Marţi. Maci.

Cafea. Pot să îi simt mirosul prin somn. Cafea. Până la urmă asta mă trezeşte.
Gândul la o ceaşcă neagră, aburindă, mirosul de cafea invadând camera. Îmi lasă gura
apă. Apoi mă trezesc şi realizez că nu am nici strop de cafea in casă. Am rămas fără de
trei zile. Şi de atunci mă obsedează. Când dorm, când mănânc, când vorbesc mă surprind
dorindu-mi o cafea mai mult decât am dorit vreodată altceva. Chiar mai mult decât pe
Valeria. Şi acolo mă opresc. Îmi interzic să mă gândesc la ea. Pentru o fracţiune de
secundă camera îşi pierde contururile. Şi mă agăţ de primul obiect care îmi cade sub ochi.
Biblioteca- bunica citindu-mi “Crăiasa zăpezilor”- gheaţă-frig-Buşteni-ceaţă-cuvertura
roşie-mirosul de naftalină-molii-coji de portocale. Oare în mai aş mai putea găsi
portocale bune? Trebuie să merg în piaţă. Şi să iau şi cafea. Însă au trecut trei zile şi nu
am mers. Simt că fiecare celulă din corpul meu vrea cofeină. Slavă Domnului că au trecut
zilele când fiecare celulă simţea nevoia de nicotină.
Îmi pun blugii şi tricoul negru de la soră-mea mai mică împleticindu-mă de somn.
Mă împleticesc pe uşă şi nu încui în urma mea. Abia la jumătatea drumului spre magazin
atmosfera calmă, mult prea liniştită de pe stradă mă face să devin bănuitor. Încă nu m-am
trezit? Dar în niciun vis n-aş putea reproduce cu atâta exactitate strada. Casele, faţadele
cojite şi plouate, mirosul de tei...parcă în vise sunt două lucruri pe care niciun om normal
nu le poate simţi: mirosul şi gustul. Eu miroseam teii şi îmi simţeam gustul amar din
gură. A trecut mult timp de când am învăţat la psihologie despre vise. Şi nu mai ţin minte
decât asta cu gustul şi mirosul şi privirea profesoarei când ne zicea asta. O profesoară de
modă veche, nu mai ştiu cum o chema...dar mă fixa cu ochii ei reci, verzi ( aş putea jura
şi acum că la mine se uita fix, deşi şi Maria crede la fel) parcă dorind să suprime în mine
orice urmă din îndoiala pe care o aveam întipărită pe faţă ( cu o seară înainte visasem că
mâncam clătite care aveau gust de brânză). Însă vicleana ştia să-mi atingă coarda
sensibilă: niciun om normal nu simte vreun gust în vis. Perfect! Deci eram anormal?
Ciudat? Nu era adevărat! Nu puteam recunoaşte asta faţă de nimeni! Orice îndoială de pe
faţa mea a dispărut ( mi se păruse numai că simţeam gustul de brânză, profa ştia mai bine
despre ce vorbeşte, bine că n-am povestit nimănui visul, oare când va mai face mama
clătite-). Mi-am dat seama că şi ea a văzut că m-a învins din nou, după zâmbetul
satisfăcut, pervers. Nu ştiai niciodată dacă e de bine sau de rău când ea îţi zâmbea.
Am ajuns în faţa magazinului şi era închis. Deci eram treaz, dar era prea devreme.
Asta plutea în atmosferă: odihna, cum ar fi zis bunica: tihna. Habar nu aveam cât mai era
până să deschidă, dar am hotărât să aştept. Îmi luase trei zile să ajung acolo. Cine ştie
când m-aş mai fi întors dacă plecam acum. Şi îmi trebuie cafea! O vreau! M-am aşezat pe
trepte, lângă frigiderul de îngheţată şi am aşteptat. Imagini fantomatice mi se plimbau
prin faţa ochilor. Feţele tuturor celor care mă însoţeau zilnic în vise, în existenţa mea
paralelă. Pe unii nu îi mai văzusem din copilărie. Aproape că îi uitasem. O pisică a ieşit
de sub un Suv şi a început să se spele. M-a privit indiferentă trei secunde şi a continuat. A
hotărât că nu reprezint un pericol. Era albă, cu o pată mare neagră pe urechea stângă. Sau
neagră cu o pată mare albă pe corp? Absurd ar fi zis Vale...Stop! ea nu mai are niciun
cuvânt de spus! Castani-curtea şcolii-terenul vechi de fotbal- Ion şi Matei după ore- joi
după-amiază – geografie- revista Terra- tata şi excursia în Făgăraşi – anemone- roşu-...
Vine vânzătoarea ! O să se mire să mă găsească aici ? Poartă un tricou roşu. Nu pare prea
mirată. Probabil vede mulţi nebuni zilnic. Dar eu nu sunt nebun...cel puţin aşa cred. Dar
ce mai contează acum ? Îmi iau cafeaua şi plătesc fără s-o privesc in ochi. Nu mai am
poftă de portocale. Pisica e tot acolo când ies din magazin. Mă priveşte cu dezinteres şi se
strecoară înapoi la umbră, sub maşină.
Şi acum? Am un sentiment ciudat că nu mai am unde mă duce, că locul meu nu e
aici, dar nici nu ştiu unde e. Aşa că încep să rătăcesc pe străzile cartierului cu cafeaua în
mână. O miros prin pungă şi simt din nou dorinţa aceea iraţională de a bea cafea... aşa că
fac cale întoarsă şi mă îndrept grăbit spre casă...cafea în ceaşca mea preferata...cea
neagră...cafelele pe care le-am băut până acum din ea în dimineţile însorite şi în cele
înorate, privind de la balcon agitaţia străzii...copiii furând flori din grădina lui Madamme
şi ea ţipând după ei. Degeaba strigă la ei, degeaba se plânge la părinţii lor, degeaba pune
sârmă ghimpată la gard...copiii mai mult se întărâtă văzând obstacolele pe care ea le
pune...aşa-zisa atracţie a fructului interzis-funcţionează oriunde, la oricine, la orice vârstă,
pentru orice “fruct”. Ajunge să ştii că nu-l poţi avea şi numai la el te gândeşti. Ca mine cu
cafeaua? Oare i-aş mai fi simţit mirosul aşa de pregnant în somn dacă aş fi avut cafea în
casă? Dacă n-aş fi râvnit la ea de trei zile? Si restul lucrurilor la care râvnesc ? Le vreau
tot pentru că nu le pot avea ? O fetiţă slăbuţă, înaltă, cu ochii mari şi negri, ştrengari şi
două cozi împletite, castaniu-roşcate. Ioana. Vara la bunici când aveam cam doisprezece
ani. Atunci i-am furat păpuşa pentru că nu voia să mi-o dea. Înainte se juca tot timpul cu
noi, dar de când primise păpuşa aia nu se mai dezlipea de ea. Şi nici nu ne lăsa să o
vedem. Aşa că i-am luat-o pe furiş. Ce îngrozită a strigat după mine când m-a văzut
fugind pe câmp cu păpuşa ei dragă. Mi s-a făcut ruşine de ea, aşa că am strâns un buchet
mare de maci şi i l-am dat împreună cu păpuşa.
Maci... bătrâna de peste drum are trei găleţi cu maci...o să iau un buchet în
amintirea copilăriei...şi a Ioanei. Un zgomot brusc de motor m-a făcut să întorc
capul...ultimul lucru pe care l-am văzut au fost macii, dar erau calzi...ca sângele.
M-a trezit mirosul de cafea. Era delicios...ameţitor, mă făcea să-mi dorec o cafea
mai mult decât orice altceva...mai mult decât o voiam pe...pe cine voiam? Am deschis
ochii confuz şi primul lucru pe care l-am văzut au fost doi ochi negri şi ştrengari care se
uitau la mine peste o tavă pe care erau două cafele şi un pahar cu maci în el.
-În sfârşit te-ai întors, a zis femeia. Macii mi-au spus că vei veni, că trebuie numai
să am răbdare.
Ioana!
Şi atunci m-a învăluit sentimentul că într-adevăr eram exact unde ar fi trebuit să
fiu de la început.
Deodată am auzit un zgomot metalic lângă capul meu. Când am deschis ochii din
nou am văzut tavanul alb al camerei de spital şi asistenta care venise cu o tăviţă cu fiole şi
seringi. Am fost derutat o clipă-visasem?- şi apoi mi-am amintit de macii calzi...ceva mă
lovise când traversam spre bătrâna cu macii.
Valeria era la capul patului când m-a trezit infirmiera, dar mintea mea nu s-a mai
blocat când am văzut-o. Iar am auzit-o trântind uşa când a plecat. Mă priveşte ca şi cum
ar mai aştepta ceva de la mine. Ce? Mă întreb... de ce a venit? Nu contează.
Răspunsurile se aflaseră în mintea mea tot timpul... captive...prinse sub multe
straturi de obsesii, frustrări şi interdicţii. Acum puteam gândi liber.
Privirea şi vorbele mele lipsite de emoţie au şocat-o pe Valeria. Pot să văd cum se
formează întrebările în capul ei, una după alta, dar ea nu mă mai poate vedea pe mine.
Oare m-a văzut vreodată? Oare m-am văzut eu vreodată altfel decât prin fragmentele
primite de la cei din jur?
Aveam faţa ei în minte. N-o mai văzusem din copilărie, dar în delir am
recunoscut-o fără urmă de îndoială.
Am coborât din tren la scurt timp după răsărit. Era marţi. Primul lucru pe care l-
am făcut a fost să culeg un buchet mare de maci. Primul meu impuls a fost să fug spre
sat. Dar n-am fugit. Aveam timp...îl aveam pe tot. Am văzut-o din depărtare în balansoar
şi am simţit mirosul înnebunitor de cafea. Simţeam cum mă invadează un sentiment de
familiaritate.
Când m-am oprit în faţa ei erau două ceşti pe masă. Una pentru ea şi una pentru
mine.