic cã limba şi cultura majoritãţii asigurã
acesteia un ascendent în raport cu celelalte identitãţi etno-culturale.
Aceastã diferenţã este astãzi echilibratã de o altã componentã a dreptului
internaţional, prin care s-au codificat drepturile minoritãţilor naţionale şi
protecţia identitãţilor culturale minoritare. (Presupoziţia de bazã a acestui
sistem de drept este fragilitatea grupurilor minoritare 87.) Statele unde
principiul non-discriminãrii este aplicat consecvent alãturi de alte
instrumente de protecţie a minoritãţilor naţionale au reuşit sã „acorde”
norma de drept cu realitatea practicã a ascendenţei culturii majoritare.
Frontiera statelor naţionale actuale „decupeazã” un teritoriu prin care, pe
de o parte, se determinã o anumitã majoritate naţionalã şi anumite
minoritãţi; pe de altã parte, se stabileşte o jurisdicţie a unor autoritãţi
publice obligate sã prezerve principiile unui stat civic88.
Echilibrul dintre aceste douã tipuri de determinaţii este pãstrat la un
nivel decent în (practic) toate statele-membre al Uniunii Europene
actuale. Dezechilibrul dintre ele a generat în restul Europei reale
probleme inter-etnice (în ţãri precum România, Slovacia, Bulgaria) pânã
la tragedia fostei Iugoslavii. Dar, şi în cazul „modelelor bune”, cu atât mai
mult în cazul „modelelor negative”, tensiunea dintre egalitatea de
principiu a cetãţenilor statului naţional — în care cetãţenia este chematã
sã statueze egalitatea abstractã a locuitorilor — şi etosul majoritãţii se
pãstreazã89. În Europa de astãzi, comunitãţile etno-culturale au fost
„tãiate” de cãtre frontiere pentru a fi distribuite în rolul de majoritãţi şi
minoritãţi (naţionale).
Federalizarea Europei aduce (sau poate aduce) cu sine o schimbare
fundamentalã. Dacã suveranitatea statelor naţionale nu va mai
„administra” drepturile şi libertãţile individuale (incluzând statutul
cetãţeniei europene şi principiul egalitãţii între cetãţeni, acestea intrând
sub competenţa federalã), atunci frontierele statelor federate nu vor mai
exista pentru a face distincţii etno-culturale. Popoarele în sensul lor
iniţial, de comunitãţi etno-culturale, nu vor mai fi separate în majoritãţi şi
minoritãţi de cãtre frontiere. Desigur, comunitãţile multiculturale ale
Europei Federale aflate între graniţele statelor federate îşi vor administra
viaţa conform competenţelor specifice (conform principiului
subsidiaritãţii). Dacã însã o majoritate localã (la nivel de stat federat ori
de unitate administrativã) va încerca sã îşi creeze un avantaj în dauna
altor comunitãţi (minoritare între frontierele statului federat sau unitãţii
administrative), atunci actul de justiţie va fi asigurat la nivel federal. La
nivel federal nu are cum sã existe, în principiu, partis pris-ul cu care se
judecã la nivelul statelor naţionale. Alegerea administratorilor actului de
justiţie la nivel federal nu mai este expresia unei voinţe naţionale.
87 Ca urmare, inferioritatea numericã nu calificã automat la statutul de
„minoritate naţionalã”, subiect al sistemului internaţional de protecţie;
„minoritatea” mai trebuie sã fie nedominantã.
88 Vezi dezbaterea Gabriel Andreescu–Caius Dobrescu, despre „Statul civic”:

Provincia, nr. 5, 2000

89 Germania, unde Bundestag-ul a adoptat o rezoluţie de interpretare a

Constituţiei federale care sublinia cã ţara este „patria tuturor locuitorilor ei”,
indiferent de originea etnicã, acordã totuşi cetãţenia pe baza criteriului naţional.
40
 În acest sens, însuşi conceptul juridic de „minoritate naţionalã” îşi va
pierde, încet, relevanţa90. Complementar, însuşi conceptul nejuridic dar cu
substanţã practicã, de „majoritate naţionalã”, nu va mai fi la fel operant
în cadrul statelor federate. Mãsurile non-discriminatorii şi afirmative vor
rãmâne, desigur, instrumente necesare pentru asigurarea egalitãţii de
fapt a diferitelor categorii de persoane. Dar ele vor fi motivate mai ales
prin dimensiunea lor socio-economicã şi nu prin asimetria de putere
dintre grupuri etno-culturale care se considerã în competiţie.

II.7 Concluzii: un sumar al Federaţiei Europene

Premisa noastrã este cã la jumãtatea acestui deceniu, energiile de

coalizare ale Uniunii Europene vor intra pe o pantã descrescãtoare.
Rezultatul va fi un scepticism paneuropean cu consecinţe politice,
provincializarea Europei în ansamblul unei lumi aflatã în proces de
gobalizare, apariţia unor forţe centrifuge ameninţând cu fãrâmiţarea
Uniunii.
Europenii trebuie sã preîntâmpine o astfel de evoluţie. Aceasta
înseamnã trecerea de la actuala logicã birocraticã/tehnocraticã a
evoluţiei UE la una esenţialmente politicã. Înseamnã revenirea la o
gândire fireascã, care determinã evoluţia Continentului în raport cu
obiectivele, nu în raport cu mijloacele. În urmãtorii doi ani este necesar ca
oamenii politici şi opinia publicã sã ia în calcul, concret, revenirea la
opţiunea radicalã a alierii populaţiilor Continentului în jurul valorilor
politice pe care le numim „europene”, pentru ca în circa şase ani sã fie
pregãtiţi sã concretizeze aceastã alianţã. A transforma valorile politice din
deziderate în realitãţi ferme nu este posibil decât dacã le apãrãm prin
intermediul unei formule statale. Aceasta impune ca popoarele europene
sã se pronunţe pentru crearea unei Federaţii în care sã intre, imediat,
toate ţãrile care îţi asumã principiile politice europene.
Crescând din realitãţile axiologice, economice şi culturale ale Uniunii
Europene, Federaţia Europeanã va fi structuratã conform acquis-ului care
a fost creat, în cadrul UE, de-a lungul deceniilor. (Dar, întrucât interesele
actualei Uniuni Europene nu coincid necesar cu interesele Europei Unite,
presiunea politicã în direcţia federalizãrii europene nu va fi condusã
neapãrat de cãtre UE91.) Intrarea în sub-structurile corespunzãtoare ale
Federaţiei va fi realizatã în timp, pe mãsura realizãrii de fiecare stat
federat a standardelor specifice, dar folosind baza de protecţie şi de
solidaritate pe care o oferã accederea la sub-structuri din interiorul şi nu
din afara „noii” Uniuni Europene.

90 Se poate imagina şi o perspectivã opusã, dar de esenţã culturalã, nu juridicã.

O Europã federalã ar fi o Europã a minoritãţilor — în primul rând etnice, însã nu
numai etnice — fiind obligatã dar şi aptã sã construiascã un model de
convieţuire multiculturalã/multi-identitarã. (Adrian Severin, p. 37, „Federalism-
federalizare-separatism”, în Europa 2000. Contribuţii la dezbaterile privind
viitorul Europei, Ed. InterGraf, 1999
91 Ceea ce înseamnã cã ar putea fi condusã din interiorul sau din afara Uniunii

Europene.
41
 Constituţia federalã va avea la bazã pilonul sugerat de actuala Cartã a
drepturilor fundamentale, completatã astfel încât sã acopere domeniul
drepturilor politice, economice, sociale şi culturale conform cerinţelor
fireşti ale unui document constituţional. Un alt doilea pilon constituţional
va defini instituţiile Federaţiei: Parlamentul European, Senatul European,
Preşedintele FE, Curtea Federalã Supremã şi Curţile federale locale,
Curtea Constituţionalã Federalã, Guvernul Federal, Banca Centralã
Europeanã şi corespondentele lor pe plan naţional.
Logica de funcţionare a Federaţiei va fi determinatã prin distribuţia
competenţelor, stabilite în virtutea principiului de subsidiaritate care va
circumscrie, la rândul sãu, extinderea suveranitãţii naţionale. Raporturile
dintre nivelul federal şi cel al statelor federate vor fi astfel încât, cel puţin
în primul orizont de timp, statele sã aibã siguranţa (confortul)
recunoaşterii identitãţii şi intereselor fireşti.
Crearea Federaţiei va avea o influenţã pozitivã asupra actualelor
organisme interguvernamentale — Consiliul Europei, OSCE — generând la
nivelul acestora o altã dinamicã. Federaţia Europeanã va constitui,
împreunã cu Statele Unite ale Americii, un organism confederat, sprijinit
pe instituţia NATO şi pe un sistem TAFTA. Ca atare, Federaţia Europeanã
împreunã cu SUA ar obţine ponderea necesarã pentru a determina
civilizaţia secolului XXI.

42
UN CONCEPT ROMÂNESC PRIVIND VIITORUL UNIUNII
EUROPENE92

Sorin Moisa

Capitolul I
Constrângerile la care este supus statul naţiune modern

I.I. Natura statului european postbelic şi începuturile

integrãrii

„Statul postbelic a fost reconstruit pe un consens politic mult mai larg

decât cel care a stat la baza politicilor publice între cele douã rãzboaie. În
formarea acestui consens au fost atrase trei categorii mari, suprapuse pe
alocuri, de electori, ale cãror cereri adresate guvernelor centrale fuseserã
pânã atunci nesatisfãcute sau chiar refuzate: muncitorimea organizatã,
producãtorii agricoli şi o combinaţie difuzã de persoane cu venituri mici şi
mijlocii, beneficiari ai statului providenţã.”93
Rãzboiul de masã i-a transformat pe cetãţenii statelor occidentale în
actori conştienţi de puterea lor politicã, a cãrei exercitare putea sã încline
balanţa între democraţie şi dictaturã, între capitalism şi socialism.
Aceştia nu mai acceptã ca statul sã fie acel actor minimal dinainte de
1918 sau din perioada interbelicã, actor care sã asigure doar apãrarea
naţionalã, legalitatea, şi sã ofere o gamã foarte limitatã de servicii
publice.

Salvgardarea capitalismului şi a democraţiei, dupã generalizarea

votului universal, trebuia sã treacã prin faza statului providenţã, care
accepta redistribuirea ca pe un preţ al stabilitãţii politice şi al legitimitãţii
democratice a sistemului capitalist.
Muncitorii şi lucrãtorii agricoli, baza socialã a comunismului şi a
naţional-socialismului nu puteau fi altfel „fixaţi” în statul democratic şi
capitalist decât printr-o generoasã protecţie economicã şi prin acceptarea
unui statut de actor social cu drepturi depline pentru organizaţiile
acestora, sindicale sau profesionale.
Chiar şi conservatoarea Americã a adoptat, imediat dupã rãzboi, la
iniţiativa preşedintelui Truman, o Lege privind ocuparea (Employment
Act) care consfinţea ca obiectiv economic central al politicii economice
federale „ocuparea deplinã”. Pentru veterani, a cãror putere şi
„deprinderi” erau de temut, Truman a obţinut adoptarea unei G.I. Bill, în
baza cãreia statul american le oferea acestora facilitãţi pentru
construirea de locuinţe şi pentru educaţie, vãzute ca forme de reintegrare
socialã şi politicã.

92 Modificãrile fãcute faţã de proiectul propus iniţial sunt strict formale, de

organizare a materialului.
93 Alan Milward, The European Rescue of the Nation State, ediţia a 3-a, 2000,

p. 27
43
 Din perspectiva teoriei economice liberale, asemenea comportamente
sunt producãtoare de distorsiuni şi de ineficienţã. Pentru idealul unei
pieţe perfecte în interiorul cãreia factorii de producţie sunt liberi sã se
combine în funcţie de avantajele comparative şi competitive din diferite
zone geografice astfel încât sã producã o creştere maximã a profitului,
„statul rãmâne o imperfecţie”94.
Idealul economic, ideal care ar fi asigurat un maxim de bogãţie pentru
toatã lumea, ar fi fost o zonã de liber schimb (dacã nu un spaţiu
economic pe deplin integrat) cât mai cuprinzãtoare, în care capitalul,
mãrfurile şi serviciile sã circule liber.
Idealul politic era, dimpotrivã, concentrarea asupra propriilor societãţi,
asupra propriilor grupuri masive de cetãţeni treziţi la viaţã politicã, pe
care liberalizarea imediatã şi deplinã i-ar fi transformat în victime ale
extremismului şi duşmani ai capitalismului însuşi.
Consensul politic constituţional, adicã democraţia, se afla în luptã cu
eficienţa economicã.
Revelatorie, chiar dacã nu tipicã, este experienţa Belgiei postbelice.
Dacã în 1945, de pildã, dupã deschiderea bazinului carbonifer Kempen,
din zona flamandã, mai eficient decât bazinul Borinage, din zona valonã,
de care aceasta depindea însã mult mai mult decât flamanzii de Kempen,
Belgia şi-ar fi liberalizat intern şi extern comerţul cu cãrbune, chiar dacã
ar fi economisit, teoretic, sutele de milioane de dolari cheltuiţi cu
subvenţionarea Borinage, ar fi fost în pericol sã se desfiinţeze ca stat.
Pe de altã parte, consensul politic nu avea nici cea mai micã şansã de a
dura în lipsa creşterii economice susţinute care sã poatã plãti factura
statului providenţã.
Or, creşterea economicã nu se putea obţine în izolare economicã.
Fiecare dintre statele europene era prea mic pentru a avea şanse de
creştere economicã autonomã pe termen lung. Era nevoie de comerţ
liber, de circulaţia factorilor de producţie: era nevoie de integrare.
Rezultatul a fost un compromis între protecţie şi deschidere, între
politicile vizând dezvoltarea de avantaje competitive pentru propria
industrie şi comerţul liber, între prezervarea stabilitãţii statului naţiune şi
a loialitãţii cetãţenilor sãi şi acceptarea şocurilor restructurãrii impuse de
piaţa liberã. Un compromis între liberalismul economic şi ţelurile
stabilitãţii politice.
Devenind în 1951 membrã a Comunitãţii Economice a Cãrbunelui şi
Oţelului, Belgia nu a renunţat la restructurarea industriei nerentabile a
cãrbunelui. Beneficiind de subsidii europene prin sistemul péréquation,
Belgia şi-a restructurat treptat, pânã la începutul anilor '60, industria
cãrbunelui, zona Borinage generând şi ideea politicilor regionale ale
Uniunii Europene. Liberalizarea controlatã, într-un mediu economic şi
politic prietenos, a împãcat eficienţa economiei cu constrângerile
politicului.
Integrarea economicã a fost deci, în bunã parte, mecanismul pragmatic
prin care beneficiile creşterii economice prin comerţ liber au fost
împãrţite de statele europene într-un sistem în care, prin consens,
şocurile restructurãrii, ale reîmpãrţirii specializãrilor economice au fost
94 Alan Milward, op. cit., p. 8
44
administrate în comun, prin cooperare, permiţând menţinerea coeziunii
politice a societãţilor occidentale, atât în interior cât şi în faţa ameninţãrii
sovietice.
Un exemplu ilustrativ este cel al negocierilor dintre Franţa şi Germania
pentru semnarea Tratatului de la Roma privind Comunitatea Economicã
Europeanã.
Principala piedicã în calea ajungerii la o înţelegere a fost diferenţa
pozitivã dintre nivelul salariilor reale din Franţa şi cele din Germania,
precum şi dintre contribuţiile sociale pe care patronii francezi erau
obligaţi sã le plãteascã pentru a susţine un sistem de protecţie socialã
generos, şi contribuţiile sociale germane, mult mai modeste, diferenţã
care, în cazul unei liberalizãri imediate şi depline a schimburilor cu
Germania, ar fi pus industria francezã în dezavantaj competitiv.
Printre nemulţumirile producãtorilor francezi de automobile se afla şi
faptul cã sãptãmâna de lucru în Franţa era de doar 40 de ore, pe când în
Germania şi Belgia aceasta era de 48 de ore. Cum numãrul de ore lucrat
efectiv pe sãptãmânã în cele trei ţãri era în realitate acelaşi, plata
generoasã a orelor suplimentare la care statul francez îi obliga pe
producãtorii francezi însemna un cost net sensibil mai mare al forţei de
muncã franceze.
În cadrul negocierilor, Franţa a încercat sã impunã celorlalte state
sistemul sãu, fiind foarte dificilã din punct de vedere politic retragerea
unor drepturi sociale deja acordate. Pe de cealaltã parte, Germania nu a
avut nici un fel de dificultãţi în a accepta egalitatea salarialã între femei şi
bãrbaţi, o altã problemã în discuţie, dar se temea cã boom-ul industriei
germane va fi oprit de creşterea poverii fiscale şi cã, în plus, sindicatele
sale vor cãpãta o bazã de plecare exageratã în negocierea salarialã dacã
Bonn-ul ar accepta o creştere nenegociatã a salariilor reale.
Compromisul la care s-a ajuns a permis Franţei sã amâne reducerea
tarifelor vamale la sfârşitul primei faze (din cele trei) de dezarmare
vamalã, dacã pânã în acel moment (prevãzut pentru 1962) nu se va fi
ajuns la o standardizare deplinã a regulilor privind orele lucrate
suplimentar în întreaga Comunitate Economicã Europeanã sau dacã nu se
va putea demonstra ca mãririle de salarii fuseserã mai rapide în restul
Comunitãţii decât în Franţa. Germania a renunţat deci la pretenţia de a
pre-determina, prin Tratat, durata în care Franţa mai putea face uz de
taxele de import şi de subsidiile pentru export. În schimb, Franţa a
acceptat sã fie organizate consultãri periodice în legãturã cu problemele
propriei dezarmãri vamale şi a recunoscut oficial obligaţia de a-şi elimina
taxele vamale.
Principiul ireversibilitãţii liberalizãrii schimburilor, esenţial pentru
succesul Tratatului, a fost astfel acceptat, chiar dacã Franţa putea (doar)
sã amâne, în Consiliu, trecerea la a doua fazã de dezarmare vamalã.95

I.II. Globalizarea şi dilema „democraţie versus eficienţã”

A devenit un loc comun ca globalizarea sã fie consideratã un proces

care erodeazã statul naţiune.
95 Milward, op. cit., p. 213–215
45
 Cu toate acestea nu existã încã o definiţie larg acceptatã a globalizãrii.
Fãrã a cãdea în capcana unei ideologii, fie globaliste, fie anti-globaliste,
trebuie sã constatãm cã pânã şi autorii care considerã globalizarea — în
sensul de schimbare calitativã, şi nu doar cantitativã a regulilor
economiei şi politicii în lume —, ca fiind doar un mit, acceptã cã statul
contemporan este supus unor presiuni fãrã precedent din partea mediului
economic global, presiuni la care acesta este obligat sã reacţioneze, de
cele mai multe ori prin adaptare.
Considerãm, teoretic, un stat generic, de mãrime medie, precum
majoritatea statelor europene, stat de tip european dar care nu face
parte dintr-o structurã integraţionistã.
Asupra acestui stat piaţa internaţionalã exercitã douã mari tipuri de
presiuni.
Primul tip de presiune constã imposibilitatea de a pãstra beneficiile
generoase ale unui sistem de stat providenţã, fãrã a risca penalizarea din
partea mediului de afaceri internaţional. Într-o lucrare care încearcã sã
demonstreze cã globalizarea este un mit, Paul Hirst şi Grahame
Thomson96 recunosc cã „în special este evident cã politicile de
expansiune a cererii şi redistributive radicale ale managementului
economic naţional nu mai sunt posibile în faţa unei varietãţi de
constrângeri interne şi externe”.
Cu alte cuvinte, globalizarea tinde sã erodeze consensul politic pe care
s-a bazat statul postbelic.
O ţarã medie care, sã spunem, decide sã-şi mãreascã taxele sau sã le
menţinã la un nivel care sã permitã finanţarea unei protecţii sociale
importante, va constata cã economia sã este pãrãsitã de mari companii
care preferã sã plece în cãutarea unui mediu fiscal mai prietenos.
Altfel spus, în epoca liberalizãrii circulaţiei capitalului şi a dezarmãrii
vamale, ţãrile se aflã într-o permanentã concurenţã în ceea ce priveşte
taxarea şi reglementarea pieţelor (dreptul comercial).
Ungaria a adoptat în 1989 o lege solidã a investiţiilor strãine, care
funcţioneazã şi astãzi. Dublat de un sistem fiscal stimulativ, cadrul legal
clar şi stabil a transformat Ungaria într-o ţarã a cãrei modernizare
acceleratã s-a bazat pe investiţii strãine.
România, dimpotrivã, prin instabilitatea legislativã şi sistemul fiscal
prohibitiv, dublate, e drept, şi de alţi factori, s-a baricadat în faţa
capitalului strãin şi a modernitãţii cãruia acesta îi este purtãtor.
Revenind la ţara genericã, trebuie sã constatãm cã nivelul mediu al
impozitãrii, precum şi principalele legi economice îi sunt impuse acesteia
de cãtre mediul global, dacã nu cumva ţara renunţã la obiectivul unei
creşteri economice susţinute sau se izoleazã din punct de vedere
economic, aşa cum a fãcut România, de mediul extern.
Aceasta „impunere”, care este totuşi întotdeauna sancţionatã de
„voinţa naţionalã”, este echivalentã cu o scãdere de facto a suveranitãţii
„clasice” a cetãţenilor respectivei ţãri asupra deciziilor economice
fundamentale ale propriului guvern.

96Paul Hirst şi Grahame Thomson, Globalization — A Necessary Myth?, Global

Transformation Reader, 2000
46
 „Cu toate cã indivizii îşi exercitã sau îşi pot exercita dreptul de vot,
puterea acestui vot de a da formã politicilor publice descreşte o datã cu
descreşterea suveranitãţii interne a statului”97, indusã de nevoia acestuia
de a rãmâne competitiv pe piaţa mondialã.
Altfel spus, dacã românii, de pildã, ar fi dorit sã atragã investiţii
strãine, ei ar fi trebuit sã accepte, fie cã le plãcea fie ca nu, „regulile
jocului”, aşa cum au fãcut-o maghiarii, indiferent dacã interpretau sau nu
aceasta acceptare a unor reguli pe care prea puţin puteau sã le
influenţeze ca pe o diminuare a suveranitãţii naţionale.
Al doilea tip de presiune externã la care este supus statul generic la
care ne referim este cel fãcut posibil de tendinţa şi nevoia de liberalizare
a comerţului: în cazul extrem în care o mare putere comercialã doreşte
ca statul respectiv sã îi acorde acces pe propria piaţã, acesta riscã mãsuri
retaliatorii de proporţii dacã nu se „supune”. Chiar dacã cetãţenii sãi ar
vota pentru dezvoltarea unei industrii care, dupã credinţa lor, are nevoie
de protecţie o perioadã de timp, votul nu ar avea nici un efect sau ar
produce dezavantaje superioare avantajelor obţinute prin protecţie.
Cele douã tipuri de presiune externã micşoreazã şansele de
manifestare satisfãcãtoare a suveranitãţii asupra propriei economii a unui
popor de mãrimea, sã spunem, celui olandez.
Eficienţa economicã este în luptã cu democraţia, aceasta din urmã
având toate şansele de a-şi pierde legitimitatea dacã exercitarea ei nu
produce satisfacţia politicã pe care alegãtorii o aşteaptã.
Care este ieşirea din acest impas?
Urmând exemplul statelor europene care în anii '50 au ales sã îşi
integreze treptat economiile pentru a-şi putea administra în comun
şocurile restructurãrii, beneficiind, acolo unde se putea, de avantajele
comerţului liber, rãspunsul este în integrare: integrarea economicã şi
politicã.
Dacã motivele strict economice (spre deosebire de cele politice) ale
înfiinţãrii CECO în 1951, respectiv a Euratom şi CEE în 1957, erau
preponderent intra-europene, acestora li se adaugã acum, în epoca
globalizãrii, presiuni economice externe extrem de puternice despre care
în 1951 sau 1957 nu se putea vorbi.
Aşa cum democraţia şi capitalismul au fost salvate din punct de vedere
politic dupã ultimul rãzboi mondial (şi) cu ajutorul substanţial al integrãrii
economice, aceeaşi integrare economicã îşi asumã încã o datã, contra
înţelepciunii comune, misiunea de a salva democraţia europeanã, de astã
datã nu de la pieire, ci de la lipsã de substanţã.
Un grup de state integrate din punct de vedere economic, dacã
reprezintã o putere comercialã de anvergurã, are toate şansele de a
rezista cu succes la cele douã tipuri de presiuni pe care le-am descris,
are, mai mult, şansa de a participa el însuşi la stabilirea regulilor jocului
în economia mondialã.
Din punctul de vedere al practicii politice, aceasta înseamnã ca
alegãtorii din fiecare stat au mult mai multe şanse de a controla
natura propriilor structuri economice şi sociale dacã acceptã sã

97 Wolfgang Reinicke, Global Public Policy, Foreign Affairs Reader, 1998

47
devinã parte a unei uniuni economice decât dacã preferã sã
rãmânã izolaţi.
O Olandã ipoteticã, ce ar fi refuzat sã devinã membrã a Comunitãţii
Europene ar fi trebuit sã aibã nivelul de taxare (deci calitatea politicilor
sociale), rata dobânzii (deci puterea monedei), legile economice (deci
confortul conservãrii propriilor tradiţii), respectiv nivelul protecţiei tarifare
şi netarifare (deci preferinţele industriale) impuse de nevoia de a
supravieţui economic pe o piaţã internaţionalã a capitalului şi a bunurilor
extrem de interdependentã.
Arhitectura socialã şi instituţionalã de baza a Olandei ar fi fost, în
consecinţã, puternic dependentã de influenţele exercitate din exterior.
Privit în izolare, fiecare dintre statele europene ar avea aceeaşi soartã.
Sã observãm cã o ţarã care acceptã toate aceste „input-uri” din afarã
are toate şansele la o creştere economicã foarte mare. A accepta toate
semnalele pieţei înseamnã prosperitate, este idealul liberal de care
aminteam în primul sub-capitol.
Problema este cã acest ideal economic liberal poate sã vinã în
contradicţie cu libertatea politicã a cetãţenilor unui anumit stat
de a- şi defini propriul mediu instituţional, cultural, şi chiar fizic.
A susţine impunerea, de dragul eficienţei economice, a unui proiect
economic de liberalizare deplinã, de standardizare deplinã a politicilor
economice şi sociale din lume ar fi în esenţã un proiect totalitar, un
proiect care ar neglija diversitatea umanã internã a ţãrilor lumii,
diversitate care este de altfel mândria moştenirii istorice europene.
Aici nu are importanţã opţiunea politicã a celui care face analiza. Chiar
dacã autorul analizei este un olandez neoliberal convins şi ar dori ca
Olanda sã se cupleze deplin la piaţa mondialã pentru a-şi maximiza
bogãţia, el s-ar face purtãtorul unui proiect totalitar dacã nu ar accepta
legitimitatea unei majoritãţi olandeze ipotetice care sã voteze în
permanenţã împotriva unui proiect atât de radical.
Nu trebuie sã fii de acord cu protecţia socialã extinsã a statului
providenţã pentru a accepta existenţa lui politicã democraticã. O ţarã are
arhitectura pe care i-o stabilesc în mod liber propriii cetãţeni, adicã
majoritatea lor, şi aceasta trebuie acceptatã chiar dacã ea contravine
unor criterii economice altfel valide.
Soluţia optimã pentru Olanda ipoteticã (în care am transformat statul
generic) şi pentru celelalte state europene este deci o integrare
economicã (vom vedea mai târziu dacã şi politicã), integrare care sã
ofere produselor fiecãreia dintre aceste ţãri o piaţã destul de mare în
interiorul Uniunii pentru ca ele sã se poatã dezvolta şi, pe de altã parte,
sã doteze Olanda, ca pe toţi ceilalţi membri, cu posibilitatea de a
sancţiona orice altã putere economicã a lumii, în cazul unui conflict de
interese.
Orice ţarã din lume este sensibilã la sancţiunea cu neacceptarea pe
piaţa europeanã, o piaţã extrem de bogatã, de 370 de milioane de
consumatori în prezent, cu perspectiva sigurã a unei creşteri
spectaculoase.
În felul acesta, un elector olandez, prin votul sãu, prin intermediul
instituţiilor Uniunii Europene, are o mult mai mare influenţã asupra
48
propriului viitor şi asupra devenirii propriei ţãri decât dacã votul sãu s-ar
fi manifestat într-o ţarã micã şi izolatã, care nu ar avea altã şansã decât
sã se supunã forţelor pieţei mondiale în general, fãrã ca în acelaşi timp sã
rişte izolarea economicã şi sãrãcirea ţãrii sale.

O ţarã „topitã” într-o organizaţie integraţionistã bine structuratã este în

concluzie mult mai puternicã decât aceeaşi ţarã izolatã.
Acesta pentru cã integrarea produce modificãri calitative în substanţa
economicã, politicã şi instituţionalã a ţãrilor care se integreazã, rezultatul
fiind o forţã superioarã sumei forţelor statelor care întreprind integrarea.
Voinţa politicã a cetãţenilor unei ţãri integrate are o mult mai mare
influenţã asupra arhitecturii sociale a ţãrii respective decât dacã ea ar fi
fost izolatã.
Integrarea salveazã democraţia, şi nu o altereazã, dupã cum atât de
des se spune în cazul Uniunii Europene.
Integrarea este deci rãspunsul optim al dilemei democraţie versus
eficienţã. Integrarea este şansa de a obţine eficienţa economicã,
prezervând democraţia.
Apar totuşi o serie de probleme.
Ţara genericã pe care am considerat-o va trebui sã accepte o apropiere
marcatã cu politicile economice şi sociale, şi deci cu arhitectura socialã şi
(parţial) instituţionalã a ţãrilor împreunã cu care formeazã uniunea
economicã.
Arãtam în subcapitolul I.I cã principalele dificultãţi în negocierea
Tratatului de la Roma privind Comunitatea Economicã Europeanã au fost
generate, printre altele, de dorinţa Franţei ca Germania sã accepte
creşterea salariului pentru orele suplimentare şi egalitatea salarialã între
bãrbaţi şi femei, ca o asigurare cã produsele franceze nu vor deveni
necompetitive faţã de cele germane dupã dezarmarea vamalã.
Dacã mentalitatea germanã presupune conştiinciozitate fãrã
numãrarea zgârcitã a orelor suplimentare lucrate, de ce ar trebui ca
Germania sã accepte modelul francez, unde timpul liber este mai puternic
valorizat?

La astfel de obiecţii putem da douã tipuri de rãspunsuri:

— Integrarea înseamnã, într-adevãr, armonizarea multor politici
publice.
Diferenţele de civilizaţie existente între statele europene sunt însã mult
mai mici decât diferenţele de civilizaţie între Europa şi Asia sau Europa şi
America; costul psihologic şi cultural al acceptãrii unei practici europene
în procesul de negociere pentru gãsirea unor cãi de mijloc, a unor
„standarde europene”, este mult mai mic decât acela al acceptãrii unor
practici de tip american sau asiatic sau o combinaţie a acestora; în cadrul
negocierilor pentru CEE toate statele au acceptat egalizarea salariului
femeii cu salariul bãrbatului; dacã s-ar fi negociat integrarea cu o ţarã
asiaticã, statele europene ar fi trebuit fie sã prelungeascã o nedreptate
pe care o percepeau tot mai acut, fie sã impunã plata egalã între sexe în
Asia, lucru imposibil, fie sã accepte ca propriile produse la care participã
forţa de muncã femininã sã fie necompetitive faţã de cele asiatice;
49
integrarea intra-europeanã, dimpotrivã, permite nu numai ajungerea la
compromis, dar şi apãrarea comuna faţã de dumping-ul social practicat
de Asia, prin tarife sau cote de import administrate în comun;
— În al doilea rând, integrarea între state prietene permite
administrarea schimbãrii astfel încât şocurile produse de aceasta sã nu
fie foarte mari, ceea ce nu se poate realiza în „negociere” cu „forţele
impersonale” ale pieţei mondiale.
Pentru evitarea oricãrei confuzii trebuie sã facem precizarea extrem de
importantã cã integrarea economicã europeanã nu a fost şi nu este un
proiect anti-liberal, anti-liber schimb sau anti-globalist, chiar dacã
înseamnã şi instituirea de discriminãri comune împotriva terţilor.
Dimpotrivã, în substanţa ei, ea constã în liberalizarea deplinã a mişcãrii
capitalului, mãrfurilor, serviciilor şi persoanelor în spaţiul european.
Diferenţa faţã de idealul liberal este cã integrarea europeanã a
însemnat o liberalizare acceptabilã politic pentru populaţiile unor state
democratice. Integrarea este liberalizare controlatã în concordanţã cu
caracteristicile specifice unui spaţiu de civilizaţie.
Liberalizarea economicã nu numai cã nu este opusã, dar este de fapt
însuşi motorul creşterii economice într-un spaţiu economic integrat, dupã
cum vom vedea în sub-subcapitolul II.I.
Integrarea economicã în Europa a stat la baza unor negocieri globale
de dezarmare vamalã sub egida GATT care, la rândul lor, au stimulat
creşterea economicã globalã.
Puterea statelor europene a stat în aceea cã s-au prezentat ca prima
putere comercialã a lumii la aceste negocieri. Astfel doar au putut susţine
interesul fiecãruia în parte, beneficiind de puterea ansamblului.
Concesiile tarifare de care beneficiazã neîngrãdit fiecare ţarã din UE ar fi
fost imposibil de obţinut în izolare.
Concluzia economicã de esenţã a acestui capitol este cã integrarea
economicã a fost sursa principalã a stabilitãţii şi prosperitãţii economice
europene postbelice, cã ea este calea cea mai eficientã de prezervare a
eficienţei sistemului democratic într-o lume dacã nu globalizatã, cel puţin
foarte interdependentã şi cã, adãugãm acum, aceste adevãruri
fundamentale sunt practic neglijate de majoritatea europenilor, care îşi
considerã deja prosperitatea ca pe un dat natural. Referendumul din
Danemarca în privinţa intrãrii în sistemul euro a fost o dovadã serioasã în
acest sens.
A le aminti europenilor cã integrarea i-a fãcut în bunã parte ceea ce
sunt în prezent este resortul „ontologic” cel mai important care trebuie
pus la baza unei Constituţii Europene şi la baza unei legitimãri, prin
transfer de loialitate politicã, a unei viitoare Federaţii Europene.
Nu poate exista un proiect politic european fãrã a înţelege aceste
adevãruri fondatoare pentru noua Europa.

I.III. Problema insecuritãţii

Referindu-se la Paul-Henri Spaak, artizanul belgian al unificãrii

europene, Alan Milward spune cã acesta „era convins încã din 1941 cã

50
Europa trebuia sã fie unitã politic pentru cã apãrarea militarã a statelor
naţiune de cãtre ele însele devenise acum imposibilã”98.
Îngrijorarea cancelarului german Adenauer era şi ea, în 1946, de
aceeaşi naturã: acesta acceptase cã „barbarii erau încartiruiţi dincolo de
Elba, teritoriile de est erau pierdute, iar prioritatea politicã era apãrarea
restului populaţiei germane împotriva unei incursiuni a acestora. Numai
americanii, credea el, erau capabili sã facã acest lucru. Dar ei nu o vor
face decât în contextul apãrãrii unei lumi de valori comune. Unitatea
vestului Europei devenise o precondiţie pentru apãrarea poporului
german împotriva atacului fizic şi spiritual cãruia îi putea acum cãdea
prada”99.
Integrarea Italiei în Comunitatea Europeanã a avut şi ea un dublu scop,
în afara prosperitãţii economice: evitarea pericolului comunist din interior
şi evitarea unui rãzboi cu Iugoslavia pentru Trieste şi a ameninţãrii
sovietice în general, prin legarea integrãrii economice de sprijinul
american pentru securitatea continentului, mai ales prin intermediul
NATO.
„Participarea Italiei în Comunitatea Europeanã a Apãrãrii (EDC) a fost
tot timpul condiţionatã — de cãtre de Gasperi — de subordonarea EDC
faţã de NATO”.100
În ceea ce îl priveşte pe Monnet, acesta „insista cã divizarea Europei în
state mici devenise «un anacronism, un nonsens, o erezie». Doar
aranjamentele economice nu erau suficiente pentru garantarea
durabilitãţii Tratatului de la Paris ca aranjament pentru menţinerea
pãcii”101.
Monnet era în plus convins cã „fãrã o maşinãrie politicã proprie, noua
Europã nu putea sã umple golul psihologic creat de excesul de
naţionalism” promovat de regimul nazist.
În sfârşit, în ceea ce îl priveşte pe Schuman, în 1948 acesta se
convinsese cã „interesele ţãrii sale puteau fi cel mai bine servite de o
formã de integrare europeanã. Ca şi pentru Spaak, ideea integrãrii
europene devenise dominantã atunci când a fost numit ministru de
externe şi trebuit sã facã faţã problemei securitãţii naţionale a Franţei.102
Concluzia politicã pe care raţiunea primilor paşi înspre integrare ai
„pãrinţilor fondatori” ai Uniunii Europene o sugereazã este aceea cã
integrarea era, la sfârşitul rãzboiului, singura cale prin care:
1. concurenţa între statele naţionale din Europa — jocurile hegemonice
de tip power-politics —, cu toate riscurile belicoase pe care le
presupunea, putea fi eliminatã;
2. un sistem de apãrare eficientã împotriva Uniunii Sovietice devenea
posibil şi viabil;

3. Germania putea fi „fixatã” politic şi economic de Vestul Europei,

contribuind atât la prosperitatea cât şi la apãrarea acestuia;
98 Milward, op. cit., p. 320.
99 Milward, op. cit., p. 329–330.
100 Milward, op. cit., p. 333
101 Milward, op. cit., p. 326
102 Milward, op. cit., p. 325
51
 4. poporului german i se dãdea şansa de a se reconstrui economic şi
moral dupã dezastrul naţional-socialismului şi distrugerile rãzboiului,
oferindu-i-se şi o „ideologie” care sã îl ajute se îşi recapete respectul faţã
de sine.
Dupã 50 de ani, ecuaţia securitate–bunãstare–identitate nu s-a
schimbat foarte mult în Europa. Incertitudinea cu privire la viitorul politic
al continentului pluteşte este încã prezentã. Nici suspiciunea faţã de
Germania şi faţã de sora sa mai micã, Austria, nu s-a stins cu totul.
Or, incertitudinea politicã genereazã incertitudine economicã, inclusiv
cu privire la ireversibilitatea stabilizãrii continentului prin integrare
economicã.
Dispariţia multora dintre reperele conceptuale tradiţionale nu face
decât sã complice lucrurile.

I.IV. Confuzia conceptualã submineazã procesul de policy-

making

Sfârşitul Rãzboiului Rece a produs o bulversare a conceptelor

tradiţionale cu care politica internaţionalã, securitatea şi chiar economia
operau.
Imposibilitatea sau greutatea conceptualizãrii submineazã procesul de
conturare de politici şi de luare de decizii.
„Întreaga ierarhie de interese şi valori care ghideazã gândirea
occidentalã în domeniul securitãţii este pusã sub semnul întrebãrii”,
constata Jan Zielonka.103

„Politicienii europeni au pierdut sensul scopurilor strategice, sens de

care este nevoie pentru a conduce Uniunea într-o manierã coerentã şi
predictibilã. Se pare cã au probleme în identificarea unor riscuri externe
şi de securitate elementare ca şi în gãsirea unor rãspunsuri adecvate
pentru cele pe care le identifica”.104
Bineînţeles cã nu vom putea aduce aici o contribuţie la rezolvarea
confuziei conceptuale cu care se confruntã lumea actualã a relaţiilor
internaţionale.
Putem însã deduce cã pentru a face faţã unui mediu fluid, unitatea
europeanã, care aduce o arie mai mare din evenimentele de pe glob sub
propriul control, diminuând astfel riscul accidentelor şi arbitrariului şi
permiţând reflecţia pentru o „reconceptualizare” a politicii internaţionale,
securitãţii şi economiei internaţionale este soluţia cea mai bunã,
începând cu termenul foarte scurt.

Capitolul II
Europa — natura problemei

II.I. Proiectul economic

103 Jan Zielonka, Explaining Europaralysis: Why Europe is Unable to Act in

International Politics, 1998, p. 220
104 Zielonka, op. cit., p. 220.

52
 Datele istorice generale ale proiectului economic european sunt prea
bine cunoscute şi reluarea lor nu îşi are locul în cadrul acestui studiu.
Vom arãta doar care au fost mecanismele economice care au permis
asocierea integrãrii economice cu prosperitatea şi cu stabilitatea
Comunitãţilor Europene.
Va trebui sã reţinem de aici modul cum aceste mecanisme au afectat
substanţa însãşi a economiei europene — de unde caracterul lor
constitutiv, de mecanisme fondatoare, care ne intereseazã aici în mod
special —, precum şi gradul lor de ireversibilitate (dacã se doreşte
conservarea bunãstãrii şi stabilitãţii economice, bineînţeles).
Aşadar, integrarea economicã europeanã a încurajat creşterea
economicã prin:
— redistribuirea avantajelor comparative şi competitive între ţãri în
funcţie de dotarea cu resurse naturale şi demografice a fiecãrui stat
european; specializãri care înainte de liberalizare fuseserã deţinute de
anumite state în baza protecţiei vamale tarifare sau netarifare, s-au
„rearanjat” între state în funcţie de formula optimã — deci creatoare de
maximã bogãţie — de combinare a factorilor de producţie; aceastã
redistribuire nu s-a fãcut întotdeauna spontan, fiind în esenţa procesului
de integrare „prieteneascã”, aşa dupã cum am arãtat, ca redistribuirea sã
fie însoţitã de politici regionale, sociale sau sectoriale de „management al
inechitãţilor generate de integrare”;
— economiile de scara pe care întreprinderile europene sau cele
strãine implantate pe piaţa europeanã le pot obţine prin faptul cã îşi
desfac producţia pe o piaţa incomparabil mai mare decât pieţele fiecãrui
stat privit în izolare. Costurile fixe se împart astfel la un numãr mult mai
mare de produse şi productivitatea creşte corespunzãtor. Este de
neimaginat, de pildã, dezvoltarea unui mare producãtor de autovehicule
„medii” care sã desfacã exclusiv chiar pe pieţe relativ mari, precum Italia,
Marea Britanie sau Germania.
„Motivul pentru care productivitatea industrialã în Statele Unite era de
douã ori mai mare decât în unele ţãri vest-europene (şi salariile
corespunzãtor mai mari) era frecvent pusã pe seama dimensiunii
continentale a pieţei americane”.105
— atragerea masivã de investiţii strãine directe; o piaţã liberalizatã şi
cu un grad mare de omogenitate a standardelor, beneficiind în acelaşi
timp de o protecţie comunã importantã la frontiere, este atractivã pentru
implantarea de investiţii strãine, companiile preferând sã ocoleascã
taxele vamale, prin implantare directã pe piaţa ţintã;
— forţa de negociere în raport cu puterile comerciale terţe a adus
Comunitãţii Economice Europene acorduri de schimb de departe mai
avantajoase decât cele pe care ar fi avut puterea sã le negocieze fiecare
stat-membru în parte.

II.II. Inevitabilitatea unui proiect politic european

105 Milward, op. cit., p. 124

53
 Un proiect politic european este necesar în primul rând pentru cã
absenţa lui poate readuce în prim-planul politicii europene concurenţa
între puteri: security competition.
În lipsa unui proiect politic comun de care sã beneficieze toatã lumea,
care sã creeze „plusvaloare” politicã, este în natura lucrurilor ca pe
valoarea mai micã existentã concurenţa sã fie acerbã.
Este în natura lucrurilor ca în lipsa unui proiect comun Franţa sã se
întrebe îngrijoratã ce „face” Germania şi ce are de gând cu propriul viitor,
la fel cum Germania poate bãnui cã Franţa are gânduri ascunse pentru a
preveni o eventualã renaştere a puterii şi agresivitãţii germane.
Teza realistã privind continua încercare a unui stat de a-şi maximiza
puterea în raport cu vecinii sau, dacã e cazul, cu marile puteri, prin
achiziţia de mijloace de exercitare a puterii şi prin cãutarea de aliaţi
poate reveni oricând în actualitate dacã tezei mai degrabã liberal-
interguvernamentaliste a sinergiei puterilor individuale ale unor state
care decid sã se integreze i se retrage, politic, şansa de a se manifesta.
Oricât de importante sau de presante ar fi fost considerentele
funcţionaliste în istoria constituirii şi dezvoltãrii Uniunii Europene, rãmâne
de nezdruncinat adevãrul cã Uniunea Europeanã este creaţia unei serii de
acte politice luminate de o extraordinarã intuiţie.
Dacã voinţa politicã nu nutreşte în continuare, nu alimenteazã în
permanenţã proiectul european, acesta se poate dezintegra.
Suntem în total dezacord cu cei care îşi închipuie cã Uniunea
Europeanã poate rãmâne o simplã zonã de liber schimb sau fie şi, pentru
cei „darnici”, o simplã uniune economicã.
O datã ce proiectul economic european este încheiat în punctele sale
esenţiale, dupã introducerea monedei euro, Uniunea Europeanã se aflã
într-o stare de maximã vulnerabilitate, echilibrele sale sunt extrem de
instabile. Legãturile sunt încã prea fragile pentru a ne putea imagina cã
fãrã noi piloni de susţinere construcţia europeanã este una durabilã.
Atât timp cât existã incertitudini cu privire la natura relaţiilor
politice dintre statele europene pe termen lung, nu existã
certitudinea ireversibilitãţii proiectului european, nici mãcar a
proiectului economic european.
Se vorbeşte deseori despre „artificialitatea” monedei euro ca fiind o
creaţie „de birou”, a cãrei slãbiciune, „perfect previzibilã”, este o dovadã
de nezdruncinat a slãbiciunii proiectului economic european.
Noi susţinem cã, dimpotrivã, slãbiciunea monedei euro se datoreazã în
bunã parte incertitudinilor cu privire la viitorul politic al continentului,
dimensiunea politica afectând-o profund pe cea economicã.
Moneda modernã este moneda fiduciarã, valoarea ei se
fundamenteazã exclusiv pe încrederea în soliditatea politicã şi economicã
a statului emitent. Pentru ca o moneda sã fie puternicã trebuie ca ea sã
inspire încredere celui care o poate cumpãra, încredere cã aceasta îşi va
pãstra valoarea pe termen lung: altfel fie nu o cumpãra, fie o revinde
imediat. Or, nimeni nu îşi va plasa averea într-o monedã deţinutã în
comun de nişte state despre care încã nu se poate spune cu certitudine
cã vor avea o relaţie de integrare perpetuã şi destul de adâncã pentru a
susţine valoarea monedei.
54
 A cumpãra — deci susţine — euro înseamnã a cumpãra acţiuni în
proiectul european. Nimeni nu cumpãrã acţiuni într-o companie în care
exista riscul ca managementul la vârf sã nu existe niciodatã.
Aceasta credem cã este explicaţia realã pentru care evoluţia pe piaţa a
euro contrazice ceea ce Romano Prodi numeşte pe bunã dreptate
„fundamentele sãnãtoase ale economiei europene”.
Valoarea euro reflectã încrederea şi şansele pe care planeta le acordã
proiectului economic şi — obligatoriu — politic european, reflectã deci
nevoia presantã ca acest proiect sã fie rapid relansat şi dus pânã la
capãt.
Se poate imagina destul de uşor un scenariu în care lucrurile iau o
întorsãturã cu totul neplãcutã: în lipsa unui proiect politic comun,
suspiciunile între statele europene readuc pe continent competiţia
politicã propriu-zisã (nu pe cea cu caracter mai degrabã atavic şi benign
care se manifestã în prezent, dupã pãrerea lui Jan Zielonka); competiţia
atrage dupã sine acumularea de mijloace pentru a o susţine; statele
europene încep sã refuze sã facã compromisuri politice în schimbul unor
câştiguri comune pe termen lung; adoptarea de acquis comunitar îşi
încetineşte ritmul; suspiciunea alimenteazã suspiciunea; statele încep sã
nu mai respecte acquis-ul sau sã adopte legi naţionale contrare acestuia
ori sã nu îl mai transpunã în legislaţia naţionalã; încetinirea creşterii
economice, cauzatã de scãderea investiţiilor, trimite la soluţii
protecţioniste; unele state, precum Marea Britanie, încep sã dea semne
cã vor sã intre în zone de liber schimb cu alte spaţii (SUA, în acest caz);
moneda euro îşi pierde credibilitatea şi o crizã financiarã planeazã asupra
continentului; statele mari decid sã se desprindã din Uniune, care le
îngreuiazã libertatea de mişcare politicã şi ale cãrei costuri economice nu
mai justificã beneficiile; lupta de putere între ţãri se reia în toatã puterea
cuvântului: se fac alianţe, se cumpãrã arme, rãzboiul nu mai este exclus.
Sãrãcia înlocuieşte bogãţia, nesiguranţa cronicã înlocuieşte securitatea
construitã cu greu timp de 50 de ani, securitate irecuperabilã. Mai trebuie
un demagog în Germania care sã cearã recuperarea teritoriilor „sacre”
pierdute cãtre Polonia sau Franţa şi un scenariu de coşmar prea bine
cunoscut se poate relua.
Proiectul politic este, aşadar, indispensabil.
Dacã pânã la adoptarea monedei euro proiectul economic ţinea aprinsã
flacãra ţelului comun, în prezent problema proiectului politic este cât se
poate de acutã şi de presantã.
Nu întâmplãtor abia în 2000, când proiectul economic pare împlinit, dar
este subminat de incertitudinea politica, s-au reluat discuţiile (care se mai
purtaserã la începutul anilor '50 când se încerca înfiinţarea unei
Comunitãţi Europene de Apãrare, respinsã de Franţa, însã imediat
înlocuitã de proiectul economic) asupra viitorului politic şi a „finalitãţii”
Uniunii Europene.

II.III. Instituţiile europene: problema ilegitimitãţii şi a

ineficienţei

55
 Din perspectivã democraticã, cel mai important reproş care se poate
aduce mecanismelor politico-instituţionale europene este faptul cã voinţa
politicã a cetãţeanului nu are o influenţã directã asupra procesului de
decizie la nivelul Uniunii. Ea este filtratã de Consiliu, de Comisie, şi de un
Parlament despre care nu se poate spune cã o reprezintã cu adevãrat,
pentru cã nu este ales cu scopul de a o reprezenta, prin numirea unui
executiv, aşa cum se întâmplã într-un stat „clasic”.
Un alt reproş este acela al „depãrtãrii” instituţiilor Uniunii de cetãţeni.
Din aceastã perspectivã, un sistem democratic este cu atât mai eficient
cu cât permite participarea şi implicarea mai directã a cetãţeanului în
treburile cetãţii. Crearea de instituţii la nivel european ar împiedica deci
un control eficient al cetãţeanului unui stat naţional asupra instituţiilor
care îl reprezintã.
Cu aceastã perspectivã nu suntem decât parţial de acord.
Motivul principal l-am arãtat deja: în principiu, instituţiile europene
supranaţionale nu numai cã nu viciazã controlul pe care cetãţeanul unui
stat-membru îl are asupra spaţiului imediat în care trãieşte ci, dimpotrivã,
Comunitatea a permis conservarea unui maxim control democratic al
acestuia, control care ar fi devenit lipsit de conţinut în cazul în care
fiecare stat european ar fi trebuit sã facã faţã singur globalizãrii, presiunii
mediului extern în general.
Pe de altã parte, este adevãrat ca atunci când sunt create instituţii
„îndepãrtate”, la Bruxelles, este bine ca, democratic, sã existe un control
cât de direct posibil al electorului asupra acestora. Proiectul nostru
propune soluţia federalizãrii pentru controlul instituţiilor centrale prin vot
direct de cãtre cetãţean acolo unde este posibil, şi pãstrarea unui veto
naţional pentru domeniile foarte sensibile politic de cãtre statele care
decid sã nu între în federaţie. în felul acesta, un cetãţean al unui stat
european fie va vota direct pentru parlamentul şi „guvernul central”,
eliminând filtrele de care aminteam, fie va putea cere socoteala direct
guvernului sãu, care îşi pãstreazã, prin veto, un mare grad de autonomie
decizionalã.
Un al treilea tip de reproş se referã la mecanismele complicate de luare
a deciziilor de cãtre instituţiile europene: blocajele cerute de consens,
dependenţa de cel mai mic numitor comun, arbitrajul pe care statele îl
pot practica între diferite decizii: cedez aici dacã îmi cedezi dincolo,
confuzia în alocarea competenţelor ş.a.m.d.
Jan Zielonka citeazã un caz care ilustreazã excelent aceastã ipotezã:
„Martin Holland a arãtat cum trei comisari — Van den Broek, Brittan şi
Marin — erau implicaţi într-un conflict de competenţe asupra politicii UE
faţã de Africa de Sud, nefiind în stare sã stabileascã dacã Africa de Sud
reprezenta un caz «politic», un caz «comercial» sau unul de «dezvoltare».
Jacques Santer a încercat sã stingã conflictul, împãrţind responsabilitãţi
geografice celor trei comisari în cadrul DG I, doar pentru a afla cã noi
conflicte iau naştere între comisarii cu responsabilitate geograficã în DG I
şi alţi comisari, cu responsabilitate funcţionalã pentru oţel, textile,
agriculturã, transport sau alte domenii”.106

106 Op. cit., p. 189

56
 O posibilã explicaţie pentru astfel de conflicte este oferitã de Hellen
Wallace: „Comisia nu are resursele politice de a media între interese
concurente, pentru cã are competenţe limitate în definirea politicilor
(policies) şi nu are un mandat politic direct. Consiliul este în acelaşi
timp o instituţie europeanã şi un prizonier al statelor-membre, sau mai
degrabã al guvernelor membre. O asemenea identitate colectivã este
fragilã şi întotdeauna vulnerabilã faţã de competiţia între guvernele
membre, ca şi între guverne şi Comisie.”107 (subl.ns).
Soluţia pe care o propunem uşureazã rezolvarea conflictelor de
responsabilitate între comisari şi între state în felul urmãtor:
— Pentru Federaţia Europeanã care va lua naştere în sânul Uniunii,
decizia este luatã de un guvern susţinut de o majoritate politicã
parlamentarã, deci care are un mandat politic direct şi care rãspunde
politic în mod unitar în faţã parlamentului federal; premierul va avea
autoritatea fireascã de a-şi obliga miniştrii sã accepte deciziile sale, care
vor fi, la limitã, indiferente la specializãrile stricte ale diverşilor miniştri,
reprezentând un optim politic general, ca în orice alt guvern;
— statele care vor prefera Uniunea extinsã vor avea de ales între a
intra, în timp, în Federaţie, a accepta leadership-ul acesteia sau a nu
participa la marea politicã; important este ca Federaţia, scãpatã de
presiunea nevoii atingerii pentru fiecare decizie importantã a celui mai
mic numitor comun în negociere, va putea sã dea tonul politicii europene
şi sã reprezinte Europa în mod eficient în afacerile globale.

Capitolul III
Dificultãţi teoretice — în cãutarea unei paradigme

III.I. Eşecul teoriei realiste clasice şi avantajele neorealismului

În centrul perspectivei realiste asupra relaţiilor internaţionale se aflã

ideea cã politica internaţionalã este bazatã pe interacţiunea unor actori
statali raţionali care cautã sã îşi maximizeze propria putere în raport cu
ceilalţi actori statali, într-un mediu esenţialmente anarhic şi în care nu
existã o autoritate centralã.
Realismul s-a dezvoltat ca o reacţie criticã, în special prin opera lui
Hans Morgenthau, la idealismul interbelic care credea în perfectibilitatea
naturii umane şi propovãduia construirea unui sistem de pace
postnaţional, în special prin intermediul organizaţiilor internaţionale.108
Pentru realişti, interesele statelor nu lasã loc cãutãrii unei ordini
internaţionale utopice: interesele sunt definite în termeni de
supravieţuire, pentru care capacitatea militarã este de primã importanţã.
Statele, a cãror existenţã este permanent în pericol, sunt într-o
continuã cãutare a unui optim raţional prin care sã îşi maximizeze
securitatea în raport cu celelalte state. „Dilema de securitate” este
rezultatul acţiunii agregate a unor actori care, în cãutarea securitãţii, nu
107 HellenWallace, The Institutions of the EU: Experience and Experiments, în
Policy Making în the EU, OUP, 1996, p. 59
108 Ben Rosamond, Theories of European Integration, The European Union Series,

2000, p. 131
57
fac altceva decât sã perpetueze insecuritatea la nivel internaţional.
Cooperarea şi organizaţiile internaţionale sunt încercãri ale statelor de a
face faţã acestei dileme. Instituţiile internaţionale sunt însã pure
instrumente de putere, instabile şi reversibile, niciodatã autonome faţã
de statele care le-au creat.
Stabilitatea sistemului international se obţine totuşi prin echilibrarea
dinamicã a acestor raporturi de putere dintre state.
Rãzboiul şi alianţele sunt mijloacele de refacere a echilibrului atunci
când acesta este perturbat.

Din perspectiva realistã clasicã, integrarea europeanã este o aberaţie a

sistemului internaţional, un set de acte iraţionale ale statelor europene.
Perpetuarea proiectului european, mai ales a „proiectului 1992” care, din
perspectiva realistã, nu putea sã existe, dovedeşte cã realismul
tradiţional nu poate explica procesul integrãrii europene în nici una din
dimensiunile sale:
— Nu poate explica stabilitatea şi autonomia unor instituţii precum
Comisia Europeanã;
— nu poate explica de ce, chiar şi din punct de vedere strict
conceptual, statele europene au acceptat fie şi sã discute un proiect
precum UEM sau unificarea politicã; caracterul lor de actori autonomi prin
definiţie (actorness) este o axiomã de bazã a teoriei realiste tradiţionale:
nici un stat (naţiune) nu poate renunţa la propria identitate politicã pe
scena internaţionalã;
— nu poate explica contradicţia dintre ipoteza anarhiei sistemului
international şi procesul opus: de organizare a spaţiului economic şi
politic pe care integrarea europeanã, dar şi alte forme de integrare, îl
susţin;
— în cazul în care integrarea europeanã este iraţionalã, teoria realistã
nu poate explica cum un numãr atât de mare de state, cu personalitãţi
politice atât de puternice pe scena internaţionalã, au putut intra într-o
zonã a absurdului care dureazã deja de jumãtate de secol.
Pe de altã parte, eşecul realismului clasic de a explica integrarea
europeanã nu trebuie sã ducã la concluzia cã statele europene ar fi fost
brusc cuprinse de idealism sau ar fi fost orbite de o utopie.
Dimpotrivã, lucrarea de faţã este bazatã pe — şi sperã sã întãreascã —
teza din zona de intersecţie a neorealismului cu liberal-
interguvernamentalismul, a integrãrii vãzute ca un proces de salvgardare
a politiei (polity) naţionale ca spaţiu politic optim de manifestare a
proceselor politice într-o lume interdependentã şi ca un instrument de
maximizare a controlului asupra propriului destin politic şi economic de
cãtre cetãţenii statelor europene.
Mãsura optimã a situaţiei politiei naţionale nu este datã de pierderile
de importantã faţã de idealul de stat al teoriei realiste, ci faţã de puterea
şi de identitatea nesemnificative pe care un stat din Europa, care ar fi
decis sã rãmânã în afara procesului de integrare, ar fi reuşit sã şi le
conserve. (Cap. IV.II.III.)
Teoria neorealistã are, aşadar, o forţã explicativã importantã (deşi nu
deplinã) prin faptul cã, spre deosebire de teoria realistã clasicã, ia în
58
calcul şi un „atribut de sistem”, extrem de important: interdependenţa
economicã, implicând redistribuirea permanentã a capacitãţilor
de putere între state prin mijloace pe care acestea nu le
controleazã.109
Statele mari europene renunţã astfel la statutul de mare putere
naţionalã stricto sensu pentru a putea face parte dintr-un actor
postnaţional influent la nivel global, deci pentru a-şi pãstra influenţa de
facto în lume.
Maurice Faure, ministrul de externe francez care a prezentat în
Adunarea Naţionalã proiectul Tratatului de la Roma a fãcut urmãtoarea
declaraţie: „Ei bine, nu mai existã patru Mari Puteri, sunt numai douã:
America şi Rusia. Va mai exista una la sfârşitul secolului: China. Depinde
de dumneavoastrã dacã va exista şi o a patra: Europa.”
Pentru teoria realistã clasicã, Franţa ar fi încercat veşnic sã fie ea
aceastã a patra putere şi nu ar fi putut concepe vreodatã sã o constituie
împreunã cu Germania rivalã.

În ceea ce le priveşte, statele mici au, de asemenea, de câştigat:

„Partenerii mai mici dar încã influenţi vor cãuta sã se asigure cã regulile
(instituţiilor integrãrii, în acest caz, n.n.) vor fi construite în aşa fel încât
sã ofere suficiente oportunitãţi pentru ele de a-şi face auzite propriile
preocupãri şi interese şi de aceea sã previnã sau cel puţin sã reducã
dominaţia de cãtre statele mai puternice.”110
Un autor irlandez111 descrie astfel „experienţa europeanã” a Irlandei:
„O teamã care existase în momentul integrãrii noastre, şi chiar dupã, a
fost cã Irlanda, ţarã micã şi perifericã, va fi înghiţitã de un imens proces
european în care interesele noastre şi identitatea noastrã cu greu ar fi
luate în seamã. Susţin cã în realitate s-a întâmplat exact contrariul.
Printr-o combinaţie atentã a cunoştinţelor despre sistemul integrãrii
europene şi o concentrare strânsã asupra prioritãţilor naţionale, cred cã
se poate spune cã guvernele care s-au succedat s-au depãşit pe ele
însele şi au obţinut un profil remarcabil pentru Irlanda în cadrul Uniunii
Europene.”
Puterea şi identitatea Irlandei nu se exclud cu puterea şi identitatea
Uniunii, ci se completeazã, se compun, se sporesc reciproc.
România trebuie sã se pregãteascã minuţios pentru o putea obţine o
performanţã similarã.

III.II. Perspectiva interguvernamentalistã

Abordarea liberal-integuvernamentalistã adaugã ipotezelor

neorealismului o dimensiune extrem de importantã pentru înţelegerea
procesului de integrare: este vorba despre contextul politic intern al
statelor-membre.

109 Ben Rosamond, op. cit., p. 132

110 Ben Rosamond, op. cit., p. 135
111 Martin Cullen, Sharing Soveregnty, in Europe, The Irish Experience, Irish

Institute for European Affairs, 2000, p. 47

59
 Statele încearcã sã se comporte raţional într-un mediu international
concurenţial şi interdependent, însã „comportamentul statelor nu este fix,
predeterminat, ci se formeazã în urma unor procese politice dinamice în
cadrul politiei naţionale”.112
Moravcsik, promotorul de ultimã orã al liberal-
interguvernamentalismului, postuleazã cã „interesele naţionale se
formeazã prin conflictul politic intern în cadrul cãruia grupurile societale
concureazã pentru influenţã politicã. Înţelegerea politicii interne este o
precondiţie, nu un supliment, pentru analiza interacţiunii strategice între
state”.113
Aceste interese, dupã ce au fost formulate, devin baza negocierii la
nivel interguvernamental.
Fãrã aceastã perspectivã nu am putea sã înţelegem cu adevãrat cum
integrarea a fost acceptatã şi doritã de europeni, chiar dacã ea a
presupus costuri şi sacrificii politice şi economice.
Actorii interni din statele europene, reprezentaţi prin mecanismele
politice interne din aceste state, au vãzut sau au intuit integrarea ca pe
un proces care, prin câştigurile pe care le va genera, va compensa
pierderile, un proces în a cãrui lipsã prezervarea economicã şi politicã a
propriilor state ar fi fost extrem de dificilã.
Masa Rotundã a Industriaşilor Europeni, lobby-urile consumatorilor, în
marea majoritate a cazurilor sindicatele au promovat în politica internã a
statelor lor integrarea europeanã.

III.III. Perspectiva neofuncţionalistã

Ipotezele teoriei funcţionaliste, dar mai ales neofuncţionaliste,

completeazã tabloul cadrului teoretic de bazã în care integrarea
europeanã poatã fi analizatã.
O definiţie sugestivã a integrãrii în baza logicii funcţionaliste a fost datã
de primul-ministru care a dus Marea Britanie în CEE în 1973: „Guvernele
dând un domeniu experţilor, apoi lãsându-i pe aceştia sã facã ce vor pe
acest domeniu”.
Integrarea funcţionalistã este în general asociatã cu „Metoda Monnet”
de integrare: una sau mai multe instituţii comune sunt create între state
pentru a îndeplini anumite funcţii pe care statele sunt de acord sã le de-
naţionalizeze. De aceea, la început, este vorba doar despre funcţii situate
în zona low politics, funcţii care nu pun probleme politice sau de
identitate naţionalã importante.
Dupã înfiinţare, instituţiile tind sã îşi extindã aria de acţiune prin
multiplicarea funcţiilor pe care le administreazã. Nu din dorinţa
birocraticã de expansiune, se presupune, ci pentru exercitarea unei
anumite funcţii care necesitã tehnic controlul unui alt set de funcţii, mai
largi, care sunt „smulse” statelor ş.a.m.d.
Declaraţia franco-germanã cu privire la formarea CECO susţine foarte
clar existenţa unei logici funcţionaliste în intenţiile celor douã state:
„Punerea la un loc a producţiei de cãrbune şi de oţel ar trebui sã producã
112 Ben Rosamond, op. cit., p. 137
113 Idem, op. cit., p. 137
60
imediat fundamentul comun al dezvoltãrii economice ca un prim pas în
federarea Europei.”114

Diferenţa esenţialã între funcţionalism şi neofuncţionalism vine din

aceea cã „motivaţia cãlãuzitoare care conduce în cele din urmã la
formarea de comunitãţi politice postnaţionale nu este doar
«automaticitatea» tehnocraticã sugeratã de Mitrany (pãrintele
funcţionalismului pur, n.n.), ci procesul este susţinut şi aplicat de actori
care urmãresc satisfacerea propriului interes”.115
Logica neofuncţionalistã are douã cãi de propagare:
— Spill-over sau „rãspândirea” integrãrii prin acapararea de noi funcţii
de cãtre instituţiile care administreazã integrarea, funcţii care trebuie sã
rãspundã unor nevoi obiective pe care procesul anterior de integrare le-a
generat. Este mecanismul în sarcina cãruia funcţionaliştii pun greul
explicãrii schimbãrii.
Comerţul liber atrage dupã sine nevoia egalizãrii sistemului de platã a
orelor suplimentare, care atrage egalizarea legilor privind salarizarea,
care atrage egalizarea protecţiei sociale, care atrage tendinţa de
egalizare a fiscalitãţii, a regimurilor bancare, etc.
Bineînţeles, lanţul de cauzalitãţi nu este unul liniar şi nici atât de
automat precum s-ar pãrea.
Sã observãm ca procesul de spill-over duce integrarea dinspre zona
politicii joase, treptat, înspre zona „fierbinte” a politicii înalte.
Integrarea economicã ar atrage dupã sine, în mod direct, chiar dacã nu
şi liniar, integrarea politicã.
- Transferul de loialitãţi: pe mãsurã ce actorii care sunt afectaţi de
procesul de integrare, susţin tezele neofuncţionaliste, încep sã perceapã
care este sursa schimbãrii, deci a puterii, ei încep sã îşi transfere
loialitatea politicã dinspre vechile instituţii înspre cele noi, cele care cu
adevãrat „conteazã”. O nouã comunitate politica ar lua astfel naştere.
Acceptând puterea explicativã pentru multe instanţe ale integrãrii
europene a teoriei (neo)funcţionaliste, trebuie sã îi aducem totuşi
reproşul de a minimaliza dincolo de limita rezonabilului rolul deciziei
politice în procesul de integrare.
Or, este destul de clar cã Uniunea Europeanã este rezultatul unui set
de decizii politice care nu au fost luate sub imperiul mecanismelor
automaticitãţii funcţionale, aceste decizii nu au fost produsul exclusiv al
compunerii forţelor materiale, „obiective”.
Nici concesia „de agenţie” pe care o face teoria neofuncţionalistã
actorilor politici nu este satisfãcãtoare: ea îi vede pe actorii politici
promovând integrarea doar în urmãrirea propriilor interese directe:
materiale şi de statut. Sorgintea materialistã, chiar marxistã a teoriei
neofuncţionaliste se dezvãluie aici cu totul.
Credem cã decizia politicã este nu doar o reflectare a „materialului”, ci
un mecanism prin care „ideea” acţioneazã asupra realitãţii, modificându-i
coordonatele.

114 Ben Rosamond. op. cit., p. 53

115 Ben Rosamond, op. cit., p. 55
61
 Uniunea Europeanã este rezultatul unor astfel de decizii politice care
au îmbinat fericit nevoia funcţionalã de eficienţã cu o dozã de idealism.

Capitolul IV
Proiectul politic european

IV.I Constrângerile proiectului politic european

Pentru a pune în mod optim în evidenţã dificultãţile pe care le

presupune prelungirea într-un proiect politic de anvergurã a proiectului
economic european, vom considera cazul „extrem” al federalizãrii a trei
state reprezentative pentru Uniunea Europeanã: Franţa, Germania şi
Belgia.
Franţa este motorul politic al integrãrii, Germania cel economic, iar
Belgia este un stat mic, federal, multinaţional, a cãrui integritate,
stabilitate şi bunãstare se datoreazã în bunã parte Comunitãţilor şi
Uniunii Europene.
Franţa are o populaţie de 60 de milioane de locuitori, Germania dupã
unificare a devenit cel mai populat stat de pe continent, cu 80 de
milioane, iar Belgia nu are decât 10 milioane de locuitori.
Presupunem deci cã Franţa, Germania şi Belgia decid sã formeze o
Federaţie, o politie unicã.
Lãsãm la o parte detaliile privind puterile care se transferã dinspre
statele naţiune înspre statul federal şi urmãrim care sunt dificultãţile pe
care procesul democratic le poate întâmpina în aceastã politie lãrgitã.
Desigur, Federaţia trebuie dotatã cu un Parlament, care sã reprezinte
voinţa politicã unicã a locuitorilor sãi priviţi în ansamblu, adicã indiferent
de naţionalitate.
Vor avea deci loc alegeri.
Partide din interiorul Federaţiei vor participa la aceste alegeri,
încercând sã le câştige.
Apar primele dificultãţi.
Cu toate ca articolul 191 al Tratatului de la Amsterdam prevede
dezvoltarea condiţiilor pentru apariţia unor partide politice europene şi cu
toate cã parlamentarii europeni sunt constituiţi în grupuri politice, nu se
poate încã vorbi de veritabile partide politice europene.
Se pune întrebarea dacã partidele din cele trei ţãri vor prefera sã
formeze alianţe electorale pentru a participa în acest fel ca entitãţi
politice unice la alegeri sau dacã vor prefera sã se confrunte în funcţie de
ceea ce percepe fiecare dintre ele ca fiind interes naţional.
Se vor alia creştin democraţii germani cu RPR-ul francez pentru a
concura doctrinar SPD-ul şi respectiv PS-ul din cele douã ţãri, sau stânga
şi dreapta din fiecare ţarã vor prefera sã se alieze pentru a asigura ţãrii
de origine o pondere cât mai mare în Parlamentul Federal?
Cu alte cuvinte: într-o politie formalã unicã se va depãşi linia de
demarcaţie naţionalã? Pentru cã dacã rãspunsul este nu, federalizarea nu
ar însemna decât o sãpare de tranşee între ţãri, avantajul fiind automat
de partea celor care au mai mulţi cetãţeni, deci mai mulţi parlamentari în
legislativul federal. în cazul nostru, de partea Germaniei. Dacã un astfel
62
de fenomen ia amploare, Belgia nu mai are nici un cuvânt de spus în
cadrul federaţiei.
În plus, formula federalã, cu alegeri directe în vederea desemnãrii unui
executiv, este extrem de vulnerabilã la acţiunea demagogilor sau a
extremiştilor, care ar putea profita de expunerea nemijlocitã la „celãlalt”
pentru a obţine voturi din cultivarea şi exploatarea sentimentelor
xenofobe. în Franţa s-ar putea foarte uşor vorbi de o „cucerire din
interior” a Franţei de cãtre Germania, iar în Germania de o împlinire a
visului francez de anihilare pentru totdeauna a puterii germane.

IV.II. Federaţia Europeanã

IV.II.I Crearea Federaţiei

Pentru a minimiza riscurile şi maximiza şansele de reuşitã ale unui

proiect politic european de anvergurã, constituirea unei Federaţii
Europene trebuie sã ţinã cont de urmãtoarele criterii:
— Sã includã la început statele cele mai dezvoltate, mai avansate în
procesul de integrare aşa cum a avut el loc pânã acum, mai mature
politic şi mai conştiente de necesitatea continuãrii proiectului politic
european. în mod obligatoriu, Franţa şi Germania trebuie sã se situeze
printre acestea;
— sã fie privitã ca un experiment constituţional între prieteni,
experiment care, indiferent de ce soartã ar avea, nu va pune în pericol
acumulãrile integrãrii europene în formula mixtã: federal de facto —
interguvernamentalã, de pânã în prezent;
— sã nu genereze confuzie între legislaţia federalã şi acquis-ul
comunitar, fapt care ar pune în pericol funcţionabilitatea Uniunii extinse,
transparenţa şi legitimitatea democraticã a acesteia;
— sã fie supus federãrii un domeniu cu maximã încãrcãturã simbolicã
pentru statul naţiune, astfel încât „experimentul” sã fie într-adevãr
relevant din punctul de vedere al capacitãţii naţiunilor implicate de a
absorbi politic, psihosociologic şi cultural existenţa unei politii
supranaţionale, în care majoritãţile politice pot fi, uneori, formate pe
criterii naţionale.
Ţinând cont de aceste criterii, cel mai potrivit domeniu pentru
primul pas de federalizare este ansamblul format din politica
externã, de securitate şi de apãrare.
Federalizarea se va face dupã urmãtorii paşi:
0. Se convoacã, pe tot teritoriul Uniunii Europene, o Adunare
Constituantã aleasã prin vot universal, cu scopul de a adopta un proiect
de Constituţie pentru o Federaţie Europeanã. Proiectul este pus în
discuţie în toate ţãrile din Uniune şi în ţãrile candidate la aderare încã de
la începutul dezbaterilor Constituantei.
Formula finalã de Constituţie este supusã unui referendum în toate
ţãrile-membre, dupã o detaliatã campanie de informare a populaţiei
asupra implicaţiilor posibile pe termen lung ale adoptãrii sistemului
federal.

63
 Toate statele în care referendumul adoptã Constituţia Federalã,
eventual cu o majoritate „de trecere” sensibil mai mare de 50%,
constituie Federaţia Europeanã.
Se poate totuşi stabili în Constituţia Uniunii Europene (Uniune extinsã,
faţã de care Federaţia Europeanã va fi doar o submulţime; Uniunea
extinsã va avea o Constituţie adoptatã anterior) cã o Federaţie
Europeanã cu fundaţia pe structurile Uniunii Europene nu se va putea
constitui fãrã participarea Franţei şi Germaniei.
Constituţia Federalã formalizeazã federalizarea pentru început a
politicii externe, de securitate şi de apãrare a statelor-membre şi prevede
existenţa unui proiect deschis de integrare atât pe verticalã (absorbirea
de noi domenii), cât şi pe orizontalã (aderarea de noi state): fazele 2–4,
descrise mai jos.
O altã prevedere se va referi la faptul cã statele-membre ale Uniunii
Europene sunt automat eligibile pentru proiectul de federalizare şi cã
statele din afara Uniunii extinse nu sunt eligibile de drept.

Timing: imediat

1. Statele care decid sã intre în Federaţie aleg prin vot direct un

Parlament Federal care numeşte un Guvern Federal condus de un Prim-
Ministru Federal, constituie o Armatã Federalã şi îşi definesc o strategie
de securitate naţionalã comunã.
În aceastã fazã, la nivelul Uniunii Europene („Uniunea extinsã”),
Federaţia îşi desemneazã în Consiliu un reprezentant politic, fãrã drept de
vot, care are rolul de a obţine sprijinul economic al Uniunii pentru politica
externã şi de securitate a Federaţiei.
Fiecare stat din Federaţie continuã sã îşi desemneze câte un Comisar
European pentru administrarea pilonului I, comunitar, al UE, şi sã trimitã
parlamentari în Parlamentul European. Statele federaţiei îşi menţin
comisarii şi reprezentanţii în Consiliu. Cele douã organizaţii funcţioneazã
practic în paralel, cooperând prin liberã alegere.
În acelaşi timp, pilonul II al Uniunii Europene, Politica externã şi
de securitate comunã, se desfiinţeazã.

Timing: 5–8 ani

2. Federaţia Europeanã absoarbe pilonul I al Uniunii Europene,

respectiv legiferarea în domeniul pieţei interne şi al politicilor de
încadrare a acesteia.
În acest moment, Federaţia numeşte un singur Comisar, ca orice alt
stat din Uniune, pilonul I fiind domeniul predilect al Comisiei.
În Consiliile din domeniile aferente pilonului I Federaţia este
reprezentatã de un singur ministru, federal, iar în Consiliile aferente
domeniilor nefederalizate, statele din Federaţie continuã sã fie
reprezentate de miniştri naţionali.
În Consiliile în care Federaţia are un reprezentant unic, ponderea sa la
vot este determinatã ca sumã a ponderilor voturilor statelor-membre.

64
 Timing: 8–10 ani

3. Pilonul III, Justiţie şi Afaceri Interne, este absorbit de Federaţie.

Este etapa în care Federaţia devine un stat cu depline puteri, dar care
respectã cu stricteţe principiul subsidiaritãţii.
Din acest moment, Federaţia este reprezentatã în Consiliu de câte un
singur ministru, ministrul federal de resort pentru fiecare Consiliu al
Uniunii extinse.

Timing: 10–15 ani

4. Statele Uniunii care nu sunt membre ale Federaţiei se alãturã

Federaţiei, preferând sã poatã lua decizii „dinãuntru” în loc sã aibã
dificultãţi tot mai mari în a constitui minoritãţi de blocaj într-un Consiliu în
care Federaţia este tot mai puternicã.

Timing: începând cu etapa a 2- a pânã la federalizarea deplinã a

Europei

Susţinem acest model cu urmãtoarele argumente:

a.
Metoda Monnet, metoda funcţionalistã de integrare, care şi-a dovedit,
cu toate rezervele şi nuanţele exprimate de diverse curente teoretice,
eficienţa în integrarea economicã, nu este practicabilã în domeniul
integrãrii politice.
John Peterson şi Elizabeth Bomberg116 gãsesc patru motive
fundamentale pentru aceasta:
— În primul rând, integrarea pieţei conţine o „logicã expansivã”
inerentã; deciziile luate în cadrul pilonului I comunitar sunt conectate
între ele din punct de vedere funcţional; de pildã, piaţa comunã
presupune cã nici o ţarã din Comunitate nu poate sã importe de una
singurã, preferenţial, automobile din Japonia;
— în al doilea rând, în integrarea economicã lobby-urile industriale, ale
consumatorilor şi alte grupuri de interese joacã un rol foarte activ; de
exemplu, Masa Rotundã a Industriaşilor Europeni a sprijinit cu putere
„proiectul 1992”, de creare a pieţei interne; prin contrast, „puţini actori
sociali gãsesc absenţa tranzacţiilor din domeniul politicii externe ca fiind
costisitoare”;
— în al treilea rând, regulile şi procedurile formale sunt mult mai
eficiente în integrarea pieţelor decât în integrarea politicã; Uniunea
Economicã şi Monetarã a avut un scop bine definit şi criterii clare de
atingere a acestuia; politica externã nu poate sã aibã scopuri foarte bine
precizate, nici criterii amãnunţite de aplicare, nici termene de
implementare;
— în al patrulea rând, în arealul integrãrii economice se pot negocia
derogãri, amânãri, excepţii menite sã absoarbã şocurile anumitor
ajustãri, ceea ce în politica externã este imposibil: aici, viteza de reacţie
116 John
Peterson şi Elizabeth Bomberg, Decision-Making in the European Union,
The European Union Series, St. Martin's Press, 2000, pp. 232–233
65
şi caracterul ferm şi compact al rãspunsurilor sunt esenţiale pentru
obţinerea unor rezultate optime. Citat de Peterson, Alfred Pijpers constata
cã „este foarte micã distanţa între o politica externã comunã cu adevãrat
bunã şi nici un fel de politica externã a UE”.
Din toate aceste motive, o politicã externã comunã nu poate fi creatã
gradual.
O politicã externã, de securitate şi de apãrare comunã se poate crea
doar d'un coup, printr-o decizie politicã la vârf, urmatã de crearea tuturor
mecanismelor democratice de detaliere a soluţiei şi de control asupra
acesteia.
Este exact ceea ce guvernele europene au şi încercat sã facã, pe de o
parte în 1969, când au lansat mecanismul Cooperãrii Politice Europene, şi
în 1991, prin Titlul V al Tratatului de la Maastricht.
b.
În zona politicii externe şi de securitate comune, în cazul în care,
pentru sporirea eficienţei procesului de decizie, se introduce şi se
generalizeazã votul cu majoritate calificatã, deficitul democratic al Uniunii
Europene devine maxim.
Aceasta deoarece, în timp ce regula majoritãţii calificate este dublatã
pentru pilonul I, comunitar, al UE, de mecanismul aprobãrii prin co-decizie
sau cooperare de cãtre Comisie şi Consiliu împreunã cu Parlamentul
European, în ceea ce priveşte politica externã şi de securitate, unde
Parlamentul nu are nici un rol, „cetãţenii statelor ale cãror guverne sunt
depãşite prin votul majoritar al Consiliului nu au nici un motiv sã
considere aceste decizii ca având legitimitate democraticã”.117
Eliminarea pilonului II eliminã posibilitatea apariţiei unei astfel de
situaţii.
c.
Sistemul de decizie în Consiliu bazat pe unanimitate este încet,
conflictual şi sfârşeşte doar prin gãsirea celui mai mic numitor comun, în
timp ce, dupã cum am arãtat la punctul precedent, încercarea de a
depãşi acest blocaj prin adoptarea votului cu majoritate calificatã duce la
maximizarea deficitului democratic.
Politica externã, de securitate şi apãrare ar fi deci condamnatã fie la
ineficienţã, fie la un deficit de legitimitate pe termen lung.
Federalizarea este singura soluţie de depãşire a acestei capcane
politico-instituţionale.
d.
Reconcilierea intereselor de politicã externã a 15 state europene, cu
profile variind de la mari puteri la state periferice sau extrem de mici este
deja extrem de grea. Extinderea cãtre est a Uniunii va mãri considerabil
dificultãţile consensului, cu atât mai mult cu cât statele din est au încã de
rezolvat probleme de identitate şi de vindecat rãni istorice care nu le-ar
permite o compatibilizare politicã deplinã cu celelalte state europene.
Pentru aceste state, politica externã este încã expresia ultimã a politicii
naţionale, a unei suveranitãţi a cãrei exercitare încã este doritã, a unei
identitãţi care trebuie curãţatã de complexe.

117 Jan Zielonka, op. cit., p. 203

66
 Soluţia propusã lasã acestor state libertatea de a-şi administra
autonom din punct de vedere formal politica externã.
Evident, statele din Uniunea extinsã se vor afla sub influenţa politicã a
Federaţiei. Important este însã cã sistemul propus le dã posibilitatea de a
rãspunde liber semnalelor Federaţiei, asumându-şi pe deplin
responsabilitatea pentru propriile politici, libertate care nu se poate
manifesta cu adevãrat în cadrul unui pilon al UE administrat de Consiliu şi
patronat de Consiliul European.
Pe partea cealaltã, statele din nucleul Uniunii vor fi eliberate de nevoia
de a convinge state mici, fãrã experienţã în politica globalã, sã sprijine
fiecare decizie în parte a Uniunii. Nu va mai exista ameninţarea
permanentã a unui veto, iar extinderea spre est nu va mai reprezenta un
pericol pentru identitatea globalã a Europei politice.
e.
Legislaţia în domeniul politicii externe a Uniunii este foarte puţinã,
neexistând riscul producerii unor distorsiuni în ceea ce priveşte
raporturile dintre membrii Federaţiei şi membrii Uniunii extinse
f.
Politica externã şi de securitate a Uniunii Europene, iniţiatã cu scopul
de a asigura şansa dezvoltãrii unei „ever closer Union”, este practic
destinatã în exclusivitate dezvoltãrii unei identitãţi politice europene
accentuate pe scena mondialã.
Or, a nu rezolva contradicţia între nevoia dezvoltãrii acestei identitãţi şi
eterogenitatea actualã şi viitoare a Uniunii Europene înseamnã a renunţa
la însuşi proiectul politic de care Uniunea Europeanã are atâta nevoie.
g.
Pe de o parte, în prima sa fazã, Federaţia va trebui sã negocieze caz cu
caz sprijinul pilonului I al Uniunii extinse pentru dublarea propriei politici
externe cu mijloacele de putere pe care politica comercialã comunã faţã
de terţi le poate pune la dispoziţia sa.
Sã observãm cã acest mecanism nu înseamnã automat frustrarea
Federaţiei de resursele de mare putere economicã ale Uniunii, ci
dimpotrivã: votul cu majoritate calificatã pe care pilonul I al Uniunii îl
presupune va asigura automat o putere importantã statelor Federaţiei în
Consiliu. Va depinde de statele Federaţiei sã foloseascã aceastã pondere,
acţionând în mod unitar.
Similar, parlamentarii Federaţiei vor avea o pondere importantã în
Parlamentul European. Federaţia va fi astfel nevoitã sã asigure
leadership-ul Uniunii pentru implicarea în problemele politicii globale: va
trebui sã obţinã de fiecare datã, cu rapiditate, acordul unei majoritãţi
calificate a membrilor Uniunii pentru ca aceasta sã îşi punã greutatea
economicã în slujba necesitãţilor politice ale nucleului.
În felul acesta, imaginaţia politicã va fi pusã la treabã, vor fi selectate
pentru implicare mai ales acele acţiuni care pot obţine un sprijin mai larg
în cadrul Uniunii.
În paralel, statele Uniunii care nu doresc sau nu pot sã se implice, pot
rãmâne deoparte. Fie cã se supun unei majoritãţi calificate pentru acţiuni
economice ale Uniunii extinse, fie cã nu, ele nu sunt obligate sã se

67
implice formal în acţiuni de politicã externã inacceptabile din punctul lor
de vedere.
Pe de altã parte, chiar dacã nu fac parte din Federaţie, de la caz la caz,
statele Uniunii pot sprijini, în cadrul unui interval care variazã de la suport
politic pânã la participare militarã nemijlocitã, acţiunile de politicã
externã ale Federaţiei.
Sã observãm ca aceasta este singura metoda posibilã prin care se
realizeazã concomitent douã obiective extrem de importante pentru
politica externã a continentului: Europa obţine statutul de actor global în
ciuda diversitãţii intereselor şi tradiţiilor statelor de pe continent,
respectiv se creeazã o şcoalã activã pentru educarea în marea politica a
acelor state care doresc sã susţinã, de la caz la caz, Federaţia, în acţiunile
sale de anvergurã mondialã.
În timp ce Federaţia va putea rãspunde prompt evenimentelor de pe
scena internaţionalã, statele mici vor avea la dispoziţie o excelentã
şcoalã de grande politique à la carte.
h.
Prin modelul de proiect politic pe care îl propunem, Uniunea va
beneficia de un proces dublu de „spill-over”.
În primul rând, dupã ce democraţia federalã se va fi dovedit
acceptabilã şi acceptatã pentru naţiunile şi clasele politice ale naţiunilor
care o constituie, va deveni cât se poate de firesc procesul de absorbţie a
domeniilor din aria de cuprindere a pilonului I, comunitar, al Uniunii
extinse, în cadrul competenţelor Parlamentului şi Guvernului Federal.
Acesta din urmã va tinde în mod firesc sã îşi apropie mijloacele de
exercitare de soft-power în politica globalã.
Preluarea sub jurisdicţie federalã a pieţei interne şi a reglementãrilor
care o însoţesc nu va fi un şoc nici pentru membrii Uniunii, nici pentru cei
ai Federaţiei, cu toţii obişnuiţi cu deciziile prin majoritate calificatã,
respectiv co-decizie, o procedurã deja comunã în cadrul UE.
i.
Dacã un stat decide retragerea din Federaţie, el rãmâne membru al
Uniunii extinse, fãrã a pune în pericol ansamblul edificiului european.
Existenţa celor douã dimensiuni permite absorbirea unui eşec iniţial al
proiectului federal fãrã ca întreg edificiul european sã se prãbuşeascã.
Dimpotrivã, Uniunea lãrgitã va fi o „casã” primitoare de unde, dupã
reconsiderãri, se poate reveni cu un nou proiect de integrare politicã.
Sã mai observam cã alegerea domeniului în care se va face mai întâi
federalizarea a fost fãcutã astfel încât, „dacã e sã fie”, retragerea unor
state, din considerente politice interne, sã se producã în aceastã primã
fazã a proiectului unificãrii politice.
Dacã federalizarea s-ar fi produs în domeniul pieţei interne sau al
afacerilor interne, retragerea unui stat din Federaţie ar fi putut avea
consecinţe devastatoare asupra ansamblului Uniunii.
Politica externã şi de apãrare, în timp ce verificã excelent capacitatea
de formare a unui spaţiu politic unic, nu presupune multã legislaţie
comunã şi nu angajeazã automat, în cazul unui eşec, o crizã internã sau a
instituţiilor Uniunii extinse.

68
 De pilda, dacã Olanda se retrage din viitoarea Federaţie atât timp cât
aceasta are doar o dimensiune externã şi de apãrare, şocul este mult mai
mic decât cel pe care l-ar produce o retragere din Federaţia completatã
cu pilonul I comunitar, caz în care o retragere pe un val naţionalist ar
putea antrena fie deschiderea periculoasã de cãtre Olanda a pieţei
europene cãtre produse asiatice, fie perturbarea comerţului prin
adoptarea standardelor americane de calitate, fie o devalorizare a euro,
fie chiar stabilirea precedentului extrem de periculos al reintroducerii
controlului general la frontiere.
De aceea, este obligatoriu ca faza „de probã” a Federaţiei cu drepturi
doar în politica externã, de securitate şi apãrare sã dureze pânã când
devine certã absorbirea de cãtre popoarele implicate a culturii politice de
tip federal.
Sã mai observãm şi cã existenţa Uniunii extinse ca refugiu permanent
posibil va diminua tendinţa unor state puternice din Federaţie de a abuza
de forţa majoritãţii pe care populaţiile lor le-o vor asigura în Parlamentul
Federal.

IV.II.II. Precizãri de naturã instituţionalã

Rolul Comisiei şi al Consiliului

Ca şi pânã acum, Consiliul va rãmâne organul legislativ suprem al

Uniunii, iar Comisia organul executiv, iniţiatorul legilor şi „gardianul”
Tratatelor.
Federaţia va fi reprezentatã în Consiliu de premierul sãu, ponderea sa
la vot, începând cu faza a doua de federalizare, fiind egalã cu suma
ponderilor voturilor statelor-membre înaintea constituirii Federaţiei.
Consiliul va lua decizii cu majoritate calificatã în domeniul pieţei interne
(pilonul I).
Pânã la constituirea Federaţiei, procesul de „comunitarizare” a pilonului
III, justiţie şi afaceri interne, va fi probabil definitivat. în acest caz,
Consiliul va lua prin majoritate calificatã dublatã de co-decizie practic
toate deciziile importante ale Uniunii extinse.
În Faza 1 a Federaţiei (doar politicã externã, securitate şi apãrare),
statele din Federaţie vor rãmâne reprezentate în Comisie, care are un rol
efectiv doar în pilonul I.
În Fazele 2 şi 3 ale Federaţiei, în care aceasta va absorbi piaţa internã
şi justiţia şi afacerile interne, Federaţia va fi reprezentatã în Comisie de o
singurã persoanã, ca un singur stat, fãcând astfel loc unor Comisari din
statele din est, noi membre ale Uniunii.
Între cele douã faze se poate imagina o soluţie intermediarã, în care
numãrul comisarilor din statele federaţiei scade progresiv, în funcţie de
transferul de competenţe produs deja.
Comisia va ceda, încet-încet, din putere, unui Consiliu care, dominat de
statul Federal, îşi va putea impune voinţa asupra treburilor Uniunii.
În mod paradoxal, dacã judecãm dupã reperele prezentului, cu toate ca
Uniunea va pãstra un caracter mixt supranaţional-interguvernamental,
motorul integrãrii va deveni Consiliul, adicã Federaţia.
69
 Parlamentul European şi Senatul Naţiunilor

Parlamentul European va rãmâne unic, dar va cuprinde în sânul sau şi

pe parlamentarii federali.
Reuniţi pentru problemele Federaţiei, aceştia vor constitui Camera
Cetãţenilor, adicã, într-o primã fazã, Parlamentul Federal.
Parlamentarii Federali îşi vor exercita dreptul de vot în Parlamentul
European pentru legile din pilonul I şi pilonul III comunitare (atunci când
justiţia şi afacerile interne vor deveni, eventual, pe deplin comunitare)
exact ca şi colegii lor din statele Uniunii extinse.
Diferenţa formalã vine din faptul cã înaintea absorbţiei pilonilor I şi III în
cadrul Federaţiei ei vor „veni” din partea statelor lor naţionale, iar apoi
vor reprezenta Federaţia.
Tranziţia nu are cum sã fie una complicatã.
Extrem de importantã este precizarea cã Parlamentul European va fi o
adevãratã „academie de federalizare” a culturii politice a parlamentarilor
din statele Uniunii extinse, care vor afla de la colegii lor care sunt
problemele cu care se confruntã un stat naţiune în procesul de integrare
într-o politie multi- sau supra-naţionalã.
Un element instituţional din sfera parlamentarã de extremã importanţã
ni se pare Senatul Naţiunilor Federaţiei.
Senatul Naţiunilor va fi introdus doar dupã ce Federaţia va absorbi, în
final, şi pilonul III al Uniunii Europene.
Motivul fundamental: în acest moment se presupune cã federalizarea
este deplinã şi, mai ales, ireversibilã.
Naţiunile vor „primi” în schimbul acestei ireversibilitãţi o camerã a
Parlamentului Federal, camera superioarã a Parlamentului Federal.
Senatul Naţiunilor va fi format dintr-un numãr egal de parlamentari din
fiecare ţarã-membrã a Federaţiei, simbolizând egalitatea de principiu a
naţiunilor europene, indiferent de dimensiuni.
Vor putea candida pentru Senatul Naţiunilor numai persoane peste o
anumitã vârstã (45 de ani, de exemplu), care sã aibã o perspectivã
asupra evoluţiei Uniunii şi Federaţiei, şi care sã fi dovedit calitãţi
intelectuale remarcabile în domeniul umanist, în ştiinţe sociale,
diplomaţie, drept, politicã sau afaceri. Este vorba de o camerã a
„aristocraţiei” intelectuale europene, formatã din oameni care sã poatã
sã judece detaşat, dincolo de ambiţii înguste şi de clişee naţionale,
fiecare act important al Federaţiei.
Una dintre principalele preocupãri ale senatorilor va fi ca naţiunile
europene membre ale Federaţiei sã nu fie învinse sau nedreptãţite prin
majoritãţi parlamentare în Camera Cetãţenilor, majoritãţi constituite pe
principii arbitrare sau pe prejudecãţi naţionale.
Senatorii vor avea de partea lor elita europeanã, media şi bunul-simţ al
cetãţenilor Europei atunci când vor încerca sã înlãture eventualele
abuzuri, delegitimându-le în ochii alegãtorilor, dar vor avea şi puterea de
a bloca, prin vot, iniţiative ale Guvernului Federal sau legi ale Camerei
Cetãţenilor care ar institui o dictaturã a unei majoritãţi de orice fel.

70
 Senatorii vor reprezenta ce are mai bun Europa naţiunilor. Prin
calitatea lor moralã şi intelectualã, ei în acelaşi timp vor fi dovada vie a
modului cum cultura europeanã cuprinde în mod fericit culturi naţionale
care se completeazã dar nu se exclud, care nu se neagã şi nu se
prejudiciazã reciproc.
Senatul va avea un rol primordial în depãşirea clişeului conform cãruia
statul naţiune şi integrarea sunt în mod necesar douã realitãţi politice
care se exclud reciproc.

Partidele politice europene

O datã cu deschiderea pieţei politice în cadrul Federaţiei Europene,

partidele politice vor cãuta, exact ca într-o politie tradiţionalã, sã formeze
alianţe pre- sau post-electorale pentru a-şi maximiza şansele de accedere
la putere.
Treptat, alianţele se vor transforma în partide politice propriu-zise.
Procesul de formare a partidelor va antrena o rapidã conştientizare a
cetãţenilor europeni asupra noilor dimensiuni şi potenţe ale „cetãţii”.
Partidele naţionale vor avea, bineînţeles, în continuare, oferte pentru
alegerile naţionale, oferte circumscrise de responsabilitãţile pe care
principiul subsidiaritãţii le va lãsa în grija statelor naţiune.
Partidele vor fi principalii agenţi ai construirii politiei europene prin
aceea cã vor trebui sã focalizeze dezbaterea asupra unor probleme reale,
de interes comun, ale Federaţiei, şi sã nu exploateze în vreun fel, în mod
demagogic, diferenţele naţionale. Partidele care vor încerca sã aplice
astfel de metode vor trebui izolate pentru a nu accede la putere.
În etapa „0” a Federaţiei, partidele politice importante din fiecare stat
al Uniunii Europene îşi vor asuma, printr-un consens naţional, sarcina de
a explica propriilor alegãtori, plecând de la fundamentele constitutive ale
prosperitãţii, stabilitãţii şi forţei continentului, de ce continuarea
proiectului politic european şi constituirea unei Federaţii nu numai cã
„meritã”, dar este singura cale de menţinere a acestor achiziţii.
Mai mult, ele vor arãta cum diferenţele de identitate şi, prin forţa
geografiei, chiar de interese strategice între statele europene sunt mult
mai mici decât aceleaşi diferenţe între statele europene şi lumea
exterioarã, care ar „invada”, economic şi cultural, o Europa dezbinatã.
Bineînţeles, partidele şi liderii politici trebuie sã facã mai întâi efortul
de a se convinge pe deplin pe ei înşişi de aceste adevãruri.
Cert este cã integrarea poate fi scoasã din zona comunicãrii lemnoase,
clişeizate, cu iz propagandistic, pentru cã în realitate existã fundamente
veritabile pentru atragerea populaţiei în sprijinul proiectului european.
Partidele europene îşi vor semna actul de naştere asumându-şi aceastã
dificilã dar indispensabilã sarcinã de comunicare care va avea ca rezultat
crearea unui veritabil spaţiu public european.

Premierul şi guvernul european

71
 Federaţia are nevoie de un premier puternic, care sã reuşeascã sã se
impunã în faţa unor miniştri de diferite naţionalitãţi.
Responsabilitatea politicã a primului-ministru va fi exclusiv faţã de
Parlamentul Federal, care îl poate numi şi demite din funcţie, prin
moţiune de neîncredere.
Senatul va putea introduce moţiuni de rea-credinţã atunci când va
considera cã premierul a nedreptãţit în vreun fel, prin acţiunile sale, un
stat care nu are posibilitatea sã se apere, blocând cu voturile
parlamentarilor sãi o decizie care are în spate un joc de sumã zero. Dacã
o astfel de moţiune va fi votatã de majoritatea simplã a plenului
Parlamentului Federal, premierul se considerã demis, fãrã posibilitatea de
a mai ocupa o funcţie publicã în cadrul Federaţiei.
În felul acesta, se reduce riscul naşterii unor tensiuni bazate pe
legalizarea unor posibile nedreptãţi cu iz naţional sau naţionalist,
procesul democratic al votului majoritar fiind salvgardat.
Senatul Naţiunilor, prin argumentele pe care le va aduce în susţinerea
moţiunii de rea-credinţã va aplica de fapt sancţiunea cea mai grea unui
oficial al Federaţiei: dezonorarea.

IV.II.III. Posibile obiecţii/întrebãri & rãspunsuri

1.
Obiecţie
Va fi drept ca o Federaţie imensã — dupã standarde europene — sã
aibã, dupã absorbirea pilonilor I şi III ai Uniunii extinse, un singur comisar
european, în timp ce state extrem de mici ca Slovenia sau statele baltice
sã aibã tot (câte) un comisar?
Rãspuns
În primul rând, trebuie sã precizãm cã dupã ce Federaţia îşi va fi
confirmat viabilitatea, aceasta, şi împreunã cu ea Consiliul, va deveni
principalul agent al integrãrii Europene.
Sã mai observãm cã va exista o simetrie între creşterea Consiliului şi
descreşterea Comisiei.
Atunci când o ţarã va trece din Uniune în Federaţie, ea îşi va pierde
comisarul, federaţia nu va câştiga un comisar, dar va câştiga în greutate
la vot în Consiliu.
Cum în Consiliu votul se va face pentru pilonii comunitari ai Uniunii
extinse pe bazã de majoritate calificatã, va fi extrem de puţin probabil ca
Federaţia sã fie obiectul unor decizii sau blocaje arbitrare ale statelor mici
din Uniunea extinsã, fie în Consiliu, fie în Comisie, aceasta din urmã
trebuind în plus sã se supunã deciziilor Consiliului.
În ceea ce priveşte afacerile externe propriu-zise, acestea fiind exclusiv
de competenţa Federaţiei, Comisia nu le va putea afecta nici într-un fel.
Comisia va deveni tot mai mult un organism tehnic de administrare a
acquis-ului comunitar, un organism extrem de potrivit pentru
antrenamentul european al statelor mai târziu venite în cadrul Uniunii
extinse, state care privesc faptul de a avea un comisar ca pe o garanţie
„fizicã” a rolului lor european.
2.
72
 Obiecţie
Crearea unei Federaţii în paralel cu menţinerea Uniunii Europene nu va
spori acuzele privind gradul redus de inteligibilitate a instituţiilor
europene pentru cetãţenii europeni, îndepãrtându-le astfel sprijinul
pentru construcţia europeanã?
Rãspuns
Crearea unei Federaţii va concentra atât de mult atenţia politicã şi a
opiniei publice încât ne putem aştepta la o clarificare şi la o înţelegere
mai bunã de cãtre public a rolului tuturor instituţiilor europene.
În plus, Federaţia, aşa cum am „aşezat-o” în acest proiect, constituie o
ţintã unicã şi ultimã a Uniunii Europene, fiind de aceea în sine un element
clarificator.
Prin concentrarea voturilor în Consiliu şi, mai târziu, prin scãderea
numãrului de comisari, negocierile se vor simplifica, deciziile vor deveni
mai transparente.
În ceea ce priveşte Federaţia însãşi, aici mecanismele instituţionale se
simplificã vizibil, decizia politicã luându-se ca în orice alt stat de cãtre un
guvern controlat politic de cãtre parlament.
Centrul de greutate pe care îl va constitui Federaţia în Consiliu va avea
şi el un rol clarificator.
În sfârşit, deciziile Uniunii restrângând-se numai la domeniile mai
degrabã „tehnice” — economie, justiţie şi afaceri interne —, unde marile
decizii au fost sau vor fi fost deja luate, se înlãturã confuzia generatã în
prezent de mecanismul foarte greoi şi plin de rezerve pentru menajarea
susceptibilitãţilor naţionale de care este minatã PESC.
3.
Obiecţie
Nu va fi un Consiliu în care Federaţia va avea o majoritate importantã
„zdrobitor” pentru statele mici?
Rãspuns
Pentru pilonul comunitar, care va rãmâne în administrarea Uniunii
extinse, statele mici se supun deja deciziei cu majoritate calificatã a
Consiliului. Oricum deci statele mari pot sã îşi impunã voinţa dacã
formeazã coaliţii. Când va exista o Federaţie, singura diferenţã va fi cã
statul federal va veni cu decizia deja luatã, fie pe calea negocierilor
interne, în prima fazã a federaţiei, fie pe calea votului, atunci când pilonii
I şi/sau III ai sunt federalizaţi.
Având în vedere cã Uniunea se va extinde spre est şi cã Federaţia nu
va cuprinde de la început multe state, precum şi faptul ca un ultim val de
intrare în Federaţie nu va lãsa nici un stat sã formeze singur Uniunea
extinsã împreunã cu Federaţia (vor exista şi aici „valuri” de intrare în
Federaţie), posibilitatea de a gãsi minoritãţi de blocaj va rãmâne destul
de mare pentru statele nefederate.
În concluzie, având în vedere cã va trebui o majoritate calificatã pentru
a lua o decizie şi doar o minoritate pentru a o bloca, credem cã
raporturile de forţe între statele din Uniunea extinsã şi Federaţie vor fi
fair.
Eliminarea politicii externe şi de apãrare de pe agenda Uniunii extinse
va asigura totuşi statele din Uniunea extinsã cã nu vor fi „târâte”, în urma
73
unui vot cu majoritate calificatã, de exemplu, într-un rãzboi la care sã nu
fi dorit sã participe.
4.
Obiecţie
Nu existã riscul alienãrii cetãţenilor faţã de viaţa democraticã, dacã
spaţiul politic foarte apropiat lor, statul naţiune, le va apãrea golit de
sens?
Rãspuns
Credem cã a considera ca statul naţiune, instanţa faţã de care cetãţenii
europeni se simt, pe bunã dreptate şi în mod firesc, loiali şi „acasã”, va fi
golit de sens dacã acesta devine parte a unei Federaţii Europene este
una dintre cele mai mari erori pe care presa şi opinia publicã o face în
dezbaterile despre viitorul Uniunii Europene şi al statului naţiune.
Milward pune aceastã eroare pe seama „absorbţiei în discuţia popularã
a unei presupuneri care stã la baza unei bune pãrţi a scrierilor teoretice
despre Comunitatea Europeanã, şi anume presupunerea ca aceasta este
antiteza statului naţiune”.118
Pe seama acestei erori se pot pune multe dintre blocajele care au
impiedicat avansul intelectual şi practic al proiectului politic european.
Fãrã depãşirea acestei prejudecãţi, un „dialog al surzilor” va continua
sã aibã loc între cei care vor susţine la nesfârşit ideea optimului pe care
statul naţiune îl reprezintã pentru reprezentarea şi acţiunea politicã şi cei
care, dorind integrarea, vor da de înţeles ca sunt sau vor fi înţeleşi ca
duşmani ai identitãţilor naţionale şi ai statelor naţiune.
Credem ca acest blocaj nu se poate înlãtura decât prin înţelegerea
faptului cã integrarea politica va revãrsa asupra statelor Federaţiei şi
chiar asupra Uniunii extinse mult mai multã responsabilitate, angajare,
influenţã şi putere politicã şi/sau militarã decât ar avea vreodatã şansa
de a acumula statele Uniunii dacã ar acţiona separat. Împãrţind aceasta
„sumã” între statele federaţiei şi scãzând ceea ce ar putea obţine fiecare
dintre ele separat obţinem o reprezentare a ceea ce ele vor câştiga cu
siguranţã din faptul cã sunt împreunã.
Statul naţiune — privit ca spaţiul politic în care se manifestã acţiunea
politicã a cetãţenilor sãi, şi nu ca un spaţiu mitic —, nu numai ca nu va fi
exclus de la a avea un rol de jucat în afacerile globale, ci va deveni un
actor direct în aceste afaceri într-o mãsurã care i-ar fi automat
inaccesibilã de unul singur.
Fiecare cetãţean german, luxemburghez, maghiar sau român poate sã
aibã, prin votul sau prin activitatea sa politicã, o influenţã mult mai mare
asupra afacerilor lumii în cadrul Federaţiei sau Uniunii, decât dacã ţara lui
ar renunţa la integrarea politicã europeanã.
Mult mai mult decât atât, chiar atunci când ne referim la acele decizii
„plate”, plicticoase, pe care principiul subsidiaritãţii le va lãsa în sarcina
statelor-membre, trebuie sã spunem foarte clar cã în izolare politicã şi
economicã ori în integrare spontanã cu lumea „globalizatã”, un stat nici
mãcar pe acelea nu le-ar fi putut lua, nici mãcar acele procese nu le-ar fi
putut controla de unul singur.

118 Op. cit., p. 2

74
 Doar aceste diferenţe între ceea ce se poate obţine pentru un individ şi
pentru un stat de pe urma integrãrii cu aproapele şi nu cu cel foarte
diferit sunt mãsura realã, nedemagogicã, a efectelor integrãrii.
Or, dacã înţelegem prin rolul statului naţiune orice altceva decât a
obţine un maxim de securitate, bunãstare (inclusiv bunãstare identitarã)
şi control asupra schimbãrilor bruşte şi nefamiliare pe care exteriorul le
poate impune asupra unei ţãri, înseamnã cã ne referim la un proiect
minat fie de neînţelegere, fie de rea-credinţã, fie de o totalã inadecvare la
realitate, fie de o mitologie malignã.
Ideea unui proiect politic „autonom” românesc prezentat în ultima
parte a acestui studiu ar putea sã parã bizarã dupã ce am susţinut cele
de mai sus.
Facem aici doar precizarea cã proiectul politic românesc propus nu este
unul de decuplare, ci tocmai de ardere a etapelor de modernizare a
României, de cuplare acceleratã la lumea europeanã, bazându-ne însã pe
impulsuri politice proprii, singurele care ne pot ajuta sã absorbim
modernitatea şi nu doar sã o mimãm, riscând o profundã crizã de
identitate.
În afara politicii externe, despre care sperãm cã am demonstrat cã nu
este potrivitã pentru „comunitarizare” în cadrul actualei UE, ci mai
degrabã pentru o directã „federalizare” de cãtre statele cele mai mature
politic din UE, proiectul românesc înseamnã integrarea acceleratã şi
deplinã a României în Uniunea Europeanã în toate dimensiunile ei şi
folosirea acestei integrãri pentru propria modernizare, înaintea intrãrii în
Federaţia Europeanã.
4.
Întrebare
Ce se va întâmplã cu şefii de stat ai actualelor state europene, mai ales
cei ai „marilor puteri”?
Rãspuns
Dacã Federaţia Europeanã este cu adevãrat necesarã, atunci pur şi
simplu liderii statelor europene vor trebui sã accepte sã îşi sacrifice din
prestigiul şi din puterea funcţiilor la nivel naţional pentru a face posibilã
Federaţia.
Dacã ei nu vor accepta aceasta, fie Europa va intra în crizã, fie alţi
lideri vor fi investiţi cu mandatul desfiinţãrii propriilor poziţii.
Dupã ce Federaţia se va fi format totuşi şi se va fi dovedit funcţionalã,
toţi oamenii politici de anvergurã vor putea face politicã în cadrul ei,
succesul însemnând infinit mai mult prestigiu şi putere decât în cadru
naţional.

IV.III. Europenizarea loialitãţilor politice

Dincolo de a constitui o singurã civilizaţie, credem cã Europa deţine o

sumã de unice şi fascinante acumulãri istorice, mai ales din perioada
postbelicã, acumulãri care sã permitã cetãţenilor diferitelor state de pe
continent sã priveascã Uniunea Europeanã şi, mai târziu, Federaţia
Europeanã, ca pe un spaţiu politic unic, de care meritã sã fie mândri şi
cãruia trebuie sã-i fie loiali.
75
 Nu ne referim aici nici pe departe la acele mãsuri întrucâtva cinice de
„nation building”, bazate pe exacerbarea diferenţelor faţã de exterior, pe
cultivarea unor mituri sau pe declanşarea de crize care sã forţeze
unificarea prin apãrarea sau prin discriminarea faţã de restul lumii.
Ne referim pur şi simplu la aşezarea fundamentelor Europei unite pe
cunoaşterea şi înţelegerea modului unic în care integrarea postbelicã, cu
toate suişurile şi coborâşurile ei, cu toate meschinãriile dar şi cu
generozitatea ei, a adus prosperitate şi a pacificat un continent a cãrui
structurã politico-naţionalã l-ar fi expus pentru totdeauna riscurilor
jocurilor politice hegemonice din arealul power-politics.
Dupã cum a arãtat-o referendumul asupra euro din Danemarca, mulţi
dintre cetãţenii Uniunii Europene de astãzi îşi dau extrem de puţin seama
în ce mãsura îşi datoreazã bogãţia şi securitatea acestui proces pe care
mulţi dintre ei îl privesc exclusiv ca pe o competiţie între birocraţi ori ca
pe un joc ambiţios al politicienilor lor pentru a „conta” la scarã globalã.
Protejaţi de colivia auritã a Uniunii, ei gãsesc cã îndepãrtarea deciziei
politice de politia tradiţionalã, în care se simt acasã, faţã de care sunt
natural loiali — statul naţiune — este un proces, lipsit de sens, de slãbire
a democraţiei politice, fãrã a-şi da seama cã statul lor naţiune, dupã cum
am arãtat în primul capitol, le-ar fi putut oferi mult mai puţin dacã nu
şi-ar fi împãrţit suveranitatea cu alte state naţiune europene.
Statul naţiune s-ar fi erodat, ar fi devenit mic, sãrac şi neputincios în
faţã globalizãrii, aşa cum, imediat dupã Rãzboi, dacã Europa apela la
protecţionism economic, la izolarea Germaniei, la competiţie între statele
continentului, comunizarea, dictaturile, sãrãcia, invazia sovieticã, toate ar
fi devenit nu numai posibile, ci şi foarte probabile, dupã cum a arãtat-o
evoluţia Europei între cele douã rãzboaie mondiale.
Bineînţeles cã a judeca în general percepţiile opiniei publice, fãrã a
cãuta cauzele pentru care aceste percepţii merg într-o anumitã direcţie,
este irelevant.
Le revine politicienilor europeni sarcina de a explica populaţiei cât de
puternic ceea ce sunt acum cetãţenii europeni este legat de procesul de
integrare, şi cât de important este ca acest proces sã continue.
Politica de tipul „noi decidem totul, într-o zi ne veţi mulţumi”119 nu
numai cã nu este generatoare de meritatã legitimitate şi loialitate faţã de
Europa de astãzi, dar, pe mãsurã ce proiectul politic european avanseazã,
riscã sã ducã la pierderea sprijinului populaţiei pentru continuarea
acestuia.
Nici pe politicieni însã nu putem sã îi judecãm de parcã doar din
comoditate sau rea-voinţã nu au întreprins acest proces de comunicare
cu populaţia, de explicare a integrãrii şi de obţinere de sprijin pentru
viitoarele etape, aşa cum pare sã facã The Economist în articolul citat.
Dimpotrivã, nu trebuie sã uitãm cã ei sunt artizanii integrãrii Europene,
cã vorbim despre un proiect care nu era nici pe departe „inevitabil” din
punct de vedere istoric, şi cã de multe ori intuiţia lor, şi nu înţelegerea
deplinã a circumstanţelor obiective, a sumei „forţelor materiale” care ar fi
„cerut” integrarea, a nutrit, în mod fericit, procesul de integrare.

119 The Economist, Our Constitution for Europe, 28 oct. 2000

76
 Robert Schuman, de pildã, „pare sã fi fost indiferent chestiunii unitãţii
europene înaintea Rãzboiului, şi sã fi devenit convins doar dupã 1948 cã
interesele ţãrii sale pot fi cel mai bine servite de o formã de integrare
europeanã”.120
Realitatea cã integrarea a fost susţinutã de intuiţie politicã mai
degrabã decât de o filozofie bine pusã la punct este doveditã şi de faptul
cã abia în anul 2000, dupã discursul ministrului german de externe
asupra finalitãţii Uniunii Europene, s-a lansat o dezbatere veritabilã în
legãturã cu finalitãţile acestui proces.
Pe lângã popularizarea semnificaţiei pentru prezent a integrãrii trecute,
politicienii trebuie sã propunã un set de soluţii pentru viitor care sã
antreneze de aceastã datã o dezbatere foarte largã în ceea ce priveşte
viitorul Uniunii şi sã antreneze sporirea loialitãţii cetãţenilor acesteia faţã
de proiectul de viitor.
Extinderea Uniunii şi adâncirea integrãrii au nevoie de sprijinul
nemijlocit, înţelept, în cunoştinţã de cauzã, al cetãţenilor Uniunii, cei care
în cele din urmã trebuie sã susţinã proiectul nu numai cu bani, dar,
posibil, cu „blood, sweat and tears”.
În acest context, ni se pare ca sunt vitale urmãtoarele iniţiative politice
şi intelectuale:
— Definirea clarã a scopului final al integrãrii europene: federalizarea
treptatã pe plan intern, în funcţie de maturitatea politicã a membrilor
Uniunii, respectiv dotarea Federaţiei cu mijloacele de a-şi apãra
interesele şi civilizaţia pe plan mondial: politicã externã şi de securitate
comunã, o armatã puternicã, mijloace eficiente de luare a deciziei.
— Definirea graniţelor finale — cel puţin pentru viitorul previzibil — ale
Uniunii (şi, implicit, pe termen lung, ale Federaţiei).
Aceasta este o mãsurã fundamentalã pentru amplificarea
sentimentului de identitate colectivã, europeanã, pentru popoarele şi
pentru cetãţenii Europei.
Nu te poţi revendica de la un spaţiu politic aflat în continuã mişcare, cu
graniţe schimbãtoare, cu prioritãţi geopolitice schimbãtoare.
Nu poţi fi cetãţean al unui spaţiu care astãzi nu conţine o ţarã precum
Turcia dar care mâine o conţine: este foarte greu sã stabileşti cine eşti în
raport cu o astfel de comunitate permanent variabilã, care te supune la
constrângeri şi raportãri imprevizibile.

— Depãşirea cât mai rapidã a blocajului conceptual cu privire la

riscurile la care Uniunea poate fi nevoitã sã facã faţã în viitor, eventual
folosind ca model iniţial proiecţiile strategice ale SUA din Strategia de
securitate naţionalã pentru secolul XXI.
A deveni conştienţi de riscurile la care pot sã fie nevoiţi sã facã faţã îi
va ajuta pe europeni sã înţeleagã dintr-o nouã perspectivã cât de
importantã este continuarea proiectului lor integraţionist.
— Redactarea unei Constituţii pentru întreaga Uniune, liant pentru
întreaga Europã ca spaţiu de civilizaţie, care sã prevadã posibilitatea
federalizãrii pentru acei membri care aleg liber acest lucru.

120 Milward, op. cit., p. 325

77
 IV.IV. Constituţia Europeanã: subsidiaritatea ca principiu
fundamental

Constituţia Europeanã trebuie sã fie un mecanism prin care diferenţa

pozitivã dintre avantajele integrãrii politice şi costurile integrãrii politice,
inclusiv ale federalizãrii, sã fie pe de o parte bine pusã în evidenţã, iar pe
de altã parte sã fie transpusã practic în mecanisme instituţionale care sã
funcţioneze ireproşabil.
Constituţia Europeanã trebuie sã aibã trei pãrţi: una referitoare la
drepturile cetãţenilor europeni, una referitoare la drepturile statelor
europene şi una referitoare la instituţii.
Drepturile cetãţenilor sunt drepturile fundamentale ale omului. A vorbi
despre drepturile omului s-a uzat prin repetiţie în ultimele decenii, sau cel
puţin în ultimul deceniu. De aceea, Constituţia Europeanã trebuie sã dea
credibilitate demersului european de protecţie a drepturilor omului în
primul rând amintind cã „banalele” drepturi ale cetãţeanului nu ar fi
deloc de la sine înţelese dacã în Europa integrarea ar fi înlocuitã de
competiţie între state, de naţionalism, de xenofobie. A le proteja nu
înseamnã a le enumera în baza unei mode, ci a avea grijã ca încãlcarea
lor sã fie într-adevãr exclusã pe viitor. Integrarea politicã este cea mai
sigurã cale pentru a-i asigura în mod global pe cetãţenii Uniunii Europene
cã lucrurile aşa vor sta în realitate.
În plan imediat, aplicarea concretã a principiilor drepturilor omului
atunci când este vorba de cetãţeni ai mai multor state se poate dovedi
extrem de dificilã.
Negocierile pentru o Cartã a drepturilor fundamentale desfãşurate în
cadrul IGC au arãtat foarte clar acest lucru. Posibilitatea ca un cetãţean al
unui stat european sã nu fie eliberat pe cauţiune de un alt stat, de teamã
ca acesta sã nu pãrãseascã teritoriul statului care a fãcut arestarea este,
de pildã, un exemplu concret în care un drept fundamental al unui
cetãţean poate fi încãlcat (în statul lui ar fi fost eliberat mult mai uşor)
dacã principiile justiţiei Uniunii nu sunt cu foarte mare grijã „aşezate” din
punct de vedere constituţional.
Referindu-se la negocierile pentru atingerea obiectivelor de la
Tampere, Stephen Jacobi, reprezentantul ONG-ului Fair Trials Abroad
declara pentru European Voice121 cã „s-au fãcut progrese enorme pentru
punerea la punct a unui program de lege şi ordine în ultimii ani, dar pânã
acum absolut nimic nu s-a fãcut, cu excepţia câtorva zgomote vagi,
pentru protecţia drepturilor fundamentale ale cetãţenilor”.
În acelaşi articol, referindu-se la Carta drepturilor fundamentale,
European Voice constata cã „statele-membre se pare cã au renunţat, cel
puţin temporar, la ideea de a face Carta obligatorie din punct de vedere
legal şi cei implicaţi în campanie spun cã o simplã declaraţie nu va face
nimic în a contrabalansa puterile foarte concrete pe care Tampere le va
acorda politiei şi oficialilor de la serviciul de imigraţie”.

121 Ediţia 12–18 octombrie 2000, EU faces uphill struggle to meet Tampere Goals,
p. 12
78
 Aşadar, a transforma un numãr de state cu tradiţii şi sisteme juridice
atât de diferite într-un spaţiu în care drepturile omului sunt în mod egal
respectate nu este deloc o treabã uşoarã.
A o îndeplini însã, în cadrul unei Constituţii Europene bine gândite,
înseamnã a spori pe cãi cât se poate de fireşti loialitatea cetãţenilor
europeni pentru un spaţiu care îi protejeazã în orice punct al sãu „ca
acasã”.
În sfârşit, datã fiind complexitatea şi importanţa vitalã a proiectului
politic european pentru viitorul continentului, Constituţia Europeanã ar
trebui sã prevadã instituirea unui sistem de dezbatere permanentã a
proiectului politic european cu cetãţenii, modalitate de maximiza datele şi
ideile pe care se bazeazã decizia politicã şi de a spori coeziunea politiei
europene nãscânde.
În ceea ce priveşte drepturile statelor europene, acestea trebuie sã se
refere în primul rând la posibilitatea ca acestea sã între sau sã iasã liber,
prin referendumuri naţionale, din Federaţia Europeanã.
Sistemul de „enforced cooperation” este un bun precursor al acestor
prevederi.
Statelor trebuie sã li se mai acorde dreptul de a-şi administra singure
toate treburile care se pot rezolva cel mai bine la nivelul lor: principiul
subsidiaritãţii.
Ca şi în cazul drepturilor omului, şi aplicarea acestui principiu este mai
uşor de spus decât de fãcut. Negocierile vor fi detaliate şi experienţa deja
acumulatã va fi de un foarte mare folos. Dacã vor exista state care se vor
gândi sã se retragã din Federaţie, dezbaterile pe marginea unei astfel de
posibilitãţi vor contura mai bine principiile şi practica subsidiaritãţii.
În sfârşit, partea Constituţiei referitoare la instituţii va consfinţi formula
politico-instituţionalã optimã pentru Uniune, Federaţie şi raporturile
dintre Uniune şi Federaţie pentru fiecare etapã de evoluţie a proiectului.

IV.V. Ce nu trebuie: un preşedinte al Uniunii sau Federaţiei

Europene

„Inventarea” unui preşedinte al Federaţiei Europene (cu atât mai puţin

al Uniunii Europene), aşa cum propune ministrul german de externe
Joschka Fischer, ar fi o greşealã strategicã, în mãsurã sã îngreuieze
formarea unui stat federal în Europa.
Un preşedinte este un simbol exclusivist, pentru cã în mod inevitabil
trebuie sã fie de o anumitã naţionalitate.
Or, chiar dacã Europa este pe cale sã constituie un spaţiu politic unic,
nu este deloc înţelept sã înceapã construcţia instituţionalã a unei uniuni
politice prin a-i aşeza la bazã simboluri exclusiviste.
În plus, este nefiresc ca o sumã de democraţii parlamentare sã formeze
o federaţie de tip american, adicã o democraţie prezidenţialã.
Un premier, chiar dacã şi el va fi inevitabil de o anumitã naţionalitate,
este perceput ca o persoanã mai puţin „sacrã”, funcţia sa este mai
degrabã tehnicã, şi poate fi în principiu schimbat de cãtre parlamentul
federal de mai multe ori pe parcursul unei legislaturi.

79
 IV.VI. De la statul naţiune la statul-membru al Federaţiei
Europene

Ponderea Federaţiei în Consiliu va fi un centru puternic de atracţie

pentru statele din Uniune care îşi vor dori tot mai mult sã fie „înãuntru”,
pentru a influenţa deciziile Federaţiei, decât în afara acesteia, unde sã le
accepte ca atare.
Presiunile mari pentru aderarea la Federaţie vor veni, dupã Faza a 2-a
a acesteia, dinspre nevoia de a influenţa deciziile economice, care se vor
lua în continuare cu majoritate calificatã, precum şi din dorinţa de a avea
un cuvânt de spus în politica externã, de securitate şi de apãrare a
continentului.
Minoritãţile de blocaj vor fi tot mai greu de constituit în faţa unei
Federaţii tot mai puternice şi mai capabile sã îşi gãseascã aliaţi în cadrul
Uniunii extinse.

IV.VII. Europa şi lumea

Uniunea extinsã va fi reprezentatã în continuare în raporturile cu lumea

cu precãdere de Comisia Europeanã. Funcţiile de reprezentare ale
Comisiei vor fi însã mai degrabã tehnice: comerţ, investiţii, monitorizarea
ţãrilor candidate.
Nu se pot concepe macro-reţete pentru relaţiile Europei cu lumea:
Europa — mare putere (politico-militarã), Europa în concurenţã cu
America, Europa — prim nucleu al unei puteri euro-asiatice pot fi luate în
calcul doar ca speculaţii.
În plus, încercarea de a defini în termeni foarte concreţi un macro-
scenariu abstract şi eventual utopic pentru evoluţia Europei pe termen
lung este o încercare de respiraţie totalitarã.
Europa va trebui sã devinã ceea ce în mod democratic, popoarele ei,
decizând liber în cadrul unei uniuni politice care sã le facã mai puternice
conservându-le identitatea, vor dori ca ea sã devinã, judecând lumea din
jur în fiecare moment.
Împreunã cu comisarul Michel Barnier, ne întrebãm şi noi dacã „forţa
construcţiei europene nu a fost oare, pânã acum, faptul cã am lãsat
deoparte rãspunsurile gata fãcute, cã nu am închis dezbaterea într-un
cuvânt sau într-o formulã, pentru a pleca de la ceea ce era posibil şi a
acţiona cu eficacitate?”122. Credem cã rãspunsul este, în mod evident,
afirmativ.
Proiectul nostru nu face decât sã „asigure” Europei un cadru unitar şi
democratic, în care, fãrã blocaje instituţionale, de reprezentare sau de
legitimare a liderilor şi a instituţiilor, Europa poate sã poatã lua aceste
decizii fãrã a avea ceva sã îşi reproşeze.

Capitolul V
Un proiect politic pentru România
122 Laréforme d'aujourd'hui et l'Europe de demain, Le Monde, 10 octombrie
2000, p. 20
80
 V.I. România post-decembristã sau lipsa de proiect

Cea mai mare carenţã a vieţii publice din România dupã 1989 a fost
lipsa unui proiect pentru ţarã.
Prin proiect înţelegem mai presus de orice un proiect politic şi identitar.
În centrul acestui proiect trebuie sã se afle definirea aşteptãrilor
fundamentale ale comunitãţii româneşti de la ea însãşi. „Aşteptãri
fundamentale” înseamnã acele valori transpuse în realitatea socialã care
vor da satisfacţie maximã, economicã, politica, instituţionalã, culturalã şi
spiritualã pe termen lung unei comunitãţi democratice de oameni liberi.
Este esenţialã precizarea cã aceste valori sunt de maximã generalitate,
sunt acele valori care fac posibilã viaţa normalã a unei comunitãţi şi nu
valori exclusive, de genul celor care ar transforma un proiect politic
pentru România într-un proiect totalitar sau într-un proiect care al limita
în vreun fel libertatea individualã.
Un astfel de proiect nu se poate defini peste noapte. în practicã, el nu
poate fi niciodatã fix, trebuie sã evolueze o datã cu comunitatea. Existã
însã pentru fiecare etapã din viaţa unei naţiuni un proiect care, pe
termen mediu şi lung, pare optim. Mai mult, existenţa unui proiect care
sã se bazeze pe o citire cu maximã acurateţe a realitãţii dintr-o ţarã şi pe
o dezbatere onestã a nevoilor acesteia este, la limitã, mai importantã
decât conţinutul pe care acesta l-ar putea avea la un anumit moment:
este în sine o chemare la ameliorare.
În plus, în cazul în care un proiect politic românesc ar fi fost conturat
încã de la începutul anilor '90, ar fi fost aproape imposibil ca reforma sã
meargã pe calea haoticã pe care a luat-o în realitate. Un proiect politic
asumat în urma unei dezbateri publice ar fi mãrit radical eficienţa şi
coeziunea acţiunii politice, pentru judecarea cãreia ar fi existat un
standard absorbit de majoritatea publicului şi a elitei

V.II. Proiecte aparente

S-ar putea afirma cã integrarea europeanã şi euroatlanticã a

reprezentat totuşi un proiect politic pentru România în anii '90.
Afirmaţia este valabilã doar strict formal. Integrarea în Uniunea
Europeanã şi în NATO au fost alegeri pasive, din lipsa oricãrui alt orizont
posibil.
Un alt curent care s-ar putea pretinde un proiect pentru România a fost
dezvoltarea „capitalului naţional”, o filozofie de obicei contrapusã
tendinţelor de liberalizare economicã pe relaţia cu Uniunea Europeanã.
Dorinţa existenţei cu orice preţ a unui „capital naţional” a motivat
mãnunchiuri întregi de legi şi politici care au ţinut la depãrtare capitalul
strãin şi modernizarea instituţiilor. Cazul exportului de cherestea este
paradigmatic pentru inadecvarea politicã şi mentalã la lumea în care
trãim. Se spune ca România este specializatã în producţia de mobilã.
Dacã este liberalizat comerţul cu cherestea, preţul materiei prime pentru
fabricile de mobilã creşte şi industria de profil are de suferit. „Logic” ar fi
deci ca protecţia sã fie menţinutã prin interzicerea exporturilor.
81
Neînţelegerea este totalã. A fi specializat înseamnã tocmai a fi în stare sã
produci mai ieftin şi/sau mai bine, în regim de concurenţã, având input-uri
la nivelul preţurilor pieţei mondiale sau mãcar, în cazul nostru, europene.
Un excelent indicator al lipsei de repere fundamentale este „violul”
repetat care a avut loc în aceşti 11 ani asupra conceptului de „interes
naţional”. Pentru fiecare gazetar, politician sau industriaş interesul
naţional era ce îi venea lui/ei mai la îndemânã. Paroxismul a fost atins în
timpul crizei din Kosovo. Un editorial dintr-un ziar de mare tiraj decreta cã
„sã intram în NATO, da, e bine, dar interesul naţional?”

V.III. De ce este nevoie de un proiect politic?

Deocamdatã, putem preciza doar cã:

— În lipsa unui angajament strategic pornit din interiorul unei
comunitãţi şi susţinut de majoritatea membrilor ei, nici un alt angajament
sau act al acelei comunitãţi nu poate cãpãta coerenţã;
— în lipsa dezbaterii şi asumãrii publice, nu existã opţiuni veritabile ale
opiniei publice sau ale clasei politice. Opţiunile sunt aparente, mimate,
copiate, induse, de o legitimitate democraticã îndoielnicã. Aici riscã sã se
încadreze sprijinul populaţiei pentru integrarea europeanã şi euro-
atlanticã. O opţiune este veritabilã în momentul în care cel care o face
este dispus sã plãteascã un cost, economic, de statut sau fie şi numai
moral pentru a şi-o susţine. Or, s-a vãzut în timpul campaniei NATO din
Kosovo ca românii nu sunt dispuşi sã plãteascã nici mãcar costul moral al
susţinerii „aliaţilor” noştri occidentali pe care ne lãudam în 1997 ca îi
„dorim” cu mai mult de 90% din opţiunile populaţiei.

V.IV. România prezentã

România anului 2001 este încã o ţarã dominatã de o oligarhie financiar-

industrialã privatã şi de stat aflatã într-o simbiozã foarte profitabilã cu
atotputernica birocraţie de stat.
Oligarhia privatã este formatã din „miliardarii de carton”, îmbogãţiţi ai
tranziţiei, în special pe seama averii publice.
Oligarhia de stat este formatã din managerii şi sindicatele care dominã
marile monopoluri sau carteluri ale statului: energie, gaz, sisteme de
distribuţie. Pânã acum imuni la reformã, controlând o bunã parte din
economie, aceştia spoliazã masiv populaţia, percepându-i lunar suprataxe
de monopol.
Birocraţia de stat nu mai trebuie definitã. Sã amintim cã membrii ei, ca
membrii oricãrei alte birocraţii, au înclinaţia fireascã de a maximiza
valoarea resurselor pe care le controleazã, precum şi propriul statut
social.
Dacã ar fi sã aplicãm o grilã materialistã fenomenelor din România
ultimilor ani ar trebui sã constatãm cã aceşti actori au reuşit sã modeleze
spaţiul economic, instituţional şi politic din România astfel încât acesta sã
corespundã în totalitate intereselor lor.
În acest scenariu, Ideea, Principiul, reprezentante ale reformei, ar fi fost
„bãtute mãr” de „materie” şi de interesele „obiective” ale oligarhiei şi ale
82
birocraţiei. Credem cã este o ipotezã simplistã şi nerealistã. Este foarte
greu de demonstrat, de pildã, ca premierul Victor Ciorbea sau succesorul
sau Radu Vasile ar fi avut cu adevãrat un proiect de guvernare, pe care
sã nu-l fi aplicat din cauzã cã mecanismele politice ar fi fost blocate de
oligarhi şi de birocraţi. Ceea ce nu înseamnã, bineînţeles, cã oligarhia şi
birocraţia nu au fost bucuroase sã tulbure apele şi sã alimenteze
neputinţa liderilor politici. La fel, este greu de demonstrat, în acest
moment, cã membrii guvernului Vãcãroiu ar fi ştiut cu adevãrat care sunt
mãsurile optime pentru modernizarea ţãrii şi cã teoriile lor închistate în
naţionalism economic şi etatism ar fi fost un produs ideologic justificator
şi nimic mai mult. Este probabil ca ei sã fi crezut cu bunã credinţã în
multe dintre politicile dezastruoase pe care le-au promovat.
Alãturi deci de cauzele „obiective”, între cauzele eşecului reformei
trebuie sã adãugãm şi lipsa unei viziuni adecvate asupra acesteia, lipsa
unui proiect.
Ceea ce nu înseamnã cã nu este extrem de utilã studierea
mecanismelor prin care oligarhia şi birocraţia au putut sã frâneze
reforma.

V.V. Mecanisme de blocare

Pentru industria de stat sau pentru capitaliştii crescuţi din nimic şi

incapabili sã facã faţã concurenţei pe o piaţã puternicã, fiecare pas de
dezarmare vamalã şi fiecare investiţie strãinã în România constituie un
risc. Un risc care se poate materializa în pierdere de poziţie pe piaţã, de
bani, de statut şi de influenţã politicã.
Pentru birocraţie, pãtrunderea masivã a investiţiilor strãine şi
dezvoltarea care o însoţeşte a unei clase de mijloc autohtone ar fi
generat o presiune sufocantã pentru modernizare, eficientizare, procese
care, pentru cei care dominã structurile administraţiei de stat ar fi
însemnat de cele mai multe ori o pierdere de resurse şi de statut.
Încercând sã sesizãm legãturã dintre cele douã sfere, sã observãm cã:
— Fiecare aviz în plus pe care un investitor strãin trebuie sã îl obţinã de
la birocraţie este nu numai o sursã de putere şi de venituri pentru
aceasta, dar şi o barierã protecţionistã în folosul oligarhiei româneşti,
protejatã fie de o privatizare în plus fie de un concurent;
— instabilitatea legislativã, în bunã parte dependentã de semnalele pe
care birocraţia le transmite politicului este de asemenea o barierã în
calea investiţiilor strãine, prin posibilitãţile de interpretare arbitrarã de
cãtre birocraţie şi lipsa totalã de previzibilitate a normelor legale;
— corupţia este în acelaşi timp o barierã de protecţie pentru industrie,
o sursã de venituri pentru birocraţie şi, prin imaginea creatã României, o
investiţie în izolare pe termen lung.
Cele trei tipuri de cauze au fost permanent în topul motivelor indicate
de investitorii strãini pentru lipsa de atractivitate a mediului de afaceri
românesc.
Cum ar fi îmbunãtãţit un proiect politic modernizator situaţia? În mai
multe feluri:

83
 — prin concurenţã realã între ideile de politici, input-urile pentru
deciziile politice ar fi fost mult mai informate şi presiunea moralã pentru
decizii corecte mult mai mare;
— politicienii ar fi dispus de un mãnunchi de repere fundamentale care
sã le permitã sã ia decizii durabile, mai ales în domeniul legislativ,
limitând instabilitatea; în Ungaria, funcţioneazã aceeaşi lege pentru
investiţii strãine din 1988; ea fost îmbunãtãţitã de câteva ori, dar
niciodatã modificatã substanţial;
— existenţa unor prioritãţi ar fi limitat expansiunea birocraţiei,
bucuroasã sã îşi gãseascã un rol oricând confuzia între prioritãţi pare sã
necesite o „analizã profesionistã”, eventual fãcutã de o nouã agenţie.

V.VI. Premise economice ale proiectului politic

Pentru a analiza resorturile economice ale unui proiect politic de

modernizare a României, propunem folosirea urmãtoarelor categorii,
adaptate situaţiei în care se aflã România: 1. spaţiu de productivitate;
2. implant de productivitate 3. burghezie salariatã.

Definiţii
1. Spaţiul de productivitate este o caracteristicã a unui spaţiu cultural
care mãsoarã eficienţa cu care sunt folosite resursele primare ale unei
ţãri.
De exemplu, este nevoie în medie de 7 (şapte) angajaţi români pentru
a produce cât un singur angajat francez. România este un spaţiu de
productivitate scãzutã, pe care îl putem caracteriza chiar prin acest
raport de 7/1 faţã de Franţa.123
Performanţa unui spaţiu de productivitate este proporţionalã cu
tehnologiile pe care entitãţi precum companiile, universitãţile sau
institutele de cercetare din acel spaţiu le au la dispoziţie, precum şi cu
capacitatea spaţiului cultural local de a absorbi aceste tehnologii.
2. Implantul de productivitate este un transfer de cunoaştere şi de
mecanisme de aplicare a cunoaşterii dintr-un spaţiu tehnologic superior
într-un spaţiu tehnologic inferior.
Implantul de productivitate creşte media productivitãţii unui spaţiu,
permiţând, de pildã, reducerea decalajului de 7/1 de productivitate
România/Franţa, pentru organizaţia care face implantul, la doar 2/1.
Folosind nouã tehnicã şi noul management, doi, şi nu şapte muncitori
români produc cât un francez. Media spaţiului de productivitate autohton
se îmbunãtãţeşte astfel cu fiecare implant, cu fiecare investiţie strãinã.
3. Burghezia salariatã este clasa de angajaţi a companiilor strãine care
va beneficia de salarii mult peste media celor permise de nivelul spaţiului
de productivitate românesc, salarii fãcute posibile de implanturile de
productivitate reprezentate de investiţiile strãine directe. Diferenţa de
venituri faţã de media ţãrii va conferi acestor persoane o independenţã
financiarã ce le va permite sã devinã active politic şi intelectual în

123 3/1faţã de Ungaria, 2/1 faţã de Polonia, dupã datele din România: Starea de
fapt, V. Pasti şi ceilalţi, Nemira, 1997.
84
promovarea acelor instituţii şi a acelui mediu — cel capitalist — care sã le
faciliteze conservarea şi sporirea bunãstãrii şi statutului social.

V.VII. Integrarea europeanã şi mecanismul relansãrii

România va deveni o ţintã foarte atractivã pentru investiţii strãine.

Motivaţia externã, fundamentalã, este zona de liber schimb — uniunea
vamalã, dupã integrare —, în care România se aflã (complet din 2003) cu
Uniunea Europeanã.
Motivaţia internã este dublã: forţa de munca ieftinã şi avantajele
competitive naturale care pot fi exploatate printr-o specializare realã
pentru piaţa europeanã.
Investitorii din afara spaţiului UE vor adãuga la acestea avantajul
imens de a avea acces direct şi liber pe piaţa primei puteri comerciale a
lumii.

Investiţiile vor constitui, în majoritatea lor, implanturi de productivitate

pentru spaţiul de productivitate înapoiat românesc.
Rezultatul implanturilor de productivitate va fi formarea unei noi
burghezii româneşti, salariate (clasa de mijloc), care va cãuta expresie
politicã şi va sprijini modernizarea politico-instituţionalã a României.
România este ţarã asociatã la UE încã din 1991. De ce nu a început
acest mecanism sã funcţioneze deja?
Din mai multe motive:
— Opoziţia oligarhiei private şi de stat şi a birocraţiei;
— lipsa unui proiect politic de modernizare a instituţiilor româneşti,
care sã permitã formarea unui mediu de afaceri prietenos;
— incertitudinea privind viitorul politic al României, inclusiv în ceea ce
priveşte relaţiile pe termen lung cu NATO şi cu Uniunea Europeanã.
De ce ar funcţiona de acum înainte?

V.VIII. Punctul de cotiturã: summit- ul de la Helsinki

Invitaţia adresatã de Uniunea Europeanã României în decembrie 1999

de a începe negocierile de aderare înseamnã:
— Impunerea unui proiect de modernizare a instituţiilor româneşti,
fãcându-le compatibile cu cele ale UE; nu ne referim aici doar la acquis,
care este obligatoriu, ci şi la insistenţele politice pe care Uniunea le va
face pentru a elimina toate marile distorsiuni instituţionale, mai ales dacã
este vorba de distorsiuni care nu vor permite integrarea României în
piaţa internã a UE, precum şi la forţarea stabilizãrii legislative;
— încetarea incertitudinii cu privire la aşezarea strategicã a României
pe termen lung;
— erodarea birocraţiei atotstãpânitoare prin mãsuri forţate de la
Bruxelles;
— erodarea poziţiei şi a influenţei oligarhiei economice, atât prin
mãsuri de restructurare economicã impuse de la Bruxelles cât şi prin
expunerea la concurenţã liberã cu firmele din Uniune, pentru a cãror

85
intrare pe piaţã, în cazul celor mari, se pot face chiar presiuni politice
directe.
Negocierile de aderare la UE, împreunã cu influenţa politicã a
Bruxelles-ul asupra Bucureştiului pe care procesul de aderare o asigurã
sunt pe cale de a suplini, aşadar, lipsa unui proiect de modernizare
propriu, care s-ar fi conturat şi maturizat în anii '90.
Este momentul în care putem sã aducem argumentul cel mai de seamã
în sprijinul ideii necesitãţii unui proiect politic românesc: dacã
normalizarea României s-ar face exclusiv prin presiunea politicã a Uniunii
Europene, chiar depãşindu-şi dificultãţile economice, România ar cãpãta
pentru totdeauna un defect de personalitate politicã.
Pe lângã motivele interne deja expuse, existã motivul dependent de
exterior al definirii identitãţii şi personalitãţii politice a românilor în raport
cu statele Uniunii Europene şi chiar cu naţiuni foarte bine conturate din
jur, precum cea maghiarã.
Avem foarte puţine elemente în propria istorie de la care sã ne
revendicãm pentru a nu avea nevoie de a ne împlini identitar, acum, când
avem ocazia.
Trebuie sã acceptãm, printre altele şi faptul ca epoca interbelicã nu
poate fi un model de viitor. Este doar o „epocã de aur” mitologicã.

V.IX. Conţinutul proiectului politic românesc

V.IX.I. Instituţiile în slujba cetãţeanului

Punctul nevralgic al unui proiect de modernizare a României constã în

modernizarea instituţiilor sale.
Proiect propriu înseamnã voinţã exprimatã public şi asumatã politic de
a produce aceasta normalizare prin resurse politice, morale şi
manageriale proprii.
Important este ca subiectul acţiunii modernizatoare sã fie — generic —
politicianul român, care sã aibã, el, iniţiativa modernizãrii, şi nu Uniunea
Europeanã, la a cãrei presiune politicã el sã cedeze. Doar în acest fel
românii îşi vor putea revendica identitar procesul de modernizare, proces
care va deveni parte a „moştenirii” româneşti.
De pildã, este cu totul anormal pentru o naţiune care se pretinde
civilizatã ca UE sã aibã iniţiativa normalizãrii situaţiei copiilor strãzii sau a
copiilor instituţionalizaţi. Nu existã nici un motiv tehnic, economic, juridic
sau de orice altã naturã pentru care aceastã problemã sã nu poatã fi
rezolvatã exclusiv cu voinţã politicã româneascã.
Este o iniţiativã care trebuie sã fie a noastrã, care sã ni se parã
fireascã, şi care sã aibã ca rezultat exclusiv mulţumirea moralã de a ne fi
purtat ca o comunitate civilizatã.
Ce putem folosi din experienţa europeanã sunt modelele de
organizare, de instruire a personalului, de control al comportamentului
acestuia etc.
Desigur, a adopta un cadru juridic de tip occidental nu înseamnã
modernizare. Nu înseamnã nicidecum cã realitatea se va plia ascultãtoare
pe acest cadru.
86
 Adevãrata problema este tocmai de a gãsi cãile cele mai eficiente de a
„arde etapele” şi de a aduce societatea româneascã în situaţia de a-şi
respecta firesc legile importate din occident. Dacã în actele centralizate la
Guvern rezultã cã alimentele trimise de UE au ajuns la un orfelinat, nu
înseamnã cã personalul acestuia nu şi le-a însuşit în proporţie de 90%.
ªi în perioada interbelicã a existat o dezbatere aprinsã între
tradiţionalişti şi modernişti cu privire la dacã şi cum realitatea socialã
poate ajungã sã se muleze pe cadrul legal şi instituţional formal al ţãrii.
Credem cã faţã de perioada interbelicã, exista douã mecanisme care
pot fi folosite pentru a face realitatea sã fuzioneze cu normele
democraţiei şi capitalismului. Este vorba despre implanturile de
productivitate prin investiţii strãine, dar şi de intrarea în general a elitei
româneşti în reţelele elitei internaţionale de diverse tipuri, mulţumitã
deschiderii politice şi economice a României faţã de o lume globalizatã,
precum şi de posibilitatea folosirii comunicãrii de masã pentru a consuma
la nivel intelectual etape pe care „fizic” nu le vom mai parcurge
niciodatã.
Politica de modernizare trebuie deci sã se concentreze pe:
— Accelerarea creãrii unei clase care sã adere şi sã sprijine în mod
firesc valorile capitalismului şi ale democraţiei pluraliste, nu doar în
formã, ci şi în fond; aceastã clasã este noua burghezie (clasa mijlocie),
mãrimea şi puterea ei fiind proporţionale cu volumul investiţiilor strãine;
— folosirea comunicãrii cu populaţia pentru a crea un veritabil spaţiu
public în România şi a obţine sprijinul acesteia pentru proiectul de
modernizare.
Scopul comunicãrii este rãsturnarea prioritãţilor valorice ale indivizilor,
astfel încât aceştia sã ajungã sã deligitimeze şi sã pãrãseascã starea de
apatie atunci când vin în contact cu corupţia, abuzul, ineficienţa
instituţiilor şi sã absoarbã cât mai bine valorile capitalismului: asumarea
riscului, munca. Elita politicã, partidele ar trebui sã fie în avangarda
acestui proces de comunicare.
Paşii tactici, pe termen scurt, pot fi:
— Declanşarea unei campanii masive de atragere a investiţiilor strãine
în România, campanie structuratã în jurul comunitãţilor locale. Puterea
centralã, prin consens politic, trebuie sã stabilizeze cadrul legal al
investiţiilor, cadrul fiscal, sã forţeze, în ciuda oricãror opoziţii birocratice,
un sistem de acordare a unei singure vize pentru o investiţie strãinã.
În paralel, autoritãţile locale trebuie stimulate sã îşi „vândã” zona în
încercarea de a atrage investiţii strãine. Sunt paşi foarte concreţi şi
practici pe care nici o comunitate localã din România nu i-a întreprins:
gãsirea de terenuri unde se poate amplasa investiţia, stabilirea de
facilitãţi fiscale locale, contribuţii financiare locale la lansarea unei afaceri
de proporţii, publicitatea internaţionalã, folosirea Internet-ului, a unor
echipe de PR specializate ş.a.m.d.
Fiecare comunitate localã din România trebuie sã se înveţe cu ideea cã
este un competitor pe o piaţã mondialã foarte durã pentru atragerea
banilor şi a locurilor de muncã. Oraşul maghiar Szekesfehervar are cea
mai mare creştere din Europa tocmai aplicând o politicã extrem de
agresivã dar atentã la detalii pentru a atrage investitori strãini.
87
 — Declanşarea unei campanii de permanentã comunicare, educare şi
„citire” a nevoilor reale ale publicului, care sã aibã în centru problemele
concrete şi cât se poate de reale pe care cetãţeanul român le are în
raport cu instituţiile statului.
Politicianul — generic — care îşi asumã construirea unui proiect politic
pentru România trebuie sã fie un watchdog pentru combaterea aberaţiilor
şi a abuzurilor sistemului, cea mai bunã soluţie fiind aruncarea acestor
probleme „pe piaţã”, ca preambul pentru dezbaterea unor soluţii reale de
construcţie instituţionalã.

Exemple
Corupţia judecãtorilor este o problemã de indivizi sau de sistem? De
unde începe rãul?
Cum sunt selectaţi viitorii judecãtori?
Cum sunt selectaţi viitorii poliţişti?
Are rost sã susţinem un sistem de cercetare care cere bani pentru a
trece de la nivelul anilor '70 la nivelul anilor '80? Cum stimulãm un
domeniu de cercetare în care într-adevãr banul public sã aducã rezultate?
Pânã gãsim o soluţie nu este mai bine sã încetãm sã risipim resursele?
Câţi dintre profesorii din domeniul ştiinţelor sociale din România
conteazã pe piaţa mondialã a ştiinţei lor? Câţi au fost publicaţi de edituri
prestigioase? Nu s-a transformat autonomia universitarã, în multe cazuri,
într-un sistem de cultivare a unei caste de incompetenţi neadecvaţi
intelectual la lumea în care trãim?
Câţi dintre specialiştii noştri nu sunt decât specialişti în aparenţã? în
1989 o Românie extrem de izolatã s-a cuplat politic la o lume pe care nu
o studiase decât pentru a o putea respinge. În afara de specialiştii în IT,
pe care i-a educat Internetul, inginerii, militarii, funcţionarii şi politicienii
români sunt departe de standardele lumii occidentale, nu au mãcar
vocabular comun cu aceasta. Trãim într-o dictaturã a aparenţelor. Am
participat la un training pentru ofiţeri de stat-major organizat de NATO şi
am constatat cã aceştia nu stãpâneau nici mãcar conceptele de bazã ale
colegilor americani şi nu pricepeau de fapt nimic. Au primit totuşi diplome
şi sunt „specialişti”.
Cum se poate sã nu se fi gãsit o singurã persoanã cu acces la informaţii
— de la preşedinte la premier, ministru de finanţe sau şef al SRI care sã fi
avertizat public asupra cancerului de la FNI?
Cum se poate ca dupã 11 ani de reformã sã mai existe cofetãrii de stat
în România? Ce sã mai vorbim despre marile monopoluri sau industria
siderurgicã?
Sindicaliştii de la Semãnãtoarea au alungat firma New Holland în
Polonia, acum cel mai mare producãtor de combine din Est. Pe un astfel
de caz se poate construi o campanie naţionalã pro-privatizare?
Ce înseamnã integrarea europeanã pentru diversele categorii de
cetãţeni români şi existã cu adevãrat un sistem prin care realitatea
României profunde sã fie reflectatã în dosarele de negociere?
Dimensiunea internã a proiectului politic românesc înseamnã
recãpãtarea respectului şi a încrederii faţã de noi înşine, singurii
responsabili pentru modul în care trãim.
88
 Prima etapã este extirparea puroiului, o operaţie de catarsis public.
Este o operaţie aproape insuportabilã, pe care încã nu am avut curajul de
a o face.
A doua etapã este construcţia încãpãţânatã a instituţiilor normalitãţii.
Cu asumarea greşelilor, cu demisii şi demiteri, cu acceptarea pânã la
epuizare a criticilor. Doar înţelegând raţiunile sistemului democratic
putem sã „ardem” etapele şi sã evitãm a începe de la aproape zero
evoluţia spre modernitate. Înţelegerea poate înlocui, într-o bunã mãsurã,
creşterea „organicã”, iar salturile bruşte trebuie înlocuite cu o
încãpãţânare politicã permanentã, oarbã, de a absorbi modernitatea.

V.IX.II. Integrarea agricolã şi modernizarea ruralã

De la 1848 şi pânã în prezent, „problema ţãrãneascã” încã îşi cautã o

rezolvare în România.
Proiectul politic românesc trebuie sã cultive naşterea — pentru a pãstra
simetria cu „noua burghezie” — a unei „noi aristocraţii” rurale.
Ideea de bazã este de a duce modernitatea în lumea satului şi de a fixa
acolo o bunã parte din populaţia ruralã, imposibil de absorbit pe termen
mediu de cãtre oraş.
Politica agricolã comunitarã favorizeazã exploataţiile mari. La fel va
trebui sã facã şi guvernul român înaintea integrãrii.
Mijloacele utilizate vor fi:
— Finalizarea retrocedãrii proprietãţilor rurale vechii aristocraţii şi elite
rurale;
— stimularea fiscalã şi prin programe de tip SAPARD a constituirii de
exploataţii mari;
— crearea unei pieţe a pãmântului, care sã favorizeze concentrarea
proprietãţii;
— introducerea de know-how în mediul rural, pentru depãşirea
mentalitãţilor care favorizeazã recoltele de subzistenţã, cu valoare
adãugatã micã, absenţa asigurãrilor, metodele arhaice de cultivare;
— stimularea, prin proiecte SAPARD şi, mai târziu, PAC, a fermelor
producãtoare de valoare adãugatã mare: ferme ecologice, de plante
industriale, de plante medicinale, de animale rare, etc.
— stimularea, prin SAPARD şi PAC a dezvoltãrii unor reţele concurente
de angrosişti agricoli, de depozite agricole, distrugând monopolul marilor
intermediari agricoli;
— stimularea apariţiei unei mici industrii prelucrãtoare sãteşti, care sã
adauge valoare produselor „moşiei” satului sau a fermelor mai mici şi sã
absoarbã forţa de muncã eliberatã din agriculturã;
— stimularea agroturismului, sursã de bani exploatând tocmai
înapoierea „exoticã” şi plãcutã a satului românesc;
Toate aceste mãsuri nu vor fi decât nişte pseudo-politici, multe
groteşti, în absenţa unui efort prealabil de modernizare instituţionalã şi
educare a lumii satului.
Satul românesc al viitorului va putea sã arate în felul urmãtor: o
exploataţie mare, maxim douã, pentru zonele de câmpie; câteva ferme
mai mici, cu produse „speciale”: legume ecologice, plante industriale,
89
plante medicinale. Una sau douã fãbricuţe care sã producã pentru oraşul
cel mai apropiat sau sã ambaleze pentru distanţe mai mari, chiar pentru
export. De la zonã la zonã, pensiuni rurale, fabrici de mic mobilier, de
confecţii tradiţionale, ferme piscicole, întregesc peisajul. Inevitabil, dupã
reluarea boom-ului economic în România, o parte din forţa de muncã va
lucra la oraş, urmând sã fie în timp absorbitã de mediul urban.
„Noua aristocraţie” trebuie sã fie baza acţiunii modernizatoare, prin
forţa exemplului, foarte puternicã în lumea satului românesc.
Ea va avea şi un rol de stabilizare politicã şi socialã, prevenind abuzul
instituţiilor asupra unei populaţii încã în proces de educare întru
modernitate.
Satul românesc va trebui sã fie legat de o infrastructurã modernã de
centrele urbane, care sã permitã comerţul, turismul, accesul la
informaţie, la educaţie, la modernitate.
Folosirea inteligentã a programului SAPARD este un excelent exemplu
de cum pot fi folosite resursele comunitare pentru acţiuni de modernizare
asumate de guvernul roman, fãrã a contraveni în vreun fel ideii de
integrare sau intereselor UE.

V.IX.III. Minoritatea maghiarã

Proiectul politic românesc nu are nimic de a face cu naţionalismul, ci cu

valorile fundamentale ale epocii în care trãim: democraţie, respectarea
drepturilor omului, nediscriminarea minoritãţilor.
Soluţia Alinei Mungiu124 ni se pare optimã.
Elita politicã româneascã trebuie sã accepte sã aibã cu elita
maghiarilor din România „o negociere completã, care sã se materializeze
într-un contract”, într-un „model global consimţit de cãtre parteneri”,
spre deosebire de negocierile punctuale de dupã 1996.
Bazatã pe consensualism, soluţia trebuie sã permitã „coabitarea pe
bazã de împãrţire a puterii, autonomie culturalã şi construirea unei forme
de comunicare socialã între români şi maghiari”.
Rezultatul concret trebuie sã fie asigurarea, asumatã de întreaga clasã
politicã româneascã, a unei participãri permanente a maghiarilor la
destinele politiei româneşti din care fac parte, în paralel cu un grad
avansat de autoguvernare.
Detaliile proiectului, conturate deja, se vor definitiva prin negociere.
Importantã este asumarea de cãtre politicienii români a deciziei sincere
de a gãsi o formulã politico-instituţionalã finalã de coabitare cu maghiarii
din România, depãşindu-şi instinctele naţionaliste.

V.IX.IV. Politica externã

Basarabia

O Românie bogatã, democraticã, membrã a Uniunii Europene şi a NATO

va fi extrem de atractivã pentru Republica Moldova în vederea unei
gãsirii formule de unire.
124 Alina Mungiu, Transilvania Subiectivã, Humanitas, 1999
90
 La rândul ei, România, prin elita şi prin publicul ei va trebui sã se
obiectiveze în raport cu ceea ce reprezintã Basarabia pentru mentalul
românesc şi cât de importantã este aceasta pentru un proiect politic
românesc care sã vindece o identitate rãnitã.
O dezbatere publicã sincerã va trebui sã aibã loc în legãturã cu
existenţa sau nu a unei culpe morale a României faţã de cetãţenii sãi din
acest teritoriu, pe care, în iunie 1940, i-a cedat fãrã nici o rezistenţã
Uniunii Sovietice. Dimensiunea moralã se referã la dorinţa unui stat de
a-şi proteja cetãţenii, şi nu neapãrat la capacitatea Regatului României de
a se fi apãrat militar eficient de Uniunea Sovieticã în iunie 1940.
În Franţa mai existã încã un sindrom Vichy, axat pe incapacitatea
Parisului de a rezista ameninţãrii naziste, începând cu Acordul de la
München, continuând cu ineficienţa Liniei Maginot şi terminând cu
colaborarea cu naziştii în cadrul Republicii de la Vichy. Oricât de
dureroasã sau de întârziatã ar fi fost, dezbaterea asupra problemelor de
identitate pe care aceste date istorice le ridicã asupra comunitãţii
franceze a avut şi încã mai are loc în Franţa.
În România, în privinţa cedãrii Basarabiei, dezbaterea pare sã fi fost
înlocuitã cu o tipicã totalã dezvinovãţire a noastrã, mutând întreaga
cauzalitate a cedãrii pe ruşi, nemţi sau conjunctura internaţionalã.

Care poate fi rezultatul politic concret al unei astfel de dezbateri ale

cãrei repere fundamentale sã fie sincer asumate de elita româneascã?
Propunem douã tipuri de acţiune.
Prima se referã la vindecarea moralã a rãnilor trecute. ªeful statului
român ar trebui sã cearã în mod public scuze cetãţenilor români care, în
1940, au fost pãrãsiţi de statul care ar fi trebuit ca, în baza Constituţiei,
sã le protejeze, cu toate mijloacele, drepturile, împotriva oricãrei
ameninţãri, interne sau externe. Sã observãm cã o astfel de asumare a
unei greşeli sau neputinţe trecute are o valoare simbolicã foarte mare şi
pentru actualii cetãţeni ai României, a cãror loialitate civicã faţã de un
stat care îşi exorcizeazã demonii unei trecute neputinţe, fãcând
imposibilã repetarea, nu poate decât sã creascã.
Al doilea tip de acţiune se referã la cultivarea unui proiect de unire
civilizatã, în baza normelor internaţionale actuale, a statului suveran
Republica Moldova, cu România. Nu naţionalismul trebuie sã fie liantul
acestei uniri, ci dorinţa de a reconstitui împreunã — dacã se poate — o
comunitate româneascã civilizatã, modernã şi prosperã, care sã ne ofere
mai multe şanse împreunã decât separat. De aceea, voinţa liberã,
democraticã, a cetãţenilor moldoveni de unire este cu adevãrat
importantã. Dacã România ar pretinde cã Moldova este doar o provincie a
sa, ne-am întoarce la clişeele naţionaliste ale începutului de secol. O ţarã
este o comunitate de oameni liberi, pentru existenţa cãreia trebuie
obţinut acordul „constituţional” al fiecãrui cetãţean. O atitudine agresivã,
de proprietar, nu mai corespunde valorilor epocii.
Cultivarea proiectului de unire trebuie sã se bazeze pe cât mai multe
elemente obiective. ªansele economice sunt printre cele mai importante.
Posibilitatea de afirmare culturalã sau artisticã în limba românã într-un
spaţiu public mult mai mare şi mai competitiv, conectat în plus la spaţiul
91
de idei european, decât cel al micii Moldove, strivitã între Europa şi
spaţiul de tip rusesc, de asemenea.
Pentru România, accesul, prin Basarabia, la valorile şi înţelegerea
rãnilor spaţiului din care aceasta a fãcut parte peste 160 de ani, dar şi la
piaţa acestuia, poate fi un atu politic, cultural şi economic de primã
importanţã în Europa.
Nu în ultimul rând, securitatea, capacitatea de absorbţie mai uşoarã a
crizelor de securitate sau economice sunt argumente favorabile unirii.
Atitudinea de pânã acum a statului român este minatã de propria criza
economicã, politicã şi de identitate, este ezitantã, şi, mai presus de toate,
nu este încadratã într-un proiect concret, clar, asumat cu toate costurile
şi riscurile lui.

Rusia

Trebuie sã acceptãm ca Rusia nu constituie o ameninţare obiectivã la

adresa României.
Trebuie sã scãpãm de complexul istoric faţã de aceastã mare putere cu
care nici mãcar nu mai suntem vecini, şi sã sprijinim politica occidentalã
de întãrire a Ucrainei, care reduce riscurile de revãrsare cãtre Vest a
instabilitãţii dinspre Rusia.
În sfârşit, trebuie sã eliminãm paradoxul de a fi obsedaţi de Rusia fãrã
a o cunoaşte. Universitãţile şi institutele de cercetare româneşti trebuie
sã reînveţe sã studieze Rusia, de astã datã pe o bazã obiectivã şi
voluntarã.

Ungaria

Complexul naţiunii române faţã de naţiunea maghiarã „aristocraticã”

nu poate fi învins decât prin afirmarea identitãţii politice a românilor, în
cadrul unui proiect propriu.
Problema relaţiilor cu Ungaria se va rezolva deci „de la sine” în
momentul în care vom fi reuşit sã absorbim ideea — prin implicaţii, deja
din apanajul post-modernitãţii — acceptãrii de drepturi de autoguvernare
importante pentru maghiarii din România.

Minoritãţile româneşti din statele din jur

România trebuie sã aibã curajul de a spune statelor din jur pe teritoriul

cãrora trãiesc populaţii româneşti cã existenţa minoritãţilor naţionale
româneşti este „a matter of fact, not a matter of law”. Chiar dacã în cazul
Greciei aceasta poate însemna tensionarea relaţiilor, iar în cazul
Iugoslaviei prelungirea rãcelii acestora.
Trebuie sã luptãm pentru recunoaşterea statutului de minoritate
naţionalã a vlahilor din Grecia şi a românilor de pe Valea Timocului şi sã
prevenim asimilarea totalã a acestora.
În ceea ce priveşte Ucraina, trebuie sã avem grijã ca Tratatul bilateral
şi legislaţia internaţionalã în materie sã fie respectate cu stricteţe.

92
 Aceleaşi principii pe care le vom aplica în cazul minoritãţii maghiare din
Ardeal trebuie sã le impunem, prin negocieri ferme, în cazul tuturor
minoritãţilor româneşti compacte din jur.
Nu agresivitatea gratuitã, ci normele internaţionale „cele mai
avansate” în materie trebuie sã stea la baza acestui demers diplomatic
de lunga duratã.

V.IX.V. Integrarea europeanã

Europa „cooperãrilor avansate”, altfel spus Europa celor douã viteze,

„avizatã” de summit-ul din Decembrie de la Nisa, este cadrul ideal pentru
desfãşurarea proiectului politic românesc.
Este o formulã în care Europa ne-ar „aştepta”, dând posibilitatea celor
douã proiecte — al „lor” (indispensabil conservãrii stabilitãţii politice şi
pãcii continentului) şi al „nostru” — sã se desfãşoare în paralel.
Integrându-ne în zona de „low politics”, economicã, a UE, singura în
care decizia are cu adevãrat caracter federal sau supranaţional, România
va beneficia de implanturile de productivitate pe care liberul schimb şi
stabilitatea indusã de calitatea de membru al UE le vor atrage.
Pãstrând un drept de veto pentru zona de „high politics” — specificã
pilonilor interguvernamentali ai UE —, în ceea ce priveşte politica
externã, securitatea, justiţia şi afacerile interne, România va putea sã îşi
revendice propriul proiect de modernizare.
Dreptul de veto nu este important pentru a fi exercitat, ci pentru
libertatea de decizie şi rãspunderea pe care le presupune cu necesitate.
Dupã va lua fiinţã Federaţia Europeanã, pilonul II, în scenariul pe care îl
propunem, fiind desfiinţat, România îşi va pãstra aceeaşi libertate de
decizie esenţialã pentru a pune a-şi pune în practicã proiectul.
Momentul de rupturã se va anunţa singur: politicienii şi elita
româneascã în general vor şti când am depãşit cu totul faza în care
identitatea politicã nu mai este în nici un fel pusã în cauzã şi când putem
deci sã investim aceastã identitate în cadrul unui stat federal european.
Peste câteva decenii, Federaţia Europeanã va putea astfel primi în
rândurile sale o Românie bogatã, democraticã şi sigurã pe sine, cu
adevãrat capabilã sã aducã o contribuţie politicã şi culturalã familiei
europene.

V.IX.VI. Libertatea de a (ne) crea

La începutul anilor '20, Mircea Eliade era obsedat de ideea cã generaţia

sa va avea mult prea puţin timp pentru a crea (cultura româneascã).
De unde disperarea lui faţã de trecerea anilor şi efortul permanent de a
„stãpâni şi fecunda timpul”.
Eliminarea definitivã pentru viitorul previzibil a angoasei arbitrariului
istoriei este cea mai mare achiziţie a acestor ultimi 11 ani chinuiţi pentru
România.
Nimic nu ne mai împiedicã sã dãm mãsura deplinã a propriei
creativitãţi intelectuale, artistice, ştiinţifice, tehnice.
Este pentru prima oarã în istorie când individul român poate fi liber.
93
 Când depinde doar de el şi nu „de vremi” dacã va „stãpâni şi fecunda”
cu adevãrat timpul.

I. Bibliografice:

Jan Zielonka, Explaining Euro-Paralysis, Why Europe is Unable to Act în

International Politics, St. Antony's College, 1998
Ben Rosamond, Theories of European Integration, St. Martin's Press,
2000
John Peterson şi Elizabeth Bomberg, Decision Making în the European
Union, St. Martin's Press, 2000
Rory O'Donnel, Europe, The Irish Experience, IEA, Dublin, 2000
Peter Ball, Modern Politics and Government, MacMillan Education, ediţia
a 4-a, 1988
Peter Drucker, The Global Economy and the Nation State, Foreign
Affairs Reader, 1998
The World Bank, Winners and Losers of European Integration, 2000
Robert Dahl, Poliarhiile. Participare şi Opoziţie, Institutul European,
2000
Alina Mungiu-Pippidi, Transilvania subiectivã, Humanitas, 1999
Pierre de Sernaclens, Mondialisation, souveraineté et théories des
relations internationales, Armand Colin, 1998
Alan S. Milward, The European Rescue of the Nation State, ediţia a 2-a,
Routledge, 2000

94
VIITORUL SISTEMULUI DE SECURITATE AL UNIUNII
EUROPENE ªI CONTRIBUŢIA ROMÂNIEI
LA ACEST CAPITOL

Mihai Mãtieş, Dorina Nãstase

A. Introducere

Prezentul studiu îşi propune atât o tentativã de prognozã pentru o cale

optimã a dezvoltãrii securitãţii Uniunii Europene în urmãtorii 30 de ani,
cât şi contribuţiile pe care România le poate aduce acestui proces,
identificând în acelaşi timp şi mãsurile pe care aceastã ţarã le mai are de
luat în vederea integrãrii sale în UE. În cadrul proiectului vom analiza
scenariile cele mai plauzibile cu privire la viitorul securitãţii Uniunii
Europene, relaţiile României cu Uniunea şi ale Uniunii cu ţãrile din sudul şi
din estul Europei care nu vor face obiectul lãrgirii europene în viitorul
apropiat.
Studiul va porni de la douã premise principale ale dezvoltãrii Uniunii
Europene: în sensul unei entitãţi suprastatale, cu instituţii comune, cu un
Tratat Constituţional, cu o monedã şi o piaţã unice, cu o armatã comunã,
dar cu individualitãţile culturale ale fiecãrui stat-membru; şi varianta unei
organizaţii interguvernamentale în care statele-naţiune deţin puterea
supremã şi nimic nu se poate face fãrã voinţa unanimã a guvernelor
naţionale. Indiferent de scenariu, Noua Uniune Europeanã, care va avea
în compunerea sa 30 de state, va consolida accepţiunea sintagmei
„unitate prin diversitate” deoarece bogãţia culturalã a Europei constã, în
primul rând, în varietatea ei. Geniul europenilor va fi pus însã la grea
încercare în identificarea mecanismelor de zi cu zi care sã gestioneze
acest proces. Iar în ceea ce priveşte asigurarea securitãţii Uniunii cu atât
mai mult.
Bazându-se atât pe referinţe teoretice cât şi pe raţiuni practice, studiul
este conceput pentru a facilita conturarea unei strategii a plasãrii
României în arhitectura de securitate de la începutul secolului urmãtor.
De asemenea, scenariile şi recomandãrile din acest studiu vor putea fi
folosite în negocierea finalã a capitolului PESC (Politica Externã şi de
Securitate Comunã) cu UE, oferind idei pentru documentele de poziţie ale
pãrţii române.
În opinia noastrã, dezvoltarea unui sistem de securitate al Uniunii
Europene ridicã una dintre problemele centrale ale organizaţiei pentru
anii care vin. Se va transforma oare Uniunea într-o alianţã defensivã? De
ce mai are nevoie UE pentru a întruni elementele definitorii ale unei
alianţe, dupã ce s-a decis înfiinţarea unui Stat-Major comun al Uniunii,
care pânã în anul 2003 va avea o forţã operaţionalã de aproximativ
60.000 de militari? Sunt statele europene dornice sã-şi asigure
securitatea în comun cu americanii sau nu? În cazul în care rãspunsul la
aceastã întrebare este pozitiv, ce formã va avea structura de securitate
europeanã la începutul secolului XXI, pentru a nu dubla sau înlãtura
ajutorul american? Cum va arãta legãtura transatlanticã în urmãtorii 30

95
de ani? ªi, bineînţeles, care va fi locul şi rolul României într-o UE ancoratã
transatlantic?
Implicaţiile unui astfel de proces pentru securitatea europeanã nu au
termen de comparaţie în istorie. Niciodatã de la formarea statelor
moderne nu a existat o integrare, în mod voluntar, la toate nivelurile, a
unor entitãţi statale, aşa cum o reflectã prezentul Uniunii Europene. ªi
procesul continuã. Dar UE nu reprezintã întru totul Europa geograficã.
Care va fi rolul Consiliului Europei atunci când UE va adopta Carta
drepturilor fundamentale pentru statele sale membre? Ce rol va mai avea
OSCE în momentul în care UE va cuprinde aproape toate statele
europene ale OSCE? Va rãmâne OSCE singurul forum regional de dialog
cu Rusia? Vor rãmâne statele fost-sovietice singurele ţãri europene în
afara UE? Care vor fi termenii de colaborare între UE şi Rusia plus fostele
ţãri sovietice?
Dupã cum se ştie, România a început negocierile cu Uniunea
Europeanã în vederea participãrii sale la noua construcţie a Europei. Unul
dintre dosarele propuse de cãtre partea românã pentru negocierea
directã a vizat şi Politica Externã şi de Securitate Comunã, dar este de
asemenea bine ştiut cã nici un dosar nu este complet închis pânã la
aderarea efectivã a României, dupã negocierea celor 31 de dosare-
capitol. Iar dinamismul proceselor de integrare politicã şi de conturare a
noii securitãţi europene vor aduce în mod sigur schimbãri înainte de
aderarea statului român la UE.
Din perspectiva României viitorul poate fi plin de oportunitãţi.
Continuarea identificãrii ţãrii noastre cu poziţia de furnizor de securitate
în regiune, factor activ în procesele de implementare a pãcii în fosta
Iugoslavie şi în regiunea balcanicã constituie doar câţiva dintre pilonii pe
care se va putea baza Uniunea în momentul acceptãrii României. Foarte
importantã va fi în viitor mãsura implicãrii continue şi active a
României în problematicile de securitate ale UE. Ce trebuie sã mai
facã, însã, România pentru a rãspunde aşteptãrilor şi sarcinilor cu care va
fi confruntatã în postura de apãrãtor al graniţei de est a UE? Contribuţia
României la securitatea Uniunii şi, implicit a Europei, în perspectiva
statutului de membru al Uniunii, va fi analizatã din punctul de vedere al
factorilor politici, economici, militari, sociali şi ai mediului înconjurãtor.
În analiza securitãţii UE şi a României, pentru urmãtorii 30 de ani, vom
porni de la premisa cã pânã cel târziu în 2010 România va fi graniţa de
sud-est a Uniunii. În aceste condiţii, România va trebui sã gãseascã cea
mai bunã cale de valorificare a atuului de „punte” între culturile şi
civilizaţiile occidentalã şi orientalã. Un aspect important în analiza
studiului va fi scenariul cu privire la relaţiile româno-moldovene în
perspectiva unei graniţe a UE pe Prut. Vrea Moldova sã adere la UE?
Doreşte România sã susţinã Moldova în eforturile sale de integrare în UE?
Dacã da, care vor fi mecanismele susţinerii concrete? Ce tip de relaţii vor
fi între cele douã state în momentul în care cca 30% din cetãţenii
Moldovei sunt şi cetãţeni ai României, iar ceilalţi nu vor putea cãlãtori
înspre vest fãrã vizã?
Ca referinţã teoreticã pentru analiza securitãţii naţionale şi regionale
vom folosi scrierile lui Barry Buzan şi ale Grupului de la Copenhaga,
96
cercetãri recunoscute prin valoarea şi actualitatea lor. Studiile Grupului
de la Copenhaga reprezintã o cale de mijloc între realismul şi neo-
realismul dominante în timpul Rãzboiului Rece şi abordãrile critice
rãspândite în post-comunism, care merg pânã la a dizolva noţiunea de
stat. Prin urmare, am ales aceastã referinţã tocmai pentru moderaţia sa.
În opinia specialiştilor în studii de securitate (Barry Buzan, Ole Weaver,
Jaap de Wilde) conceptul modern de securitate include cinci factori
cumulativi; securitatea unei entitãţi statale este asiguratã dacã fiecare
din urmãtoarele cinci componente este avutã în vedere: componenta
politicã a securitãţii, componenta militarã, componenta economicã,
componenta societalã şi cea ecologicã125. Problematica securitãţii nu se
confundã cu funcţionarea normalã a statului pe aceste dimensiuni, ci se
referã numai la ameninţãrile care pun în pericol, prin dimensiunile
menţionate, însãşi existenţa statului. Securitatea politicã se referã la
stabilitatea organizaţionalã a statelor, a sistemelor de guvernãmânt şi a
ideologiilor care le legitimeazã126. Componenta militarã a securitãţii
priveşte interconexiunea urmãtoarelor douã niveluri: al armelor ofensive
şi capacitãţilor defensive ale statelor, împreunã cu percepţia statelor
despre intenţiile celorlalţi participanţi la viaţa internaţionalã 127.
Securitatea economicã priveşte accesul la resurse, finanţare şi pieţe
necesare pentru a susţine niveluri acceptabile ale dezvoltãrii şi puterii
statului128. Când vorbim despre securitate societalã ne referim la
menţinerea, în cadrul unor condiţii acceptabile pentru a permite procesul
de evoluţie, a identitãţii naţionale colective, a modelelor tradiţionale ale
limbii, culturii, religiei şi obiceiurilor unui popor 129. Dupã cum evolueazã
evenimentele, suntem de pãrere cã unele dintre cele mai mari probleme
pentru securitatea europeanã le va pune componenta societalã, datoritã
situaţiilor existente în Statele Baltice, Bosnia–Herţegovina, Transnistria,
Macedonia, Kosovo, Belarus, Muntenegru. Securitatea mediului
înconjurãtor priveşte pãstrarea la nivel local a biosferei planetare ca
suport esenţial al sistemului de care depind toate celelalte activitãţi
umane130. Tiparul analizei securitãţii la toate cele cinci niveluri va fi
aplicat pe studiul de caz al relaţiei România–UE, insistându-se în principal
pe componentele politicã şi societalã.
Vom prezenta, de asemenea, schimbãrile pe care le considerãm
necesare şi prin care mai trebuie sã treacã statul român pentru a adera
cât mai repede şi cât mai uşor la Uniunea Europeanã.
Concluziile prezentului studiu vor sintetiza recomandãrile noastre cãtre
factorii de decizie care participã la negocierile cu Uniunea Europeanã,
fãrã a avea pretenţia cã ele reprezintã singura variantã posibilã.

125 Buzan Barry, Weaver Ole şi de Wilde Jaap, Security. A New Framework for
Analysis, 1998, London, Lynne Reiner Publishers Inc., p. 7
126 Ibidem, p. 8.

127 Ibidem

128 Ibidem

129 Ibidem

130 Ibidem

97
 B. Viitorul sistemului de securitate european. Evoluţia şi redefinirea
legãturilor între Statele-Membre ale Uniunii şi NATO. Consolidarea
instituţionalã care sã permitã funcţionarea optimã a Uniunii

Încã de la înfiinţarea ei, Comunitatea Europeanã a urmãrit

interconectarea sistemelor economice ale Statelor-membre. Pornitã iniţial
ca o uniune vamalã pentru a controla producţiile de cãrbune şi oţel ale
Germaniei, integrând economia acesteia într-un sistem european mutual,
Comunitatea Europeanã şi-a dezvoltat cu timpul componenta politicã,
întãrind instituţiile comune de la Bruxelles şi adãugând prin Tratatul de la
Maastricht şi embrionul unei componente militare vizând integrarea
Uniunii Europei Occidentale în nou creata Uniune Europeanã. De la
Uniunea Vamalã realizatã prin Tratatul de la Roma din 1957, deciziile
politice comune ale liderilor vest-europeni au dus popoarele Europei pe
calea integrãrii la toate nivelurile, integrare exprimatã prin Piaţa Unicã
— instituitã de Actul Unic European, continuatã de Uniunea Economicã şi
Monetarã — ivitã în urma Tratatului de la Maastricht, şi întãritã de
Tratatul de la Amsterdam, încununatã în final cu adãugirea componentei
militare prin dezvoltarea unei viitoare armate comune europene ca
urmare a deciziei summit-ului din iunie 1999 de la Köln.
Din perspectiva securitãţii, avem astãzi o UE care a dezvoltat un sistem
regional de interdependenţã între statele sale membre şi care a instituit o
comunitate de securitate, reflectând poate cea mai fericitã aplicare,
alãturi de NATO, a conceptului emis de Deutsch în cartea sa
„Comunitatea politicã şi spaţiul Nord-Atlantic”131. În aceeaşi ordine de idei
merge şi accepţiunea Grupului de la Copenhaga, conform cãreia regiunile
(comunitãţile) de securitate au urmãtoarele caracteristici132, oglindite
perfect de construcţia europeanã:
— au în componenţã douã sau mai multe state;
— aceste state constituie o grupare geograficã coerentã;
— relaţia între aceste state este marcatã de interdependenţa din
punctul de vedere al securitãţii, în sens pozitiv sau negativ, dar care
este oricum în mod semnificativ mai puternicã între aceste state
decât cea dintre ele şi alte entitãţi extra-comunitate;
— modelul securitãţii-interdependente trebuie sã fie profund şi durabil.

De-a lungul anilor, Uniunea Europeanã a construit baza unei securitãţi

prin cooperare, tratatele semnate între membrii Uniunii consfinţind
gradual translaţia unor atribute ale suveranitãţii naţionale cãtre
autoritãţile centrale de la Bruxelles. E foarte interesant sã urmãrim
transformãrile europene în domeniu, care se gãsesc înscrise în
documentele de bazã ale Uniunii. Dacã în 1957, prin Tratatul de la Roma
se introduceau doar principii generale legate de obiectivele comune, în
Actul Unic European din 1986 avem prima menţionare a aşa-numitei
„Cooperãri Politice Europene”, iar, ulterior, în 1991, în Tratatul de la

131 Deutsch Karl W., Political Community and the North Atlantic Area, 1957,
Princeton: Princeton University Press, p. 5
132 Buzan Barry, Weaver Ole şi de Wilde Jaap, op. cit., p. 15

98
Maastricht se prevãd mãsuri pentru transformarea Uniunii Europei
Occidentale în „braţul armat al Uniunii Europene” 133. Titlul V al Tratatului
de la Maastricht, intitulat „Dispoziţii privind Politica Externã şi de
Securitate Comunã”, se ocupã de reglementarea PESC, pe parcursul
articolelor J –> J.11. Mecanismele principale se bazeazã pe informarea
reciprocã a statelor-membre cu privire la problematicile de politicã
externã şi de securitate, pe adoptarea unor acţiuni comune şi, foarte
important, pe faptul cã în virtutea suveranitãţii partajate între statele-
membre şi instituţiile europene, „Consiliul European defineşte principiile
şi orientãrile generale ale PESC”134. Mai mult chiar, Tratatul de la
Amsterdam din 1998 întãreşte prerogativele Consiliului European asupra
unor forţe armate comune ale statelor-membre arãtând la articolul J3 al
Tratatului cã respectivul Consiliu „defineşte principiile şi orientãrile
generale ale Politicii Externe şi de Securitate Comune, inclusiv pentru
problemele care au implicaţii în domeniul apãrãrii”135.
Parcurgând succint istoria creãrii unei Politici Externe şi de Securitate
Comunã trebuie sã amintim momentul deciziei politice de a reînarma
Germania în anii '50, când pentru a permite acest lucru Franţa, Germania,
Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda au inventat proiectul Comunitãţii de
Apãrare Europene, iniţiind crearea unei armate europene comune.
Proiectul a fost respins mai târziu (1954) de cãtre Franţa din cauza
neînţelegerilor politice dintre ţãrile fondatoare 136. La trei ani dupã
stabilirea Comunitãţii Economice Europene, dorinţa de a reîncepe
construcţia politicã a apãrut sub auspiciile lui De Gaulle. Francezul
Christian Fouchet a pregãtit trei propuneri între 1961 şi 1962, cunoscute
sub numele de „Planul Fouchet”137. Cooperarea interstatalã trebuia sã
ducã la o politicã externã unicã, statele-membre trebuiau sã-şi întãreascã
securitatea în comun şi sã-şi coordoneze politicile de apãrare. Ultima
dintre acestea prevedea consultãri bilaterale periodice şi comitete
comune de lucru care pregãteau reuniunile la nivel înalt — inclusiv un
comitet în domeniul apãrãrii. Din nefericire, însã, a fost rândul celorlalţi
sã respingã acest „Tratat asupra Uniunii Statelor” motivându-se cã nu se
doreşte o colaborare excesivã între state şi nici ruperea legãturii cu SUA
şi NATO. Totuşi, în 1969, la summit-ul de la Haga Cei ªase membri ai CEE
au reafirmat necesitatea de a unifica politic Europa. În 1970 s-a adoptat
Raportul „Davignon”, marcând Cooperarea Politicã Europeanã, deşi
aceasta se referea exclusiv la politica externã 138. Treisprezece ani mai
târziu, la Stuttgart, s-a mai fãcut un pas: aspectele politice şi economice
ale securitãţii au fost incluse între obiectivele CPE. Pânã la momentul

133 Constantin Valentin, Documente de bazã ale Comunitãţii şi Uniunii Europene,

1999, Ed. Polirom, Iaşi, Titlul V al Tratatului de la Maastricht, pp. 180–185
134 Ibidem, p. 184

135 Ibidem, Titlul V al Tratatului de la Amsterdam, p. 260

136 „Common Foreign and Security Policy. The Forerunners to the CFSP” — EU

Policies Web site, tipãrit la 10 ianuarie 2000 de la adresa Internet:

europa.eu.int/pol/cfsp/index_en.htm.
137 Ibidem

138 Ibidem

99
Maastricht, diplomaţia occidentalã şi-a armonizat poziţiile faţã de statele
terţe, pe baza acordurilor informale, dar în lipsa unor structuri comune
ale Comunitãţii Economice Europene.
Tratatul de la Amsterdam a adus schimbãri pragmatice cu privire la
urmãtoarele chestiuni: s-a creat o celulã de planificare politicã şi analizã,
s-a înfiinţat poziţia de Înalt Reprezentant al PESC, s-a adoptat Votarea de
cãtre Majoritatea Calificatã (QMV)139 pentru implementarea mãsurilor şi
extinderea cooperãrii în domeniul managementului de crizã între UE şi
UEO. Din acest moment, unele analize ale cancelariilor occidentale au
privit PESC ca restrângându-se doar la reacţii faţã de crizele ce pot
apãrea, în sensul intervenţiilor militare şi/sau diplomatice, deci incluzând
aspectele legate de apãrare140, iar alţii au preferat sã disocieze politica
diplomaticã şi de securitate de aspectele legate de apãrare141.
În ceea ce priveşte forţele armate comune, ulterioare semnãrii
Tratatului de la Maastricht, semnalul a fost dat de Franţa şi Germania
care creau, în mai 1992, EUROCORPS, marcând prima etapã a unei
apãrãri europene autonome. Iniţiativa continua cooperarea bilateralã
franco-germanã, care a demarat în 1963, în contextul juridic fixat de
Tratatul de la Elysee. Scopurile creãrii acestui corp de armatã comun
franco-german au fost sã contribuie la apãrarea Europei, în conformitate
cu art. 5 al Tratatului fondator al UEO, sã menţinã pacea şi sã asigure
asistenţa umanitarã în afara zonei de acţiune a NATO142. Din punct de
vedere politic, momentul ales la începutul anilor '90 a reprezentat soluţia
de compromis faţã de rãcirea relaţiilor franco-germane în momentul
unificãrii: Franţa dorea sã menţinã trupe pe teritoriul Germaniei unificate,
în acelaşi timp fiind obligatã sã trateze fostul adversar ca pe un partener
egal143. Chiar dacã la început aceastã iniţiativã a fost tratatã cu nepãsare
sau cu nelinişte din partea Marii Britanii şi a Olandei, dupã puţin timp
aceste douã ţãri şi-au oferit şi ele colaborarea pentru consolidarea
corpului de armatã comun, în urma obţinerii unor asigurãri cu privire la
preeminenţa NATO în domeniul apãrãrii colective a aliaţilor. Douã noi
unitãţi multinaţionale, „EUROFOR” şi „EUROMARFOR” au completat
iniţiativa franco-germanã. Cele douã unitãţi au fost create pe 15 mai
1995, în urma sesiunii ministeriale a UEO de la Lisabona de cãtre Franţa,

139 Qualified Majority Voting

140 Eric Remacle, L'Union de l'Europe Occidentale dans la nouvelle architecture
de sécurité européenne, Heidelberg, Communication pour la conférence
paneuropéene sur les études internationales, 16–20 septembrie 1992, pp. 17–24
(extrase). În Andre Dumoulin, L'UEO et la politique européene de défense,
Probleme politice şi sociale, nr. 754, p. 27
141 Philip Gordon, „The Limits of Europe's Common Foreign and Security Policy”,

în Andrew Moravcsik, Centralization or Fragmentation? Europe Faces the

Challenges of Deepening, Diversity and Democracy, New York, Council on
Foreign and Economic Relations, 1998, p. 166
142 Charles Zorgbibe, Pour un concept européen de prévention et stabilisation,

2000, Paris, manuscris, p. 16

143 Beatrice Heuser, Transatlantic Relations. Sharing Ideals and Costs, 1996,

Londra, Royal Insititute of International Affairs, Chatham House, p. 96.

100
Spania şi Italia144. Prima este o unitate terestrã uşoarã, mobilã, conceputã
pentru intervenţii în cadrul crizelor de joasã intensitate sau pentru acţiuni
umanitare şi dotatã cu 10.000 de oameni. Cea de-a doua este o forţã
maritimã dotatã cu capacitãţi aeronavale; capacitãţile navale reunesc
statele-membre ale UE, permiţându-le sã controleze împreunã întreg
sectorul mediteranean, ceea ce în mod individual nu s-ar fi putut realiza.
Marea Britanie a fost atrasã la formarea Grupului Aerian European,
iniţiativã lansatã la Summit-ul de la Chartres din 1994, Grup care avea ca
obiective sã realizeze o complementaritate tehnicã între cele douã forţe
aeriene naţionale şi sã asocieze Marea Britanie, din punct de vedere
politic, procesului multinaţional145. GAE a fost extins în 1999, pentru a
include şi Germania, Olanda, Belgia şi Spania.
Aceste forţe europene sunt puse la dispoziţia UEO, fiecare având
atribuţii diferite. Misiunile lor sunt fixate în Declaraţia de la Petersberg a
UEO, semnatã la 19 iunie 1992146:
— contribuţia la apãrarea comunã a Aliaţilor europeni;
— intervenţii umanitare sau cu scopul evacuãrii resortisanţilor
europeni din zonele de conflict;
— misiuni de menţinere a pãcii;
— intervenţii ale forţelor combatante în cadrul gestiunii crizelor.
Numai EUROCORPS îndeplineşte toate aceste misiuni. Grupul Aerian
European nu participã la apãrarea comunã, iar EUROFOR şi EUROMARFOR
sunt însãrcinate numai cu menţinerea pãcii.
Este important sã subliniem cã aceastã creaţie europeanã a forţelor
comune are şi o componentã simbolicã, conducând cãtre o
„europenizare” a mentalitãţilor militare şi cãtre un travaliu comun în
cadrul diferitelor armate naţionale147.
Un moment important în istoria PESC europene l-a constituit întâlnirea
franco-britanicã de la Saint Malo, din 4 decembrie 1998. Pentru prima
datã, în Declaraţia Comunã asupra Apãrãrii Europene, s-a subliniat clar
nevoia ca Uniunea Europeanã „sã aibã capacitatea pentru acţiuni
autonome, susţinutã de forţe militare credibile, mijloacele pentru a
decide folosirea lor şi pregãtirea de a o face”. Era o schimbare istoricã a
poziţiei britanice, care pânã atunci se situase undeva între nepãsare şi
opoziţie faţã de o Politicã de Securitate şi Apãrare Comunã în Europa.
Aceastã schimbare reflectã o poziţie similarã a francezilor în raport cu
participarea la structurile militare integrate ale NATO, în momentul în
care Alianţa reforma structurile de comandã148. Respectându-şi, însã,
partenerii americani tradiţionali, britanicii propuneau eficientizarea
managementului de crizã fãrã a dilua resursele destinate apãrãrii comune
şi ca Uniunea sã se ocupe de funcţiile politice ale UEO, iar NATO de cele
militare.

144 Charles Zorgbibe, op. cit., p. 17

145 Charles Zorgbibe, op. cit., p. 18
146 Ibidem

147 Ibidem

148 Beatrice Heuser, op. cit., pp. 98–99

101
 Totuşi, momentul crucial al solidificãrii unei apãrãri europene a venit o
datã cu decizia Consiliului European de la Köln de a face PESC sã
fuzioneze cu UEO149. Cauzele principale au fost modesta performanţã
europeanã în criza kosovarã şi dorinţa unei autonomii de execuţie faţã de
NATO, respectând însã principiile legãturii transatlantice, şi anume cele
ale dezvoltãrii unei securitãţi europene împreunã cu SUA. A fost un
moment important, pentru cã toate statele-membre au favorizat aceastã
uniune politicã, dar, în ciuda aparenţei revoluţionare, ea a fost un
compromis bine cântãrit. Înglobarea UEO în UE nu presupunea preluarea
angajamentului de apãrare colectivã exprimat în art. 5 al Tratatului de la
Bruxelles.
Fuziunea între PESC şi UEO este pe de o parte un progres, în sensul
lãrgirii PESC pentru includerea apãrãrii între prerogativele UE, dar pe de
altã parte poate fi privitã ca un regres, deoarece procedurile
interguvernamentale ale UEO s-au inclus în mod exclusiv în „cel de-al
doilea pilon” al Tratatului de la Maastricht. Caracterul luãrii deciziilor şi
implementãrii acestora se menţine încã interguvernamental, nici puterile
Domnului PESC (Javier Solana) şi nici procedurile Votãrii de cãtre
Majoritatea Calificatã nealterând autonomia naţionalã a ţãrilor-membre.
Textul deciziei de la Köln se referã la întâlnirile Miniştrilor de Apãrare ai
statelor-membre în cadrul Consiliului Afacerilor Generale, stabilind la
nivelul UE, în Bruxelles, un Comitet Politic şi de Securitate Permanent, un
Comitet Militar, un Stat-Major şi un Centru de Analizã a Situaţiilor, un
Centru de Studii Satelitare şi un Institut pentru Studii de Securitate.
Acestea sunt toate instituţii create de cãtre UEO pentru a face faţã
managementului conflictelor.
Nu în ultimul rând, la summit-ul de la Helsinki din 10–11 decembrie
1999, s-au adus noi precizãri cu privire la cadrul stabilit la Köln,
introducându-se pentru prima datã cifre şi termene concrete pentru forţa
comunã de apãrare a UE. „Statele-membre trebuie sã fie pregãtite ca
pânã în 2003 sã poatã desfãşura, într-un interval de 60 de zile şi pentru
cel puţin un an, forţe militare numãrând 50.000–60.000 de oameni pentru
întregul spectru al sarcinilor de la Petersberg”150, se preciza în Concluziile
Preşedinţiei finlandeze a Consiliului Afacerilor Generale. În acelaşi timp,
fãcând referire la alte state interesate, Concluziile deschid şi posibilitatea
contribuţiei acestora la managementul militar al crizelor de cãtre UE.
Ultimele date aratã cã proiectul avanseazã rapid şi se automodificã din
mers. Astfel, la ultima reuniune a Consiliului Miniştrilor Apãrãrii ai UE, din
22 septembrie 2000, experţii militari au amendat cifra de 60.000 de
persoane, arãtând cã pentru atingerea obiectivelor fixate, mai potrivit ar
fi sã existe o forţã de 80.000 de persoane, susţinutã de 350 de avioane
de luptã şi 80 de nave militare151. Acest lucru ar însemna cã Uniunea
149 Decizie exprimatã la Conferinţa Interguvernamentalã a UE de la Köln, 3–4
iunie 1999.
150 „Helsinki European Council, Presidency Conclusions” — extras de pe Internet,

http://presidency.finland.fi/netcomm/N...intIGID=6&intCatID=&StrDate=12/11/1
999, la data de 10 ianuarie 2000.
151 C.Z., „Europa vrea o armatã proprie de 80.000 de militari”, Cotidianul, 25

septembrie 2000, p. 8
102
trebuie sã aibã pregãtiţi de intervenţie, în orice moment, 240.000 de
soldaţi, datoritã rotaţiilor impuse de intervalul de un an stabilit la Helsinki
pentru durata intervenţiei152. Experţii au stabilit şi un catalog al forţelor
armate care precizeazã toate mijloacele necesare, iar primele contribuţii
naţionale (în oameni şi în echipamente) au fost înaintate în cadrul
reuniunii Miniştrilor Apãrãrii din UE pe 13 noiembrie 2000, la Bruxelles.
Pentru început, britanicii şi-au propus sã participe la aceastã forţã
europeanã cu 14.000 de soldaţi şi aproape 2/3 din marina regalã, nemţii
vor aloca aproximativ 12.500 de soldaţi şi tehnicã blindatã, francezii
12.000 de oameni şi tehnicã radar etc. Catalogul ofertelor complete în
oameni şi în echipamente nu este încã definitivat.
Din punctul de vedere al teoriei relaţiilor internaţionale, sinteza neo-
neo153 poate explica cel mai bine viitorul securitãţii UE. Statele vor
rãmâne principalii actori pe scena europeanã, dar vor conştientiza pe zi
ce trece cã e în interesul lor naţional sã facã parte, în continuare, din
sistemul creat de Uniune şi cã trebuie sã respecte regulile acestui sistem.
Statele UE, vãzute ca actori utilitarişti, îşi vor maximiza în continuare
interesele naţionale, dar în domeniul securitãţii primordialitatea o va
avea colaborarea interguvernamentalã, deoarece pentru toate ţãrile UE
securitatea este fundamentul societãţilor lor. Pentru viitorul securitãţii
Uniunii atât neo-realiştii cât şi neo-liberalii vor conlucra în ideea unei UE
mai degrabã fãrã o entitate ierarhic-superioarã, care sã sublinieze
subordonarea sau dizolvarea statelor naţionale, dar în care cooperarea
interguvernamentalã va fi extrem de solidã. Având în vedere lecţiile
învãţate din istoria europeanã, integrarea statelor-membre se va baza
mai curând pe modelul interguvernamental, fãcând astfel imposibilã
izbucnirea unui rãzboi între statele din Uniune şi asigurând cadrul stabil
necesar dezvoltãrii durabile.

B.1. Componenta transatlanticã a securitãţii europene

Relaţia Europei Occidentale cu Statele Unite ale Americii trece printr-o

perioadã de redefinire a raporturilor strategice. Chestiunea primordialã
legatã de securitate se învârte în jurul întrebãrii: vor avea americanii şi
europenii un sistem comun de securitate în noul secol? Cu alte cuvinte,
vor mai rãmâne americanii în Europa? Rãspunsul la aceste chestiuni este

152 Mediafax, „Cei 15 au revãzut nivelul la care se ridicã efectivele necesare

înfiinţãrii unei forţe de reacţie rapidã în Europa”, 23 septembrie 2000.
153 The neo-neo synthesis, sinteza neo-realismului şi neo-liberalismului, teorie

modernã a relaţiilor internaţionale promovatã de exegeţii americani şi britanici

prin care se pun în comun constrângerile structurale ale anarhiei şi rolul
crescând al instituţiilor internaţionale. Ambele teorii combinate în noua sintezã
acceptã cã sistemul internaţional e anarhic, în sensul lipsei unei autoritãţi
supreme, atotputernice, şi nu se va schimba curând. Apoi, statele sunt actorii
centrali şi raţionali, motivate de interesul propriu, care îşi maximizeazã interesul
lor naţional, dar susţin şi regulile sistemului pentru cã e în interesul lor sã o facã.
Nu în ultimul rând, sinteza argumenteazã cã pentru ambele sisteme securitatea
este fundamentalã, reprezentând baza societãţii (the bottom line).
103
pe cât de variat, pe atât de condiţionat de evoluţiile politicii interne
americane şi de jocul intereselor naţionale în cadrul Uniunii.
Din toate punctele de vedere, Statele Unite ale Americii sunt mult mai
apropiate de Europa decât de orice alt continent sau grup de state.
Derivatã din principiile şi din tradiţia europeanã, politica americanã a fost
permanent sensibilã faţã de relaţia cu Europa, atât la începutul secolului
XX, dar mai cu seamã dupã 1945 de când SUA şi-au arogat rolul de pater
securitas pentru Europa occidentalã. Integrarea europeanã a fost nu
numai încurajatã, ci şi determinatã de dorinţa americanã de a pune capãt
disputelor istorice europene, care au implicat Statele Unite în douã
conflicte mondiale154. Majoritatea americanilor percep Europa ca un
interes vital al lor155, deoarece împreunã cu europenii împãrtãşesc
aceleaşi valori şi principii, iar politicienii americani vãd în Europa un
partener în rezolvarea provocãrilor globale156. Într-adevãr, împreunã,
„America şi Europa constituie axa stabilitãţii mondiale, locomotiva
economiei internaţionale, cea mai mare concentrare de capital intelectual
şi inovaţie tehnicã a planetei”157. Faptul cã împãrtãşesc aceleaşi valori şi
principii nu presupune, însã, copierea modelului federal al SUA pentru
posibila creare a Statelor Unite ale Europei158. Europa unitã va fi, în mod
sigur, o entitate politicã nouã, atât în forma cât şi în substanţa ei159.
Demonstrând dorinţa de a promova contribuţia europeanã, prima
menţiune a pilonului european al NATO se regãseşte chiar în discursurile
preşedintelui Kennedy, care invita europenii sã acorde mijloace sporite
apãrãrii comune160, prin aceasta contribuind la asumarea responsabilitãţii
propriei apãrãri. De asemenea, se încerca facilitarea comunicãrii
transatlantice prin reducerea divizãrii intra-europene. Dezvoltarea acestui
concept a dus la dorinţa creãrii ESDI (European Security and Defense
Identity) în interiorul Alianţei Nord-atlantice.
Nucleul dur al raportului transatlantic, reprezentat de angajamentul de
apãrare reciprocã, nu a fost afectat de disputele ocazionale transatlantice
sau intra-europene. Mai mult chiar, pregãtirile europene privind
responsabilitatea forţei comune se referã, deocamdatã, la acţiuni în afara
art. 5 al Tratatului de la Washington, iar în cazul unui atac, Europa este
conştientã de necesitatea cooperãrii cu americanii.
Legãtura Americii cu Europa este realizatã prin politica britanicilor.
Regatul Unit va fi întotdeauna resortul acestei comunitãţi transatlantice,
jucându-şi cu abilitate interesele de menţinere a americanilor în Europa şi
de conturare a unei apãrãri europene numai împreunã cu aceştia.

154 Beatrice Heuser, op. cit., p. 91

155 Joseph Nye, „The US and Europe: Continental Drift?”, în International Affairs,
vol. 76, nr. 1, ianuarie 2000, p. 53
156 Ibidem

157 Zbigniew Brzezinski, „Comment l'Amerique doit vivre avec la nouvelle

Europe”, în Commentaire, vol. 23, nr. 91, toamna anului 2000, p. 485
158 Ibidem, p. 487

159 Ibidem

160 Pascaline Winand, Eisenhower, Kennedy and United States of Europe, 1994,

London, MacMillan, în Beatrice Heuser, op. cit., p. 91, nota 2

104
 Tot legãtura transatlanticã a fost ingredientul cheie care a atras noile
state foste comuniste ale Europei de Est, întãrindu-le sentimentul de
securitate o datã intraţi sub umbrela NATO. Pentru est-europeni, numai
Statele Unite au şi vor avea forţa necesarã contrabalansãrii arsenalului
ex-sovietic şi capacitatea de proiectare a forţelor care sã ofere o garanţie
de securitate credibilã.
Existã, însã, şi neînţelegeri în acest parteneriat privilegiat, dar pãrerea
noastrã este cã acestea sunt secundare în raport cu dominanta de
cooperare. Atitudinea uneori ambivalentã a SUA faţã de integrarea
europeanã este generatã în primul rând de percepţia cã americanii sunt
excluşi din anumite iniţiative europene 161. Încã din 1990, americanii s-au
opus transformãrii UE într-o alianţã, interpretând proiectul european ca o
tentativã, similarã propunerilor Rusiei, de subminare a NATO. Apoi,
americanii considerã cã prin crearea unei apãrãri europene exclusive se
vor dubla instituţiile militare şi cheltuielile necesare asigurãrii securitãţii
europene. Temãtoare cã proiectul european va duce la sfârşitul NATO,
surse de la Pentagon au ameninţat chiar cã SUA se vor retrage unilateral
din NATO dacã UE dezvoltã Forţa europeanã în sensul unei armate
operaţionale162. Chiar şi William Cohen a avertizat cã NATO poate deveni
o relicvã a istoriei 163, dar considerãm cã aceasta este doar o cale de
presiune pentru a le reaminti europenilor sã nu rupã „cordonul” de peste
Atlantic.
În principal francezii, cu o interpretare mesianicã a misiunii lor istorice
foarte apropiatã de cea americanã164, sunt cei care se opun unei
preeminenţe constante şi de duratã a Americii în politica de securitate
europeanã. De altfel, Franţa este promotoarea şi susţinãtoarea cea mai
hotãrâtã a proiectului ESDP (European Security and Defence Policy)
dezvoltat în cadrul UE pentru a pune bazele armatei europene.
Divergenţe puternice de opinie au existat între Franţa şi SUA pe tema
comandamentului sudic al NATO, a cãrui comandã a fost cerutã de
Franţa, în numele UE, dar refuzul american a fost foarte categoric.
Un alt episod al rãzboiului nervilor franco-american îl constituie şi
criticile aduse de francezi sistemului de interceptare şi analizã a
comunicaţiilor, Echelon165, afiliat lumii anglo-saxone, prin care anglo-
americanii pot asculta aproape toate comunicaţiile europene.
Stephen Walt considera şi el cã Europa şi America se depãrteazã una
de cealaltã, fãcând aluzie la dispariţia celor trei factori care le-au unit
161 Ibidem

162 Robert Fox, „US to Pull Out of NATO if EU Force Goes Ahead”, Daily Telegraph,
versiunea electronicã, 29 octombrie 2000, disponibilã la www.telegraph.co.uk
163 Anton La Guardia, „Euro Army is a Threat to NATO, Says US”, Daily Telegraph,

6 decembrie 2000, versiunea electronicã

164 Beatrice Heuser, op. cit., p. 93

165 Echelon este numele sub care a fost prezentat opiniei publice sistemul de

interceptare a tuturor comunicaţiilor din Europa de cãtre o unitate specializatã

aflatã pe teritoriul Marii Britanii, care lucreazã în strânsã legãturã cu National
Security Agency şi furnizeazã datele obţinute urmãtoarelor ţãri: SUA, Marea
Britanie, Australia, Noua Zeelandã, Canada. Pentru detalii vezi articolul semnat
M.F.M din România liberã, 13 octombrie 2000, p. 5.
105
dupã cel de-Al Doilea Rãzboi Mondial: ameninţarea sovieticã, investiţiile
americane în economia europeanã şi generaţia elitelor politice învãţate
sã conlucreze împreunã166. Într-adevãr, ameninţarea sovieticã nu mai
existã, poziţiile americanã şi a UE au diferit în unele aspecte ale politicii
internaţionale, iar economia europeanã se aflã în competiţie cu cea a
SUA, dar în ceea ce priveşte conlucrarea elitelor politice nu putem fi de
acord cu Walt, europenii şi americanii împãrtãşind încã multe dintre
valorile şi principiile comune exprimate acum 55 de ani. Dovada clarã
este cã nici un stat-membru al UE nu doreşte desfiinţarea NATO.
Recent, principala problemã între aliaţi pare sã fie reprezentatã de
poziţiile divergente asupra Sistemului Defensiv Antirachetã, iniţiativa
americanã care se înscrie în tiparele politicii izolaţioniste ale SUA. Deşi
preşedintele american a arãtat cã acest sistem ar putea fi folositor şi
Europei, urmând sã o includã în umbrela protectoare, în special francezii
şi germanii au determinat o poziţie negativã a întregii UE faţã de acest
proiect. Europenii considerã cã implementarea acestui sistem ar modifica
echilibrul strategic, protejând exclusiv teritoriul naţional american, în faţa
unui atac nuclear, ceea ce ar duce la decuplarea apãrãrii europene de
cea americanã167. Reamintind ameninţãrile SUA de a se retrage din NATO
putem considera cã acestea şi dezvoltarea Sistemului Defensiv
Antirachetã sunt monedele de schimb în negocierea transatlanticã.
Nu putem pune semnul egalitãţii între intensitatea integrãrii europene
şi nivelul de cooperare atins în raportul transatlantic. Slãbiciunea
puterilor europene luate individual face din integrarea europeanã o
necesitate. În mod paradoxal, istoria zbuciumatã a Europei poate fi
contrabalansatã numai printr-o cooperare intensificatã a statelor-
membre, componentã care nu condiţioneazã relaţia transatlanticã168, ci o
completeazã spre binele reciproc.
Statele-membre ale UE vor menţine, împreunã cu Statele Unite,
comunitatea de securitate din prezent, deoarece atât principiile comune,
dar mai ales interesele celor douã continente se vor pãstra convergente
cel puţin pentru urmãtoarele douã-trei decenii. Pentru a pãstra legãtura
transatlanticã, politicile viitoare ale UE vor trebui sã reducã temerile
americane cu privire la neparticiparea la unele decizii, accentuând
diferenţierea aspectelor de care se va ocupa UE, faţã de cele care vor
rãmâne în competenţa NATO, întãrind necesitatea complementaritãţii
între apãrarea europeanã şi cea realizatã împreunã cu NATO. Adicã, va fi
necesarã o clarificare a aspectelor de „soft<– –>hard security”, implicând
o divizare clarã a muncii între europeni — pentru rezolvarea celor dintâi
(ameninţãrile non-militare) —, şi americani — pentru celelalte
(ameninţãrile cu agresiunea armatã). Numai o importanţã net superioarã
a Asiei, determinatã de componentele economicã şi politicã luate
cumulativ, va putea determina SUA sã abandoneze legãtura cu Europa,
ceea ce, în opinia noastrã, este foarte greu realizabil în urmãtorii 30 de
ani. În plus, e nevoie de mai mult de o generaţie de americano-asiatici în

166 Nye Joseph, op. cit., p. 52

167 BrzezinskiZbigniew, op. cit., p. 494
168 Beatrice Heuser, op. cit., p. 93

106
posturi de decizie, care sã convingã spectrul politic cã principiile şi
valorile comune spaţiului Pacific le surclaseazã pe cele ale Atlanticului.

B.2. Cãtre o Uniune Europeanã interguvernamentalã?

Rezerva interguvernamentalã a marcat primele iniţiative ale

Comunitãţii Europene de Apãrare — eşuatã în 1954 —, planul Fouchet din
anii '60, ca şi prima Cooperare Politicã Europeanã, decisã la summit-ul de
la Haga din 1969. Cooperarea politicã includea, cu precãdere, schimbul
de informaţii şi coordonarea în domeniul politicii externe. Franţa şi Marea
Britanie preferã în continuare varianta dezvoltãrii interguvernamentale,
care privilegiazã politica prestigiului naţional în prelungirea trecutului lor
de mari puteri. Ambele state privesc cu îngrijorare orice tentativã de a
transforma Europa unitã într-o federaţie de tip german, cu atât mai mult
cu cât domeniile politicii externe şi de apãrare constituie nucleul dur al
suveranitãţii statale.
Statele mici sunt şi ele mulţumite cu varianta interguvernamentalã
deoarece le oferã posibilitatea de a-şi face vocile auzite, refuzându-se
astfel hegemonia celor mari.
Politica Externã şi de Securitate Comunã, creatã în cursul Conferinţei
Interguvernamentale asupra uniunii politice (1990–1991), a fost înscrisã
ca al doilea pilon, interguvernamental, al Tratatului de la Maastricht
(1992), separat de primul pilon, prin urmare de sistemul decizional al UE.
Pilonii doi şi trei pãstreazã, deci, un sistem decizional strict
interguvernamental şi nu existã dovezi cã situaţia s-ar schimba într-un
viitor apropiat. Tratatul de la Amsterdam a introdus modificãri
pragmatice în modul de funcţionare a PESC, fãrã a aduce însã atingere
nucleului dur interguvernamental. Înaltul Reprezentant pentru PESC este
o funcţie sustrasã influenţei Comisiei Europene, iar Votul Majoritar se
aplicã numai pentru punerea în practicã a deciziilor luate anterior prin
Votul Unanim al reprezentanţilor guvernamentali. Extinderea cooperãrii
cu UEO şi, ulterior, preluarea sa de cãtre UE 169 au întãrit tendinţa
interguvernamentalã, cultura instituţionalã a alianţei vest-europene fiind
lipsitã de orice element supranaţional.
Opoziţia iniţialã britanicã faţã de fuziunea UE–UEO nu era motivatã
neapãrat de teama de supranaţional, element exclus de altfel şi de
Franţa din cooperarea în domeniul securitãţii. Rivalitatea cu dimensiunea
atlanticã a securitãţii, exprimatã mai ales de cãtre Conservatori, a fost
aceea care a blocat orice avans în domeniul PESC 170, iar clauza din
Tratatul de la Amsterdam, care abilita Consiliul European sã decidã în
privinţa fuziunii, nu permite, la rândul sãu, o interpretare în sensul
evoluţiei cãtre supranaţional (sau a unei integrãri pe verticalã). Progresul
real s-a realizat în extensiunea orizontalã a cooperãrii, prin includerea în
pilonul al doilea a unor atribuţii de apãrare, cantonate însã la menţinerea
169 Prin includerea sarcinilor de la Petersberg (menţinerea pãcii, impunerea pãcii,
misiuni umanitare) în tratat, urmate de decizia de fuziune luatã de Consiliul
European la Cologne, în iunie 1999.
170 Vezi Kirsty Hughes şi Heather Grabbe, The 1996 Intergovernmental
Conference, briefing paper RIIA, nr. 29, martie 1996, Londra.
107
pãcii şi evitând problema esenţialã a garanţiilor de securitate. Astfel se
explicã şi diminuarea aversiunii britanice faţã de fuzionarea cu UEO, prin
adoptarea formulei parţiale a unei fuziuni prin anularea caracterului de
alianţã al UEO.
Modul în care decizia de fuziune a fost luatã demonstreazã, de
asemenea, preeminenţa interguvernamentalismului. Interesele statale au
fost acomodate cu prilejul deciziei interguvernamentale de la Köln. Dacã
Tratatul prelua funcţiile UEO în domeniul managementului crizelor,
Consiliul European a decis la Köln preluarea instituţiilor responsabile de
acest management171: reuniuni ale miniştrilor apãrãrii, stabilirea la
Bruxelles a unui Comitet Politic şi de Securitate Permanent, a unui
Comitet Militar, a unui Stat-Major şi preluarea Centrului Satelitar şi a
Institutului de Studii de Securitate.
Procedura de extindere a sferei de competenţã a PESC se înscrie într-o
tendinţã mai largã de construire a unui proces decizional al Uniunii, în
afara cadrului comunitar clasic prin „interacţiuni intense între decidenţi
naţionali”172. Acest nou proces decizional, ale cãrui caracteristici se
regãsesc cu precãdere în domeniul PESC şi al Uniunii Economice şi
Monetare, este denumit de Helen Wallace „transguvernamentalism”173,
pentru a sublinia diferenţa de intensitate în raport cu
interguvernamentalismul clasic. Deci, în ciuda preeminenţei decidenţilor
naţionali, formatul Consiliului European şi al Consiliului de Miniştri,
unificarea tratatelor europene în 1997 şi intensitatea cooperãrii menţin
coerenţa acestui proces decizional într-un cadru european. Din acest
motiv nu se justificã o simplã dihotomie, care vede în succesul
transguvernamentalismului o înfrângere a supranaţionalului. Uniunea
Europeanã rãmâne un tot unitar174.
Nu este clarã direcţia în care se îndreaptã PESC, în ciuda progresului
realizat prin preluarea parţialã a funcţiilor UEO de cãtre UE. Dacã pentru
moment nu se ridicã problema interacţiunii dintre cele douã articole 5,
deci a angajamentului de apãrare colectivã din cadrul celor douã tratate
(Tratatul fondator NATO şi cel al UEO) de alianţe vest-europene, limbajul
documentelor de la Köln trimite, totuşi, la o poziţie de egalitate între UE şi
NATO, marcând dorinţa de a transforma Uniunea într-o alianţã defensivã.
În plus, modelul NATO de cooperare politicã orienteazã cooperarea
europeanã în domeniul apãrãrii175. Dar noţiunea de
transguvernamentalism nu mai este o explicaţie suficientã, având în
vedere specificitatea domeniului apãrãrii. O continuare a integrãrii
orizontale în probleme de apãrare întãreşte calea transformãrii UE într-o
alianţã militarã şi nu în direcţia unui stat federal cu armatã unicã.
Bineînţeles cã nici aceastã cale nu va fi una uşoarã, deoarece, chiar dacã
171 Conseil Europeen de Cologne, Conclusions de la Presidence, 3 şi 4 iunie 1999
(EU Website), paragraful 3
172 Helen Wallace, „The Institutional Setting: Five Variations on a Theme”, în

Helen Wallace şi William Wallace (ed.) Policy Making în the European Union,
ediţia a 4-a, Oxford University Press, 2000, p. 6
173 Ibidem

174 Ibidem, p. 8

175 Ibidem, p. 34

108
se va face o armatã interguvernamentalã europeanã, sunt necesari cel
puţin 10 ani pentru a stabili acel corp operaţional care sã foloseascã
80.000 de militari prin rotaţie, apreciazã cu scepticism Klaus Naumann 176.
Mai optimişti, autorii acestui studiu considerã cã realizarea obiectivului
amintit poate avea loc în circa 5 ani de zile.

B.3. Cãtre Statele Unite ale Europei?

Aceasta a fost şi este tema predilectã a mediului academic şi filozofico-

politic în Europa, pornind tocmai de la o integrare interguvernamentalã
fãrã precedent, dar adãugând atributele necesare unei entitãţi statale
unice: o monedã unicã, organisme centrale întãrite cu un Guvern
european, o Constituţie, o armatã europeanã şi, nu în ultimul rând,
definirea unei cetãţenii europene bazatã pe mentalitãţi relativ apropiate
şi pe o istorie care a dezvoltat, se sperã, o conştiinţã europeanã.
Trebuie afirmat de la început cã, din punctul de vedere al securitãţii
europene, un sistem cu o comandã, rãspundere şi finanţare unice ar fi
mai ieftin, mai productiv şi mai eficient pentru a asigura atât apãrarea
colectivã cât şi celelalte componente ale securitãţii. Dar acest ideal este
încã departe.
De asemenea, trebuie menţionat cã o posibilã creare a superstatului
Europa este cel mai problematic şi mai greu de prevãzut scenariu pentru
urmãtorii 30 de ani, tocmai pentru faptul cã schimbãrile spectaculoase nu
sunt strãine istoriei bãtrânului continent.
Dezbaterile asupra temei superstatului european, idee veche de cel
puţin 55 de ani, au reizbucnit o datã cu propunerile politice înaintate de
ministrul afacerilor externe german, Joschka Fischer, şi preşedintele
francez, Jacques Chirac. Primul sugera crearea unui Guvern european,
pornind de la acordarea prerogativelor necesare în acest sens Comisiei
Europene, transformarea Parlamentului într-un legislativ cu puteri sporite
în Europa, alegerea unui preşedinte al UE (!)177, noua entitate urmând sã
fie compusã din statele puternice care doresc acest lucru, „nucleu dur”,
restul ţãrilor putând sã facã parte şi ele din acest superstat atunci când o
doresc şi sunt gata sã-şi asume obligaţiile necesare. Partizan al statului-
naţiune, cel de-al doilea propunea, în locul unei federaţii, o integrare mai
rapidã condusã de un grup al „statelor pionier” (Franţa şi Germania), dar
care sã aibã Comisia şi Parlamentul drept instituţii directoare ale aceleaşi
entitãţi statale178. Lor le-a fost opusã o altã propunere înaintatã de
Premierul britanic, Tony Blair, conform cãreia viziunea federalistã sau
suprastatalã nu este încã de dorit, dar rolul Parlamentului trebuie întãrit,
176 Tim Butcher, „Defence Force for EU Could Take 10 years”, Daily Telegraph,
varianta electronicã, 30 martie 2000, disponibil la www.telegraph.co.uk
177 Pentru detalii, vezi Reginald Dale, „Debate on EU's Future Mirrors that of US

Founding Fathers” din International Herald Tribune, 21 iulie 2000, varianta

electronicã, „A Balancing Act for EU Federalists”, din 6 iunie 2000, IHT şi
„Federal Europe: Hardly a Radical Plan”, de acelaşi autor, din 23 mai 2000, IHT;
Bazil ªtefan, „Spre o Europã federalã?”, România liberã, 18 septembrie 2000,
p. 1.
178 The Economist, „Blair's Vision”, 30 septembrie 2000, p. 51

109
prin crearea celei de-a doua Camere, care sã cuprindã reprezentanţii
parlamentelor naţionale — subordonaţi Camerei Superioare în care sunt
reprezentaţi cei aleşi prin votul direct pentru Parlamentul European
actual —, şi tot un rol sporit sã i se acorde Consiliului European care sã ia
deciziile prin votul majoritãţii179.
Cu un vãdit apetit pentru creşterea puterii Comisiei şi a Parlamentului,
Romano Prodi, preşedintele Comisiei, a dus ideea mai departe,
ancorând-o în pragmatic şi cerând unificarea politicii externe a UE sub
oblãduirea Comisiei, adicã o contopire a poziţiei lui Solana („Domnul
PESC”) cu funcţia comisarului Chris Patten, care gestioneazã comerţul
exterior şi ajutoarele date de Comisia Europeanã terţilor 180. Tentativa lui
Prodi a eşuat la Conferinţa Interguvernamentalã din decembrie 2000,
statele-membre opunându-se unei posibile pierderi a suveranitãţii, care
ar fi permis, de exemplu, Comisiei sã convoace trupele necesare Forţei
Europene de Reacţie Rapidã.
Mediile academice nu s-au lãsat nici ele mai prejos şi au readus în
dezbatere proiectele realizãrii Constituţiei europene. Experţii Institutului
European din Florenţa au parcurs cele patru tratate europene mari şi ale
lor 38 de protocoale, extrãgând elementele comune pe care le-au reunit
într-un document numit „Tratatul de bazã al UE”, oferit spre analizã
statelor şi instituţiilor europene care sã decidã redactarea Constituţiei
europene181. Comisia a apreciat mult rezultatele Institutului 182, ceea ce a
determinat noi poziţii de susţinere a demersului constituţional, exprimate
de cãtre preşedintele german Johannes Rau (avem nevoie de un proiect
clar şi convingãtor, nu de şapte tratate cu 13 completãri şi 25 de
modificãri183), cancelarul Austriei Wolfgang Schuessel (o Constituţie
europeanã clarã care sã stabileascã repartiţia competenţelor la toate
nivelurile184), preşedintele Chirac (pregãtirea unui text fundamental care
va fi prima Constituţie europeanã185) şi preşedintele Vaclav Havel (o
Constituţie clarã şi inteligibilã, un text pe care toţi copiii din Europa sã îl
poatã învãţa cu uşurinţã186).

179 Ibidem

180 I.C.,„Prodi denunţã fragmentarea puterii în politica externã a UE”, în Ziua din
12 octombrie 2000, p. 4, unde se preia o informaţie din cotidianul spaniol El Pais
şi din Mediafax, „Romano Prodi denunţã fragmentarea în politica externã a UE”,
11 octombrie 2000
181 The Economist, „Back to Basics”, 22 iulie 2000, pp. 30–31

182 Ibidem

183 Bazil ªtefan, „Spre o Europã federalã”, România iberã, 18 septembrie 2000,

p. 1, preluând o declaraţie din Die Welt din 15 septembrie 2000. Johannes Rau
vede Constituţia Europeanã compusã din trei pãrţi: o primã parte care va statua
drepturile şi libertãţile fundamentale ... partea a doua ar urma sã fie un catalog
limpede al distribuirii competenţelor ... iar a treia sã stabileascã mai clar
distribuirea atribuţiilor între instituţiile europene.
184 „Cancelarul Austriei în favoarea unei Constituţii europene clare”, articol

nesemnat publicat în România liberã, 21 septembrie 2000, p. 4

185 Mediafax, „Reforma instituţiilor europene este cel mai important obiectiv al

preşedinţiei franceze a UE”, 29 august 2000.

110
 Prin urmare, un superstat european va trebui sã aibã o armatã unicã,
gata sã-i apere graniţele (definite foarte clar), a cãrei organizare sã
porneascã de la existenţa unui ministru-comisar al apãrãrii europene, de
la conceperea unei strategii de securitate clarã — în care sã primeze
apãrarea şi securitatea entitãţii statale —, bazate toate acestea pe un
Stat-Major General European care sã conducã o armatã bine finanţatã şi
echipatã. Dar în problema finanţãrii forţelor armate, statele-membre ale
UE trebuie cu adevãrat sã aloce, de pe acum, importante surse de venit
pentru a putea asigura o politicã de înzestrare, care sã transforme visul
armatei europene în realitate. Azi, statele UE, luate împreunã, nu alocã
sectorului militar decât 1,97% din PIB-ul european comun şi tendinţa este
descrescãtoare, în timp ce SUA cheltuie aproape constant 3,4% din PIB
pentru forţele ei187. Tot pentru succesul procesului este nevoie de o
împãrţire a competenţelor şi a responsabilitãţilor de înzestrare în Europa,
urmând ca fiecare ţarã sã producã doar o componentã specializatã a
sistemului de apãrare, în care au avantaj comparativ (pe care o fac cel
mai bine): de exemplu, germanii — blindate, britanicii — aviaţie şi
rachete, francezii şi italienii — telecomunicaţii şi radare, olandezii —
echipamente individuale etc. Euroscepticii (Marea Britanie, Danemarca,
Suedia etc.) spun cã nu va exista şi cã nu e de dorit o astfel de Europã şi
cã, mai rãu chiar, aceasta ar însemna ruperea legãturii cu SUA şi
desfiinţarea NATO. Optimiştii (Franţa, Germania etc.) spun cã bazele
superstatului sunt deja create prin deciziile de la Saint-Malo, Köln şi
Helsinki.
Însã acest proiect ambiţios nu specificã limpede cum s-ar rezolva unele
probleme tradiţional-istorice ale continentului, pentru a realiza un
suprastat european: care va/vor fi limba/limbile oficialã/e a/ale acestui
superstat, fãrã a supãra/discrimina restul membrilor?; cum vom evita
uniformizarea culturalã şi dispariţia diversitãţii?; care va fi teritoriul exact
al statului european?; cum vor arãta legãturile juridice ale superstatului,
exprimate prin cetãţenie, cu „europenii”, şi, cea mai importantã
problemã: cât de puternicã e conştiinţa europeanã care-i leagã pe
oameni, sau mai exact SUNT EUROPENII GATA SÃ MOARÃ PENTRU ŢARA
LOR „EUROPA”? Atâta timp cât aceste chestiuni rãmân nerezolvate, va fi
foarte greu sã se implementeze o Constituţie europeanã care sã
consfinţeascã noul superstat. Într-adevãr, construcţia unui stat este în
principal politicã, dar dificultatea cazului european rezidã în stabilirea
limbii comune şi în armonizarea diferitelor interese naţionale deja
puternic conturate.
În concepţia noastrã, dorim sã subliniem faptul cã, în eventualitatea
formãrii unui suprastat european, acesta nu va semãna foarte mult cu
SUA deoarece atât condiţiile istorice, cât şi cele naţional-economico-
juridice sunt complet diferite pentru Europa de azi faţã de America
secolului al XVIII-lea. În cazul apariţiei lui, el va fi o creaţie nouã, care va
aduce o altã definiţie a superstatului modern, bazându-se pe unele
186 Cristian Câmpeanu, „Apãrarea europeanã şi solidaritatea europeanã”,
traducere dupã o expunere a lui Vaclav Havel, publicatã de România liberã, 28
septembrie 2000, p. 5
187 Zbigniew Brzezinski, op. cit., p. 486

111
concepte existente, dar foarte probabil inventând şi altele noi.
Neîndoielnic, un superstat european va trebui sã fixeze noi puncte
comune pentru o politicã transatlanticã, asumându-şi cel puţin o diluare
sau o redefinire a rolului NATO.
Paşii pe care îi va urma Uniunea dupã summit-ul din decembrie 2000
vor fi foarte importanţi pentru conturarea tendinţei de evoluţie a UE în
viitor. Aşa cum o aratã şi istoria Uniunii, nu se vor face salturi prea mari,
de fricã sã nu explodeze întreg eşafodajul. Este de prevãzut o creştere a
numãrului domeniilor în care este necesar doar votul majoritar şi nu cel
unanim (de altfel, realizatã la Conferinţa din decembrie 2000, când 34 de
subiecte diferite au fost trecute din categoria Votului Unanim în cea a
Votului Majoritar pentru „a da Europei o voce mai puternicã pe scena
internaţionalã”188), o reformã necesarã pentru buna funcţionare
instituţionalã şi o sedimentare a proiectelor de unificare militarã, probabil
însoţite de uşoare creşteri ale bugetelor apãrãrii în statele-membre. Doar
printr-o gradualã aducere a problemei pe agendã, politizând deliberat
subiectele implicate la nivel supranaţional şi creând aşteptãrile
cetãţenilor faţã de un set mai clar al reglementãrilor ce privesc cetãţenia,
reprezentarea şi luarea deciziilor europene, ne putem imagina o
„constituţionalizare” cu succes a UE189. Dar acesta este un proces evolutiv
şi nu un moment anume predictibil.
Mai degrabã, în viitorul apropiat, vom fi martorii creãrii unei posibile
„suveranitãţi a interdependenţei (interdependence sovereignty)” între
statele UE, aşa cum sugera Krasner în cartea sa „Suveranitatea: ipocrizia
organizatã”190. Dar aceasta va fi mai apropiatã de modelul
interguvernamental decât de cel al superstatului european.

B.4. Importanţa lãrgirii UE pentru asigurarea unui climat de

securitate şi prosperitate în Europa

În opinia noastrã, lãrgirea UE cãtre Est va asigura şi extinderea acelei

comunitãţi de securitate, de care vorbeam la început, contribuind la
consolidarea noilor democraţii din aceastã parte a Europei, a economiei
lor de piaţã şi a garanţiei cã pot sã-şi modernizeze societatea şi
tehnologiile la adãpost de orice ameninţare externã.
Important de subliniat este cã data de 2003191–2004192 prevãzutã
pentru aderarea primelor state estice la UE trebuie respectatã. Ar fi
188 George Jones, „The 34 areas Where Power Was Given Up”, Daily Telegraph,
versiunea electronicã, 13 decembrie 2000
189 Phillipe C. Schmitter, „Federalism and the Euro-Polity”, în Journal of
Democracy, vol. 11, nr. 1, ianuarie 2000, p. 45
190 Krasner D. Stephen, Sovereignty. Organized Hypocrisy, în Josef Joffe,
„Rethinking the Nation-State. The Many Meanings of Sovereignty”, Foreign
Affairs, vol. 78, nr. 6, noiembrie/decembrie 1999, p. 123. Practic, Krasner
vorbeşte despre confuzia care se face între suveranitate şi control. Ceea ce se
pierde este controlul asupra unor mecanisme care se regleazã mai bine pe piaţa
globalizatã. Desigur, statele pierd controlul asupra circulaţiei peste frontiere a
oamenilor, a bunurilor, a agenţilor poluanţi şi a monedelor. Dar asta a fost
situaţia din totdeauna — afirma Krasner.
112
semnalul necesar pentru a demonstra voinţa politicã a liderilor
occidentali de a-i primi pe estici în familia Uniunii. Diferiţi oficiali au
avansat diferite date pentru aderarea primului grup al candidaţilor la UE,
componenţa acestuia fiind şi ea subiect de dezbateri. În principal, existã
douã categorii, prima fiind reprezentatã de ţãrile care au început
negocierile în 1998, a cãror aderare este prevãzutã pentru 2004, iar cea
de a doua de statele care au deschis capitolele dupã decizia de la Helsinki
din decembrie 1999 şi care sunt „programate” pentru 2007 sau 2008, lot
din care face parte şi România. Documentele Conferinţei
Interguvernamentale de la Nisa lasã sã se înţeleagã cã primele state vor
adera înainte de noua Conferinţã din 2004, dar nu precizeazã o datã clarã
a încheierii procesului de aderare a statelor estice la UE193.
Ţãrile candidate sunt foarte sensibile ori de câte ori se aduce în
discuţie data sau confirmarea aderãrii primului grup. Atunci când
Comisarul pentru extindere Guenter Verheugen şi-a permis o ipotezã,
conform cãreia extinderea ar trebui aprobatã prin referendum în
Germania, a fost imediat chemat sã dea socotealã 194 şi mai toţi liderii
europeni au reasigurat statele candidate cã extinderea rãmâne una
dintre prioritãţile UE195. Speriaţi cã extinderea ar putea fi încetinitã,
deoarece guvernele europene nu au reformat încã Uniunea, condiţie
esenţialã pentru buna funcţionare a instituţiilor într-o UE cu 27 sau 30 de
membri, ungurii196, polonezii197 şi cehii198, ba chiar şi lituanienii 199, au avut

191 Termen exprimat chiar de Guenter Verheugen, Mediafax, „Primele negocieri

de aderare la UE se vor încheia în 2002, afirmã Guenter Verheugen”, 10
octombrie 2000. De asemenea, obiectivul este reîntãrit şi de Ungaria, ţara care
afirma cã nu vrea sã-i fie întârziatã aderarea de cãtre nici o altã ţarã care nu
poate ţine pasul.
192 Termen prevãzut de cãtre The Economist pentru primul val de aderare, în

numãrul din 2 octombrie 2000, p. 32.

193 Marcela Feraru, „Extinderea UE nu are finalul stabilit; România amânatã la

calendele greceşti”, Curentul, 11 decembrie 2000, p. 8

194 Mediafax, „Parlamentul European i-a cerut comisarului european pentru

extinderea UE sã dea explicaţii în privinţa unor declaraţii fãcute anterior”, 5

septembrie 2000.
195 Vezi Robin Oakley, „Blair Urges Quicker EU Enlargement”, 6 octombrie 2000,

pe CNN.com; Mediafax, „ªeful diplomaţiei germane, Joschka Fischer, este de

pãrere cã extinderea UE trebuie acceleratã”, 3 octombrie 2000; Mediafax,
„Preşedintele Johannes Rau pledeazã în favoarea extinderii cãtre est a UE”, 24
septembrie 2000; Mediafax, „Romano Prodi doreşte ca primele aderãri la UE sã
aibã loc înainte de sfârşitul anului 2004”, 5 septembrie 2000; etc.
196 Mediafax, „Ungaria nu doreşte sã-i aştepte pe ceilalţi candidaţi la integrarea

europeanã”, 4 octombrie 2000.

197 Mediafax, „Polonia solicitã Uniunii Europene un calendar clar pentru

integrarea ţãrilor candidate”, 9 august 2000.

198 Mediafax, „ªeful diplomaţiei cehe afirmã cã ţara sa va fi gata pentru aderarea

la UE în 2003”, 5 septembrie 2000.

199 Mediafax, „Stânga a obţinut o victorie clarã în alegerile legislative din

Lituania”, 9 octombrie 2000.

113
poziţii dure acuzând Uniunea cã nu are o strategie privind extinderea
UE200, în acelaşi timp cerându-i sã respecte calendarul propus la
începerea negocierilor cu aceste state, adicã data de 2004. Chiar şi
România a preluat iniţiativa polonezã şi s-a alãturat şi ea corului
nemulţumiţilor, cerând respectarea calendarului bazat pe evoluţiile
individuale ale candidatelor.
Extinderea spre est a Uniunii va costa, se pare, aproximativ 80 de
miliarde de EURO201, dupã cum precizeazã un raport al Ministerului de
Externe german. În document se mai aratã cã Uniunea nu are de ales,
deoarece „ori Vestul va stabiliza Estul, ori Estul va destabiliza Vestul”202.
Însã mãsura va fi şi mai greu de luat de cât pare, pentru cã în majoritatea
statelor-membre ale UE doar o treime dintre cetãţeni cred cã extinderea
trebuie sã fie o prioritate203.
Lãrgirea UE va fi un succes datoritã enormelor posibilitãţi care se
deschid în domeniul economic, însã pentru a fi o reuşitã deplinã vor
trebui rezolvate şi chestiunile politice şi sociale. Cât priveşte securitatea
economicã a europenilor, aceasta va creşte datoritã sporirii resurselor
materiale şi umane pe care le presupune lãrgirea. Existenţa unei pieţe
lãrgite şi libere a bunurilor, serviciilor şi forţelor de muncã va determina o
creştere economicã a continentului şi o dezvoltare fãrã precedent.
Din punct de vedere politic, UE va trebui sã asigure noile membre, în
principal state mici (cu excepţia Poloniei şi a României) cã vocea lor va fi
ascultatã şi egalã cu cea a statelor mari ale Uniunii, înlãturând temerea
cum cã locuitorii noilor state-membre ar fi „cetãţeni de rangul al doilea”.
Reuşita Conferinţei de la Nisa este parţialã, având în vedere cã statele
mari sunt din nou avantajate în Consiliu, iar României i s-au alocat doar
13 voturi în acest organism, în comparaţie cu cele 26 ale Poloniei şi cele
12 voturi ale Olandei.
Extinderea comunitãţii de securitate a UE va fi un succes dacã ţãrilor
din est li se va oferi posibilitatea de a juca un rol activ şi important în
acest proces, şi ne referim aici mai ales la Polonia şi la România care vor
fi stâlpii de est ai Uniunii. Prin extinderea cãtre est, UE va ajunge la Marea
Neagrã şi va completa centura de securitate în jurul Iugoslaviei pentru a
asigura democratizarea acestei ţãri şi pacificarea Balcanilor. Întãrirea
colaborãrii la nivel politic, între cele 27 de state, va dezvolta coeziunea
necesarã pentru afirmarea acelei „conştiinţe europene”, element atât de
necesar pentru asigurarea securitãţii continentului.
Din perspectivã militarã, UE va putea sã împartã cu noile state-membre
sarcinile şi costurile ridicate de implementare a pãcii şi de asigurare a
stabilitãţii în diverse zone de pe continent. România este un exemplu de
partener şi aliat al UE în acest sens.

200 Mediafax, „Preşedintele Parlamentului de la Budapesta deplânge lipsa unei

strategii privind extinderea UE”, 4 septembrie 2000.
201 Cãtãlina Mihai. „Extinderea spre est va costa UE 80 de miliarde de euro”,

articol publicat de Cronica românã, 18 septembrie 2000, p. 9, citând Die Welt

care prelua un raport al Ministerului german de Externe
202 Ibidem, apreciere a cotidianului Die Welt.

203 The Economist, „A Row About a Bigger EU”, 9 septembrie 2000, pp. 40–41

114
 Apoi, din punct de vedere social, Uniunea va avea un important
examen de trecut o datã ce va primi în casã noile state cu problemele lor
legate de minoritãţi. Cazul cel mai interesant va fi al republicilor baltice
care vor introduce în UE o largã minoritate rusã creatoare de mari
probleme pe plan regional. Rezolvarea va sta în activitatea conjugatã a
autoritãţilor europene centrale şi a statelor baltice de a supraveghea
respectarea drepturilor acestei minoritãţi, fãrã a da posibilitatea Rusiei sã
foloseascã aceste colectivitãţi drept armã politicã.

B.5. Relaţiile UE cu ţãrile care nu vor adera la Uniune în

urmãtorii 30 de ani

Dacã Rusia a reacţionat vehement, cel puţin verbal, împotriva

extinderii NATO, lãrgirea UE nu apare în discursul sãu de politicã externã
ca un subiect controversat204. Cu toate acestea, consecinţele negative ale
extinderii UE asupra ţãrilor care nu vor adera, dar care se aflã la graniţa
de est a Uniunii, ar putea fi mult mai serioase decât cele ale extinderii
NATO205. Datoritã caracterului (încã) non-militar al Uniunii şi al lipsei
opoziţiei Rusiei faţã de extindere, s-a acordat puţinã atenţie posibilelor
consecinţe negative ale extinderii sale206. Dar extinderea va duce la
exacerbarea tensiunilor dintre statele mai bogate care vor adera la
Uniune şi vecinii lãsaţi pe dinafarã.
Efectele negative ale extinderii UE se vor face simţite cu precãdere
asupra ţãrilor situate la est şi la sud, la frontiera externã a sa: Rusia,
Ucraina, Belarus (CIS) şi Turcia, în cazul în care aceasta din urmã nu intrã
în Uniune. Dorind sã estompeze aceste efecte, Vladimir Putin a efectuat o
vizitã la Paris în care a abordat aceste probleme cu liderii UE, principala
ofertã cu care Rusia a dorit sã seducã Europa fiind construirea de noi cãi
de transport cãtre vest pentru hidrocarburile sale. Deşi aderarea Rusiei la
UE nu poate fi exclusã din capul locului, aceasta nu reprezintã un proiect
serios pentru urmãtoarea jumãtate de secol, chiar dacã europenii şi ruşii
au decis „promovarea cooperãrii în domeniul gestiunii operaţionale a
crizelor şi instituirea — la nivelul şi în formele potrivite — a unor
consultãri specifice în privinţa problemelor de securitate şi apãrare” 207, şi
chiar dacã lui Putin ideea unei Europe mari i se pare atrãgãtoare208,
sugerând ca şi Rusia sã fie privitã ca posibil candidat la UE. Existã voci
204 Vezi şi recentele declaraţii ale lui Putin conform cãrora Rusia este împotriva
extinderii NATO, dar nu a procesului similar al UE, în Curierul naţional din 27
octombrie 2000, p. 4.
205 Pentru ipoteza generalã privind dificultatea consecinţelor extinderii UE în

raport cu cele ale extinderii NATO, vezi Andrew Cottey, „Central Europe
Transformed: Security and Cooperation on NATO's New Frontier”, Contemporary
Security Policy, Londra, vol. 20, nr. 2, august 1999, pp. 1–30; trecerea în revistã
a consecinţelor extinderii UE va urma perspectiva lui Cottey, adaptând-o la
previziunile pe 30 de ani — aderarea României, a Slovaciei, a Statelor Baltice,
posibil a statelor ex-iugoslave şi a Turciei la UE.
206 Ibidem, p. 3

207 Mediafax, „Summit-ul UE–Rusia s-a încheiat cu o declaraţie comunã”, 30

octombrie 2000.
115
chiar în Franţa care avertizeazã UE sã nu cedeze „vasalizãrii” faţã de
Moscova209. În schimb îmbunãtãţirea situaţiei politice din Iugoslavia
modificã previziunile pentru regiune, iar aderarea statelor ex-iugoslave la
UE capãtã o probabilitate ridicatã.
În ceea ce priveşte spaţiul Comunitãţii Statelor Independente, putem
considera aceastã arie drept un tot unitar în raport cu UE, deoarece
extinderea NATO a determinat Rusia sã soluţioneze democratic disputele
cu Ucraina, pentru a împiedica o apropiere a acesteia de Occident.
Belarus, un alt stat care va avea frontiere comune cu noii membri ai UE,
îşi menţine regimul autoritar, se apropie de o integrare cu Rusia prin
tratat, iar situaţia economicã rãmâne extrem de dificilã. Toate acestea ne
fac sã credem cã fostul spaţiu sovietic se îndreaptã mai degrabã cãtre
crearea unei replici a UE, adunând o parte din componentele fostei Uniuni
Sovietice. Tocmai de aceea nu credem în realismul propunerilor lui Putin
de la ultima întâlnire cu Chirac şi cu liderii UE.
Moldova ar putea urma calea integrãrii în UE, cu condiţia clarificãrii
ambiguitãţii politico-militare din prezent210 corelatã cu apropierea de
România (vezi capitolul referitor la relaţiile României cu Moldova).
Turcia constituie o categorie neclarã, dar ar putea pãrãsi grupul
excluşilor, mai ales cã nu împãrtãşeşte dificultãţile economice ale estului,
ci se aflã într-o situaţie specialã prin uniunea vamalã cu UE. Turcii doresc
atât de mult sã intre în UE încât au respins propunerile europene şi apoi
şi-au condiţionat acceptul pentru oferirea bazelor militare de pe teritoriul
sãu, spre uzul viitoarei armate europene, de aderarea ţãrii lor la UE.
Argumentul lor, ca ţãrile UE nemembre ale NATO sã nu foloseascã
terenurile şi bunurile Alianţei, a constituit un bun prilej pentru americani
de a reitera avertismentele lor cu privire la nesuprapunerea costurilor şi a
comandamentelor militare între NATO şi UE.
Printre factorii esenţiali care vor afecta negativ vecinii viitori ai UE se
numãrã întãrirea controlului la frontiere, modificarea regimului de comerţ
exterior, accentuarea decalajului în ceea ce priveşte starea generalã a
economiei şi eventuale controverse în privinţa statutului minoritãţilor
ruse din Statele Baltice şi, posibil, din Moldova.

208 Andreea Marin, „Putin la Paris: Nu extinderii NATO, da lãrgirii UE”, articol
publicat în Curentul, 31 octombrie 2000, p. 9
209 „Parteneriatul energetic UE–Rusia — vasalizarea statelor europene faţã de

Moscova”, articol publicat de Adevãrul, 6 noiembrie 2000, p. 11, care preia

articolul lui Françoise Thom din Le Monde, 1 noiembrie 2000
210 Elita Republicii Moldova este şi azi împãrţitã între cei care doresc o apropiere

de România şi cei care susţin ideologia „moldovenismului”, elaboratã dupã

crearea, în 1924, a RSS Moldoveneşti (cu capitala la Balta) şi impusã cu forţa
Armatei Roşii dupã 1940. O mare parte a elitei politice moldoveneşti este şi
astãzi atrasã de aceastã ideologie, pentru care republica este un „stat neutru
care nu doreşte unificarea cu un alt stat”, care are relaţii speciale cu Rusia şi cu
Ucraina şi pentru care efuziunile sentimentale ale României constituie chiar
ameninţãri existenţiale. Autoritãţile moldovene au mers cu apãrarea
suveranitãţii pânã la a ameninţa România cu desfãşurarea de trupe CSI pe Prut
(vezi Marian Enache şi Dorin Cimpoieşu, Misiune diplomaticã în Republica
Moldova, 1993–1997, editura Polirom, 2000).
116
 Îmbunãtãţirea controlului la frontiere, continuând cu includerea noilor
membri în Acordul Schengen, restrânge libertatea de mişcare a
cetãţenilor statelor excluse, afectând comerţul, contactele interumane şi,
indirect, relaţiile politice. Statele care vor adera la UE se vor alinia
regimului comun de comerţ exterior al Uniunii, deci vor abandona
acordurile comerciale cu vecinii (care privesc domenii sensibile pentru
UE, ca oţelul, textilele, agricultura). Aceastã armonizare cu UE în
domeniul comercial va avea efecte asupra credibilitãţii
politice/economice, prin aceea cã statele respective vor atrage mai puţine
investiţii strãine şi nu vor beneficia, ca şi vecinii, de sprijinul UE pentru
refacerea infrastructurilor — sociale, economice, administrative.
Statele care vor adera la UE şi vor constitui frontiera de est a Uniunii au
un interes direct în prevenirea şi soluţionarea efectelor negative ale
extinderii, care le pot afecta în trei dintre aspectele securitãţii: politice,
economice, societale. În principal Polonia, Ungaria şi România sprijinã
stabilizarea vecinilor neincluşi în procesul de extindere, încearcã
pãstrarea libertãţii de mişcare printr-o soluţie de compromis între UE şi
statele afectate, ca şi dezvoltarea relaţiilor comerciale prin acorduri
regionale armonizate cu politica generalã a UE.
Relaţiile Rusiei cu UE constituie piesa de bazã în jurul cãreia se vor
orienta şi relaţiile altor state din CSI afectate de extinderea Uniunii.
Evoluţiile interne din Rusia vor determina în mare mãsurã atitudinea faţã
de extinderea Uniunii. În acest context nu pot fi ignorate raporturile
Rusiei cu NATO, la care se adaugã pe plan regional statutul enclavei
Kaliningrad211, soluţionarea crizei transnistrene şi acceptarea de cãtre
Rusia a unei posibile aderãri a statelor baltice la NATO.
Extinderea UE va afecta de asemenea instituţiile pan-europene, OSCE
şi Consiliul Europei, prin suprapunerea atât geograficã cât şi a sarcinilor
normative. Este de aşteptat ca atunci când statele europene vor ratifica
recent adoptata Cartã europeanã a drepturilor fundamentale, cheltuielile
statelor-membre şi eforturile lor legate de Consiliul Europei sã scadã
simţitor, fãcând din acest organism o copie de mâna a doua a cãrei
raţiune, dupã aderarea celor 10 candidaţi estici la UE, sã fie doar pentru a
menţine dialogul cu ţãrile CSI.
Instituţiile tind sã-şi perpetueze existenţa, adesea din purã inerţie
birocraticã. Problema suprapunerii este de aceea dificil de soluţionat. În
perspectiva extinderii UE şi a reformei sale interne, suprapunerea
geograficã şi pe sarcini se va accentua. S-a ajuns însã treptat la o
împãrţire a sarcinilor între instituţii pur interguvernamentale, OSCE având
un rol preeminent în prevenirea conflictelor şi în reconstrucţia post-
conflict în colaborare cu Rusia, Consiliul Europei, care coordoneazã unica
(deocamdatã) instituţie juridicã din Europa în domeniul drepturilor omului
— Curtea Europeanã a Drepturilor Omului — şi UE, mult mai
cuprinzãtoare, atingând domeniul rezervat al politicii interne a statelor
sale membre.

211 Andrew Cottey, op. cit.

117
 C. Contribuţia României la arhitectura modernã de securitate a
UE. Necesitãţile de adaptare internã a României pentru aderarea
la UE

Din 1990 autoritãţile de la Bucureşti afirmã încontinuu cã doresc

aderarea României la familia europeanã. Sondajele de opinie ne aratã cã
şi populaţia doreşte acest lucru. Rãmâne, însã, sã convingem şi UE cã
meritãm sã facem parte din acest club.
În 1993 România şi UE semnau Acordul de Asociere la UE, ratificarea lui
având loc doi ani mai târziu. Prin acest acord relaţiile comerciale între
cele douã pãrţi au crescut considerabil, astfel încât în 1999 relaţia
comercialã a României cu UE reprezenta peste 60% din volumul
exporturilor şi importurilor ţãrii noastre.
La 9 mai 1994 România primeşte statutul de partener asociat al UEO
împreunã cu alte opt state central şi est-europene. Din 1995 în ţarã se
constituie Comitetul Parlamentar Mixt România–UE care se întruneşte
semestrial.
România şi-a depus candidatura la Uniunea Europeanã în 1995. În
acelaşi an, în luna iunie, toate partidele parlamentare au semnat la
Snagov ceea ce avea sã fie cunoscutã ulterior drept „Strategia de la
Snagov pentru aderarea României la UE”, exprimându-şi printr-o
declaraţie politicã sprijinul pentru realizarea acestui obiectiv. A urmat o
perioadã de 4 ani de „letargie”, în care România nu a reuşit sã convingã
partenerii occidentali cã este capabilã sã adere la Uniune îndeplinind doar
condiţiile politice dintre criteriile de la Copenhaga. Micile excepţii pentru
aceastã perioadã a fost semnarea (22 iunie 1995) şi intrarea în vigoare
(august 1996) a Acordului de Securitate dintre România şi UEO Privind
Pãstrarea şi Circulaţia Documentelor.
Momentul unei cooperãri intensificate a fost marcat de începutul anului
1997, când pe 24 februarie România comunica lista unitãţilor militare
nominalizate a fi puse la dispoziţia UEO, destinate îndeplinirii misiunilor
de tip Petersberg. Prin toate participãrile active care au urmat, atât la
nivel înalt cât şi în cadrul unor acţiuni comune cu UEO şi NATO, România
a demonstrat cu predilecţie cã înţelege ce înseamnã statutul de aliat
occidental.
În mod concret, însã, negocierile României cu UE au început doar în 15
februarie 2000, majoritatea demnitarilor şi comentatorilor de politicã
externã fiind de acord cã decizia politicã luatã la Luxemburg a fost o
recompensã pentru poziţia fermã a României, de aliat al Occidentului, în
criza din Kosovo.
România a încheiat deja o primã rundã de negocieri cu Uniunea cu
privire la şase capitole, din cele 31 pe care le negociazã fiecare candidat
la aderare: politica pentru întreprinderile mici şi mijlocii; ştiinţã şi
cercetare; educaţie şi politici de formare profesionalã şi tineret, Politica
Externã şi de Securitate Comunã, relaţii economice internaţionale,
precum şi statisticã, situându-se astfel la egalitate cu Bulgaria212. De
asemenea, aşa cum o declara ziarului România liberã, Aurel Ciobanu-
212 Mediafax,
„România trebuie sã facã în continuare progrese în câteva domenii,
susţine negociatorul-şef român pentru UE”, 4 noiembrie 2000.
118
Dordea spera ca „România sã deschidã cel puţin încã douã capitole de
negociere pânã la sfârşitul anului” din cele patru propuse: politica de
concurenţã, statistica (încheiat între timp), telecomunicaţii şi tehnologia
informaţiei şi culturã-audiovizual213. Trebuie precizat cã în cadrul acestor
negocieri nu se discutã nici forma şi nici fondul actelor normative care
trebuie implementate de România: ceea ce se negociazã este termenul
de graţie pânã la care trebuie aplicate toate dispoziţiile legale ale
acquis-ului comunitar. ªi negocierile verbale sunt foarte rare, procedura
fiind de adoptare în scris a prevederilor europene. Poate de aceea,
cunoscându-şi slãbiciunile şi nevoia de reformã în domeniile discutate,
România a anunţat ferm cã nu cere nici un fel de perioadã de tranziţie
pentru nici unul din cele şase capitole încheiate214.
Din punctul de vedere al viziunii unei securitãţi în comun cu UE şi cu
NATO, România şi-a pregãtit drumul prin elaborarea documentelor de
bazã, la nivel intern, relativ târziu. În luna iunie 1999, în urma deciziei
luate în Consiliul Suprem de Apãrare a Ţãrii, preşedintele României a
prezentat noua Strategie de Securitate Naţionalã a României, cel mai
important document strategic al ultimilor ani, care includea rezultatele
muncii unui colectiv de experţi din cadrul Preşedinţiei, MAPN, MI şi
serviciilor speciale. Document politic, Strategia definea pentru prima
datã, într-un cadru democratic, sistemul securitãţii naţionale şi identifica
foarte clar faptul cã „strategia de securitate naţionalã a României se
bazeazã pe opţiunea clarã şi irevocabilã de integrare în Alianţa Nord-
Atlanticã şi Uniunea Europeanã”215. În document se prevede cã „strategia
de securitate a României are drept obiective garantarea drepturilor şi a
libertãţilor fundamentale ale cetãţenilor, apãrarea statului naţional
român, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, în spiritul şi în litera
Constituţiei, consolidarea ordinii de drept şi a instituţiilor democratice,
ameliorarea nivelului de trai al populaţiei, protejarea şi promovarea
intereselor României în lume”216. Printre interesele naţionale enunţate de
SSN gãsim pe locul patru, pentru prima datã dupã 1945, „sprijinirea
legãturii cu românii din afara graniţelor ţãrii, pentru conservarea
identitãţii lor”.
Dorinţa puternicã a autoritãţilor de a aduce România în familia
europeanã, prin integrarea în UE şi în NATO rezultã şi din prioritãţile de
aplicare a strategiei. Ca modalitãţi de acţiune pentru punerea în practicã
a prevederilor SSN se propun în document, printre altele:
— „integrarea în NATO, UEO şi UE;
— susţinerea dimensiunii paneuropene a OSCE;
— consolidarea unor relaţii privilegiate cu Republica Moldova;
213 Anca Doicin, „România sperã sã deschidã cel puţin încã douã capitole de
negociere pânã la sfârşitul anului”, interviu realizat de AR Pres şi publicat în
episoade în România liberã din 31 august, 1 septembrie, 2000, p. 3
214 Cristian Unteanu, „Capitole închise”, articol publicat de Curentul pe 27 mai

2000, versiunea electronicã

215 „Strategia de Securitate Naţionalã a României — stabilitate democraticã,

dezvoltare economicã durabilã şi integrare euro-atlanticã”, adoptatã de CSAT la

18 iunie 1999, Bucureşti, tipografia militarã a MAPN
216 Ibidem

119
 — preocuparea constantã pentru îmbunãtãţirea statutului juridic şi
tratamentului minoritãţilor româneşti;
— armonizarea legislaţiei României cu legislaţia europeanã, în
perspectiva aderãrii României la acest organism;
— consolidarea relaţiilor de parteneriat între serviciile de informaţii din
România şi cele din statele-membre ale NATO şi UE”217.
Un alt punct important al filozofiei acestui document este cã, tot pentru
prima datã în istoria României, în realizarea documentului s-a pornit de la
cetãţean, de la interesele şi drepturile lui fundamentale şi nu de la stat,
ca autoritate de control: În locul vechii viziuni centralizate potrivit cãreia
statul îi reprezintã pe toţi — simplificator şi nivelator — şi, în consecinţã
trebuie protejat prioritar, am aşezat o idee nouã, aceea conform cãreia
securitatea naţionalã porneşte de la garantarea unui viitor corespunzãtor
pentru fiecare om — spunea în alocuţiunea sa din Parlament, fostul
preşedinte Emil Constantinescu218. Mai mult chiar, este pentru prima datã
când securitatea naţionalã a României nu mai este privitã ca o problemã
predominant militarã, ci ca un proces care implicã toate problemele
societãţii: economia, apãrarea, diplomaţia, administraţia, ordinea publicã,
echilibrul social, educaţia şi sãnãtatea219.
Dacã urmãrim o analizã doctrinarã, SSN este o combinaţie de neo-
liberalism şi neo-realism, urmând liniile principale ale filozofiei lui Barry
Buzan şi a Grupului de la Copenhaga, creând cadrul de înţelegere şi
colaborare care trebuie sã existe între cetãţean şi stat şi urmãrind
multitudinea componentelor securitãţii naţionale. Formularea actualei
strategii era necesarã pentru a contribui la schimbarea mentalitãţii unui
popor care a învãţat despre stat cã e singurul care controleazã totul.
Strategia este una modernã, adoptând conceptele de transparenţã şi
predictibilitate folosite de cãtre ţãrile UE şi NATO. Documentul dã şi
cadrul temporal pentru care a fost proiectat, şi anume pânã în anul 2005,
urmând ca realitãţile de atunci sã aducã schimbãrile necesare.

C.1. România ca factor de stabilitate în Europa de Est: aliat al

NATO, al UEO şi al Uniunii Europene

Prin tot ceea ce a întreprins, mai ales din 1997 încoace, România a
demonstrat cã este un aliat de nãdejde al NATO, al Uniunii Europei
Occidentale şi al UE în aceastã parte a Europei. Spaţiul limitat al acestui
studiu ne va determina sã parcurgem foarte pe scurt aceste iniţiative.
Dupã cum am arãtat, România s-a implicat mult mai activ din 1997,
aşa cum o demonstreazã comunicarea listei cu unitãţile care au fost puse
la dispoziţia UEO şi participarea în luna martie la Conferinţa de Planificare
a Exerciţiilor UEO, la sediul din Bruxelles. Urmarea practicã a conferinţei a
fost participarea României, prin reprezentanţii Misiunii de Legãturã a
României pe lângã NATO şi UEO, la exerciţiul COBRA '97 de monitorizare
217 Ibidem,p. 10
218 Mesajul preşedintelui Emil Constantinescu adresat Camerelor reunite cu
ocazia prezentãrii Strategiei de Securitate Naţionalã a României pe 23 iunie
1999, Biroul de Presã al Preşedinţiei României
219 Ibidem

120
a operaţiunilor de menţinere a pãcii. În aceeaşi lunã iunie 1997 România
participa alãturi de alte state ale UEO şi NATO la operaţiunea ALBA în
cadrul unor misiuni de menţinere a pãcii în Albania.
Seria întâlnirilor la nivel înalt dintre demnitarii români si cei europeni
continuã în 1998 şi 1999, România fiind invitatã pentru prima datã şi la
reuniunea subgrupului maritim EUROLONGTERM din 9–11 septembrie
1998 de la Oslo. Luna noiembrie 1999 aduce o altã invitaţie de a participa
la Conferinţa finalã de planificare a exerciţiului NATO–UEO CMX/”CRISEX
2000” de la Luxemburg.
Anul 2000 a marcat, printre altele, adoptarea de cãtre Guvern, la 11
mai, a Programului Naţional de Aderare a României la UE pe anul 2000,
care prevede mãsuri concrete pentru realizarea prioritãţilor pe termen
scurt şi mediu din Parteneriatul de Aderare.
În total, forţele puse de România la dispoziţia NATO şi UEO, începând
cu 1999, pentru exerciţii şi misiuni de menţinere a pãcii, cãutare, salvare
şi umanitare sunt atent detaliate în Carta Albã a Guvernului 220: pentru
operaţiuni de sprijin al pãcii — 4 batalioane de infanterie, 1 batalion de
geniu, 1 companie de poliţie militarã, 1 companie de vânãtori de munte,
1 detaşament de transport aerian cu 3 avioane C-134 B, 1 batalion plus 1
companie de operaţiuni speciale (paraşutişti), 1 distrugãtor, 2 dragoare
marine, 1 grup de scafandri, 7 nave fluviale, 1 spital de campanie, 1
detaşament de aprovizionare C.L., 1 detaşament de deminare, 1
detaşament de protecţie civilã; pentru misiuni de cãutare-salvare — 1
escadrilã de elicoptere IAR-330, 1 navã de intervenţie cu scafandri, 1
remorcher maritim salvator; pentru exerciţii PfP — 1 comandament de
brigadã mecanizatã, 1 companie de cercetare, 1 batalion de transmisiuni,
1 escadrilã de aviaţie vânãtoare-bombardament MIG 21 Lancer.
În paralel cu antrenamentele şi cu misiunile comune cu Aliaţii, România
a dezvoltat un sistem politic de colaborare regionalã, exprimat prin
trilateralele cu Ungaria şi Austria, cu Moldova şi Ucraina, cu Bulgaria–
Turcia şi Bulgaria–Grecia, cu Polonia şi Ucraina, a iniţiat contacte de
apropiere militarã cu Ungaria, Bulgaria, Moldova, Polonia şi Ucraina şi a
dezvoltat o politicã activã de pacificare a Balcanilor prin contacte politice
bilaterale şi multilaterale.
Pornitã din iniţiativã româneascã, colaborarea în sud-estul Europei —
SECI (Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei) a fost pusã în aplicare
cu ajutor american. Proiectul de cooperare pentru prevenirea şi
combaterea infracţionalitãţii transfrontaliere din sud-estul Europei a fost
lansat la iniţiativa fostului preşedinte, Emil Constantinescu, în 1998. La
acest proiect participã statele din sud-estul Europei cu sprijinul SUA,
Austriei, Franţei, Germaniei şi Italiei. La 1 februarie 2000 a intrat în
vigoare Acordul de cooperare pentru prevenirea şi combaterea
infracţionalitãţii transfrontaliere, cunoscut sub numele de Acordul SECI,
iar sediul Centrului Regional SECI a fost inaugurat, în România, la 12
februarie 2000, cu ocazia summit-ului Preşedinţilor statelor din sud-estul
Europei.

220 CartaAlbã a Guvernului. Armata României 2010: Reformã şi Integrare Euro-

Atlanticã, 2000, pp. 26–27
121
 Din 1998 România a participat la constituirea Forţei Multinaţionale de
Pace din Sud-Estul Europei (FMPSEE), forţã conceputã pentru a participa
la operaţiuni de pace în regiune, la solicitarea ONU, primele manevre
având loc pe 24 septembrie a.c.221. FMPSEE este constituitã sub forma
unei brigãzi militare cu un efectiv de 2000–3000 de oameni, care se vor
reuni periodic, cele şapte contingente care o compun fiind detaşate
temporar de armatele lor de origine.
Pactul de Stabilitate în Balcani, adoptat la Köln pe 10 iunie 1999, a fost
o altã iniţiativã de cooperare între UE şi ţãrile sud-est europene, printre
ale cãrui 29 de state-membre se aflã şi România. Pactul îşi propune sã
dezvolte cooperarea statelor din regiune, mai ales pentru a recupera
pierderile apãrute în urma conflictului din Kosovo, exemple concrete ale
acestei iniţiative fiind proiectele podului româno-bulgar peste Dunãre,
construcţia autostrãzii Bucureşti–Constanţa şi altele. Deşi fondurile
europene pentru aceste proiecte nu au fost încã alocate, Bodo Hombach,
coordonatorul Pactului a declarat cã finanţarea pentru proiectele în care e
implicatã România va sosi la sfârşitul anului 2000, urmând ca lucrãrile la
cele douã proiecte amintite sã fi începute în luna noiembrie 2000222.
În timpul crizei kosovare din 1999, România a fost totalmente de
partea NATO şi a UEO, oferindu-şi, pe lângã spitalele militare de
campanie şi capacitatea de a primi refugiaţi, spaţiul aerian pentru
manevrele forţelor aliate care acţionau cu scopul de a-l determina pe
Milosevici sã se supunã Rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU.
Toate mãsurile politice, militare şi sociale luate în acea vreme au
demonstrat cã România vrea şi poate fi un aliat de bazã al structurilor
occidentale în aceastã parte a Europei.

C.2. Necesitãţile de reformã în România pentru participarea cât

mai activã la PESC

În primul rând, recomandarea noastrã se referã la necesitatea

implementãrii cât mai rapide în România a mãsurilor preconizate de
rapoartele de analizã ale principalelor foruri ale UE. Majoritatea
documentelor Comisiei Europene, ale Parlamentului şi Consiliului
European recunosc faptul cã, „în termeni generali, România îndeplineşte
criteriile politice pentru aderare”223, dar fiecare dintre aceste rapoarte,
din 1998 încoace, atrage atenţia asupra întârzierilor în implementarea şi
respectarea prevederilor din acquis-ul comunitar. Cea mai stringentã
problemã a României, pentru care UE „cere imperativ”(! s.n.) rezolvare
este „ritmul şi continuitatea reformelor”224 în vederea aderãrii ţãrii
221 Mediafax, „Forţa de pace în Balcani şi-a început primele aplicaţii”, 24
septembrie 2000.
222 Mediafax, „Coordonatorul Pactului de Stabilitate anunţã începerea lucrãrilor la

primele proiecte de infrastructurã propuse de România”, 26 octombrie 2000.

223 Mediafax, „Textul Rezoluţiei asupra Raportului privind progresele fãcute de

România în eforturile de aderare la UE”, transcriere a Rezoluţiei Parlamentului

European din 4 octombrie, 5 octombrie 2000
224 Andreea Bratosin, „Raportul Parlamentului European asupra României face

praf Guvernul şi administraţia”, Adevãrul, 21 septembrie 2000, p. 1

122
noastre la UE în intervalul, de altfel optimist, propus chiar de cãtre
autoritãţile de la Bucureşti. Între cauzele incriminate de cãtre UE, care au
dus la situaţia actualã a reformei în România, se aflã „probleme politice
cum ar fi corupţia ...[care] au implicaţii economice, constituind un
obstacol în calea investiţiilor strãine”, chiar dacã şi Parlamentul European
recunoaşte cã existã „unele semne încurajatoare de redresare
economicã”225. Într-o recentã declaraţie, şeful Delegaţiei Comisiei
Europene în România, Fokion Fotiadis, recomanda României sã
accelereze privatizarea întreprinderilor nerentabile (63 de întreprinderi cu
pierderi mari) dacã are în vedere o creştere economicã durabilã şi o
îmbunãtãţire a perspectivelor de aderare la UE226.
Cel mai recent duş rece, şi posibil ultimul, a venit o datã cu declaraţia
baroanei Emma Nicholson of Winterbourne care a spus textual cã UE
doreşte sã primeascã România cât mai repede posibil, însã aşteaptã de
la viitorul guvern de la Bucureşti adoptarea în primele 100 [!!!] de
zile a unor mãsuri concrete menite sã accelereze reforma care
stagneazã227. Ea a adãugat cã îi roagã pe români sã se ocupe de aceste
prioritãţi urgente, deoarece România se aflã la un moment de rãscruce al
procesului de aderare [probabil ceasul al 25-lea n.n.], când se pune
problema dacã va accelera eforturile de integrare sau dacã se va
rãzgândi optând pentru altã cale228. O finã aluzie ca, în cazul în care
nu putem îndeplini criteriile, sã ne retragem candidatura.
Raportul de evaluare a progreselor României de cãtre Comisia
Europeanã, dat publicitãţii pe 8 noiembrie 2000229, s-a menţinut în
aceeaşi notã deloc îmbucurãtoare pentru partea românã. Practic, suntem
deja clasaţi pe ultimul loc într-o ierarhie a reformiştilor din estul Europei.
Pentru a completa cadrul unei aderãri cât mai rapide la UE, România ar
trebui sã aibã în vedere şi rezolvarea problemelor bilaterale pe care le
mai are cu ţãrile Uniunii, de pildã cu Suedia (cu atât mai mult cu cât
nordicii au preluat preşedinţia UE pentru prima parte a lui 2001). În acest
caz este necesarã achitarea datoriei statului român faţã de Suedia,
posibile cãi de rezolvare existând prin preluarea unor fabrici româneşti de
cãtre nordici, mai ales cã Suedia s-a declarat hotãrâtã, de exemplu, sã
sprijine agricultura româneascã în vederea aderãrii noastre la UE230. ªi
situaţia cu Germania trebuie sã aibã o rezolvare rapidã. Având în vedere
greutatea cuvântului german în construcţia şi lãrgirea UE, îmbunãtãţirea
relaţiilor bilaterale, pornind şi de la retrocedarea clãdirii care a adãpostit
Ambasada germanã în trecut, este un obiectiv obligatoriu.

225 Ibidem

226 „Fotiadisrecomandã României reforme rapide”, articol publicat de Ziua, 2

noiembrie 2000, p. 16, citând o ştire Mediafax
227 Bogdan Chirieac, „Ultimatumul Baroanei”, Adevãrul, 6 noiembrie 2000, p. 1

228 Ibidem

229 Pentru detalii, vezi „Fotiadis recomandã României reforme rapide”, articol

publicat de Ziua, 2 noiembrie 2000, p. 16, citând o ştire Mediafax.

230 Mediafax, „Uniunea Europeanã sprijinã agricultura româneascã, susţine

ministrul suedez al agriculturii”, 11 octombrie 2000

123
 Oferim, în cele ce urmeazã, recomandãri sectoriale pentru viitorul
relaţiei României cu UE şi cu UEO, atingând principalele componente ale
securitãţii enunţate la începutul studiului:

i. În plan politic. Cel mai important aspect al securitãţii naţionale este

cel politic. Puterea reprezentatã de autoritãţile şi politica unui stat
stabilesc care dintre aspectele vieţii statului trebuie securizate şi care nu.
Cu alte cuvinte, rãspunsul la întrebarea „ce aspect ţine de securitatea
naţionalã?” este unul politic.
Într-un stat liberal democratic se presupune cã guvernul acţioneazã
doar ca un agent legitim al statului-naţiune, iar propunerile şi cererile
sale sunt supuse scrutinului public şi discuţiilor libere 231. Într-un astfel de
stat, Buzan atrãgea atenţia asupra faptului cã „securitatea naţionalã
poate fi privitã în primul rând în termenii protejãrii componentelor
statului în faţa ameninţãrilor şi imixtiunilor externe” 232. Care sunt
componentele principale pe care le protejeazã securitatea naţionalã?
Rãspunsul specialiştilor Grupului de la Copenhaga este cã politica de
securitate naţionalã protejeazã un triumvirat esenţial: — ideea de stat,
adicã acea valoare colectivã pe care cetãţenii o acordã statului lor
rãspunzând la întrebarea cum trebuie sã arate statul nostru;
— instituţiile statului care dau legitimitate entitãţii; respectiv
— teritorialitatea statului, înţelegând prin aceasta baza fizicã a
statului233.
Pentru a-şi întãri securitatea naţionalã, din punct de vedere politic, şi
pentru a stabili o corelare a dezvoltãrii acesteia cu Politica Externã şi de
Securitate Comunã a UE, România trebuie sã-şi consolideze aceşti trei
stâlpi ai securitãţii naţionale. Desigur, opinia generalã este cã ideea
statului românesc este aceea a unui „stat naţional, suveran şi
independent, unitar şi indivizibil”, aşa cum o exprimã şi art. 1, alineatul
(1) din Constituţia României 234. Dacã aici discuţiile se pot purta pe o
duratã mai lungã de timp, cu privire la celelalte douã componente ale
statului — instituţiile şi teritorialitatea — românii trebuie sã gãseascã cât
mai repede noile formule care sã corespundã viitorului statut al ţãrii, de
membru al UE.
În vederea realizãrii acelei „stabilitãţi organizaţionale”235 de care
vorbeau cercetãtorii Grupului de la Copenhaga, România trebuie sã-şi
modernizeze Constituţia. Aceastã „bombã politicã” a fost aruncatã, deşi
la un moment nepotrivit — având în vedere perioada electoralã pe care o
traverseazã România, de un foarte curajos şi bine intenţionat diplomat şi
anume fostul negociator şef al României cu UE, Aurel Ciobanu-Dordea.
Întors de la o conferinţã tocmai pe aceastã temã, care a reunit
231 Buzan Barry, Weaver Ole şi de Wilde Jaap, op. cit., p. 146
232 Ibidem

233 Pentru detalii, vezi Mihai Mãtieş, „Noile politici de securitate naţionalã în
spaţiul euroatlantic la începutul secolul XXI”, în Securitate naţionalã, politicã de
apãrare şi istorie militarã în România la sfârşit de mileniu, Institutul pentru Studii
Politice de Apãrare şi Istorie Militarã, Bucureşti, 2000.
234 Constituţia României, 1991, editura Tempus, Bucureşti România, p. 1

235 Buzan Barry, Weaver Ole, de Wilde Jaap, op. cit., p. 141

124
reprezentanţi ai ţãrilor UE şi ai statelor candidate, Ciobanu-Dordea a
declarat presei: Constituţia României va trebui modificatã prin
referendum, înainte de aderarea României la UE236. Urmãtoarele trei zile,
aceastã micã revoluţie a agitat spiritele politice pe malul Dâmboviţei,
unele voci acuzându-l pe Ciobanu-Dordea de incompetenţã, când de fapt
trebuia apreciat curajul unui tânãr care a spus lucrurilor pe nume.
Într-adevãr, toate aspectele subliniate de fostul negociator-şef al
României sunt reale, iar România va trebui sã-şi modifice obligatoriu
Constituţia. În primul rând, statul român trebuie sã recunoascã în textul
Constituţiei, aşa cum au fãcut-o toate celelalte state-membre ale UE,
supremaţia dreptului comunitar asupra dreptului românesc 237,
opinie de altfel susţinutã şi de noul cabinet Nãstase. Aceastã dispoziţie
rezultã în mod clar din Tratatul instituind Comunitatea Europeanã238,
semnat la Roma, la 25 martie 1957, şi din Tratatul privind Uniunea
Europeanã239, semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992. Apoi, trebuie
modificatã dispoziţia care spune cã Parlamentul este unica autoritate
legiuitoare din România, pentru cã într-o ordine juridicã comunitarã în
care va fi integratã şi ordinea juridicã româneascã, în anumite domenii,
numai instituţiile UE vor mai putea sã reglementeze240. Adicã
art. 58 al. (1) al Constituţiei va trebui reformulat pentru a permite ca şi
Consiliul European, Parlamentul şi Comisia sã poatã sã devinã legiuitori ai
României. Toate actele acestor trei instituţii europene, ca şi deciziile
Curţii Europene, vor fi obligatorii pentru România şi trebuie ca jurisdicţia
instituţiilor europene sã fie recunoscutã direct şi automat de cãtre
legislaţia internã a României.
Poate afirmaţia care a zgâriat cel mai tare coarda naţionalistã a
sensibililor politicieni a fost exprimarea unui fapt natural şi anume cã
România va trebui sã-şi împartã suveranitatea cu Uniunea. Ţara
noastrã nu va mai putea sã dispunã singurã de o serie de chestiuni,
deciziile urmând a fi luate împreunã cu forurile europene. Practic, vom fi
martorii unei probabile aplicãri a „suveranitãţii interdependenţei”241,
de care vorbeam anterior. În acest sens, poate chiar art. 2 al Constituţiei,
care afirmã exclusivitatea exercitãrii suveranitãţii de cãtre poporul român
prin organele sale alese, va trebui modificat. Iar aceastã modificare este

236 Aurel Ciobanu-Dordea, „România trebuie sã-şi modifice Constituţia înainte de

a adera la UE”, comunicat transmis de MEDIAFAX pe 27 septembrie 2000
237 „Anumite dispoziţii ale Constituţiei României trebuie modificate, fiind
incompatibile cu legislaţia UE”, interviu acordat de Aurel Ciobanu-Dordea
postului Radio România Actualitãţi, pe 27 septembrie 2000, ora 19:57
238 Constantin Valentin, Documente de bazã ale Comunitãţii şi Uniunii Europene,

1999, Ed. Polirom, Iaşi, pp. 27–151.

239 Constantin Valentin, Documente de bazã ale Comunitãţii şi Uniunii Europene,

1999, Ed. Polirom, Iaşi, Declaraţia privind aplicarea dreptului comunitar, alineat.
(1), p. 238
240 V. nota 113.

241 Krasner D. Stephen, Sovereignty. Organized Hypocrisy, în Josef Joffe,

Rethinking the Nation-State. The Many Meanings of Sovereignty, Foreign Affairs,
vol. 78, nr. 6, noiembrie/decembrie 1999, p. 123
125
absolut normalã din moment ce România va semna tratatele UE, aşa cum
au fãcut-o şi francezii, spaniolii, ţãrile BENELUX şi celelalte state-membre.
Apoi, este necesar sã fie schimbatã prevederea conform cãreia dreptul
de proprietate asupra terenurilor revine doar cetãţenilor români. O datã
intraţi în UE cetãţenii români vor avea aceleaşi drepturi ca oricare alt
cetãţean din Uniune, iar legislaţia internã nu are voie sã obstrucţioneze
aplicarea drepturilor egale ale cetãţenilor Uniunii. Art. 6 al Tratatului de la
Roma prevede cã „este interzisã orice discriminare bazatã pe
naţionalitate”242. Toţi cetãţenii UE sunt liberi sã se stabileascã
oriunde vor în cadrul Uniunii, Consiliul şi Comisia veghind asupra
exercitãrii libere a acestui drept. Paragraful e) al alineatul (3) al art. 54
din Tratatul de la Roma spune clar cã cele douã instituţii amintite trebuie
„sã facã posibil ca un cetãţean al unui stat-membru sã poatã
achiziţiona şi exploata proprietãţi funciare situate pe teritoriul
unui alt stat-membru”243. Puterea politicã de dupã noiembrie 2000 va
trebui sã explice cu tact populaţiei aceastã delicatã schimbare pentru a
nu provoca sentimente de respingere a integrãrii în UE şi a atenua
spiritele naţionaliste care vãd deja Transilvania invadatã de latifundiari
unguri, iar pãmânturile şi bunurile fixe ale Munteniei şi Moldovei
cumpãrate de greci şi de italieni. Este recomandabil ca puterea politicã sã
arate cã românii înşişi vor fi beneficiarii acestor prevederi şi cã, în
virtutea libertãţii de circulaţie, şi ei vor putea sã se stabileascã oriunde în
UE, sã munceascã în marea piaţã a Uniunii, sã câştige salarii occidentale
şi sã deţinã proprietãţi în Uniune, îmbunãtãţindu-şi astfel nivelul de trai.
Bineînţeles, naţional-comuniştii au reacţii adverse şi asupra faptului cã
orice cetãţean al UE va avea dreptul sã aleagã şi sã fie ales în
funcţii publice naţionale şi locale în orice alt stat-membru. Cum va
reacţiona, oare, Gheorghe Funar când la alegerile locale va avea drept
contracandidaţi, sã spunem, un ungur, un evreu-neamţ şi un spaniol!?
Dar şi aici trebuie subliniat cã dreptul acesta va fi rãspunsul multor
interpelãri prin care comunitãţile româneşti din Europa doreau sã-şi facã
auzitã vocea în instituţiile din ţarã. Etnicii români din UE vor putea sã
candideze pentru posturi de primari, consilieri şi parlamentari ai
României, chiar dacã domiciliul lor actual este în Franţa sau în Italia şi
chiar dacã azi au cetãţenie germanã sau olandezã. Iar aceasta ar fi cea
mai concretã modalitate de a sprijini legãtura cu românii din afara
graniţelor ţãrii, aşa cum stipuleazã Strategia de Securitate Naţionalã a
României.
Nu în ultimul rând, Constituţia trebuie modificatã pentru a garanta
proprietatea privatã, prevedere absolut necesarã pentru a spori
încrederea cetãţenilor şi a companiilor în autoritatea statului şi pentru a
spulbera fantomele unei posibile reveniri la politica de naţionalizare a
proprietãţii. O datã aduse în discuţie, schimbãrile Constituţiei ar putea sã
includã şi recunoaşterea multiculturalismului, a faptului cã în România

242 Constantin Valentin, Documente de bazã ale Comunitãţii şi Uniunii Europene,

1999, Ed. Polirom, Iaşi, Tratatul instituind Comunitatea Europeanã, p. 31
243 Ibidem, p. 53

126
trãiesc mai multe grupuri etnice care aparţin mai multor culturi sau
religii.
Aşadar, o serie de modificãri trebuie aduse Constituţiei României
pentru a putea permite armonizarea legislativã a ţãrii noastre cu
acquis-ul comunitar. Interesant este cã o parte dintre aceste modificãri au
fost cuprinse în proiectul Partidului Naţional Liberal şi, mai nou, se pare
cã ar fi agreate şi de guvernul Nãstase, arãtând cã lucrurile încep sã se
mişte. Deşi timid, liberalii susţineau modificarea Constituţiei pentru a
include unele dintre propunerile lui Dordea, de altfel şi el un liberal, dar şi
o serie de schimbãri controversate care pot duce la transformarea
României într-o democraţie parlamentarã, reducând la maximum puterile
preşedintelui — urmând ca el sã fie ales de Parlament —; potenţând în
schimb Guvernul şi primul-ministru; separând atribuţiile celor douã
Camere — urmând ca Senatul sã se ocupe de ratificarea tratatelor
internaţionale şi de numirea unor personalitãţi în funcţii publice, iar
Camera Deputaţilor de adoptarea legilor interne — şi nu în ultimul rând
reglementând explicit superioritatea normei internaţionale a drepturilor
omului asupra normelor naţionale în domeniu 244. Chiar şi fostul ministru al
afacerilor externe, Petre Roman, s-a arãtat favorabil schimbãrilor ce
trebuie aduse Constituţiei, atât cele propuse de Dordea, cât şi cele
înaintate de liberali, subliniind cã este necesarã şi o reducere a numãrului
de senatori şi de deputaţi245. Parlamentarii Gyorgy Frunda, Victor
Boştinaru şi Gheorghe Tinca au fost şi ei de acord cu propunerile
neoficiale ale lui Dordea 246. Ţãrãnistul Ulm Spineanu considera cã trebuie
sã aşteptãm sã-şi modifice alţii legile fundamentale, înainte de a schimba
Constituţia României247. Adrian Nãstase afirma cã vom accepta regulile
UE248, urmând sã probeze aceasta cu noul guvern, mai ales cã s-a arãtat a
fi de acord cu multe dintre propunerile liberale. Surprinzãtor, editorialiştii
şi comentatorii politici nu s-au aruncat sã dezbatã tema, poate din
precauţia faţã de declaraţiile politice în campania electoralã.
Drumul schimbãrilor legislative nu se opreşte însã aici. Având în vedere
observaţiile cuprinse în documentele şi în recomandãrile europene,
„ritmul lent de reformã a administraţiei publice” reprezintã un „obstacol
în calea adoptãrii acquis-ului comunitar”249. Prin urmare, dupã
modificarea Constituţiei, toate normele privind securitatea naţionalã,
legile ministerelor şi instituţiilor implicate în acest proces şi legile
referitoare la secretul de stat sau la accesul liber la informaţii (legi care
244 Ovidiu Bancheş, „PNL propune republicã parlamentarã”, Ziua, 4 octombrie
2000, p. 5
245 „România...Încotro?” emisiune a TVR1, realizatã de Dan Goanţã, pe 3

octombrie 2000, ora 22:45, avându-l ca invitat pe ministrul afacerilor externe

Petre Roman
246 „România trebuie sã-şi modifice Constituţia înainte de integrarea în UE”,

articol semnat de Mãdãlina ªişu, Evenimentul Zilei, 28 septembrie 2000, p. 7

247 Cirpian Ranghel, „România trebuie sã-şi modifice Constituţia înainte de a

adera la UE”, Cotidianul, 28 septembrie 2000, p. 3

248 Ibidem

249 Andreea Bratosin, „Raportul Parlamentului European asupra României face

praf Guvernul şi administraţia”, Adevãrul, 21 septembrie 2000, p. 1

127
încã nu au fost definitivate în Parlament) vor trebui, de asemenea,
revizuite. Acest proces nu va fi uşor, dar guvernele care vor veni în 2001
şi 2005 vor trebui sã opereze aceste modificãri înainte de aderarea
României la UE pentru a exclude problemele şi degringolada ce pot fi
provocate de posibile conflicte între instituţiile româneşti şi Curtea
Constituţionalã. Dacã România va deveni o republicã parlamentarã,
prima lege din structura normativã a securitãţi naţionale care trebuie
schimbatã urgent e legea Consiliului Suprem de Apãrare a Ţãrii, organism
care pe alocuri dubleazã Guvernul şi nu poate fi verificat nici mãcar de
Parlament. Reglementãrile adoptate de cãtre CSAT sunt, în general,
secrete şi obligatorii250, spre deosebire de cele ale National Security
Council, care sunt pregãtite spre a servi luãrii deciziilor de cãtre
preşedintele SUA. În plus, deciziile CSAT intrã în vigoare în momentul în
care sunt adoptate şi nu în urma dezbaterii lor de cãtre parlament251.
Apoi, va fi nevoie de o nouã Strategie de Securitate Naţionalã o datã ce
România intrã în UE. Nici legile MApN, SRI, MI şi a Jandarmeriei nu vor
scãpa unor modificãri aduse prin reforma armatei, înlãturarea cadrelor
care se ocupau de poliţia politicã, demilitarizarea Poliţiei ş.a.m.d.
De ce am accentuat chestiunile legate de modificãrile legislative?
Pentru cã ele se regãsesc în modul în care funcţioneazã instituţiile de stat
în România. Existã multe sondaje care aratã cã instituţiile primordiale în
stat, cum ar fi Parlamentul, Guvernul, Poliţia sau Justiţia nu se bucurã de
încrederea oamenilor. Mai mult chiar, dupã cum o aratã un ultim sondaj
efectuat de Pro Democraţia, Justiţia şi Poliţia sunt cele mai corupte
instituţii din România252. Deşi va fi foarte greu, aceste instituţii trebuie sã
recâştige încrederea oamenilor pentru a permite ca întreg mecanismul sã
funcţioneze la parametri optimi. Fãrã instituţii ale statului solide,
legitimitatea şi autoritatea celor care construiesc şi aplicã politica de
securitate naţionalã sunt mult reduse, devenind astfel chiar un risc la
adresa înseşi securitãţii naţionale a României.
Una dintre veştile bune este cã UE a început un program de cooperare
în domeniul juridic cu România. În cadrul cooperãrii pe perioada de
preaderare, UE şi România au creat în 1999 Institutul National al
Magistraturii253, care oferã o pregãtire profesionalã iniţialã,
postuniversitarã, organism absolut necesar pentru îndrumarea
magistraţilor români în procesul de armonizare şi de implementare a
acquis-ului european. Acordând un interviu ziarului Curentul, în care
comenta aceastã mãsurã, comisarul european Antonio Vitorino adãuga:
250 Art. 9, Legea 39/1990
251 Pentru detalii, vezi Dorina Nãstase, „Institutional Choise and Bureaucratic
Inertia in Transition: the US National Security Council as an Institutional Model
for the Romanian Supreme Council of National Defence”, Central European
Issues, Bucureşti, 2000
252 „Justiţia şi Poliţia ocupã primele locuri în sondajele de opinie ca fiind cele mai

corupte instituţii, afirmã reprezentanţii Asociaţiei Pro Democraţia”, Mediafax, 4

octombrie 2000
253 Cristian Unteanu, „Decizia privind vizele revine acum Consiliului de Miniştri ai

UE”, interviu cu Antonio Vitorino, comisar european responsabil pentru

problemele justiţiei şi afacerilor interne, Curentul, 6 octombrie 2000, p. 7
128
De acum înainte, programul va dura doi ani, ceea ce va permite
acoperirea legislaţiei UE şi, îndeosebi, a legilor care privesc apelurile de
oferte şi concurenţã254.
ªi Ungaria doreşte sã ajute România în aceastã direcţie, racordarea
sistemelor juridice ale României şi Ungariei la legislaţia europeanã având
o importanţã deosebitã pentru procesul de integrare al celor douã state.
Fostul ministru al justiţiei, Valeriu Stoica, a arãtat cã existã un acord de
cooperare între România şi Ungaria, începutã prin adoptarea unor noi
forme ale codului de procedurã civilã, armonizând astfel legile româneşti
cu reglementãrile europene în domeniu255.
Referitor la teritorialitatea României, posibilele procese de apropiere
sau depãrtare de Moldova trebuie sã ia forme concrete pentru a putea fie
sã ne integrãm împreunã în UE, fie sã asigurãm protecţia graniţei de pe
Prut (vezi detalii la capitolul referitor la relaţia cu Moldova). Problema
trebuie, însã, rezolvatã, deoarece tergiversarea situaţiei de expectativã şi
de neclaritate îi îndreptãţeşte pe unii analişti occidentali sã se îndoiascã
de caracterul teritorialitãţii României.
În ceea ce priveşte colaborarea cu vecinii, atenţia trebuie îndreptatã cu
preponderenţã spre Ungaria pentru a învãţa din experienţa acesteia de
aderare la NATO şi la UE. Contactele la nivel înalt şi de experţi trebuie sã
se înmulţeascã pentru a întãri bunele relaţii din prezent. Avem mult mai
multe de învãţat dacã ne comparãm şi colaborãm cu cei mai buni şi mai
avansaţi decât noi, decât dacã ne lãudãm cã suntem superiori Albaniei
sau Republicii Belarus.

ii. În plan economic, România trebuie sã se concentreze pentru a

duce la bun sfârşit reforma şi pentru a concepe o strategie economicã pe
termen mediu şi lung pentru înlãturarea sãrãciei şi obţinerea unei
dezvoltãri durabile. Din pãcate, situaţia economicã precarã a României îi
afecteazã securitatea naţionalã deoarece nevoile de bazã ale oamenilor
nu sunt satisfãcute, influenţând acea minimã gestionare a resurselor de
care aminteau şi lucrãrile Grupului de la Copenhaga. Inflaţia rãmâne încã
mare, productivitatea scãzutã şi balanţa comercialã deficitarã, iar
privatizarea e încã neterminatã lãsând în grija statului multe dintre
întreprinderile nerentabile. Dezamãgitã de efectele reformei fãrã sfârşit,
populaţia a gãsit nu de puţine ori felurite moduri violente în care sã-şi
exprime nemulţumirea, aşa cum o aratã mitingurile şi protestele sindicale
din ultima vreme. Iar mineriadele care au avut loc au reprezentat
adevãrate riscuri la adresa securitãţii naţionale.
Avem şi în domeniul economic plusuri şi minusuri. Într-adevãr,
schimburile comerciale ale României cu UE au crescut simţitor în ultimii
ani, mai ales dupã 1995, ca urmare a Acordului de Asociere care a permis
exportarea unui numãr mare de mãrfuri finite pe Piaţa Unicã. Comparativ
cu anul 1991, când nivelul importurilor şi al exporturilor pe relaţia UE
atingeau abia 4,5 respectiv 3 miliarde de EURO, în 1999 importurile
254 Ibidem

255 Mediafax,„Miniştrii Justiţiei din România şi Ungaria considerã cã alinierea

celor douã sisteme juridice la normele europene are o importanţã deosebitã
pentru procesul de integrare”, 24 octombrie 2000
129
României din UE totalizau 10 miliarde de EURO, iar exporturile cãtre
aceeaşi piaţã 8 miliarde256. ªaizeci la sutã din schimburile comerciale ale
României s-au realizat în 1999 cu Uniunea Europeanã, aceasta devenind
piaţa predilectã pentru desfacerea produselor româneşti257. De
asemenea, în ultimele luni, fostul guvern Isãrescu reuşise prima relansare
solidã a economiei româneşti, bazatã pe o creştere foarte bunã a
exporturilor. Dar aceste aspecte sunt mai puţin relevante pentru
chestiunile legate direct de securitatea României şi de aceea nu vom
insista aici asupra lor. Mai degrabã ne vom opri asupra problemelor şi a
unor soluţii care existã pentru relaţia cu Uniunea.
Problema principalã României este transpunerea în faptã a
promisiunilor de reformã şi dezvoltare fãcute Europei. Din pãcate pentru
credibilitatea autoritãţilor române, Parlamentul European e cel care cere
României „sã aplice Planul de Acţiune şi Strategie Economicã pe termen
mediu”, înaintat de ţara noastrã cu mare aplomb în martie 2000, vizând
perioada 2001–2004. Raportul Comisiei Europene prezentat Consiliului de
Miniştri al Uniunii la 20 martie 2000 a atras atenţia asupra absenţei în
continuare a reformelor structurale de substanţã 258. Raportul
Parlamentului European pe acelaşi an, amintit mai sus, cere „imperativ
viitorului guvern al României sã continue reformele” pentru ca România
sã îndeplineascã criteriile economice de la Copenhaga, cere „înlãturarea
obstacolelor structurale ce stau în calea privatizãrii agriculturii” şi
observã, „cu regret, ritmul lent al reformei din administraţia publicã”259.
Declaraţiile tãioase continuã. ªeful Delegaţiei Europene la Bucureşti,
Fokion Fotiadis, descalificã mediul investiţional românesc, categorisindu-l
drept cel mai ostil din toate ţãrile candidate.260(!!! s.n), iar comisarul
european pentru extindere, Guenter Verheugen, afirmã cã România şi
Bulgaria sunt singurele ţãri care nu au fãcut progrese suficiente în
domeniul economic, neavând încã o economie de piaţã261.
În cazul agriculturii, rãmânerea în urmã faţã de celelalte candidate este
şi aici o certitudine. Proasta şi insuficienta mecanizare a agriculturii, dar şi
bâlbâielile organizatorico-politice dintre Ministerul Afacerilor Externe şi
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei cu privire la cine trebuie sã
gestioneze fondurile SAPARD262 au complicat îngrozitor situaţia finanţãrii
proiectelor din agricultura româneascã pentru rentabilizarea acesteia.
256 Diana Andrei, „Exporturile României cãtre Uniunea Europeanã cresc
constant”, Curentul, 28 septembrie 2000, p. 4
257 Ibidem

258 Le Courier des Balkans, la www.bok.net/balkans/, traducere dupã „România

bate la porţile UE”, Curentul, 21 martie 2000, versiunea electronicã

259 „Rezoluţia despre România — îngrijorãtoare”, articol nesemnat, Curentul, 6

octombrie 2000, p. 9
260 Carmen Chihaia, „Mediul de investiţii din România e cel mai ostil din toate

ţãrile candidate la UE”, Adevãrul, 14 septembrie 2000, p. 1

261 Ana Dinescu, „Comisarul european pentru extinderea UE, Guenter Verheugen,

trage semnalul de alarmã pentru Bucureşti: România nu are economie de piaţã”,

publicat în Ziua, 23 octombrie 2000, p. 1 şi articolul nesemnat „Bulgaria şi
România — singurele candidate la aderare care nu au înregistrat progrese în
domeniul economic”, Adevãrul, 23 octombrie 2000, p. 1
130
 Aşadar, situaţia economicã este un motiv de îngrijorare, dar semnalele
pozitive pot îndreptãţi un optimism rezervat pentru urmãtorii ani. Astfel,
este necesarã menţinerea creşterii exporturilor şi a productivitãţii
economice pentru a asigura creşterea durabilã atât de necesarã.
Terminarea privatizãrii este absolut obligatorie, deoarece numai sectorul
privat poate fi motorul care sã ducã economia româneascã spre UE şi
spre modernizare. Rolul statului este de a vinde întreprinderile profitabile
şi de a le face rentabile pe cele pãguboase cu scopul clar de a le vinde şi
pe acestea. În concepţia modernã europeanã statul nu face nici comerţ
nici producţie, ci el devine plasa de siguranţã pentru întreprinderile
strategice care sunt în pericol, salvându-le de la faliment prin cumpãrare
şi revânzându-le în sectorul privat atunci când cota lor creşte (vezi
exemplul francez cu Renault din ultimii 4 ani).
În vederea aderãrii la UE, agricultura trebuie subvenţionatã puternic
pentru a o pregãti sã facã faţã competiţiei acerbe de pe Piaţa Unicã.
Cheia aici e utilizarea la maximum a posibilitãţilor apãrute prin programul
SAPARD.
Cu privire la resursele naturale, România trebuie sã caute noi
zãcãminte, deoarece bogãţiile sale naturale sunt pe terminate. Iar în
acest sens, România va trebui sã-şi valorifice asul exporturilor de energie
pe piaţa UE, proiect foarte important pentru corelarea securitãţii
României la sistemul Uniunii. O soluţie la criza europeanã a petrolului de
la mijlocul anului 2000 ar fi fost funcţionarea conductei Constanţa–Trieste
care, prin transportul petrolului caspic, ar fi putut reduce din efectele
negative ale scumpirii preţului la carburanţii de pe Piaţa Unicã. De altfel,
UE a propus chiar mãrirea importurilor energetice din Rusia pentru a-şi
reduce dependenţa de importurile de la OPEC 263. Soluţia pentru
contracararea unor viitoare crize similare ar fi ca UE sã finanţeze
realizarea proiectelor TRACECA şi INOGATE de rafinare, transport şi
comercializare a resurselor caspice de hidrocarburi. În iulie anul curent
companii private occidentale au descoperit în Kazahstan zãcãminte care
pot duce la producţii estimate la 50 de miliarde de barili 264. Având în
vedere şi implicarea Rusiei în zonã, un astfel de proiect pan-european ar
putea dezvolta o colaborare mai bunã şi cu aceastã ţarã, înlãturând
temerile ruseşti conform cãrora nu se doreşte implicarea Rusiei în
gestionarea acestor resurse.
O atenţie mãritã va trebui sã aibã Guvernul României cu privire la
armonizarea poziţiei statului nostru în relaţiile cu UE, pe o parte, şi în
colaborãrile regionale (CEFTA, Conferinţa Economicã de la Marea Neagrã
etc.), pe de altã parte, pentru a nu dubla inutil eforturile şi pentru a nu da
impresia cã se cautã substitute pentru UE.

262 SAPARD este programul de ajutor financiar şi structural pe care UE îl acordã

ţãrilor candidate în vederea pregãtirii agriculturii lor pentru aderarea la UE.
263 A.M. „UE propune mãrirea importurilor energetice din Rusia”, Ziua, 2

octombrie 2000, p. 12
264 Rãzvan Scãeşteanu, „Marea Caspicã, o şansã energeticã pentru Europa

Occidentalã”, România liberã, 10 octombrie 2000, p. 5

131
 iii. În plan militar — Este necesarã o realã orientare pro-europeanã
combinatã, pe de o parte, cu reformarea Armatei, a forţelor de Poliţie, a
Vãmii, a Jandarmeriei şi a Serviciilor Speciale — în sensul transparenţei şi
al responsabilitãţii pe care aceste instituţii trebuie sã le dovedeascã faţã
de contribuabili, iar pe de altã parte, cu eforturile de continuare a rolului
de security-provider (furnizor de securitate) al României în regiune, în
special prin participãrile la SECI (Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul
Europei)265, FMPSEE (Forţa Multinaţionalã de Pace din Sud-Estul Europei),
SEECP (Procesul Cooperãrii în Sud-Estul Europei) şi politicile de trilaterale,
adevãrate atuuri în perspectiva aderãrii la Uniune.
O primã recomandare pentru viitor ar fi ca Armata românã sã participe
la efortul comun al statelor-membre ale UE de a crea o forţã pentru
îndeplinirea sarcinilor de la Petersberg. România a demonstrat deja cã
are oameni bine pregãtiţi care fac faţã cu succes misiunilor de pace
precum cele din Bosnia sau Angola şi de aceea ar trebui sã contribuie cu
trupe experimentate la crearea corpului de 60.000–80.000 de soldaţi
europeni. Apoi, România ar putea oferi UE şi NATO asistenţã logisticã
pentru desfãşurarea unor misiuni militare în regiunea ei, având în vedere
noile capacitãţi de interceptare şi de comunicare ale armatei. Suntem de
pãrere cã România ar trebui sã-şi facã urgent cunoscutã oferta de a
participa la efortul european de creare a forţei militare, prin punerea la
dispoziţie a aproximativ 2000 de militari, structuri de sprijin şi logisticã, şi
poligoane şi aerodromuri de antrenament pentru forţele europene.
De asemenea, România poate participa cu trupe de Jandarmerie, având
în vedere experienţa în acest domeniu, la efortul european de creare a
forţei poliţieneşti care va numãra aproximativ 5000 de profesionişti. Mai
mult chiar, autoritãţile române ar putea propune o dislocare a forţelor
poliţieneşti în Transnistria pentru a aplana starea conflictualã din regiune.
În acest mod am putea contribui activ la misiunile noii Poliţii Europene.
Foarte important pentru succesul discursului românesc în viitor este sã
se susţinã legãtura transatlanticã, a misiunilor europene cu NATO pentru
a menţine coeziunea de interese şi valori existentã între Statele Unite şi
UE.
România trebuie sã potenţeze la maximum avantajele creãrii Centrului
regional de combatere a criminalitãţii transfrontaliere SECI 266 din
Bucureşti, asumându-şi în continuare responsabilitatea de a coopera activ
cu UE în acţiunile împotriva crimei organizate din întreg spaţiul sud-est
european. Comentând acest avantaj competitiv al României pentru
integrarea în UE, Ambasadorul Richard Schifter spunea: Consider cã o
activitate ca aceasta, care demonstreazã cã România este un partener
serios şi este implicatã în probleme ce afecteazã nu numai regiunea, ci şi
întreaga Europã, este un mare avantaj [pentru integrarea în UE]. Dacã ne
gândim bine la ceea ce dorim sã realizãm aici — şi dau numai douã
265 Vezianterior descrierea SECI.
266 ªi-audesemnat deja ofiţerii de legãturã la Centrul SECI Albania, Bulgaria,
Croaţia, FYROM, Republica Moldova, România, Turcia şi Ungaria, din cadrul
statelor semnatare ale acordului, iar din cadrul statelor observatoare, Austria,
Franţa, Italia, SUA şi Ucraina. Datele provin din RADOR, 3 octombrie 2000,
capitolul Relaţii Internaţionale, p. 16.
132
exemple, lupta împotriva traficului cu droguri şi cea împotriva traficului
cu femei şi copii — observãm cã avem de-a face cu probleme de un
maxim interes nu doar pentru întreaga regiune, ci, în special, pentru
Europa Occidentalã267.
La fel, trebuie întãritã şi colaborarea cu bulgarii, grecii, turcii, italienii,
albanezii şi macedonenii din FMPSEE (Forţa Multinaţionalã de Pace din
Sud-Estul Europei).
Mult discutata chestiune a vizelor, care a dat şi continuã sã dea
coşmaruri românilor cinstiţi care vor sã cãlãtoreascã în UE, va dispãrea
atunci când România va demonstra cã a luat atât mãsuri de securizare a
frontierelor sale, cât şi mãsuri economice de îmbunãtãţire a nivelului de
trai. Suntem cu toţii de acord cã impunerea vizelor este incompatibilã cu
statutul României de candidat-în-negocieri pentru aderare. Europenii ştiu
cã cele douã procese descrise anterior nu se vor realiza curând, dar este
foarte important sã dãm dovadã cã avansãm în sensul dorit de
noi toţi. Lucrurile au acum o tendinţã pozitivã cu privire la acest proces:
România a instaurat din 1 iulie 2000 regimul de vizã pentru statele care
nu fac parte din UE, aliniindu-se politicii europene în materie 268, a semnat
acorduri de readmisie cu mare parte din statele UE269, va introduce de
anul viitor un nou tip de paşaport pentru cetãţenii sãi cu elemente de
siguranţã sporite şi a angajat militari profesionişti pentru apãrarea
frontierei de est270, înlocuindu-i astfel pe cei 152 de militari în termen.
Dintre mãsurile pe care România va trebui sã le implementeze cât mai
repede amintim pe scurt: majorarea perioadei maxime în care cetãţenii
români care au comis infracţiuni în strãinãtate nu au voie sã cãlãtoreascã,
de la 1 la 3 ani, proiectele cu Finlanda pentru asistenţa controlului
frontierelor271 şi adoptarea normelor minimale fixate de Comisia
Europeanã pentru procedura de obţinere a statutului de refugiat272. Nu în
ultimul rând, aşa cum propunea Austria 273, contribuţia financiarã a UE la
acest proces trebuie sã creascã deoarece România va avea de apãrat

267 ªerban Mihailã, „În exclusivitate pentru Adevãrul, consilierul special al

Secretarului de Stat al SUA, Richard Schifter, declarã: Statutul de ţarã gazdã a
Centrului SECI — un atu important pentru acceptarea României în Uniunea
Europeanã”, Adevãrul, 12 octombrie 2000, p. 13
268 „România continuã sã ia mãsurile necesare pentru a scãpa de vize”, articol

nesemnat, Cotidianul, 20 iulie 2000, p. 10

269 Declaraţie a ministrului afacerilor externe, Petre Roman, în emisiunea

„România încotro?”, 3 octombrie 2000, realizator Dan Goanţã, România 1, ora

22.45
270 Mediafax, „Frontiera de est a României este pãzitã de militari profesionişti

angajaţi”, 20 octombrie 2000

271 R.M., C.S., M.T., „Finlanda şi România iniţiazã proiecte de securizare a

frontierelor”, Ziua, 5 mai 2000, p. 4

272 Mediafax, „Comisia Europeanã a adoptat normele minimale în procedura de

obţinere a statutului de refugiat în statele-membre ale Uniunii Europene”, 21

septembrie 2000
273 Mediafax, „UE ar trebui sã participe la finanţarea controlului frontierelor ţãrilor

aflate la limita exterioarã a Uniunii, afirmã ministrul de interne austriac”, 21

august 2000
133
frontiera esticã a 27 (30) de state. În acest sens, autoritãţile de la
Bruxelles sunt pe cale sã deblocheze 20 de milioane de euro pentru a
echipa Poliţia românã şi pentru a-i informatiza serviciile274.
Pentru ca aceste mãsuri sã nu ridice probleme în relaţia cu Moldova,
trebuie reiteratã obligativitatea prezentãrii paşapoartelor moldoveneşti la
intrarea în România (mãsura intratã în vigoare din 1 ianuarie 2001 275), dar
exceptarea de la vizã pentru cetãţenii de peste Prut, mãsurã combinatã
cu asistarea logisticã şi materialã a Ministerului de Interne al Moldovei
pentru eficientizarea combaterii traficului ilegal dinspre spaţiul fost-
sovietic.
ªi în acest domeniu o colaborare mai strânsã cu Ungaria este
binevenitã, deoarece aceastã ţarã împãrtãşeşte multe valori în comun cu
România, este singurul stat NATO vecin al nostru şi prima ţarã la
aderarea la UE. Apropierea de Ungaria va urgenta aderarea României
atât la NATO cât şi la UE, deoarece statul vecin are un interes foarte
mare sã aducã România în familia occidentalã276. În acest sens, este de
apreciat crearea batalionului comun TISA cu maghiarii, care va participa
la misiuni de menţinere a pãcii, deschiderea de noi puncte de trecere a
frontierei între cele douã state (din noiembrie vor fi inaugurate încã 3
puncte de trecere) şi cooperarea Ministerelor de Interne ale României şi
Ungariei. Referitor la acestea din urmã, ministrul Dudu Ionescu afirma cã
inspectorii generali ai Poliţiei din Ungaria şi din România au încheiat un
nou acord care se referã la cooperarea în combaterea crimei organizate şi
a infracţiunilor economice, hotãrându-se, de asemenea, şi reînnoirea
acordului din 1992 şi îmbunãtãţirea capitolului referitor la extrãdare277.

iv. În plan social, România va trebui sã continue sã consolideze acel

„model social” al convieţuirii cu minoritãţile naţionale, atu românesc
lãudat şi de cãtre Fokion Fotiadis278. Modelul respectiv este cheia
stabilitãţii în aceastã zonã a Europei şi garanteazã respectarea drepturilor
omului şi ale minoritãţilor în România. Logic, reiese cã orice forţã politicã
ar veni la putere în România trebuie sã continue sã colaboreze cu UDMR
la guvernarea ţãrii, oferind astfel şansa minoritarilor sã-şi facã auzitã
vocea şi sã-şi punã în aplicare ideile şi politicile care sã ducã la
modernizarea României. Importanţa pãstrãrii dovezii cã în România
majoritatea convieţuieşte bine cu minoritatea va putea permite
274 „România este placa turnantã a emigraţiei clandestine cãtre Europa
occidentalã”, Ziua, 24 august 2000, p. 11, reluând un articol apãrut sub
semnãtura lui Mirel Bran în Le Monde, din 23 august 2000
275 Mediafax, „Cetãţenii din Republica Moldova vor putea intra în România de la 1

ianuarie 2001 numai pe bazã de paşaport”, 5 noiembrie 2000

276 Mediafax, „Ungaria are un interes foarte mare de a ajuta România sã adere la

NATO şi la UE, afirmã ministrul ungar al justiţiei, David Ibolya”, 24 octombrie

2000
277 Mediafax, „Cooperarea Ministerelor de Interne ale Ungariei şi României este

exemplarã”, 28 septembrie 2000

278 Mediafax, „ªeful Delegaţiei Comisiei Europene în România considerã cã

politica Guvernului României faţã de minoritatea maghiarã reprezintã un model

pentru alte ţãri”, 17 octombrie 2000
134
exportarea modelului româno-maghiar şi în alte zone ale UE, care sunt
posibile focare de conflict, cum ar fi de exemplu statele baltice în ale
cãror capitale sau oraşe industriale majoritatea este reprezentatã de
etnici ruşi şi ucraineni.
Asigurarea securitãţii societale de care vorbea Buzan se poate realiza
numai prin consolidarea acelor „identitãţi naţionale colective”, în cazul
României construcţia depinzând tocmai de armonizarea identitãţilor
populaţiei majoritare cu cele minoritare. ªi acest aspect important va
continua apropierea României de Ungaria şi, deci, implicit de NATO şi de
Uniunea Europeanã.
Conform articolului 20 al Constituţiei, România a inclus în dreptul intern
reglementãri europene în domeniul drepturilor omului, semnate la nivel
executiv şi ratificate de Parlament. Printre aceste acorduri se numãrã
Convenţia europeanã a drepturilor omului şi zece din protocoalele sale,
Carta europeanã a autonomiei locale, Convenţia cadru privind protecţia
minoritãţilor naţionale, documente care considerã cã drepturile
minoritãţilor sunt un subdomeniu al drepturilor omului. Rãmân probleme
în suspensie, deoarece pentru minoritari, sintagma „stat naţional unitar”
este perceputã ca exclusivistã, pe fondul unor stereotipii negative faţã de
majoritatea românã279. Însã prioritatea pentru România şi Ungaria o
reprezintã nu problema naţionalã, ci includerea în instituţiile occidentale,
de aceea „efectul Europa” are un efect moderator280.
Problemele cele mai mari rãmân la nivel intern. Una dintre cele mai
dificile reforme prin care mai trebuie sã treacã România este cea a
mentalitãţilor. Un recent studiu elaborat de cãtre Institutul PRO pune
degetul pe ranã arãtând cã, în ceea ce priveşte existenţa unei baze
sociale net favorabilã capitalismului şi modernizãrii României pornind de
la aceste valori, societatea româneascã suferã, predominante fiind modul
de gândire şi de acţiune tipice statului patriarhal maximalist. Lucrarea
Institutului PRO aratã cã în ultimii zece ani românii au trãit împãrţiţi în
douã lumi: cea, predominantã ca numãr, a „anxioşilor, pesimiştilor şi
mizantropilor”, care s-au mulţumit cu supravieţuirea — „cultura de
supravieţuire” — şi minoritatea reprezentând „cultura de dezvoltare”,
adicã cei care au ales independenţa, schimbarea, iniţiativa privatã şi
riscul281, parametrii caracteristici statului capitalist bazat pe dezvoltarea
proprietãţii şi a afacerilor private. Studiul precizeazã cã cei mai mulţi
români trãiesc sub zodia etatismului, încrederea într-o entitate
atotştiutoare generând o stare de dependenţã şi o atitudine paternalistã.
Posesorii acestei mentalitãţi continuã sã facã statul responsabil de
îndeplinirea unor nevoi imediate, cum ar fi creşterea nivelului de trai sau
bunãstarea282. Cu un fin simţ politic, autorii studiului atrag atenţia asupra
posibilitãţii ca aceşti oameni sã fie sensibili la discursurile populiste,
279 Pentru detalii, vezi Alina Mungiu-Pippidi, Transilvania subiectivã, Humanitas,
Bucureşti, 2000.
280 Anuarul ATHENA, 1996

281 Indira Crâsnea, „Românii îşi duc viaţa într-o comunitate a supravieţuirii, cu

gândul la binefacerile societãţii de dezvoltare”, comentariu Mediafax, 5

octombrie 2000, citând studiul sociologic realizat de Institutul PRO
282 Ibidem

135
marcate de promisiuni vagi, dar generale, legate de o maximizare a
protecţiei sociale283. Cu alte cuvinte, pradã uşoarã pentru „vânãtorii” din
PRM, de exemplu. Consecinţele acestor mentalitãţi de tip etatist-învechit
se traduc prin lipsa de adaptare la schimbãri, reticenţa faţã de
comportamentul investiţional (element esenţial al economiei capitaliste)
şi inapetenţa pentru risc.
Analizând cele afirmate de studiul în cauzã descoperim însã şi unul
dintre paradoxurile care ar putea explica stagnarea României din ultimii
ani: deşi majoritatea concetãţenilor noştri sunt profund etatişti, existã,
însã, şi o mare neîncredere în instituţiile statului şi în mecanismele care,
cred ei, le pot aduce bunãstarea. Statul este ceva generic şi încrederea în
instituţii este abstractã, mai spune documentul amintit284.
Totuşi, mai existã şi cealaltã categorie, chiar dacã mai puţin
numeroasã, a celor pentru care viaţa şi aşteptãrile sunt orientate cãtre
dezvoltare. Aceasta se concretizeazã în proiecte riguroase ca soluţii şi
termene şi în creşterea autoritãţii statului ca arbitru eficient şi imparţial al
regulilor jocului social şi al protecţiei oportunitãţilor de dezvoltare. Cei
mai reprezentativi locatari ai acestei lumi sunt tinerii cu educaţie peste
medie, cu ocupaţii non-fizice, locuind în mediul urban 285. Adicã exact
promotorii unei mentalitãţi bazatã pe competiţie, pe valoare, pe risc, pe
dorinţa profundã de a moderniza aceastã ţarã. Este de datoria acestei
generaţii tinere sã convingã marea masã de necesitatea schimbãrii de
opticã, fãrã de care încercãrile de a funda o bazã solidã pentru capitalism
sunt futile în România. Aceastã elitã, formatã în mare parte în şcoli din
Occident, trebuie sã-şi facã simţitã prezenţa şi în sferele înalte ale
politicii. Noii lideri politici vor trebui sã schimbe mentalitatea învechitã şi
sã creeze acele modele comportamentale capitaliste de care este mare
nevoie. Va fi, într-adevãr, un demers foarte dificil, pentru cã politicienii
sunt tentaţi sã spunã şi sã facã ce vrea electoratul. Dar tocmai aici se va
vedea caracterul eficienţei acestui proces conducãtor al elitelor, dacã
liderii vor înţelege cã trebuie implementat un model care sã permitã
dezvoltarea capitalistã, chiar în pofida preferinţelor socialiste ale
„etatiştilor”.
Studiul Institutului PRO este foarte interesant din punctul de vedere al
integrãrii României în UE. Ceea ce este comun celor douã categorii de
români identificaţi de studiu este cã ambele privesc cu încredere
aderarea României la UE, vãzând în acest demers finalizarea reformei,
care ar aduce implicit şi o creştere a nivelului de trai. Doar cã etatiştii
greşesc profund când afirmã, conform datelor din materialul Institutului
PRO, cã aderarea la UE înseamnã pentru ei o extensie ocrotitoare şi
cosmopolitã a statului maximal286. Dimpotrivã, UE va însemna competiţie
durã pe o piaţã uriaşã a muncii, a produselor şi a serviciilor, bazatã pe
principiile capitaliste ale reuşitei şi ale iniţiativei personale.

283 Ibidem

284 Ibidem

285 Ibidem

286 Ibidem

136
 Copiii strãzii rãmân subiectul cel mai neglijat, la care România nu poate
primi încã nota de trecere. Diferitele avertismente venite de la toate
nivelurile europene nu au fost încã luate în serios în România deşi
îmbunãtãţirea sistemului de protecţie a copilului rãmâne una din cele trei
condiţii de aderare a României la structurile europene287. Este nevoie de o
schimbare fundamentalã a sistemului pentru a se pune de acord legile
româneşti cu dreptul internaţional în privinţa drepturilor copilului288.
Autoritãţile române trebuie sã înţeleagã cã, atât timp cât România nu
convinge UE cã poate sã aibã grijã de propriii copii, ea nu va putea sã
persuadeze pe nimeni cã va avea o comportare mai bunã faţã de alte
probleme, mai puţin acute.
Pentru a garanta continuarea transformãrii societãţii şi a respectãrii
drepturilor omului, România va trebui sã adopte cât mai curând Carta
europeanã a drepturilor fundamentale, elaboratã la începutul lunii
octombrie şi adoptatã la summit-ul din decembrie 2000 al UE289. Carta va
deveni un instrument de control al respectãrii drepturilor fundamentale
de cãtre instituţii şi de cãtre statele-membre atunci când se aplicã dreptul
comunitar, care este superior celui naţional 290. Pentru moment, la Nisa,
s-a hotãrât ca documentul sã nu aibã un caracter constrângãtor pentru
statele-membre291, ceea ce nu înseamnã sã Statele-membre pot ignora
acest document.
În strânsã legãturã cu securizarea frontierelor României, semnarea
unor convenţii bilaterale şi multilaterale cu ţãrile UE pentru a facilita
munca românilor în Uniune, prin contracte garantate de firme private sau
de stat, este absolut necesarã pentru a contracara posibila emigraţie în
masã din România. Aceastã mãsurã va linişti cancelariile occidentale cu
privire la situaţia românilor care cãlãtoresc, muncesc sau fac afaceri în UE
într-o mãsurã mai mare decât întãrirea controlului la frontierã. La fel,
pentru a întãri securitatea financiarã a acestor familii statul şi bãncile
româneşti trebuie sã optimizeze transferul rapid al banilor, obţinuţi prin
muncã cinstitã de cãtre lucrãtorii români din Occident, cãtre România. Un
prim pas în stabilirea acordurilor de muncã s-a fãcut prin semnarea
convenţiilor cu Israel, Germania şi Ungaria. Numai prin aceasta din urmã,
8000 de români vor putea sã munceascã în Ungaria fãrã vize şi alte taxe,
fiind rãsplãtiţi cu salarii mult mai bune decât în România292.
Sistemul sanitar al României trebuie modernizat urgent, el aflându-se,
în prezent, într-o stare deplorabilã. Situaţia actualã a sistemului sanitar ar
împiedica aderarea României la UE, dacã sãnãtatea ar fi un criteriu, a
287 L.S.,„Baroneasa de Winterbourne considerã cã în România este nevoie de o
legislaţie privind drepturile copiilor abuzaţi şi o reformã juridicã privind
adopţiile”, Adevãrul, 6 noiembrie 2000, p. 1
288 Ibidem

289 Radio România Actualitãţi, emisiunea „24 de ore”, 2 octombrie 2000, ora

22:55, în RADOR, 3 octombrie 2000, pp. 27–28

290 Ibidem

291 Mediafax, „Summit-ul de la Nisa va fi precedat de o conferinţã a

reprezentanţilor UE cu cei ai statelor candidate la aderare”, 7 decembrie 2000
292 Mediafax, „Convenţia bilateralã româno-ungarã privind încadrarea forţei de

muncã ar putea intra în vigoare la sfârşitul lunii noiembrie”, 3 noiembrie 2000

137
declarat André Ernst, reprezentantul Franţei la Conferinţa privind
problemele de sãnãtate de interes comun pentru România şi UE,
desfãşuratã la Bucureşti între 4 şi 6 octombrie 2000293. Oricum, sãnãtatea
populaţiei este un element important în ansamblul securitãţii naţionale a
unui stat. Într-adevãr, este nevoie şi de un ajutor substanţial internaţional
pentru acest domeniu, dar în primul rând, Guvernul trebuie sã acorde un
procentaj mai mare din PIB-ul pe anii viitori şi sã gestioneze mai bine
fondurile alocate dezvoltãrii sãnãtãţii.

v. În planul mediului înconjurãtor, România înregistreazã, alãturi de

problemele economice, uriaşe rãmâneri în urmã faţã de celelalte state
candidate. În acest domeniu sunt necesare atât politici şi investiţii noi, cât
şi schimbãri în optica tratãrii acestor probleme. Este imperios necesar sã
se formeze noi specialişti în domeniul mediului, cu ajutorul UE, care sã
iniţieze schimbarea mentalitãţii comuniste remanente, mentalitate care a
stat la baza managementului dezastruos al crizei de la „Aurul” Baia Mare
din primãvara acestui an, când, dupã ce a poluat douã râuri
internaţionale, România a vrut sã ascundã amploarea acestui fapt
reprobabil, nu a cerut ajutor UE, iar comunicarea cu autoritãţile maghiare
şi cu cele internaţionale din domeniu a lãsat mult de dorit. Consecinţele
accidentului ar fi putut fi reduse şi nu ar fi afectat imaginea ţãrii, dacã
autoritãţile române ar fi conştientizat importanţa ecologiei pentru
securitatea naţionalã, dacã ar fi anunţat imediat Ungaria şi forurile
internaţionale despre problemele de la „Aurul”, dacã ar fi dovedit minima
transparenţã necesarã pentru a coordona echipe internaţionale la faţa
locului şi dacã ar fi cerut de urgenţã ajutor economic pentru repararea
daunelor, elemente absolut necesare în gestionarea crizelor ecologice.
Fãrã a mai adãuga cã acest accident ar fi fost probabil evitat, dacã s-ar fi
trecut condiţii de exploatare mult mai stricte, din perspectiva ecologicã,
care sã oblige compania privatã care a cumpãrat „Aurul” sã adopte
standardele internaţionale de siguranţã în domeniu.
Rezoluţia asupra Raportului Parlamentului European cu referire la
România, din anul 2000, sublinia la punctul 4 cã forumul european
amintit „ia notã cu preocupare de situaţia din domeniul mediului
înconjurãtor, în multe zone ale României, care creeazã ameninţãri
imediate la sãnãtatea publicã” şi „cere autoritãţilor române sã aplice cele
mai stricte standarde europene în materie de mediu, atunci când va lua
în considerare redeschiderea minelor de la Baia Mare sau alte
întreprinderi similare”294.
Viitorul pare sã aducã, însã, ştiri bune în domeniu având în vedere
semnarea la Bruxelles a acordului de participare la Agenţia Europeanã a
Mediului — România urmând sã devinã membrã activã a organizaţiei din
ianuarie 2001 şi fiind obligatã sã aplice şi sã respecte standardele UE în

293 Mediafax, „Situaţia actualã a sistemului sanitar ar împiedica aderarea

României la UE, dacã sãnãtatea ar fi un criteriu, susţin experţii strãini”, 6
octombrie 2000
294 Mediafax, „Textul Rezoluţiei asupra raportului privind progresele fãcute de

România în eforturile de aderare la UE”, 5 octombrie 2000

138
materie295 — şi acordarea celor 130 de milioane de euro pentru derularea
unor proiecte de mediu în România, proiecte prin care se vor reabilita
staţii de epurare a apelor în Craiova, Iaşi şi Valea Jiului, prin cel din urmã
oferindu-se locuri de muncã pentru minerii disponibilizaţi296. Ministerul
Apelor, Pãdurilor şi Protecţiei Mediului a propus Comisiei Europene alte 5
proiecte, pentru oraşele Timişoara, Brãila, Braşov, Cluj-Napoca şi Arad în
valoare totalã de 273 de milioane de euro 297. Se pare cã cel puţin douã
dintre ele vor primi finanţare din 2002.
Nu în ultimul rând, România trebuie sã continue sprijinirea eforturilor
Comisiei Europene de convingere a bulgarilor sã opreascã centrala de la
Kozlodui, un posibil focar de dezastru ecologic. Rezolvarea poate fi
obţinutã prin dezvoltarea capacitãţilor centralei de la Cernavodã, care ar
putea asigura furnizarea energiei electrice pentru jumãtate din oraşele
Bulgariei.

C.3. Relaţia României cu Republica Moldova în vederea aderãrii

la UE

Relaţiile României cu Moldova sunt încã destul de confuze, deşi se

afirmã cã acestea sunt de o naturã „specialã”, chiar dacã nimeni nu a
definit clar acest concept298. Nici regimul Iliescu şi nici cel al lui Emil
Constantinescu nu au reuşit implementarea unor politici clare, care sã
cuprindã toate aspectele politico-militaro-economico-sociale, de apropiere
a Moldovei de România.
Una dintre cauzele principale ale confuziei în relaţia cu Moldova este şi
faptul cã România s-a orientat categoric cãtre integrarea în NATO şi în
UE, în timp ce Moldova, cu neutralitatea ei declaratã dar nerespectatã de
cãtre Rusia, nu ştie exact dacã vrea sau nu sã intre în UE: preşedintele
Moldovei spunea într-un interviu luat de Kiev Holos Ukrainy 299 cã suntem
orientaţi spre Europa... [dar]... orientarea europeanã nu înseamnã una
pro-occidentalã [??? s.n.], în timp ce toate partidele parlamentare, cu
excepţia comuniştilor (grup compact majoritar în Parlament — 40 din 101
deputaţi), au semnat pe 10 mai 2000 o Declaraţie prin care îşi exprimã
crezul cã „aderarea Moldovei la Uniunea Europeanã este un obiectiv
strategic fundamental pentru societatea noastrã”.

295 Cristian Unteanu, „Un angajament greu de onorat: România va aplica

legislaţia europeanã de mediu din 2001”, Curentul, 10 octombrie 2000, p. 1
296 Mediafax, „UE va acorda peste 130 de milioane de euro pentru derularea unor

proiecte de mediu în România”, 2 noiembrie 2000

297 Ibidem

298 Vezi Tratatul semnat între România şi Moldova pe 28 aprilie 2000, fragmente

din el fiind prezentate de presa scrisã româneascã între aprilie şi mai a.c.
Documentul numeşte relaţiile între cele douã state drept „speciale” dar nu
defineşte ce înseamnã acest lucru.
299 Svitlana Chala, „Avem atâtea în comun şi totuşi ne certãm pe un petic de 100

de metri de pãmânt”, interviu cu Petru Lucinschi, Kiev Holos Ukrainy, 11 iunie

1999, varianta electronicã, text tradus în englezã de Foreign Broadcasting
Information Service (FBIS)
139
 Între 1990 şi 2000, cele mai importante realizãri pe relaţia cu Moldova
au fost crearea Euro-regiunilor „Prutul Superior” şi „Dunãrea de Jos”
pentru cooperarea economicã transfrontalierã; semnarea Acordului
pentru combaterea crimei organizate, a terorismului şi a traficului cu
arme, stupefiante şi droguri; iar la nivel internaţional, începerea
monitorizãrii retragerii trupelor ruseşti din Transnistria. De asemenea, în
domeniul economic s-au realizat mici progrese, cum ar fi şi liberalizarea
importurilor din Moldova în România, cu condiţia ca mãrfurile sã fie
confecţionate 80% în ţara vecinã.
Autoritãţile române şi-au exprimat clar, în ultimii doi ani, dorinţa de a
ajuta Moldova sã se integreze împreunã cu România în UE: fostul ministru
secretar de stat în MAE, Rãzvan Mihai Ungureanu, incluzându-i implicit pe
conaţionalii din Moldova, a afirmat chiar cã nu mergem în UE fãrã fraţii
noştri atât din Ucraina cât şi din Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia şi
Macedonia300. Mai mult decât atât, specialişti din România şi din Republica
Moldova lucreazã la elaborarea unui program comun de integrare
europeanã, care sã permitã integrarea simultanã a celor douã ţãri în
UE301. Strategia comunã este elaboratã, pentru moment, la nivel ştiinţific,
urmând sã fie expusã examinãrii politice de cãtre guvernele şi
parlamentele celor douã ţãri302.
În acest sens a fost elaborat şi Tratatul cu Moldova, de altfel un cadru
destul de bun, cu condiţia ca semnarea lui sã fie urmatã de acorduri
separate privind protecţia frontierelor, situaţia cetãţeniei române pentru
moldoveni şi situaţia despãgubirilor pentru basarabenii refugiaţi în
România, care şi-au pierdut proprietãţile din Republica Moldova actualã.
Dar pentru toate acestea trebuie sã fim siguri cã moldovenii îşi doresc
şi ei integrarea în Uniune. Exprimarea parlamentarilor trebuie susţinutã şi
de embrionul societãţii civile care se dezvoltã acum în Moldova. Dacã se
va pune vreodatã problema unificãrii cu România, primul pas îl poate face
numai Moldova. România poate sã influenţeze aceastã cale,
demonstrându-le moldovenilor cã progresul şi dezvoltarea rezultã din
apartenenţa la un sistem capitalist, reprezentat de lãrgirea UE, ale cãrui
valori pot fi cel mai bine apãrate numai prin intermediul unui Braţ Armat
European în colaborare cu NATO. Iar dezvoltarea economicã nu poate fi
alimentatã decât prin importul de tehnologie occidentalã şi accesul pe
aceastã piaţã pentru a valorifica resursele existente.
Din punct de vedere politic, România trebuie sã susţinã dezvoltarea
democraţiei în Moldova, orientarea acestei republici cãtre UE şi NATO şi
respectarea drepturilor minoritãţilor existente în fosta provincie
româneascã. Deşi are puţine argumente solide, România va trebui sã
convingã partenerii occidentali cã graniţa de est a UE, care trebuie
securizatã, este cea de pe Nistru şi nu cea de pe Prut, reglementând şi
regimul cetãţeniei române pentru moldoveni. În cadrul OSCE, cu atât mai
mult cu cât are şi preşedinţia organizaţiei şi pe cea a Adunãrii
300 „Nu mergem în UE fãrã fraţii noştri din Ucraina”, interviu cu R.M. Ungureanu,
Formula As, nr. 406 din martie 2000, p. 3
301 Mediafax, „Mircea Ciumara a discutat cu oficialii de la Chişinãu problema

achitãrii datoriei Moldovei cãtre România”, 30 septembrie 2000

302 Ibidem

140
Parlamentare, România trebuie sã promoveze în 2001 o politicã activã
pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate de Rusia în ceea ce priveşte
retragerea trupelor şi a armamentului din Transnistria. În pregãtirea
posibilei unificãri româno-moldovene, partea românã trebuie sã asigure
atât Ucraina cât şi Rusia (de exemplu în Tratatul româno-rus) cã puterea
ei teritorialã şi politicã crescutã nu trebuie sã fie privitã cu îngrijorare de
cãtre aceste douã ţãri, deoarece nu este îndreptatã împotriva lor.
Cât priveşte segmentul economic, firmele private mixte sunt cheia
colaborãrii cu Moldova, înlocuind „podul de flori” cu unul de beton, pe ale
cãrui şase benzi sã se desfãşoare un comerţ variat. În cadrul unei întâlniri
dintre Rãzvan Ungureanu şi omologul sãu moldovean Iurie Leanca s-au
discutat posibilitãţile de finanţare a reconstrucţiei podului dintre Lipcani şi
Rãdãuţi Prut şi a construirii unor reţele electrice în regiunea Fãlciu–
Cantemir, pentru a putea exporta mai multã energie electricã din
România în Moldova303. Apoi, România poate folosi experienţa de muncã
şi lingvisticã a moldovenilor pentru a recuceri pieţele ex-sovietice.
Exporturile de energie şi combustibili cãtre Moldova trebuie sã creascã,
obţinându-se în schimbul lor acţiuni în majoritatea companiilor omoloage
din Moldova, care au mai rãmas în proprietatea statului, reducând treptat
dependenţa de resurse a Moldovei faţã de spaţiul fost sovietic. Soluţia
pentru un viitor comun ar fi înfiinţarea unei Uniuni Vamale între cele douã
ţãri, creând o piaţã unicã înaintea aderãrii României la UE.
Cu privire la relaţiile militare, pe de o parte trebuie sporit numãrul
ofiţerilor moldoveni veniţi la cursuri în România, iar pe de altã parte
trebuie pus în aplicare Acordul de colaborare semnat între şefii Statelor-
Majore Generale ale celor douã ţãri, acord care faciliteazã asistenţa
oferitã de cãtre partea românã pãrţii moldovene. Declaraţia generalului
Chelaru, fost şef al Statului-Major General al Armatei române, cu privire la
colaborarea militarã, a fixat, în premierã, un concept deopotrivã
important şi ambiţios, dar pe care generalul nu l-a explicat: Ne gândim
împreunã sã proiectãm o pregãtire a forţelor, concept al spaţiului
comun de securitate, având vocile armonizate pentru soluţiile de
pacificare304. Acest spaţiu comun de securitate ar trebui fundamentat de
norme juridice clare, derivate dintr-o integrare politicã şi economicã,
altfel el rãmâne doar o vorbã în vânt.
În domeniul social, sporirea numãrului de burse pentru studenţi, dar cu
asigurarea mãsurilor economico-sociale pentru a permite rapida
reabsorbţie în oraşele moldovene de baştinã, şi coagularea legãturilor
între ONG-urile româneşti şi moldoveneşti vor fi placa turnantã a
colaborãrii culturale. Colaborãrile în domeniul audio-vizual şi al
comunicãrii de masã trebuie dezvoltate, promovându-se în principal
iniţiativele particulare în domeniu, contrabalansând astfel monopolul pe
care media ruseşti îl au asupra pieţei moldovene.

303 Ligia Vasilescu, „Cheia soluţionãrii problemei transnistrene se aflã la

Chişinãu”, Jurnalul, 13 octombrie 2000, p. 13
304 Ibidem

141
 D. Concluzii

Procesele lãrgirii şi consolidãrii securitãţii UE, pe care am încercat sã le

definim în acest studiu, sunt într-o continuã schimbare, dinamismul lor
demonstrând cã o varietate de scenarii pot fi plauzibile pentru urmãtorii
30 de ani. Din perspectiva teoreticã a relaţiilor internaţionale, suntem de
pãrere cã sinteza neorealism–neoliberalism poate explica cel mai bine
viitorul securitãţii UE, care se va baza mai degrabã pe o integrare de tip
interguvernamental, decât pe un proiect precum Statele Unite ale
Europei. Dacã, totuşi, Europa va decide sã meargã pe acest drum al
superstatului, este necesarã o aducere treptatã a problemei pe agendã,
politizând deliberat subiectele implicate la nivel supranaţional şi creând
aşteptãri ale cetãţenilor faţã de un set clar al reglementãrilor ce privesc
cetãţenia, reprezentarea şi luarea deciziilor în Europa.
Deşi aşteptãrile privind rezultatele conferinţei de la Nisa au fost destul
de mari, liderii europeni au ieşit cu puţine satisfacţii în urma procesului
de negociere. Reponderarea voturilor în Consiliu şi în Parlament,
schiţarea viitoarei compoziţii a Comisiei, cu o schimbare în 2010,
adoptarea Cartei drepturilor fundamentale şi mãrirea categoriei cu
domeniile care se vor adopta prin majoritate calificatã sunt micile
realizãri ale summit-ului. Dar cel mai negociat Tratat european de pânã
acum (cel de la Nisa) nu pare a fi primit cu bine în Parlamentul European,
mai ales de cãtre creştin-democraţi305. Testul din Parlamentul European
va fi foarte important pentru viitorul acestui Tratat, document care
trebuie apoi ratificat de cãtre toate statele-membre ale UE.
UE va trebui sã menţinã legãtura transatlanticã printr-o reîmpãrţire cu
americanii a sarcinilor care ţin de hard <––> soft security, deoarece
principiile şi valorile comune rãmân puternice, iar interesele celor douã
continente nu sunt divergente. Pãstrarea legãturii este şi în interesul
noilor state-membre ale NATO şi a viitoarelor membre ale UE.
Cu privire la dezvoltarea legãturilor UE cu CSI, putem sã ne imaginãm
relaţii ca de la organizaţie la organizaţie, având în vedere coagularea
statelor, la est de Polonia şi de Moldova, în jurul Rusiei, în dorinţa de a
crea o Uniune proprie.
România şi-a dovedit, cu precãdere dupã 1996, calitatea de aliat al
NATO şi al UE şi capacitatea de furnizor de securitate în regiune prin
politicile trilaterale şi de colaborare cu vecinii. Este foarte important sã se
dezvolte acest caracter activ al politicii româneşti în materie, pentru a
demonstra utilitatea unui aliat în aceastã regiune.
Pentru o participare cât mai activã la PESC, este necesar sã creãm o
realã dezvoltare economicã durabilã, pentru a permite financiar acest
demers. Din perspectiva consolidãrii celor trei componente ale statului,
trebuie sã schimbãm Constituţia şi celelalte legi ale sistemului securitãţii
naţionale şi sã clarificãm aspectele ce ţin de teritorialitate vizavi de
relaţia cu Moldova.

305 Gabriela
Manea, „Bãtãlia liderilor UE continuã: Tratatul de la Nisa — contestat
în Parlamentul European”, Cotidianul, 13 decembrie 2000, p. 10
142
 În plan militar, atenţia trebuie îndreptatã spre ofertele concrete de
colaborare cu viitoarea forţã armatã a UE, pe care România trebuie sã le
prezinte partenerilor cât mai curând.
Din punctul de vedere al componentei societale, consolidarea
„modelului social” de convieţuire cu minoritãţile este necesarã pentru a
putea exporta acest concept atât în statele baltice cât şi, de exemplu, în
Ucraina.
Cu cât România va realiza mai repede cã securitatea mediului
înconjurãtor priveşte pãstrarea la nivel local a biosferei planetare — ca
suport esenţial al elementului de care depind toate celelalte activitãţi
umane —, cu atât riscurile acestui sector vor fi mai reduse.
Dacã Moldova o doreşte, România trebuie sã facã paşi concreţi pentru
a realiza integrarea simultanã a celor douã state în Uniunea Europeanã
prin crearea unei interdependenţe la toate nivelurile.
Prin demersul nostru am dorit sã atragem atenţia autoritãţilor române
asupra importanţei pe care o are capitolul PESC, din procesul de
negociere cu UE, tocmai prin faptul cã — aşa cum aratã specialiştii,
referindu-se la multitudinea componentelor securitãţii — el va avea
implicaţii dintre cele mai profunde în aproape toate sectoarele societãţii
româneşti.

Bibliografie

Allcock John B., Guy Arnold et al., Border and Territorial Disputes, 3ed.,
Longman, London, 1992
Alexandrescu Vasile, Maria Georgescu et al., Apãrarea naţionalã şi
parlamentul României, vol. 2, Institutul de Istorie şi Teorie Militarã,
Bucureşti, 1994
Andreescu Gabriel, Valentin Stan şi Renate Weber, Study on the
Conception of Democratic Alliance of Hungarians in România on the
Rights of National Minorities. A Critical Analysis of the DAHR Documents,
The Centre for Human Rights — APADOR–CH, Bucureşti, 1994
Brzezinski Zbigniew, „Comment l'Amerique doit vivre avec la nouvelle
Europe”, pp. 485–497, în Commentaire, vol. 23, nr. 91, toamna anului
2000
Brzezinsky Zbigniew, „War and Foreign Policy, American Style”,
pp. 172–178, în Journal of Democracy, vol. 11, nr. 1, ianuarie 2000
Buzan Barry, „People, States and Fear. The National Security Problem”,
în International Relations, 1983, London Weatsheaf Books Ltd., UK
Buzan Barry, „People, States and Fear: An Agenda for International
Security Studies”, în The Post Cold War Era, 1991, a doua ediţie Boulder:
Lynne Reiner; Hemel Hempstead: Harvesters Weatsheaf, Marea Britanie
Buzan Barry, Weaver Ole şi de Wilde Jaap, Security. A New Framework
for Analysis, 1998, London, Lynne Reiner Publishers Inc., Marea Britanie
Bârsan Victor, Sabina Fati et al., De la post-comunism la pre-tranziţie,
editura Pythagora, Bucureşti 1997
Constantin Valentin, Documente de bazã ale Comunitãţii şi Uniunii
Europene, 1999, Iaşi, Ed. Polirom, România

143
 Cottey Andrew, „Central Europe Transformed: Security and
Cooperation on NATO's New Frontier”, în Contemporary Security Policy,
august 1999, vol. 20, nr. 2
Deletant Dennis şi Maurice Pearton, Romania observed, Editura
Enciclopedicã, Bucureşti, 1998
Deutsch Karl W., Political Community and the North Atlantic Area,
1957, Princeton: Princeton University Press, USA
Diaconescu Gheorghe et al., Controlul democratic asupra armatei în
România, Ed. Enciclopedicã, Bucureşti, 1996
Enache Marian şi Cimpoieşu Dorin, Misiune diplomaticã în Republica
Moldova, 2000, Ed. Polirom, Iaşi
Eyal Jonathan, „Vicious Circles: Security in the Balkans, România: When
Comunism gives way to Communism”, Whitehall Paper Series, Royal
United Services Institute for Defense Studies, 1992
Haas Ernst, The Uniting of Europe, 1958, Marea Britanie
Heuser Beatrice, Transatlantic Relations. Sharing Ideals and Costs,
1996, Londra, Royal Institute of International Affairs, Chatham House
Holmes Martin (Coord.), Review of Parliamentary Oversight of the
Romanian Ministry of National Defence and the Democratic Control of its
Armed Forces, Bucureşti, februarie 1997
Hughes Kirsty, Heather Grabbe, The 1996 Intergovernmental
Conference, briefing paper RIIA, nr. 29, martie 1996, Londra
Ioffe Iosef, „Rethinking the Nation-State. The Many Meanings of
Sovereignty”, în Foreign Affairs, vol. 78, nr. 6, noiembrie–decembrie 1999
Khazanov Anatoly M., After the USSR: Ethnicity, Nationalism and
Politics in the Commonwealth of Independent States, The University of
Wisconsin Press, 1995
Linz, Juan J. şi Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and
Consolidation. Southern Europe, South America, and Post-Communist
Europe, The Johns Hopkins University Press, 1996
Mãtieş Mihai, „Noile politici de securitate ale statelor occidentale în
secolul XXI”, în Securitate naţionalã, politicã de apãrare şi istorie militarã
în România la sfârşit de mileniu, Institutul pentru Studii Politice de
Apãrare şi Istorie Militarã, Bucureşti, 2000
Ministerul Apãrãrii Naţionale, Strategia Militarã a României. Securitate
militarã prin: capacitate defensivã credibilã, restructurare şi modernizare,
parteneriat operaţional intensificat, integrare gradualã, 2000, Ed. Militarã,
Bucureşti
Ministerul de Externe al Marii Britanii (FCO), Joint Declaration Issued at
the British-French Summit, Saint-Malo, France, 3–4 December 1998, din
pagina de Internet a Ministerului, www.fco.gov.uk/news/newstext.asp?
1795, tipãrit la 17 februarie 2000
Moreau Defarges Philippe, „Union Europeene: l'elargissement a
reculons”, în Defense Nationale, noiembrie 1999, pp. 54–60
Nãstase Dorina, „Institutional Choice and Bureaucratic Inertia in
Transition: the US National Security Council as an Institutional Model for
the Romanian Supreme Council for National Defence?”, Central European
Issues, Bucureşti, 2000

144
 Nye Joseph, „The US and Europe: continental drift?”, în International
Affairs, vol. 76, nr. 1, ianuarie 2000, pp. 51–59
Phinnemore David, Fears and Frustration in Romania's Quest for EU
Membership, aprilie 2000, prezentare la Universitatea Central-Europeanã
din Budapesta, manuscris
Pippidi-Mungiu Alina, Transilvania subiectivã, Humanitas, Bucureşti,
2000
Preşedinţia României, Strategia de Securitate Naţionalã a României:
stabilitate democraticã, dezvoltare economicã durabilã şi integrare
euroatlanticã, text aprobat în CSAT pe 18 iunie 1999, Bucureşti, tipar
MAPN
Schimitter Phillipe C., „Federalism and the Euro-polity”, în Journal of
Democracy, vol. 11, nr. 1, ianuarie 2000, pp. 40–47
Stan Valentin, România şi eşecul campaniei pentru vest, Editura
Universitãţii Bucureşti, 1999
The Economist, „Enlarging the European Union. A New Pace?”, articol
publicat pe 2 octombrie 1999, pp. 32–33
The Economist, „A Survey of Europe. A Work in Progress”, supliment
editat pe 23 octombrie 1999.
The Economist, „Europe After Communism. Ten Years Since the Wall
Fell”, articol publicat pe 6 noiembrie 1999, pp. 21–24
The Economist, „The Union's Tricky Treaty”, articol publicat pe 13
noiembrie 1999, pp. 31–32
Wallace Helen şi Wallace William, Policy Making in the European Union,
ediţia a 4-a, 2000, Oxford University Press, Marea Britanie
Wohlfeld Monica, The Effects of Enlargement on Bilateral Relations in
Central and Eastern Europe, Institutul pentru Studii de Securitate al UEO,
iunie 1997, Paris, disponibil şi pe Internet la
www.weu.int/institute/chaillot/chai26e.ht, tipãrit pe 18 noiembrie 1999
Zorgbibe Charles, Pour un concept européen de „prévention et
stabilisation”, 2000, Paris, manuscris

ªtirile şi comentariile agenţiei MEDIAFAX între lunile iunie şi noiembrie

2000

ªtirile şi comentariile agenţiei de presã RADOR între lunile septembrie

şi noiembrie 2000

Colecţia revistei The Economist între lunile iulie şi noiembrie 2000

Colecţia electronicã a cotidianului Daily Telegraph, octombrie 1999–

octombrie 2000, pe tema UE–NATO–apãrare europeanã

Colecţiile cotidienelor Adevãrul, Azi, Cotidianul, Cronica Românã,

Curentul, Jurnalul naţional, România liberã şi Ziua între lunile august şi
noiembrie 2000

Seminarul „Sisteme de securitate naţionalã”, partea a II-a — „Instituţii

de promovare a securitãţii naţionale”, Sinaia, 26–28 martie 1998
145
 Legi:

„Lege privind siguranţa naţionalã a României”, MO, nr. 163, partea I,

iulie 1991
„Lege privind funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe”, MO,
partea I, nr. 7, 12 ianuarie 1998
„Lege privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului
Suprem de Apãrare a Ţãrii”, MO, partea I, nr. 142, 1990
„Lege privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de
Informaţii”, MO, partea I, nr. 33, 3 martie 1992

146