Omul, cea mai de seamă dintre creaturile pământeşti, coroană, inel şi preot al

creaţiei, a primit de la Dumnezeu cel mai de preţ dar: viaţa. Făcut după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27), omul este o fiinţă comunitară, trăind în
familie după modelul comuniunii de iubire al Sfintei Treimi, devenind „împreună
lucrător cu Dumnezeu” (I Corinteni 3, 9), în perpetuarea vieţii pe pământ (Facere 1,
28).

I. AVORTUL

Ce este avortul ştim cu toţii: întreruperea voită, la cerere, a unei sarcini

nedorite.
Aici nu ne vom referi la avorturile spontane, produse fără voia mamei, din
motive medicale, ci doar la cele efectuate în deplină cunoştinţă de cauză.
Strădania noastră este motivată de dorinţa de a vă împărtăşi din experienţa
acumulată în cadrul spitalelor de ginecologie, şi de a vă ajuta să evitaţi o suferinţă
care poate lăsa cicatrici adânci atât în sufletele cât şi în trupurile voastre tinere.
Zilnic se efectuează avorturi în spitalele de ginecologie dar şi în cabinetele
particulare şi ne este dat să vedem destul de des cazuri în care fete tinere, datorită unei
hotărâri luate în mod pripit, ajung în imposibilitatea de a mai deveni vreodată mame.
Astfel ele riscă să-şi pericliteze viitorul, o familie, o căsnicie fericită.

A. Din punct de vedere medical avortul este o intervenţie chirurgicală, deci o

operaţie, dar nu este una obişnuită, pe „câmp deschis” ci este o operaţie oarbă, bazată
pe o tehnică specială. Tocmai din acest motiv, anume că medicul nu vede şi nu poate
urmări cu ochii ceea ce efectuează cu mâna, se pot întâmpla incidente, adică există
pericolul perforării uterului cu aparatura folosită, sau pot rămâne resturi, atât
placentare cât şi ale produsului de concepţie, în uter, care provoacă nu rareori infecţii
uterine şi duc apoi la cicatrici şi sterilitate (adică imposibilitatea de a mai menţine o
viitoare sarcină). Dar cel mai mare pericol este ruptura uterină, urmată de o hemoragie
masivă, care duce deseori la şoc hemoragic şi uneori chiar la moartea mamei.
Din experienţa îndelungată a medicilor dar şi a preoţilor precum şi din
relatările făcute de mame care au avortat, putem înfăţişa aici multele consecinţe
nefaste asupra psihicului. Sindromul post avort cuprinde toate aceste simptome care
apar după avort, iar aici vom enumera câteva:
- tulburări de somn;
- tulburări în alimentaţie;
- tulburări afective;
- depresie;
- gânduri de sinucidere izvorâte din tristeţe, lipsă de speranţă, inutilitate;
- destrămarea relaţiilor interpersonale;
- sindromul „aniversării”;
- psihoze de scurtă durată;
- sentimentul de vinovăţie;
- sentimentul de nelinişte, se retrage frecvent în consumul de alcool sau/şi
droguri;
- retrăirea avortului etc.1

Doctorul Antun Lisec din Croaţia relatează despre consecinţele avorturilor

asupra mamei, familiei, societăţii şi a personalului medical. Iată aşadar descrierea
1
Proiect Pro Vita, nr. 9-10, aprilie 2003.

1
concisă pe care o face doctorul Lisec, arătându-ne care sunt urmările întreruperii vieţii
unui copil nenăscut:
1. Pierderea copilului. Fiecare copil este mai preţios decât orice bogăţie
materială din lumea aceasta.
2. Urmările fizice asupra mamei (din care unele pot provoca moartea):
- leziunea colului uterin, perforaţia uterului, hemoragii, lezarea intestinelor
sau a altor organe abdominale ale mamei, inflamaţia uterului, a trompelor, a
pelvisului şi a întregii cavităţi abdominale, starea septică („otrăvirea
sângelui”), tromboembolie (cheaguri de sânge care blochează vasele
sanguine);
- obturarea trompelor uterine, sterilitate, hemoragii uterine neregulate,
endometrioză, creşterea frecvenţei sarcinilor extrauterine, cicatrici şi
îngustarea colului uterin, creşterea frecvenţei avorturilor „spontane”,
predispoziţie la naşteri premature, prelungirea naşterii, dereglări în perioada a
treia a naşterii, atonia uterului, izoimunizare, insuficienţa placentei.
3. Urmările psihice. Depresii, sentiment de vinovăţie, tristeţe, insomnii şi
visuri grele, atacuri de anxietate, frustraţie, pierderea respectului faţă de sine,
distrugerea psihicului propriu, apariţia răcelii emoţionale şi a pesimismului, pierderea
motivaţiei, dereglări sexuale. Pot apare şi dereglări comunicaţionale cu alţi oameni
precum şi cu partenerul de căsătorie şi cu copiii deja născuţi. Câteodată apar şi reacţii
psihotice acute, reacţii schizofrenice, psihoză afectivă, depresie, pierderea memoriei,
dificultăţi de concentrare, pierderea interesului pentru activităţile desfăşurate,
predispoziţie pentru bolile de dependenţă, schimbări dramatice ale persoanei,
predispoziţie pentru plâns. Dacă şi tatăl a participat la omorârea copilului, aceste
urmări apar şi la el.
4. Urmări asupra familiei. Datorită urmărilor fizice sau psihice care apar la
părinţi, apar evident dereglări ale relaţiilor dintre membrii familiei. Pierderea
motivaţiei, „răceala” emoţională, dezamăgirile şi alte stări nevrotice sau psihotice
cauzate de omor, simt şi copiii născuţi.
5. Urmări asupra societăţii. Societatea ar fi mult mai fericită dacă membrii ei
nu ar fi răniţi de traumatismul uciderii copiilor nenăscuţi. Orice boală fizică sau
psihică a indivizilor se reflectă asupra întregii societăţi. În afară de aceasta, uciderea
copiilor nenăscuţi a dus la o scădere dramatică a natalităţii. Care poate fi viitorul
pentru cei care renunţă la copii?
6. Urmările întreruperii vieţii copilului nenăscut asupra celor care au
participat la îndeplinirea acestui act. Persoanele care au făcut această crimă, cum ar fi
unii doctori, surori medicale sau farmacişti, sunt afectaţi de tulburările psihice deja
enumerate. Toate acestea se răsfrâng negativ şi asupra familiilor lor, după cum
recunosc ei înşişi.
7. Întreruperea vieţii unui copil nenăscut vine în contradicţie cu normele
etice. Porunca lui Dumnezeu este: „Să nu ucizi!”. Această poruncă este întipărită în
însăşi conştiinţa omului. Fiecare medic, înainte de a primi în mână diploma, a depus
un jurământ public. Formularea de la Geneva a jurământului lui Hipocrate conţine
următoarea expresie: „Voi respecta în mod absolut viaţa umană încă din momentul
concepţiei sale… declar aceasta liber şi în deplină cunoştinţă de cauză, făcând apel la
onoarea mea!”2

O altă faţă mai puţin cunoscută a avortului este o nouă metodă folosită de către
medicii ginecologi numită fertilizare in vitro (deşi pare paradoxal această metodă
2
Ibidem.

2
implică pe lângă fertilizare şi avortul). Această metodă a avut primul ei „succes” în
anul 1978 la naşterea primului copil „născut în eprubetă”. Ce se întâmplă de fapt?
Ovulele recoltate de la o mamă sterilă sunt introduse într-un mediu chimic fertil (cu
plasmă din cordonul ombilical). Fertilizarea lor se face cu spermatozoizi recoltaţi de
la soţ sau de la un donator sau cu spermă congelată. Embrionii rezultaţi se aspiră cu
un tub şi sunt transferaţi în cavitatea uterină a mamei purtătoare. O statistică realizată
într-o astfel de clinică, arată că din 118 sarcini chimic detectabile, doar 22,5% din
sarcini au fost purtate până la termen. La mai mult de jumătate din paciente apar în
primele 3 luni sângerări care de fapt sunt embrionii eliminaţi, deci avorturi. Proporţia
de sarcini multiple creşte odată cu numărul embrionilor transferaţi, fiind în medie de
12%. Sarcinile extrauterine sunt în medie de 11%. S-a constatat, de asemenea, o
frecvenţă crescută a hipertensiunii arteriale asociată acestor sarcini. Această metodă
poate genera şi boli grave la mame acceptoare (recent au fost comunicate 3 cazuri de
SIDA în Australia).
În concluzie, fertilizarea in vitro nu poate fi moral acceptată dacă ea creează
„extra-embrioni” care sunt distruşi sau folosiţi pentru experimente medicale ori
exploataţi comercial. Aceasta se datorează faptului că viaţa umană există din
momentul concepţiei. Întrucât orice embrion posedă toate calităţile necesare pentru a
deveni o fiinţă umană adultă, nu există nici un moment după zămislire în care
embrionul poate fi considerat subiect pentru experimente sau alte proceduri care nu
sunt permise în cazul unui copil născut.3

B. Din punct de vedere religios sindromul post avort reprezintă acea mustrare
a conştiinţei, datorită păcatului săvârşit. Vindecarea rănilor produse de acest mare
păcat necesită pocăinţă, nerepetarea greşelii, iar apoi iertare prin Sfânta Taină a
Spovedaniei şi Împărtăşaniei.
Avortul nu este altceva decât o crimă, adică uciderea unui suflet nevinovat
care nu se poate apăra singur şi care, din păcate, nu este apărat nici de legile statului.
Gândiţi-vă că noi toţi am avut acest drept de a ne naşte, mamele noastre ni l-au
dat. La rândul nostru şi noi suntem obligaţi să dăm acest drept copiilor noştri şi pentru
nici un motiv din această lume nu suntem îndreptăţiţi să ucidem un copil pe care l-am
conceput.
Veţi spune poate că acest copil nu este încă format. Să ştiţi că nu este adevărat,
deoarece din momentul fecundării, adică a unirii ovulului cu spermatozoidul, zigotul,
adică embrionul este deja format şi însufleţit. Desigur, după cum afirmă Biserica,
această însufleţire este o taină pe care numai Dumnezeu o ştie, dar argumentele le
găsim şi ni le arată Biserica în Vechiul şi Noul Testament din Sfânta Scriptură, dar le
găsim şi în scrierile Sfinţilor Părinţi. Iată câteva dintre ele: în primul rând este porunca
dată de Dumnezeu tuturor creştinilor: „Să nu ucizi!” Nu ni se dă nici un motiv să
credem că pot exista circumstanţe atenuante. Biserica spune clar că avortul este o
crimă, deci un păcat de moarte: „Avem om din clipa zămislirii! Şi prin urmare avem
ucidere de om oricând s-ar face avortul” (Fericitul Epifanie Teodoropulos, Familiei
ortodoxe – cu smerită dragoste).
Canonul 2 al Sfântului Vasile cel Mare, validat de Sinodul VI ecumenic şi în
care se exprimă oficial şi autentic gândirea Bisericii, spune: „Cine îşi strică fătul prin
meşteşugire suferă pedeapsa uciderii”, la fel şi canonul 8 al Marelui Vasile şi 91 al
Sinodului V ecumenic privesc avortul ca pe un caz de faptă voită şi intenţionată şi de
aceea fixează ca pedeapsă pentru făptaşi şi complici, pedeapsa cuvenită uciderii
(idem).
3
Dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2001, p. 223

3
 Regretatul Părinte Ilie Cleopa, fost vieţuitor în Mănăstirea Sihăstria, ne spune:
«Toate păcatele sunt păcate, dar pruncuciderea (avortul) este mai mare decât
toate. O femeie care a făcut un singur avort, este oprită de la Sfânta Împărtăşanie 20
de ani. Este ucidere de om.
Să nu-mi spui mie, cum venise o femeie: „Da, părinte, dar era numai de o
lună”. O lună? Auzi ce spun Sfinţii Părinţi? „Precum când tună şi fulgeră odată ai
văzut lumina fulgerului, odată auzi tunetul aşa este şi zămislirea pruncului”. Dacă
Dumnezeu vrea atunci să zămislească un copil, în aceeaşi clipă se zămisleşte şi trupul
şi sufletul. În aceeaşi clipă. Şi dacă după împreunare ai încercat să împiedici naşterea
şi să faci vreun avort, şi după un ceas după ce te-ai împreunat, ucigaş de om eşti.
Ori ucizi omul de 30 de ani, ori îl ucizi la un ceas după ce s-a zămislit, tot
ucidere este, pentru că stai împotriva lui Dumnezeu, a Creatorului, care a scris la
început, aţi văzut ce spune Scriptura: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l
stăpâniţi.
Dumnezeu Atotcreatorul creează, cum zice proorocul: „Eu creez duhul omului
în pântecele maicii lui”. Şi de aceea e o urgie mare pe poporul nostru român şi pe alte
popoare; în Franţa, în Germania, în Anglia şi în America mai tare se practică
avorturile, mai mare urgie, şi de aceea focul acesta când începe va arde fără cruţare
toate popoarele lumii» (Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. 11, 2001, p. 66).
În cartea Darul sacru al vieţii, scrisă de preotul ortodox doctor Pr. John Breck
se pot găsi multe argumente împotriva avortului.
Este cunoscut că Biserica Ortodoxă sărbătoreşte zămislirea unor Sfinţi: Sfântul
Ioan Botezătorul (25 septembrie), a Maicii Domnului (9 decembrie) şi a Însuşi
Mântuitorului (25 martie).
Ce spune Biserica Catolică în legătură cu avortul? Opiniile legate de avort ale
doctorului Antun Lisec din Croaţia, care este atât de cunoscut în ţara noastră datorită
cursurilor pe care le-a ţinut la U.B.B. Cluj-Napoca, exprimă atitudinea fermă a
Bisericii Catolice împotriva avortului, a contracepţiei, a sterilizării, inclusiv împotriva
fertilizării in vitro. Aşadar şi Biserica Catolică condamnă cu vehemenţă avortul, chiar
dacă acesta se face încă din momentul zămislirii.
Iată câteva argumente care arată adevărata faţă a avortului, care nu mai trebuie
considerat o „rezolvare comodă” a unei sarcini nedorite.
Trebuie să aveţi tăria să spuneţi un nu hotărât oricărei persoane care încearcă
să vă convingă că avortul este un lucru banal, o simplă operaţia care trece şi nu lasă
nici o amprentă în conştiinţa voastră!

C. Date statistice. Mortalitate prin avort. Număr de avorturi efectuate în ţara

noastră în diferite perioade.
- mortalitatea prin avort: în România în 20 de ani, când avortul nu era
legalizat, analiza dinamicii mortalităţii prin avort, arată o creştere marcată, cu un ritm
mediu anual de 2,7 la mie în aproape 30 de ani (1960-1989); mortalitatea prin avort a
crescut de la 0, 17 la mie (în anul 1965) la 1,50 (în 1989) (Prof. Dr. Vasile Luca şi
Dimitrie Nanu, Anticoncepţie. Anticoncepţionale, p. 66)
- numărul de avorturi din ţara noastră efectuate în perioada 1989-2000, deci
după legalizarea avortului sunt în număr 11.000.000. Numai în anul 1990 s-au
efectuat un milion de avorturi în România. La nivelul judeţului Cluj, după statisticile
din 1997 s-au efectuat 3221 de avorturi.
- în Clinica de Obstetrică-Ginecologie II Cluj, se efectuează în medie 4-5
avorturi pe zi (statistică rezultată în urma consilierilor făcute de noi în perioada 15
iulie – 1 octombrie).

4
 - în cadrul consilierilor făcute de noi în Clinica de Obstetrică-Ginecologie I
Cluj (1 octombrie 2001 – 1 martie 2002), am constatat că se efectuează în medie 8
avorturi pe zi, ceea ce înseamnă aproximativ 2000 pe an. De aici rezultă că numărul
avorturilor a crescut vertiginos iar din statistica făcută de noi, un procent de 15%
sunt eleve şi studente!!!
Pe plan mondial, România continuă să fie în frunte în ceea ce priveşte
avorturile, înregistrându-se o rată de 3 avorturi la fiecare naştere vie.4

II. Ortodoxia şi avortul

Avortul: poziţia Bisericii

Fiecare fiinţă umană fiind creată de către Dumnezeu, poartă chipul lui
Dumnezeu şi primeşte darul vieţii pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi a se bucura de
comuniunea veşnică cu El. Învăţătura creştină insistă, aşadar, asupra sfinţeniei vieţii
omeneşti din momentul concepţiei.
În cadrul dezbaterii asupra avortului se ridică următoarea întrebare : care
anume este momentul începutului vieţii? Când începe viaţa umană? Aceasta este o
întrebare crucială, întrucât în societatea americană luarea voită a vieţii omeneşti încă
este considerată drept crimă. Cei care promovează avortul la cerere (“pro-alegerea”)
nu sunt, în mod raţional, “pro-crimă”, adică pentru crimă. Mai degrabă ei neagă faptul
că fetusul este cu adevărat om.
Biserica Ortodoxă a învăţat întotdeauna că viaţa umană începe la concepţie,
când un spermatozoid se contopeşte cu un ovul pentru a produce o fiinţă vie, unică din
punct de vedere genetic. Acuzând avortul încă din secolul IV, Sfântul Vasile cel Mare
spunea: “Cea care cu bună ştiinţă distruge fetusul, va fi pedepsită pentru crimă … şi
la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format şi neformat” (Canoanele 2 şi
8). Consensul patristic susţine că sufletul e creat la concepţie. Noi exprimăm acest
adevăr în chip liturgic, sărbătorind zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul (24
septembrie), cea a Maicii Domnului (8 decembrie) şi a Mântuitorului însuşi
(Bunavestire, 25 martie). Ortodoxia conchide, aşadar, că avortul făcut în orice
moment al sarcinii este o formă de omucidere şi atrage vina asupra celui care
săvârşeşte acest lucru la fel de mult ca şi asupra mamei.

Excepţiile şi “cazurile grave”

Dată fiind această poziţie, poate vreodată Biserica să admită excepţii? În acele
cazuri, tot mai rare, în care alegerea medicală trebuie făcută între viaţa mamei şi cea a
copilului nenăscut, este admisibil moral să se acorde prioritate mamei. Aceasta nu
pentru că ea ar fi o “persoană” integră, în timp ce copilul este doar o “viaţă potenţială”
– deoarece amândoi sunt oameni, în aceeaşi măsură – ci pentru că mama îşi are locul
ei şi responsabilitatea ei în familie, unde prezenţa sa iubitoare influenţează direct viaţa
soţului şi a celorlalţi copii ai săi.
Cu toate acestea, o mamă care îşi dă viaţa în mod voit, în favoarea copilului ei,
săvârşeşte actul cel mai profund de binefacere creştină. “Mai mare dragoste decât
aceasta nimeni nu are – spune Iisus – ca viaţa lui să şi-o pună pentru prieteni.” (Ioan
4
Dr. John C. Willke, Barbara H. Willke, Avortul. Întrebări şi răspunsuri, Bucureşti, Editura Pro Vita Media, 2007, p. 144.

5
15, 13). Însă orice decizie de acest gen trebuie făcută în lumina nevoilor şi dorinţelor
membrilor familiei, întrucât familia ca întreg, constituie un trup ce reflectă iubirea
dintre Hristos şi Trupul Său, Biserica (Efeseni 5). De aceea este recomandabil ca cei
doi soţi să discute deschis şi cinstit împreună cu duhovnicul lor, o astfel de
eventualitate încă din timpul fazelor primare ale sarcinii.
Cele două traume identice, ale violului şi ale incestului, sunt adesea invocate ca
justificare pentru avort. Ambele acte sunt, prin însăşi natura lor, brutale şi
dezumanizante. Totuşi, sunt foarte rare sarcinile ce au o asemenea cauză. Când o
femeie devine victimă a violului sau a incestului, ar trebui să caute imediat un
tratament medical pentru oprirea concepţiei. {tiinţa embriologiei a arătat că
fertilizarea, adică unirea nucleului spermatozoidului cu nucleul ovulului, necesită 36
de ore pentru finalizare. Acest lucru deschide o “fereastră” de mai mult de o zi pentru
a se face o astfel de intervenţie, fără riscul de a avorta un rod al concepţiei, recunoscut
de către Biserică drept o “persoană” umană, un “individ” uman.
De la o vârstă foarte mică, copiii ar trebui învăţaţi cu grijă, dar deschis, despre
locul şi funcţia sexualităţii în relaţia conjugală. Ei ar mai trebui să afle că violenţa
sexuală există, şi în interiorul şi în afara familiei, şi că nu ar trebui să se ruşineze dacă
devin victimele ei. Mai degrabă ar trebui să caute un tratament medical, spiritual şi
psihologic, pentru a vindeca urmările traumei, ca şi pentru a evita concepţia.
Dacă sarcina se produce ca rezultat al violului sau al incestului, atunci copilul
ar trebui lăsat să se nască şi, dacă mama nu poate accepta responsabilitatea pentru
acesta, copilul ar putea fi oferit spre adopţie. Aceasta e o “învăţătură grea” cu
siguranţă, mai ales în societatea noastră unde avortul a devenit o formă de control al
naşterii, acceptată şi considerată legală. Este tragic faptul că femei creştine, prea
traumatizate de viol pentru a mai apela la medic, s-au sinucis deoarece un preot bine
intenţionat sau un membru al familiei le-a obligat să poarte copilul zămislit. “Sfinţenia
vieţii”, principiul ei, se aplică în aceeaşi măsură mamei cât şi copilului în astfel de
cazuri, iar în situaţia rară în care trauma este atât de mare încât constituie un adevărat
pericol pentru viaţa mamei, avortul după implantare (care are loc la şase sau opt zile
după concepţie) poate fi cel mai mic dintre două rele. însă conceptul de “traumă” nu
trebuie extins pentru a se referi la cazurile care implică simplul disconfort al mamei,
anxietatea, problemele financiare, planurile referitoare la cariera mamei, etc. Nici nu
ar trebui invocat în cazurile în care mama devine însărcinată ca rezultat al liberei
angajări în relaţia sexuală.
Acceptă Biserica avortul în cazurile în care copilul este descoperit, prin
investigare genetică, ca anormal, destinat să trăiască cu un grav handicap o viaţă
întreagă? Dată fiind sfinţenia inerentă fiecărei vieţi umane, răspunsul nu poate fi decât
că Biserica nu poate şi nici nu o face. În unele cazuri, precum cazul sindromului
Down, părinţii sau îngrijitorii sunt cei care simt handicapul, iar nu copilul. În alte
cazuri grave, precum cel de spina bifida, tehnologia medicală poate aduce o însemnată
uşurare pacientului, ajutându-l să ducă o existenţă relativ fără durere şi creatoare. În
rarele situaţii de boli incurabile, care debilitează fiinţa umană, precum sindromul
Lesch-Nyhan sau fibroza cistică, dilema pare mai acută, întrucât suferinţa fizică
nealinată şi cea psihică pot să se adauge bolii, iar tratamentul prelungit poate impune
o povară financiară insuportabilă adupra familiei. Totuşi, nu există altă explicaţie
pentru avortarea unor astfel de copii, decât aceea că se ucide un nou-născut
“anormal”, care poate supravieţui cu îngrijirea medicală necesară şi îngrijirea
părintească plină de iubire. Dată fiind originea vieţii în momentul concepţiei, avortul
poate fi perceput ca infanticid. Tragedia epocii noastre este că acesta din urmă devine
la fel de acceptabil ca şi primul, în gândirea obişnuită. Dacă îl putem distruge pe cel

6
nenăscut, de ce nu am face la fel şi în cazul celui nou-născut nedorit? Întrebarea a fost
pusă şi este pusă în tonalităţi tot mai stridente, chiar şi de către aşa-zişi eticieni
creştini.5

Un răspuns ortodox

Împotriva afirmaţiilor făcute de către militanţii pro-avort, sarcina nu implică

doar femeia şi propriul ei trup. Sarcina este o relaţie creată între mamă şi fiinţa unică,
personală care trăieşte şi se dezvoltă în ea. Fie că recunoaşte sau nu acest lucru,
propria ei viaţă îi aparţine lui Dumnezeu şi se află în întregime sub puterea Lui.
Acelaşi lucru este adevărat, implicit şi în mod necesar, şi în ceea ce priveşte copilul
cel nenăscut.
Creştinii ortodocşi din S. U. A. trăiesc într-o societate în care 6 % din tinerele
femei au făcut cel puţin un avort la vârsta de 15 ani, iar numărul acestora creşte.
Sarcina la adolescente nu constituie singurul motiv pentru avort, însă este unul major.
Biserica trebuie să-i înveţe pe cei tineri şi pe cei bătrâni laolaltă însemnătatea
sexualităţii şi necesitatea responsabilităţii sexuale. Ea trebuie să facă tot posibilul
pentru a convinge tinerii creştini că activitatea sexuală îşi are locul potrivit doar în
contextul unei uniri binecuvântate, heterosexuale şi conjugale. Biserica mai trebuie să
accentueze responsabilitatea tatălui, deplină şi egală moral, spiritual şi financiar, în
orice situaţie în care este conceput un copil. O astfel de instruire nu ar trebui lăsată în
seama şcolilor sau a altor organizaţii din cadrul societăţii noastre, căci acestea au
dovedit adesea că subminează valorile etice creştine. Răspândirea necontrolată a
SIDA, datorată astăzi în mare parte opţiunii majoritare pentru aşa numita “viaţă
sexuală sigură”, în defavoarea principiului moral autentic.
Dar nu este de ajuns ca noi creştinii să mărturisim doar poziţia tradiţională a
Bisericii faţă de problema avortului. Trebuie făcut orice efort pentru ajutarea copiilor
nedoriţii sau abuzaţi care nu pot sau nu ar trebui crescuţi în familia lor de origine.
Aceasta însemnă oferirea de suport financiar unde e nevoie, şi pentru mamă şi pentru
copil, şi eforturi pentru ca legislaţia să faciliteze cu responsabilitate procedurile pentru
adopţie în toată ţara. Pe scurt aceasta înseamnă că nu putem condamna avortul în chip
rezonabil dacă nu vrem să ne asumăm responsabilitatea pentru bunăstarea copiilor
nedoriţi ce se nasc, indiferent de sănătatea lor, de capacitatea mintală sau de mediul
rasial.
Vorbind de dimensiunile responsabilităţii creştine în Biserică şi în întreaga
lume creată de către Dumnezeu, Sfântul Pavel ne-a oferit o imagine ce se aplică atât
responsabilităţii noastre faţă de cei ce aleg avortul, cât şi faţă de cei care vor fi
victimele lui: “Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem
mădulare unii altora” (Romani 12, 5).6
Dacă refuzăm să aplicăm această imagine problemei avortului, îl trădăm nu numai pe
cel nenăscut, dar şi pe însuşi Autorul vieţii. {i invers, a oferi sprijin material adecvat
şi îngrijire iubitoare “unora ca aceştia”, înseamnă a-I arăta respect şi a-I sluji Lui.
Al Zecelea Conciliu din Întreaga Americă al Bisericii Ortodoxe din America a
lansat următoarea declaraţie, distribuită în toate parohiile, despre Duminica Sfinţeniei
Vieţii, 18 ianuarie 1998:

Afirmaţia sinodală despre avort:

5
Ibidem, p. 146.
6
Pr. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii II, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 1996, pp. 230-245.

7
 Avortul este un act de crimă pentru care cei implicaţi, voluntar şi involuntar,
vor răspunde în faţa lui Dumnezeu.
Cei care se găsesc în situaţii tragice – precum cele implicând violul, incestul şi
boala – în care vieţile mamelor şi ale copiilor nenăscuţi sunt ameninţate, şi este nevoie
să se ia hotărâri dureroase, de viaţă şi de moarte, trebuie sfătuiţi să ia atitudini
responsabile în faţa lui Dumnezeu, Care este drept şi milostiv, Căruia îi vor da
socoteală pentru faptele lor.
Femei şi bărbaţi, inclusiv membrii familiei şi prietenii femeii însărcinate,
tentaţi să recurgă la avort, ar trebui încurajaţi să reziste acestui act rău şi ajutaţi să-şi
nască copiii, să-i crească în condiţii materiale şi spirituale sănătoase.
Femeile care au recurs la avort, bărbaţii care erau părinţii copiilor avortaţi şi
alte persoane implicate în cazuri de avort, ar trebui îngrijiţi pastoral, incluzând aici
recunoaşterea gravităţii actului şi încredinţarea că există milă din partea lui Dumnezeu
pentru cei care se căiesc de păcatele lor.
Creştinii ortodocşi trebuie să contribuie la procesele legislative în funcţie de
cunoaşterea, competenţa, abilitatea şi influenţa lor, astfel încât să fie puse în aplicare
legi care ocrotesc şi apără vieţile copiilor nenăscuţi, ţinând seama în acelaşi timp de
complexitatea şi de tragediile din societatea contemporană.7

Eutanasia.
Eutanasia este actiunea prin care, intr-un mod nedureros, se suprima viata unei
persoane a carei suferinta grea si prelungita, este considerata iremediabila.
Puterea de decizie trebuie sa apartina bolnavului, rudelor sau medicului.
Acest cuvant, “euthanasia”, e de provenienta greaca, face referire la o moarte usoara,
frumoasa. “eu” – bine, “thanatos” – moarte.

Religia si eutanasia
Conform religiei, dreptul de ridicare a vietii omului, apartine exclusiv lui Dumnezeu,
ca Unul care ne-a creat, si nici o persoana nu are dreptul de a suprima viata alteia sau
pe cea proprie. Biserica nu admite eutanasia, deoarece ea inseamna ucidere sau
sinucidere.Totodata eutanasia incalca si “Drepturile omului”. In articolul 3 din
Declaratia Universala a Drepturilor Omului se spune ca “orice fiinta umana are
dreptul la viata.” iar in Conventia pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor
fundamentale este accentuat faptul ca “moartea nu poate fi aplicata in mod
intentionat.” (artic. 2.1).
Eutanasia a fost legiferata in anul 1906. in stastul Ohio, SUA. Ulterior a fost
practicata in Germania, unde Hitler a ordonat sa fie omorati copii nou-nascuti cu
neajunsuri fizice, bolnavii incurabili si invalizii. Conform cercetarilor facute pe baza
documentelor procesului de la Nurenberg, intre anii 1939-1941, au fost eliminate
peste 70 de mii de vieti, considerate “existente fara valoare vitala’”. Pentru unele state
eutanasia a devenit ceva normal in decursul anilor, si foarte multe persoane a decurs la
aceasta metoda, in ciuda eforturilor Bisericii Ortodoxe de a se opune acestei practici.
Numai in anul 1995, in Olanda, au murit prin eutanasie 3% din cei decedati, iar in
1998 au fost inregistrate 2565 de decese folosind aceeasi metoda. Acest lucru se
intampla deoarece Olanda este prima tara din lume in care eutanasia a fost legalizata.

Crestinismul respinge eutanasia

7
Ibidem.

8
 In anii ’60 s-a adoptat, cu succes o alta tactica. Lansandu-se ideea “mortii din
mila”, tribunalele au început sa nu mai pedepseasca pe cei care ucideau din mila,
cunoscandu-se faptul ca legislatiile sunt nevoite în cele din urma sa aprobe o practica
deja existenta. Tot asa se obtinuse putin mai înainte si legalizarea avortului.
Cateva fragmente din documentul despre eutanasie redactat de Comisia Nationala
pentru Bioetica sa aprobat saptamana trecuta de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe.
“Viata omeneasca (atat în sens crestin si duhovnicesc, cat si în sens biologic) este un
dar al lui Dumnezeu. Pentru ca ea vine de la Dumnezeu, stapanul ei absolut este
Dumnezeu însusi. Viata umana este o realitate irepetabila, de aceea ea trebuie aparata
si îngrijita în orice moment s-ar gasi purtatorul acesteia. Fiind creata de Dumnezeu,
viata umana este intrinsec buna si merita ca totdeauna sa fie respectata si aparata, fie
ca se va manifesta în mod plenar, fie ca va exista cu deficiente datorita unor cauze
cunoscute sau necunoscute. Ca fiinte create, din punct de vedere biologic, prin vrerea
lui Dumnezeu, intram în si iesim din istorie. Acesta este un drept al persoanei umane,
persoana care nu se epuizeaza însa între intrarea si iesirea ei în/din istorie”.8
“Crestinismul respinge orice actiune sau omisiune prin care s-ar încerca
ridicarea vietii cuiva si orice modalitate prin care cineva ar încerca sa-si ridice viata.
Societatea general-umana evalueaza însa, fara a tine cont totdeauna de valorile
crestine promovate de Biserica. Asa se explica faptul ca, alaturi de punctul de vedere
crestin cu privire la respectul fata de viata si de purtatorul acesteia, au existat si s-au
dezvoltat si alte atitudini fata de viata umana, încat a aparut o adevarata cultura a
mortii. [...] Eutanasia este expresia unei mentalitati secularizate care are pretentia ca
omul are dreptul sa dispuna de viata lui si a altuia. Eutanasia este si expresia unei
etici hedoniste si utilitariste care nu vad si rostul suferintei. Crestinismul nu exclude
suferinta. Aceasta este o realitate pe care Mantuitorul Cristos n-a negat-o, n-a
suprimat-o, ci si-a asumat-o. A fi crestin înseamna a participa la viata în Cristos, a
face din lumina Lui lumina ta, din viata Lui viata ta. Urmand, asadar, lui Cristos,
prin suferinta ta, participi într-un anume fel la suferinta si patimile lui Cristos.
Mantuitorul Cristos nu a asumat suferinta în mod inutil. Prin urmare nu exista
suferinta inutila. În absurdul ei (în mod paradoxal) ea are un rost pentru bolnav si
pentru cei din jur, rost pe care însa nu-l putem descifra întotdeauna. Dar el este! Asa
cum suferinta lui Cristos a avut sens – Învierea – si suferinta noastra are rostul ei:
este o experienta cu adevarat rascumparatoare, cand va fi raportata la Cristos.”
“Fie ca este activa sau pasiva, eutanasia ramane un act împotriva lui Dumnezeu.
Omul nu poate atenta nici la viata lui, nici la viata vreunui semen de-al sau pentru
ca, în ultima instanta, aceasta înseamna atentat la suveranitatea lui Dumnezeu.
Medicul (si nimeni altcineva) nu are dreptul sa ridice viata vreunei persoane. Cel
care nu poate da cuiva un drept, nu i-l poate lua; asadar, cel care nu poate da cuiva
viata nu i-o poate lua. Ca instrument si mijlocitor prin care Dumnezeu lucreaza,
medicul (valorificand vocatia si menirea sa) este dator sa aline suferintele, dar nu are
dreptul sa grabeasca intentionat procesul natural al mortii. În cazul în care sfarsitul
biologic al unei persoane este iminent, nu avem dreptul sa-i grabim acest sfarsit prin
eutanasie. Iubirea de aproapele nu consta în curmarea vietii cuiva din mila pentru a-l
scapa de dureri, ci a-l ajuta sa suporte durerea pana în clipa cand se va preda lui
Dumnezeu, moment care trebuie sa ramana rezultatul unui proces natural si, pe cat
posibil, în deplina constienta si cu deplina constiinta. Datoria noastra si în special
scopul medicilor este de a fi în slujba vietii pana la capatul acesteia; or omul traieste

8
Dr. George Stan, Teologie şi Bioetică, Alexandria, Editura Biserica
Ortodoxă, 2001, p. 122.

9
 chiar si atunci cand se afla în stadiul terminal al vietii fizice.”
“În cazul bolilor incurabile, Biserica recomanda folosirea tuturor mijloacelor în
vederea usurarii durerii provocata de boala: în primul rand a celor de natura
spirituala, întelegandu-se prin aceasta administrarea Sfintelor Taine, consilierea
duhovniceasca, rugaciune si sustinere morala, iar în al doilea rand, de natura
medicala, prin administrarea tratamentelor normale, prin asigurarea igienei
corespunzatoare si a tratamentelor paleative. Eutanasia nu poate avea justificare nici
medicala, nici economica. Medicul care o practica si-a încalcat menirea si comite un
pacat grav, condamnat de Dumnezeu si detestat de Biserica. Pentru evitarea unui
asemenea pacat este nevoie de o informare corecta cu privire la gravitatea lui si cu
privire la sensul vietii. Moartea fizica este o realitate prin care trece orice fiinta
creata. Atunci cand survine în viata omului, cu sau fara suferinta, aceasta trebuie
privita ca mijloc de unire cu Dumnezeu, ca moment solemn al trecerii noastre în
Împaratia vesnica a lui Dumnezeu `unde nu este durere, nici întristare, nici suspin`.”
La sfarsitul secolului al XIX-lea, chestiunea eutanasiei a capatat un caracter de
masa, incepand sa fie un subiect mai extins in discutii si cu o abordare publica.
Probabil, prima discutie publica, in ceea ce priveste chestiunea eutanasiei, este
considerata, in Anglia, facuta prin intermediul presei, dupa publicarea in februarie
1973 a articolului din “Forthightly Review” in favoarea “eutanasiei”; “The New
Cure for Incurables”.9

Multi au sustinut ca grabirea mortii unui individ, care dupa parerea medicilor,este
condamnat sa moara, reprezinta o eliberare atat pentru cel bolnav, cat si pentru cei ai
sai.
Dar nu trebuie sa uitam ca progresul rapid al stiintei si mai ales al medicinei, care a
reusit sa diminueze in totalitate sau partial bolile nevindecabile sau mortale, care in
timpurile trecute erau periculoase pentru omenire. Ca exemplu,ne referim la
insulina, pentru cei diabetici, din care se vindeca nenumarati bolnavi, care erau, in
anii precedenti, condamnati la moarte. De asemenea, nu rare sunt cazurile de
insanatosire a bolnavilor nevindecabili pe care stiinta nu le poate explica in mod
logic.
Astfel deducem ca nu avem dreptul sa practicam eutanasia, luand viata unui om,
lucru pe care numai Dumnezeu il poate face ca Creator si Domn al ei, iar omul nu
trebuie sa intervina in operele Sale. Sociologi si juristi sustin ca legalizarea
eutanasiei poate deveni o arma periculoasa in mainile criminalilor, ridicand astfel
procentul criminalitatii, deoarece va fi folosit de multi inconstienti, in interesul si
castigul lor. Astfel, nefiind usor sa se constate daca se face din motive omenesti sau
din motive economice si de interese testamentare sau din motive politice. De
asemenea, nu va fi posibil sa se observe daca se face cu voia silita sau nesilita a
bolnavului. In acest caz avem eutanasia numita sociala sau eugenica. Prin notiunea
de eutanasie sociala sau eugenica se face cunoscut, mai ales “vigurozitatii societatii,
in general, scutirea acesteia de cei caracterizati ca “povara a societatii”, redusi
mintal, invalizi si neputinciosi, incapabili totalmente pentru munca”.
Aceasta notiune “eugenica” a fost consacrata prima data (1869) de antropologul
englez Sir Francisc Galton (1822-1911).
Singurul stat din timpurile moderne, care a legiferat condamnarea alienatilor,
neputinciosilor, redusilor mintal si, in general, persoanelor care constituie o povara
pentru societate, este Germania hitlerista. La 1 septembrie 1939 s-a publicat un
9
Ibidem, p. 125.

10
 decret al lui Hitler – care a ramas ascuns -, prin care se dadea dreptul la eliberarea
societatii de cei incapabili de munca si bolnavi. Probabil, in aceasta privinta au avut
in vedere atat motive teoretice, dar mai mult, motive practice. Data aprobarii acestui
decret -doua zile inainte de izbucnirea celui de al doilea razboi mondial -justifica pe
deplin aceasta hotarare; Hitler, pregatindu-se pentru razboi a avut grija sa faca o
purificare a societatii nemtesti de elementele pe care le considera pasive pentru
razboi. Au fost ucisi, prin aplicarea eutanasiei active, mii de sugari, nou-nascuti si
copii care sufereau de invaliditate, precum si 70-80 de mii de majori alienati mintal.
Aplicarea eutanasiei active de catre Hitler s-a facut prin otravire cu pantopon.
De mentionat este ca orice act de a atenta la viata celuilalt constituie o crima, iar in
cazul nostru este o ucidere.
Diferenta de baza dintre eutanasie si sinucidere consta in faptul ca eutanasia este mai
mult “obiectiv” fondata decat sinuciderea. Sinu¬ciderile sunt “rezultatele slabiciunii
caracterului individului pentru aco¬modarea lui in grelele situatii si lipsurilor vietii”,
iar aceasta nu este un mod de rezolvare a problemelor personale ale celor care se
sinucid. Fata de societate, “sinuciderea este o crima, deoarece cel sinucis se rupe
violent de familie, de societatea sa, de stat si de biserica fata de care, daca ar fi
ramas in viata, era obligat sa devina util”.10

10
Ibidem, pp. 127-129.

11