Cealalta faţa a vietii

Aud în noapte un cântec de vioară. Trist, se pierde în valurile ei, iar ea, neagră şi
tainică, ascunde lacrimile mele. Plâng. A murit bunicu'. A plecat şi a luat cu el copilăria
mea. Atât a fost? Ce a mai rămas?
Era dimineaţă. Soarele ardea tomnatic, aurind fereastra mea. A venit mama. S-a
aşezat pe patul meu. Avea ochii roşii, iar în jurul lor se adunaseră multe riduri ce
zâmbeau grotesc la mine. Ea nu avea riduri. Când i-au apărut? Atunci le-am văzut prima
oară. Frământa în mâini o batistă albă. Părea o cârpă urâtă şi şifonată. Mi-a şoptit:
- Anca, a murit bunicu'.
Lacrimile i-au inundat faţa. A dus batista spre ochi încercând să le acopere, dar
lacrimile curgeau, curgeau….
O priveam. Încremenisem. Nu înţelegeam. Nu credeam. Am încercat să mă mişc, să
întind mâna spre mama, dar nu puteam, totul mă durea.
Bunicu'! Bunicu' eram eu. Îi furasem ochii caprui, zâmbetul, ambiţia, curiozitatea şi
iubirea de carte. Îl ştiam de când mă ştiam, îl iubeam de când mă iubeam, era mereu cu
mine, parte din sufletul meu. Am crescut în casa lui, iar tocul uşii este martorul acestei
poveşti. Pe el cresta în fiecarea an, de ziua mea, cât creşteam. El era omul care m-a
învăţăt să merg şi povestea fascinat acele clipe, el m-a dus prima dată la grădiniţă şi mi-a
cumpărat prima carte de colorat, el a fost acolo când am păşit pragul şcolii şi când am
luat prima coroniţă. El e copilăria mea. El şi casa albă cu ferestre mari, grădina cu flori pe
care le semănam amândoi, copacii după care ne ascundeam în joc, puii şi răţuştele pe care
le hrăneam, Zoro, căţelul mic pe îl mângâiam, pârâul din spatele casei de unde căram apă
pentru a uda legumele, serile liniştite când îmi povestea despre părinţii şi bunicii lui,
biblioteca de nuc plină de cărţi. Le ştia pe toate, le citise pe toate, lua câte una, îşi trecea
palmele lui bătătorite peste coperţile ei şi mi-o dăruia vesel şi totodată trist.
Pentru el am scris prima mea scrisoare. Am scris-o în tabără la mare şi deşi a ajuns
târziu, după ce am revenit acasă, a fost atât de fericit. Lui i-am spus prima dată că nu îmi
place matematica. Mi-a zâmbit şi mi-a spus că e frumoasă, dar trebuie să îi dezleg
enigma. Lui i-am citit prima poezie pe care am scris-o. Îmi amintesc mândria şi uimirea
ochilor lui, aplauzele şi îndemnul de a continua. Visele, secretele, curiozităţile, toate erau
ale mele, ale mele şi ale lui.
Toate acestea nu mai erau? Nu. Nu puteam pierde ochii ce îmi supravegheau jocul,
glasul ce îmi spunea poveşti şi poezii, mâinile ce mă hrăneau, mă alintau, mă adormeau,
inima ce râdea şi plângea odată cu a mea, nu puteam pierde copilăria mea.
Plâng. A murit bunicu'. De atunci nimic nu mai e la fel. Viaţa mi-a arătat şi faţa ei
neagră, plină de suferinţă şi durere. Şi-a pierdut farmecul de poveste, de vis, de copil.
Realitatea e crudă. Din acea zi zâmbetul mi-e palid, jocul mi-e trist şi sufletul ascuns. Azi
privesc cu alţi ochi, simt cu alt suflet, dar am învăţat să preţuiesc fiecare om, fiecare
clipă. Acum ştiu că există amintiri, amintiri pe care le purtăm cu noi prin viaţă şi în care
ne găsim puterea atunci când lacrima apare în inima noastră.