Sunteți pe pagina 1din 1

Ivan şi pielea de focă

(poveste populară scoţiană)

De-a lungul coastei de nord a Scoţiei, vântul urlă în nopţile întunecoase şi în zilele
cenuşii, iar valurile se sparg de stâncile negre. Dar vara, marea se linişteşte, zilele se lungesc,
iar întunericul e alungat aproape cu totul. Povestea mea începe în cea mai lungă zi a anului,
ziua de Sânziene, aproape de mijlocul nopţii.
Ivan, un băiat de nici şase ani, cerceta stâncile de pe ţărm, căutând scoici şi ce mai
aduceau valurile pe plajă.
Atunci auzi un cântec ciudat şi, când privi în faţa lui, i se păru că vede un fir de fum
ieşind dintr-o peşteră aflată într-o stâncă. Dar picioarele lui slabe nu-l putură duce peste
bolovani, aşa că, atunci când mama îl strigă, se întoarse la căsuţa în care locuiau, fără a
cerceta de unde vine cântecul sau fumul.
Şapte ani trecură până ce Ivan reveni la locul acela, chiar la miezul nopţii, în ajun de
Sânziene. Din nou i se păru că aude un cântec ciudat şi din nou văzu fum ieşind din peşteră.
Nu ştiu de ce nu s-a dus să vadă de unde vine de această dată. Probabil avea ceva urgent de
făcut acasă.
Au mai trecut şapte ani. Tatăl lui îmbătrânise pescuind în apa rece şi sărată a mării, aşa
că părinţii lui se mutară la oraş lăsându-i lui Ivan căsuţa lor. Ivan era singur – singurel şi
numai ţipetele păsărilor de pe ţărm îi ţineau de urât.
Când veni din nou ajunul Sânzienelor, Ivan îşi aminti de cântec şi de fum. La mijlocul
nopţii se aproprie de peşteră. Acelaşi cântec straniu îi ajunse la urechi, cu armoniile sale
nepământesc de frumoase. Când Ivan se aproprie, auzi pârâitul unui foc şi-i văzu flăcările
reflectate de ştiri. Şi acolo, la gura peşterii, găsi o grămadă de piei frumoase de focă.
Ivan o alese pe cea mai frumoasă şi, încet, cu grijă, o scoase din grămadă. Apoi merse
drept acasă cu ea şi, ajuns acasă, o încuie într-un cufăr, puse cheia pe o cureluşă de piele pe
care o purta la gât şi se culcă.
Dimineaţa, luă pătura de pe patul lui şi se întoarse la peşteră. Acolo găsi o femeie
tânără, frumoasă şi tristă, care îşi acoperea goliciunea cu braţele şi cu părul ei cel lung. Fără
un cuvânt, Ivan o înfăşură în pătură şi o conduse la casa lui.
Ivan se purtă bine cu femeia şi cu timpul se îndrăgostiră unul de celelalt. Avură un fiu
şi apoi încă unul. Ivan era fericit, dar adesea o vedea pe soţia lui privind lung marea, cu ochii
mari şi trişti. Nu-i spuse niciodată ce se afla în cufărul de lem şi îi interzise să-l deschidă.
Anii trecură. Într-un ajun de Crăciun, Ivan îşi pregăti copiii de mers la biserică. Soţia
lui, zise că nu se simte bine, aşa că Ivan merse doar cu copiii.
Se întoarseră de la biserică după miezul nopţii şi, înainte de a ajunge acasă, văzură că
uşa era deschisă, cu cheia încă în broască – cheia pe care Ivan o uitase acasă în graba
pregătirilor pentru biserică. Soţia nu era nicăieri.
Se spune că, uneori, când băieţii mergeau pe ţărm, o focă frumoasă, cu ochi mari şi
trişti, îi urma îndeaproape în apa rece. Şi se mai spune că, uneori, când Ivan se ducea la
pescuit, aceeaşi focă frumoasă şi tristă mâna peştii în plasa lui. Poate că era soţia lui.
Ce ştiu este că nimeni n-a mai văzut-o vreodată.

Evaluare