Istoria receptării argumentului ontologic

Argumentul a fost contestat încă din timpul vieţii lui Anselm. Primul critic este călugărul
Gaunilo care spune: din simpla existenţă în minte a unui lucru nu se poate deduce existenţa
reală a acelui lucru. Gaunilo exemplifică: îmi pot făuri în minte ideea unei insule decât care
nu poate fi concepută alta mai frumoasă, dar asta nu înseamnă că acea insulă si există în
realitate. Una este insula din mintea mea, alta este insula din realitate. Anselm răspunde: ideea
unei insule perfecte nu este o idee nici necesară şi nici universală, aşa cum este ideea de
Dumnezeu. Trecerea de la existenţa în gândire la existenţa în realitate e posibilă şi necesară
când e vorba de fiinţa cea mai înaltă pe care o putem concepe. Gaunilo nu are dreptate: insula
lui este o fiinţare, Dumnezeul lui Anselm este fiinţa, insula este o consecinţă, un efect,
Dumnezeu este premisa, este cauza necauzată. Anselm spune: "Doamne, întoarce-mă din
mine către tine" (revela me de me ad te), şi aici aflăm nuanţa cea mai importantă a
argumentului: Anselm nu vrea să demonstreze existenţa lui Dumnezeu, căci această existenţă
nu a pus-o niciodată la îndoială, nici el, nici medievalii. Argumentul lui Anselm determină o
prezenţă, constată un loc plin din care Dumnezeu nu a plecat şi în care Dumnezeu este prezent
(secole mai târziu, când Nietzsche va spune: "Dumnezeu a murit", filosoful german va
constata o absenţă, un loc gol). Argumentul trebuie privit din perspectiva acestei prezenţe a
lui Dumnezeu, şi abia apoi prezenţa aceasta este, pentru noi, sinonimă existenţei.
Poziţia lui Toma d Aquino faţă de argumentul ontologic are o natură particulară, întrucât
e înrudită cu argumentul. În tot cazul, Toma d Aquino spune că nu putem demonstra a priori
existenţa lui Dumnezeu, ci numai a posteriori, şi anume prin efectele cauzei, nu prin cauza ca
atare. Sfântul Toma are rezerve, dar nu anulează argumentul aşa cum încercase să o facă
Gaunilon.
Descartes va simpatiza cu argumentul anselmian şi 1-a adaptat propriei sale filosofii. El
pleacă de la îndoială (dubito, ergo cogito = "mă îndoiesc, deci cuget"), ajunge la cunoştinţa
sigură a existenţei mele ca fiinţă cugetătoare (cogito, ergo sum = "cuget, deci exist") şi de aici
conchide că Dumnezeu există (sum, ergo Deus est = "exist, deci Dumnezeu există").
Dumnezeu este o idee înnăscută, clară si distinctă si care nu a fost creată de mine. Cineva a
pus-o în mintea mea, şi anume Dumnezeu. Mersul lui Descartes este apropiat celui al lui
Anselm.
Descartes raţionează astfel:
• ideea de mine însumi ca fiinţă finită implică existenţa unei fiinţe infinite;
• ideea unei fiinţe infinite (perfecte) implică existenţa acesteia;
• din moment ce Dumnezeu este perfect, el nici nu ne poate înşela.
Nu discutăm aici faptul că argumentarea lui Descartes este sofistică; ne interesează doar
moştenirea anselmiană.
Şi Leibniz va folosi argumentul, tot simpatizându-1, în vreme ce filosoful Kant îl va
critica. Immanuel Kant nu acceptă ideea că simpla definire a unei fiinţe necesare implică
existenţa acesteia în acelaşi fel în care definiţia triunghiului implică existenţa unghiurilor
triunghiului. Argumentul lui Anselm, spune Kant, este funcţional sub această formă numai
dacă acceptăm mai întâi existenţa unei astfel de fiinţe. Kant spune, în continuarea călugărului
Gaunilo: faptul că am 100 de taleri în minte nu înseamnă că îi am şi în buzunar, chiar dacă, şi
unii şi alţii au aceleaşi atribute. După Kant, existenţa în sine nu poate fi conţinută în concept
şi, ca atare, nici nu poate fi dedusă din concept.
Hegel va fi mult mai clement: Dumnezeu trebuie să fie acel ceva care nu poate fi conceput
decât ca existând şi care include existenţa.
Toate aceste obiecţii (care se întind până în zilele noastre), şi altele pe care nu le-am mai
arătat, scapă din vedere un singur lucru: scopul argumentului lui Anselm nu a fost să
dovedească existenţa lui Dumnezeu; argumentul este menit să arate că noi nu-L putem nega
raţional pe Dumnezeu odată ce am aflat cine este El - adică fiinţa perfectă.
Bibliografie
1. Anselm de Canterbury, Proslogion, Biblioteca Apostrof, Cluj Napoca,
1996.
2. Anselm de Canterbury, De ce s-a făcut Dumnezeu om, Editura Polirom,
Iasi, 1997.
3. Baumgarten, Alexander, Sfântul Anselm şi conceptul ierarhiei, Editura
Polirom, Iaşi, 2003.
4.Brown, Colin, Filozofia şi credinţa creştină, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2000.
5. Davies, Brian, Introducere în filosofia religiei, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1997.
6. Gilson, Etienne, Filozofia în Evul Mediu, Editura Humanitas, Bucureşti,
1995.
7. Miroiu, Adrian, Argumentul ontologic - o cercetare logică filosofică,
Editura ALL, Bucureşti, 2001.