Sunteți pe pagina 1din 8

Psihologia anchetei judiciare

Ca ştiinţă,încă de la începuturile ei,psihologia şi-a manifestat rolul productiv în


administrarea justiţiei.Tocmai de aceea ,cei mai importanţi psihologi au consacrat
acestui domeniu special numeroase studii cât şi un important buget de timp
necesar cercetării complexe pe care aplicarea psihologiei în domeniul
jurisprudenţei le vădea la fiecare pas.Acest efort s-a constituit în cele din urmă în
ceea ce avea să fie temelia psihologiei judiciare căreia i s-a stabilit ca obiect
studierea nuanţată şi aprofundată a persoanei umane implicată în drama
judiciară,în vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţierii legalităţilor
psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă a
comportamentelor umane cu finalitate criminogenă

Tactica aplicată în criminalistică nu poate fi concepută în afara psihologiei


judiciare.Aceasta oferă mijloacele cerute de stabilirea potenţialului psihologic al
învinuitului sau inculpatului pe baza căruia organul judiciar adoptă linia strategică
optimă în procesul de obţinere a informaţiilor apte să susţină în mod relevant un
caz.

La rândul său,învinuitul are interese majore în cunoaşterea şi evaluarea


anchetatorului întrucât în această confruntare psihologică sui-generis el îşi joacă
şansa de a obţine elementele cele mai solide necesare strategiei de apărare.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului este un joc al inteligenţei,purtat înainte de


toate cu arme psihologice

Deseori,învinuitul este stabilit dintr-un cerc de suspecţi ,aflat sub efectul


efectuării urmăririi penale,atâta timp cât nu a fost declanşată urmărirea penală
împotriva lui însuşi.

Odată pusă în mişcare acţiunea penală,învinuitul devine inculpat,urmând să


răspundă pentru săvârşirea unei fapte incriminate de lege. În legătură cu
aceasta,organele de urmărire penală ori instanţa de judecată au obligaţia de a
stabili circumstanţele în care a fost comisă infracţiunea,gradul de vinovăţie al
făptuitorului şi pedeapsa prevăzută pentru sancţionarea faptei respective.

Importanţa acordată acestui segment al muncii judiciare este relevată de faptul


că problematica stabilirii vinovăţiei pe baza intervievării învinuitului are un istoric
bogat,referinţe asupra domeniului apărând încă din evul mediu.În context
considerăm posibilă o apropiere între investigaţia psiho-criminalistică şi ceea ce
Michel Foucoult denumeşte examen.

Examenul combină tehnicile ierarhiei care supraveghează şi pe acelea ale


sancţiunii ce normează.Este o privire normatoare ,o supraveghere ce permite
definirea,clasificarea şi pedepsirea.Instituie la nivelul indivizilor o vizibilitate prin
intermediul căreia aceştia sunt diferenţiaţi şi sancţionaţi.Din aceste motive,în
toate dispozitivele disciplinare,examenul este puternic ritualizat.În el se întâlnesc
ceremonialul puterii şi forma experienţei,desfăşurarea forţei şi stabilirea
adevărului.În centrul procedurilor de disciplină,exprimă aservirea celor percepuţi
ca obiecte şi obiectivarea celor aserviţi.Suprapunerea raporturilor de putere şi a
relaţiilor de cunoaştere devine,în cadrul examenului,manifestă.Încă o inovaţie a
epocii clasice pe care istoricii au lăsat-o în umbră.Se face istoria experienţelor
orbilor din naştere,ale copiilor-lupi sau ale celor sub hipnoză.Cine însă se va
apleca asupra istoriei mai generale,mai difuze,dar şi mai determinante,a
examenului – a ritualurilor,metodelor,persona-

jelor şi rolurilor acestuia,a jocurilor lui de întrebări şi răspunsuri,a sistemelor lui


de notare şi clasificare?Căci,în această tehnică măruntă,sunt angajate un întreg
domeniu de cunoaştere şi un tip de putere.Se vorbeşte adeseori despre
ideologia conţinută,în chip discret sau zgomotos,în ştiinţele umane.Dar însăşi
tehnologia acestora,acea neînsemnată schemă operaţională atât de răspândită,
(de la psihiatrie la pedagogie,de la diagnosticarea bolilor la angajarea mâinii de
lucru şi,implicit,la stabilirea vinovăţiei)acel procedeu atât de familiar al
examenului nu manifestă el oare,în cadrul unui singur mecanism,relaţii de putere
ce permit prelevarea şi formarea de cunoştinţe?Investirea politică are loc nu
doar la nivelul conştiinţei,al reprezentărilor şi în ceea ce credem că ştim,ci la
nivelul a ceea ce face posibilă cunoaştere

Ritualul infracţional atrage atenţia asupra mecanismelor psihologice ce îl


înrâuresc pe făptuitor.Acestea cunosc trei etape:

• conceperea activităţii infracţionale,caracteristică infracţiunilor săvârşite cu


intenţie;
• desfăşurarea activităţii infracţionale;
• etapa postinfracţională.

În privinţa psihologiei învinuitului sau a inculpatului sub înrâurirea căreia el se


află în această ultimă etapă – cea postinfracţională,poate fi remarcată o anumită
stare de tensiune psihică,mai mult sau mai puţin evidentă,motivată prin teama de
a nu fi descoperit,starea cu pricina justificând dominanta depresivă a individului.[

Comportamentul psihic al făptuitorului.stimulat de procesele subconştiente ce se


intesifică în această fază postinfracţională,dau naştere stărilor de
anxiozitate,comportament ezitant,adesea nefiresc,care se dezvoltă gradual în
cele mai tainice colţuri ale minţii celui vinovat.Acest comportament,care seamănă
cu pânza păianjenului bolnav,descrie intenţia infractorului de a-şi conserva
starea de libertate anterioară săvârşirii infracţiunii prin inducerea în eroare a
organelor judiciare materializată în distrugerea sau ascunderea unor probe
materiale,prin încercarea de a-şi crea alibiuri deplasându-se cu rapiditate în alt
loc decât acela în care s-a petrecut infracţiunea şi dorind să iasă în evidenţă
printr-un comportament zgomotos,sau comiţând infracţiuni minore cu care crede
că o poate acoperi pe cea majoră.Aceste stări de angoasă se vor intensifica in
clipa în care identitatea sa va fi stabilită,fiind nevoit să apară în faţa organului
judiciar,în calitate de învinuit sau inculpat.

Înainte de a se prezenta în faţa anchetatorului,făptuitorul traversează o perioadă


de organizare mentală ce are drept scop realizarea strategiei de
apărare,scenariul minuţios al datelor şi informaţiilor pe care le va oferi
anchetatorului,cât şi repetarea îndelungă şi fixarea acestora în memorie.

În săvârşirea unei fapte penale,de felul tâlhăriei,furtului sau omorului,infractorul


participă cu întreaga sa fiinţă,mobilizându-şi pentru reuşită întregul potenţial
volitiv şi cognitiv-afectiv.Punerea în act a hotărârii de a comite fapta incriminată
de legea penală este precedată de o serie de procese de analiză şi sinteză şi de
o luptă între motive,deliberare şi actul executoriu,implicând profund întreaga
personalitate a individului

În concluzie,fapta ilicită săvârşită de infractor apare în plan psihologic ca un corp


informaţional stabil,generator de energii afectiv –emoţionale bine definite şi nu ca
un fapt întâmplător,supus perisabilităţii emoţionale.

Structura afectiv-psihologică a celui anchetat,aflată într-o continuă stare de


mobilizare,cuprinde câteva caracteristici ce trebuiesc a fi cunoscute de către
organul judiciar,această necesitate fiind solicitată în special de nevoia de a stabili
discrepanţa dintre acţiune şi cuvânt şi pentru a anihila tentativele de inducere în
eroare prin simulare,disimulare sau minciună.

Starea de încărcătură emoţională a persoanelor chemate în faţa unui organ


judiciar,este absolut firească,intensitatea acesteaia variind în funcţie de unii
parametri precum personalitatea sau nivelul de cultură,dar mai ales în funcţie de
calitatea procesuală în care au fost chemate: bănuit,învinuit,inculpat sau
martor.Emoţionalitatea interogatului şi felul în care aceasta evoluează îi poate
sugera anchetatorului existenţa unor neconcordanţe între faptele declarate şi
cele petrecute în realitate.Cazuistica judiciară a scos însă în evidenţă faptul că
nu întotdeauna acest lucru este valabil,întrucât,în cazul recidiviştilor familiarizaţi
cu protocolul anchetei,sau în cazul celor care,datorită tipului de temperament,au
un comportament neutru,starea emoţională poate fi mai redusă,inexistentă sau
dificil de depistat deoarece experienţa sau stăpânirea de sine îi ajută să-şi
cenzureze eficient elementele de comportament fizic sau facial ce i-ar putea da
de gol.

Stările de emotivitate sunt uşor de observat ele fiind însoţite de manifestări


viscerale şi somatice specifice precum: creşterea presiunii sanguine şi
accelerarea bătăilor inimii,fenomene vaso-dilatatorii – înroşirea feţei,sau vaso-
constrictorii – paloare; accelerarea şi dereglarea fluxului respirator şi a emisiei
vocale – răguşire,voce tremurată;” gura uscata “ care determină muşcarea
buzelor şi greutatea de a înghiţii; comportament agitat,schimbarea mimicii şi a
pantomimicii; modificarea timpului de latenţă sau de reacţie la întrebări ce conţin
cuvinte afectogene ce îndeplinesc,în economia anchetei,rolul de stimuli aflaţi în
legătură directă sau indirectă cu infracţiunea,cuvinte post-.critice,succesive celor
afectogene.

Emoţia trăită de învinuit sau inculpat, în momentul interogatoriului,indiferent dacă


acesta este sau nu de bună credinţă,stă la originea erorilor şi confuziilor care
apar în declaraţiile acestuia,diminuîndu-i capacitatea de evocare a faptelor.

Din această pricină,manifestările comportamentale,inconsecvenţa sau


incorectitudinea indică doar prezenţa emoţiilor nu şi sursa lor,ele neputând fi
interpretate ca dovezi directe ale vinovăţiei.Fiind însă asociate cu probe deja
verificate,au capacitatea de a se constitui în indicii cu privire la încercările de a
disimula comportamentul real în spatele unuia confecţionat.

Încercările de mistificare comportamentală, la care recurg infractorii în timpul


interogatoriilor, nu se opresc doar la controlul emotivităţii ci trec spre construirea
deliberată a unui comportament mincinos,fiind folosite simularea,sau
contrafacerea,dar şi disimularea sau ascunderea.E de înţeles că forma verbală a
acestor încercări este minciuna.

Între modurile de simulare şi disimulare cel mai des întrebuinţate de învinuiţi şi


inculpaţi se regăsesc următoarele: refuzul de a vorbi sau de a recunoaşte faptele
ce li se pun în sarcină; invocarea imposibilităţii de a-şi aminti faptele respective;
prezentarea unor alibiuri create premeditat sau improvizate în timpul
audierii;încercarea de a se sinucide sau a se automutila.

Ascultarea învinuitului sau a inculpatului se desfăşoară în contextual unor


aspecte subiective dependente de personalitatea anchetatorului în al cărui
portret ideal ar trebui să se regăsească puterea de
concentrare,luciditatea,capacitatea de analiză şi sinteză,controlarea legilor
permisivităţii.În mod firesc,aceste coordonate caracteriologice variază de la
individ la individ,căpătând materializări specifice.

Obţinerea unor declaraţii complete şi fidele,direcţia şi,uneori,chiar finalitatea


cercetărilor depind de abilitatea cu care organul judiciar efectuează ascultarea
învinuitului sau inculpatului. in mod obişnuit cercetările se derulează pe fondul
presiunii emotive resimţite de învinuit,datorită căreia poate judeca în mod
distorsionat atitudinea anchetatorului,concretizată în gesturi sau expresii.Unele
dintre motivele care stau la baza acestor atitudini sunt: lipsa unei rutine de
contact cu autorităţile,supoziţia unor tratamente represive,teama că,indiferent de
declaraţie,va fi pedepsit şi altele.

Ancheta judiciară mizează în mod esenţial pe construirea acestei tensiuni


psihologice ,ea funcţionând ca un ferment procedural ce va ajuta la descoperirea
soluţiei juste.În această competiţie strânsă,jucător este, pe de o
parte,anchetatorul stăpân pe mijloacele tehnice dar şi pe propria imaginaţie,iar
pe de alta,infractorul versat şi speculativ.

Cel ce conduce ancheta judiciară trebuie săfie p erseverent,calm,răbdător,

deoarece timpul lucrează în defavoarea infractorului.Starea tensională îl


îndeamnă să comită greşeli

În împrejurarea în care anchetatorul îşi pierde stăpânirea de sine,învinuitul sau


inculpatul de rea credinţă obţine automat un avantaj.El realizează momentul
temporar de criză şi va profita de acest avantaj pentru a persista în atitudinea de
negare sau deformare a faptelor.Învinuitul de bună credinţă va percepe situaţia
ca pe un act de intimidare ceea ce îl va inhiba şi îl va împiedica să aducă
argumente viabile în apărarea sa.Ba mai mult,va începe să mintă sau să
inventeze diverse elemente argumentative care,în credinţa lui,îl vor scăpa de
acuzaţiile ce i se aduc.

Într-o situaţie de incriminare,adevărul va putea fi relevat doar dacă munca


depusă pentru descoperirea lui se va baza pe o verificare riguroasă a tuturor
variantelor susţinute atât în apărare cât şi în acuzare.Acest deziderat va fi cu
adevărat productiv doar dacă se va baza pe o gândire elastică,mobilă prin
folosirea căreia să poată fi eliminate ipotezele infertile, şi introducerea în algoritm
a unor ipoteze menite să scoată la lumină faptul evident.

În analizarea materialului obţinut în urma audierii,anchetatorul trebuie să


procedeze în afara oricărei idei preconcepute despre vinovăţia sau nevinovăţia
învinuitului sau inculpatului,să dea dovadă de obiectivitate în interpretarea
elementelor conţinute în declaraţii,manifestându-se în spiritual corectitudinii şi
probităţii profesionale,cu exigenţă şi rigurozitate ştiinţifică.

În timpul contactului cu învinuitul sau inculpatul,petrecut în camera de


anchetă,învinuitul poate simula autocontrolul,calmul,nedumerirea,suferinţa
fizică,revolta sau protestul cu scopul de a induce o impresie generatoare de
sentimente subiective în comportamentul anchetatorului sau,pur şi simplu,cu
scopul de a-l intimida.Experienţa unui anchetator va depista imediat în tremurul
vocii sau al mâinilor,în gesturile fără o motivare aparentă,mototolirea
pălăriei,evitarea privirii,răspunsurile sub formă de întrebare, semnele
disconfortului psihic al celui supus anchetării.

Aceste detalii comportamentale sunt relativ uşor de observat.Dificultatea reală


constă în decodificarea lor corectă.Discuţiile introductive,axate în general pe
subiecte exterioare anchetei,precum situaţia profesională,cea familială,starea de
sănătate,etc.,au rolul de a-i inculca învinuitului o stare de confort psihic,de
deconectare,de detensionare a relaţiei pe care începe să o stabilească cu
anchetatorul.Pregătirea acestui teren psihologic este indispensabilă trecerii către
chestionarea propriuzisă în legătură cu fapta incriminabilă.Autocontrolul şi tăria
de caracter a anchetatorului se va reflecta în capacitatea lui de a-şi controla şi
stăpâni sentimentele fireşti de antipatie sau de simpatie faţă de prezumtivul
făptuitor,stârnite de atitudinea deschisă a acestuia,de francheţea declaraţiilor,de
starea lui materială sau socială,ori,dimpotrivă,de ostilitatea celui ascultat,de
manifestările agresive,de antecedentele lui penale,de profilul moral sau,după
caz,de suferinţele provocate victimei.Ridicarea tonului,gesturile de
nervozitate,ticurile anchetatorului pot fi percepute ca semn ale lipsei de
profesionalism,ele putând determina la învinuitul emotiv un comportament
retractil,inhibat,neproductiv pentru scopul audierii.Tendinţele acuzatoare pe care
le pot avea uneori anchetatorii,determină,în comportamentul subiecţilor
emotivi,un puternic discomfort psihic căruia i se datorează adesea tentaţia
audiatului de a recunoaşte fapte pe care nu le-a săvârşit.

Discuţiile preliminare, axate pe subiecte colaterale,se vor dovedi infertile în


situaţia în care în persoana audiatului se regăseşte chiar autorul faptei
incriminate.În această împrejurare subiectul nu va participa în mod sincer la
dialog,ocolindu-l prin păstrarea unui comportament distant şi prin răspunsuri
monosilabice.Atenţia făptuitorului rămâne focalizată asupra faptei şi a
consecinţelor ei scontate.Ostilitatea lui va fi generată de condiţia de învinuit sau
inculpat,iar din această stare nu va ieşi pe toată durata anchetei.

Fiecare anchetator îşi construieşte propriul stil de lucru,bazat pe experienţă


profesională dar şi pe capacitatea de a-şi dezvolta deprinderi,înclinaţii,scenarii de
gândire analitică,anumite concepţii care,de-a lungul timpului s-au dovedit a fi de
folos în activitate.Toate acestea vor fi supuse permanent unei sincere
autoexaminări critice cât şi autocontrolului.În caz contrar,experienţa organului de
urmărire penală,determinată de orientarea constantă a activităţii sale spre
relevarea acelor împrejurări care susţin învinuirea,poate constitui sursa anumitor
deformări profesionale precum:tendinţa de desconsiderare a faptelor sau
împrejurărilor favorabile învinuitului sau inculpatului şi supradimensionarea celor
care confirmă învinuirea,bănuiala excesivă faţă de cei cărora le corespund în
plan social aprecieri morale negative sau care perseverează pe calea vieţii
infracţionale,erori în interpretarea declaraţiilor şi atitudinilor unor persoane de
bună credinţă,ce par a avea un comportament suspect,dar care în fapt sunt sub
influenţa unei presiuni psihice majore,încrederea exagerată în flerul aparent
infailibil şi insuficienta utilizare a simţului critic

Ar fi o mare greşeală ca anchetatorul să ignore faptul că,la rândul său,este


studiat de către învinuit sau inculpat,interesul acestuia de a descoperi punctele
slabe din structura psihică a celui ce îl anchetează depăşindu-l adesea pe cel al
celui ce efectuează ascultarea.Spre exemplu,anchetatorul competent,cunoscut
pentru perseverenţă,fermitate şi experienţă profesională este inclus, de către cei
obişnuiţi cu protocolul anchetei,în categoria celor periculoşi .

Cel ascultat trebuie împiedicat să-şi studieze anchetatorul.El urmăreşte să


deducă ,din detalii comportamentale cât şi din reacţiile anchetatorului,ce impresie
au făcut declaraţiile lui cât şi ce informaţii deţin organele de anchetă cu privire la
cauza în care este implicat.

O parte însemnată din eficienţa muncii desfăşurate de anchetator se bazează pe


stăpânirea unor elemente de psihanaliză pe care le poate folosi în construirea
profilului psihologic al prezumtivului infractor.

Îndeobşte,psihanaliza aplicată fenomenului criminal se bazează pe achiziţiile


sociale, pe capacitatea de cenzură autoimpusă,dar şi pe repertoriul de refulări
acumulate în adâncul sufletului său de către delincvent.Folosindu-se de
instrumentarul psihanalitic,anchetatorul îl va conduce pe învinuit către situaţii
limită care vor determina diminuarea cenzurii şi vor provoca reacţii de
detensionare interioară,de eliberare psihică.Interogatoriul condus în mod
inteligent are multe elemente comune cu examenul psihanalitic şi îi oferă
anchetatorului posibilitatea de a investiga subconştientul împricinatului în care
energiile refulative au ascuns delictul cu scopul de a-l apăra pe individ de
eventuala demascare urmată de fireasca răspundere în faţa legii.

Alcoolul,stresul,sentimentul religios acţionează adesea ca factori de scădere a


stării de vigilenţă, afectând astfel cenzura interioară.Astfel se explică
apariţia,uneori direct,alteori sub formă criptică,unor elemente intempestive în
comportamentul prezumtivului infractor, ce scot la iveală evenimentul
criminal.Intuiţia anchetatorului constă tocmai în identificarea corectă şi
interpretarea justă a acestor momente scintilate în modul de manifestare
delincvenţial.

O idee refulată aşteaptă momentul potrivit pentru a ieşi la iveală,iar felul în care
aceasta este exteriorizată depinde de complexitatea intelectuală şi morală a
individului exponent.Un individ al cărui caracter este produsul unor rigori morale
şi religioase accentuate,va exploda,în urma unei îndelungate refulări a actului
criminal.Datul firesc al individului de a scote în cele din urmă la iveală ceea ce
era ascuns în sine ,este elementul pe care anchetatorul mizează,dar,în acelaşi
timp,este elementul pe care anchetatorul trebuie să îl producă utilizându-şi
experienţa şi,implicit,cunoştinţele de psihanaliză.

Pe lângă acestea,de mare folos îi vor fi anchetatorului cunoştinţele legate de


“creativitatea” infracţională, deci implicit de cunoaşterea celor treisprezece tipuri
de personalităţi creatoare care poate ajuta atât la situarea învinuitului sau
inculpatului în economia săvârşirii actului infracţional,cât şi la cunoaşterea
posibilelor relaţii de asociere ale acestuia cu prezumtivi complici.

În concluzie,ducerea la bun sfârşit a activităţii de soluţionare a cauzelor penale


se bazează,în mod necesar,pe o consistentă pregătire juridică,pe
conştiinciozitate şi perseverenţă,pe abilitatea de a analiza şi selecta aspectele
care pot concura la stabilirea adevărului.
Se afirmă cu temei că investigaţia criminalistică este o ştiinţă,dar,în acelaşi timp
şi o artă,iar temeiul este dat de factorii de calitate pe care tocmai i-am enunţat.Ei
generează premisa fundamentală în conturarea veridică a sferei delicvenţiale în
care se încadrează speţa şi,totodată oferă posibilitatea procedurală de
soluţionare legală a cauzei,prin intermediul unei activităţi obiective,sine ira et
studiu

Examenul (deci ascultarea,n.n.),cu tot cortegiul lui de tehnici documentare,face


din fiecare individ în parte un caz: un caz care constituie în acelaşi timp un obiect
pentru o cunoaştere şi un suport pentru o putere.Cazul nu mai este …un
ansamblu de circumstanţe care definesc un act şi care pot modifica aplicarea
unei reguli,ci este însuşi individual aşa cum poate fi el
descris,evaluat,măsurat,comparat cu alţi indivizi,şi aceasta în chiar
individualitatea lui; şi mai este şi individual ce trebuie modelat sau remodelat,ce
trebuie clasat,normat,exclus.