Sunteți pe pagina 1din 11

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA PSIHOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

CATEDRA PSIHOLOGIE

Tanorexia si tulburare dismorfica corporala

Autor: Sula Ana

Masterat anul 1

specialitatea „Consiliere Psihologică”

Chișinău 2011
Tanorexia este o boala psihica, asemanatoare anorexiei, care nu iti permite sa te vezi asa cum esti
cand te uiti in oglinda, insa nu se refera la cat de slaba esti, ci la cat de bronzata iti e pielea.
Denumirea acestei afectiuni a fost inventata de o echipa de cercetatori de la Universitatea din
Texas si vine de la "tanning" (bronz in limba engleza n.red), informeaza La Stampa.
Cei care sufera de aceasta problema sunt in general persoanele foarte tinere, care nu se dau cu
creme de protectie solara, iar iarna sunt clienti fideli ai saloanelor de bronzare.
Tanorexicii au de obicei varste cuprinse intre 16 - 40 de ani si sunt slabi. Ei nu se ingrijoreaza
din cauza problemelor dermatologice cauzate de o expunere prelungita la soare, dar in schimb
sunt preocupati de aspectul bronzului.
Un studiu dezvaluie ca 3 din 10 italieni sufera de tanorexie. Potrivit dermatologului italian
Matteo Cagnone, aceste persoane cred ca nu sunt bronzate suficient atunci cand se uita in
oglinda, asa cum anorexicii cred ca sunt grasi.
Persoanele care sufera de aceasta boala ar trebui sa se prezinte la medic sau la psiholog.
Tanorexia pare sa fie un nou termen care desemneaza aceasta dependenta si se incadreaza in
categoria tulburarilor de genul anorexiei. Cum iti dai seama daca esti dependent de solar? In
momentul in care nevoia de a merge la solar  apare ca imperioasa si cand nu este cazul sau mai
des decat este recomandat si o traire negativa fata de culoarea mai palida sau mai putin bronzata
a propriei pieli. Persoanele care sufera de aceasta forma de dependenta traiesc adevarate stari de
anxietate sau atacuri de panica daca rateaza o sedinta de bronzare la solar sau utilizeaza in mod
abuziv solarul, uneori chiar de 2 ori pe zi, evident la solare diferite. Poate aparea o adevarata
competitie intre persoanele care folosesc solarul fapt care cu siguranta duce la o utilizare abuziva
a solarului.
De ce educatia privind expunerea la razele UV nu prinde foarte greu in randul populatiei? S-au
facut studii care demonstreaza ca expunerea la acest tip de raze stimuleaza productia de
endorfine a organismului inducand o stare de bine si relaxare. De altfel si in depresii expunerea
la lumina este un remediu recomandat.
Daca faceti parte din categoria persoanelor care nu se suporta alfel decat foarte bronzate tot
timpul anului, cereti ajutor de specialitate pentru a evita declansarea unei  probleme de sanatate
ireversibila.
In perioadele dintre sezoanele calde in care ne permitem sa ne desfatam nestingherite in razele
soarelui, culoarea placuta a pielii incepe sa-si piarda din intensitate recapatandu-si paloarea
naturala.
De aceea nu de putine ori am fost tentate sa apelam la solutii diverse de mentinere a bronzului
motiv pentru care am incercat tot felul de solutii: autobronzante, creme cu pigmenti sau atat de
controversatul solar. In privinta acestuia din urma, desi efectele sunt rapide si nu foarte
costisitoare parerile sunt impartite. Si daca luam in calcul avantajele si dezavantajele expunerii
pielii la actiunea solarului ar trebui cel putin teoretic sa apara si intrebarea: merita sa-mi asum
riscul? Ca sa ne fie mai usor sa ne decidem daca sa apelam sau nu la bronzul artificial merita sa
avem in vedere atat aspectele pozitive cat si cele negative. Hotararea ramane apoi in mainile
noastre!
Efectele pozitive ale solarului:
Expunerea controlata la raze U.V. se presupune a fi mai sigura decat bronzul traditional dat fiind
faptul ca in prima situatie razele sunt filtrate (lucru pe care nu ne mai putem baza atunci cand
vorbim despre razele soarelui din cauza subtierii stratului de ozon).
Stimularea sistemului imunitar concomitent cu fixarea calciului in organism, inducerea unei stari
psihice bune, pozitive si optimiste, poate stimula rezistenta la efort fizic, se evita „arsurile” prin
expunerea controlata, asistata, razele UV ajuta organismul prin producerea vitaminei D3 cu o
importanta deosebita in prevenirea si evitarea aparitiei osteoporozei.
Efectele negative ale solarului:
Zonele mai sensibile ale pielii (alunite, cicatrice, pete) trebuie acoperite pentru ca se forteaza
oarecum efectele actiunii razelor U.V. si deci si efectul asupra respectivelor zone poate fi mai
periculos.
Parul poate fi degradat rapid si de aceea si acesta trebuie protejat de o casca speciala sau orice
altceva la indemana.
Chiar daca suntem nerabdatoare sa vedem primele rezultate nu trebuie sa abuzam de solar
marind numarul sedintelor. Cu rabdare vom atinge si scopurile initiale intr-un mod mult mai
sanatos!
La fel cum exista anorexia sau bigorexia, exista si fenomenul numit tanorexie, care se traduce ca
fiind dependenta de solar. Persoanele care sufera de aceasta afectiune se recunosc dupa
frecventarea exagerata a solarului, expunerea excesiva la soare si folosirea cremelor
autobronzante.
Masuri de prevenire in ceea ce priveste efectele nocive ale soarelui si solarului inca se
mediatizeaza. Insa persoanele tanorexice, care ravnesc si fac orice pentru a avea o piele maslinie,
trec si peste aceste avertizari.
Melanotanul - injectia cu bronz
Melanotanul este la momentul de fata cea mai noua inventie in materie de bronzat. Sub forma
unei injectii, Melanotanul este de fapt o versiune sintetica a hormonului natural ce produce
melanina.
Chiar daca este considerata un drog ilegal, aceasta metoda se bucura de o mare popularitate in
Marea Britanie. Doctorii si-au facut datoria si au facut cunoscute riscurile acestei injectii, insa
pentru femeile tanorexice aceste avertizari sunt de prisos. Ele percep bronzul mai important
decat sanatatea. Chiar daca se pot alege si cu cancer de piele, acest lucru nu le opreste in a-si
injecta solutia in abdomen. Dependenta de solar sau "tanorexia" a luat amploare alarmant in
ultimii ani, iar statisticile arata ca aproape zilnic o femeie cu varsta intre 20 si 29 de ani este
diagnosticata cu cancer de piele. Melanomul, cea mai agresiva forma de cancer de piele este mai
frecvent intalnit decat cancerul mamar in aceasta categorie de varsta. Dintre afectiunile
favorizate de expunerea la solar (pigmentari, riduri, imbatranire prematura a pielii), cea mai
importanta este cancerul de piele Efectul expunerii la Ultra Violete este cumulativ, specialistii
avertizand ca "riscul de a face cancer de piele creste cu fiecare sedinta de expunere la solar."
Riscurile pe care le prezinta expunerea la solar sunt similare cu cele ale expunerii la soare.
Poate chiar mai mari, pentru ca persoanele care frecventeaza centrele de bronzat considera
solarul mai sigur si au tendinta de a petrece mai mult timp la solar," informeaza dr. Adina
Alexandru, medic specialist dermatovenerolog.
Melanomul are legatura directa cu expunerea la soare. Este o tumora care se dezvolta din
celulele care intervin in colorarea pielii, celulele pigmentare. Pentru ca prezinta un risc ridicat de
metastazare, melanomul este cel mai periculos cancer de piele. Oricine poate dezvolta un
melanom cutanat, dar riscul este mai mare in anumite situatii:
o tegument sensibil la soare: piele, ochi si par deschise la culoare;
o factori genetici: prezenta a numeroase alunite (peste 100);
o antecedente personale sau in familie de tumori cutanate;
o arsuri solare grave si repetate, in special inaintea varstei de 15 ani;
o obiceiul bronzarii artificiale, la solar.....
Melanomul are legatura directa cu expunerea la soare. El este o tumora care se dezvolta
din celulele care intervin in colorarea pielii – celulele pigmentare. Pentru ca prezinta un risc
ridicat de metastazare, melanomul este cel mai periculos cancer de piele. Varsta medie pentru
aparitia unui melanom este de 45-50 de ani, acesta fiind mai des intalnit la femei decat la
barbati. Zonele in care melanomul se manifesta cel mai frecvent sunt gambele la femei si
toracele posterior la barbati. Melanomul poate fi foarte agresiv, dar un diagnostic precoce
permite vindecarea. Oricine poate sa dezvolte un melanom cutanat, dar riscul este mai mare
daca se indeplineste una dintre conditiile de mai sus. Ar trebui sa alerteze aparitia unei noi
alunite care se modifica rapid in dimensiuni sau culoare. Cu ocazia Zilei europene de
depistare a melanomului au fost identificate, in urma unui control, 77 de cazuri de mela-nom,
97 de carcinom bazocelular si 14 de carcinom spinocelular. Pentru aproape 600 de alunite
suspecte s-a recomandat supraveghere clinica in urmatoarele sase luni...
Cercetatorii islandezi au anuntat ca au descoperit doua noi mutatii genetice care conduc la
aparitia cancerului de piele in randul persoanelor de origine europeana. In mod traditional, pielea
de culoare mai inchisa este considerata ca avand o protectie sporita impotriva cancerului de
piele. Carcinomul bazocelular este cea mai obisnuita forma de cancer si, in majoritatea cazurilor,
este provocat de expunerea la razele ultraviolete. Studiul, care a fost publicat in Nature Genetics,
a scos la iveala faptul ca riscul aparitiei carcinomului bazocelular este de 12 ori mai mare la
persoanele care prezinta aceste mutatii genetice, alaturi de alte trei variatii genetice despre care
se stia deja ca provoaca aparitia cancerului de piele.
La ora actuala nu exista autorizatie pentru comercializarea acestui produs. Nu exista declaratii
oficiale in privinta beneficiilor acestui medicament si avertizarilor asupra reactiilor adverse pe
termen lung.
Alte efecte secundare ale Melanotanului:
- depresia
- lipsa poftei de mancare
- greata
- cresterea tensiunii
- atacuri de panica
Asadar, exista femei dependente de bronz/solar, care afirma ca nu pot sa traiasca fara o piele
bronzata, femei care sunt dispuse sa-si riste sanatatea apeland la fel de fel de medicamente
promitatoare.
Specialistii recomanda insa expunerea preventiva la soare prin folosirea cremelor de protectie cu
factor ridicat, iar pentru pastrarea bronzului pe toata durata anului, folosirea cremelor
autobronzate. Cabinele de bronzat dau o dependenţă la fel de gravă ca alcoolismul sau consumul
repetatat de droguri. Mai mult, clienţii obişnuiţi ai saloanelor de bronzat riscă să devină anxioşi
şi vulnerabili la consumul repetat de alcool şi de droguri, relevă un studiu american recent, citat
de „The Daily Mail“.
Oameni de ştiinţă de la Universitatea Albany, din statul american New York, au chestionat 421
de studenţi cu ajutorul unor formulare utilizate în mod obişnuit pentru dependenţii de alcool sau
de droguri, însă adaptate adicţiei pentru solar.
Concluzia: 229 de respondenţi, adică peste jumătate dintre ei, obişnuiau să meargă la solar, în
medie, de 23 de ori pe an. Asta înseamnă că studenţii îşi făcuseră un obicei din a merge la
salonul de bronzat o dată la două sau la trei săptămâni.
Din datele cercetătorilor, 40% din participanţi prezentau simptome ale dependenţei de bronzatul
artificial. Mai mult, aceştia manifestau şi semne ale dependenţei de alcool, de canabis sau de alte
substanţe halucinogene, precum şi simptome ale anxietăţii.
In ciuda eforturilor de educare a cetăţenilor asupra riscurilor pentru sănătate la care se expun
odată cu razele ultraviolete, tinerii continuă să meargă la saloanele de bronzat. Asta pentru că îşi
doresc să aibă un ten mai strălucitor, să-şi ridice astfel moralul şi să devină mai populari printre
prietenii lor", explică Sharon Danoff-Burg şi Catherine Moshe, autorii studiului publicat în
revista „Archieves of Dermatology".
Cercetătorii americani propun ca fiecare client al saloanelor de bronzat să completeze un
formular referitor la depresie şi anxietate, astfel încât medicii psihiatrii să aibă o evidenţă asupra
acestei noi dependenţe.

II. In ultimii ani s-ar parea ca a aparut o noua tulburare care tine pe de-o parte de sfera
dependentelor si pe de alta parte de sfera disfunctiilor de imagine corporala.
Persoanele dependente de o piele bronzata au dificultati in a se abtine de la mersul la solar sau de
a se abtine de la expunerea prelungita la soare. 
Trasatura esentiala a acestei tulburari este reprezentata de preocuparea fata de un defect imaginar
sau excesiv de marcata in legatura cu un defect fizic minor; preocuparea persista in ciuda
oricaror asigurari din partea medicilor sau a anturajului.
Bolnavul se plange de un defect ( de ex: riduri sau cute, pierderea parului, sani sau penis prea
mici, pete senile, statura).
Daca este prezenta o anomalie fizica mica, preocuparea persoanei este excesiva insa convingerea
nu are intensitate deliranta ca in tulburarea deliranta de tip somatic (cu alte cuvinte,persoana
poate sa accepte ca defectul sau nu este chiar atat de mare sau este chiar inexistent).
Preocuparea poate fi centrata simultan pe mai multe parti ale corpului. Desi acuza este adesea
specifica ( ex. “buza rasfranta” sau “nas borcanat” ), ea este adesea vaga ( de ex: "fata abatuta”,
“privire insuficient de limpede”). Din cauza jenei cauzate de preocuparile lor, indivizii cu
tulburare dismorfica evita sa descrie defectele in detaliu si prefera sa se refere la uratenia lor
generala.
Cei mai multi indivizi considera preocuparile lor dificil de controlat si adesea isi descriu
preocuparile ca find “extreme de dureroase” si pot face doar o mica incercare sau poate niciuna
sa le reziste. In consecinta, isi pierd ore intregi gandindu-se la defectul lor, mergand pana acolo
incat aceste ganduri le pot domina viata. Verificarea frecventa in oglinda sau in alte suprafete
reflectorizante disponibile ( de ex. ferestrele magazinelor, barele de protectie ale autoturismelor,
cadranele orologiilor) poate lua multe ore pe zi.
Poate exista un comportament de ornare excesiva pieptanare excesiva, smulgerea parului,
aplicarea ritualizata a machiajului, pot sa incerce sa-si camufleze defectul ( de ex isi lasa barba
ca sa-si acopere cicatricile faciale imaginare, poarta palarie pentru a acoperi o presupusa pierdere
a parului, isi umplu sortul pentru a creste un penis mic).
Sunt frecvente ideile de referinta adica, indivizii cu acesta tulburare cred ca ceilalti pot da sau
chair dau atentie presupusului lor defect, ca poate vorbesc despre asta si il iau in ras.
Sentimentul de jena referitor la defectul lor ii poate izola, acestia evitand sa mai iasa din casa,
renunta la serviciu sau la situatiile publice.
Disfuntia asociata cu acesta tulburare desi variabila, poate duce la spitalizari, multiple tentative
de suicid.
Indivizii cu astfel de tulburare solicita si primesc tratament medical general, dentar sau
chirurgical pentru rectificarea presupuselor lor defecte, pacientii cu astfel de diagnostic fiind cei
care apeleaza cel mai frecvent la chirurgia estetica.
Astfel de tratamente pot duce la agravarea tulburarii, la intensificarea sau aparitia de noi
preocupari care la randul lor duc la procedee terapeutice ulterioare lipsite de succes, astfel ca
indivizii poseda in final nasuri, urechi, sani si solduri “ sintetice” de care nici ei nu mai sunt
satisfacuti.
Debutul are loc in adolescenta pana la varsta de adult tanar. Afectarea barbatilor si femeilor este
egala.
   Tulburarea dismorfica corporala sau dismorfofobia a fost recunoscuta formal in 1997 si inclusa
in Manualul de Diagnostic si Statistica al Tulburarilor Mentale (DSM-IV) in cadrul tulburarilor
somatoforme.
        Dismorfofobia este definita ca preocuparea extrema pentru un anumit defect fizic imaginar
sau ingrijorarea mult prea mare legata de un defect fizic minor. Aceasta preocupare trebuie sa
cauzeze o deteriorare semnificativa vietii persoanei (in domeniul vietii sociale, profesionale,
etc.), pentru ca acea persoana sa fie diagnosticata cu Tulburare dismorfica corporala.
        Denumirea de dismorfofobie a fost propusa de Morselli in 1886, cel de la care avem
primele descrieri ale tulburarii, el descoperind o serie de persoane care traiau un sentiment
subiectiv de "uratenie" sau altele care aveau unele defecte fizice nesemnificative pentru ceilalti,
dar pe care ei le considerau anormalitati. Morselli a observat ca acesti indivizi se simteau
"mizerabil", erau chinuiti de aceste defecte, de ganduri legate de ele in orice fel de situatie.
        De obicei ingrijorarea obsesiva este legata de zona fetei, de par sau miros. Tulburarea
debuteaza de multe ori in adolescenta, devine cronica si duce catre o suferinta interioara foarte
mare.
        Cei care sufera de aceasta tulburare se pot simti ridicol in situatii sociale, consulta multi
dermatologi sau chirurgi plasticieni si sunt dispusi sa treaca prin proceduri riscante si dureroase
pentru a schimba defectul care ii terorizeaza. Dar, din pacate, procedurile medicale doar rareori
produc o ameliorare a suferintei si de multe ori duc catre o inrautatire a simptomelor.
        Efectele bolii sunt resimtite in domeniul relatiilor cu ceilalti, persoanele care sufera de
dismorfofobie nu au prieteni, in domeniul scolar pot aparea dificultati de concentrare datorita
ruminatiilor obsesive asupra felului in care arata.
Alte tipuri de comportamente asociate cu dismorfofobia sunt: obiceiul de a se privi in orice
suprafata care reflecta imaginea sau evitarea oglinzilor, masurarea sau palparea repetata a
defectului, cerinte repetate de reasigurare asupra defectului, elaborarea unor ritualuri legate de
defect, camuflarea defectelor, atingerea repetata a defectului, evitarea situatiilor sociale.
Tulburarea dismorfica corporala are tendinta de a deveni cronica si poate determina izolare
sociala, abandon scolar, depresie majora, interventii chirurgicale inutile si chiar sinucidere (29%
dintre pacienti au tentative de sinucidere).
Dismorfofobia se poate asocia si cu alte tulburari ca tulburarea obsesiv compulsiva si tulburarea
deliranta. De cele mai multe ori tulburarea nu este diagnosticata.
        Pacientii cu dismorfofobie au de obicei stima de sine scazuta si le cer in permanenta
celorlalti sa ii asigure ca defectul lor este "normal" sau "nu chiar atat de rau".
        Studiile ne arata ca boala debuteaza de regula in adolescenta, in jurul varstei de 17 ani, dar
poate aparea si la adultii in varsta, ca o ingrijorare legata de schimbarea aspectului lor din cauza
imbatranirii.
        Cele mai intalnite nemultumiri ale pacientilor se refera la probleme ale pielii ca acnee,
riduri sau pete ale fetei, la par, la forma si marimea nasului, dar si la alte parti ale corpului sau la
zonele genitale.
        In opinia anumitor specialisti dismorfofobia nu este o problema in sine, ci mai degraba un
set de simptome care mascheaza o problema mult mai serioasa. Ganditi-va la o raceala obisnuita
si la simptomele asociate cu aceasta, durere in gat, nas infundat, tuse, etc. Desi aceste simptome
va vor face sa va simtiti rau o sapatmana, doua, nu ele sunt problema si ele de fapt au rolul de a
preveni ceva mult mai grav, apar pentru ca organismul dumneavoastra incearca sa se protejeze
de ceva din afara care nu isi are locul acolo. Astfel, dismorfofobia ar putea fi exact ca acele
simptome neplacute ale racelii care incearca sa previna ceva mult mai rau, ar putea fi un
mecanism inconstient de a face fata.
        V-ati putea intreba de ce este necesar un astfel de mecanism si mai ales de ce unul atat de
frustrant si probabil ca raspunsul este ca exista foarte multe motive, care cu siguranta sunt
diferite de la persoana la persoana si poate ca unii dintre cei care sufera de aceasta tulburare nici
nu ar sti cum sa supravietuiasca fara simptomele bolii. Din aceste motive este intotdeauna
important sa se ajunga la problemele reale ale pacientului si nu doar sa se modifice
comportamentele obsesive legate de boala. Actiunile pe care le face o persoana care sufera de
dismorfofobie sunt in totalitate voluntare, dar involuntare, si desi aceasta exprimare este o
contradictie in termeni, in realitate lucrurile asa stau. Pacientul este controlat de actiunile sale in
timp ce isi doreste sa renunte la ritualurile pe care le tot indeplineste, se simte constrans in
permanenta de ele si nu prea reuseste sa faca nimic pentru a le opri. Am putea spune ca intr-un
fel seamana cu adictia.
        Unii specialisti considera ca dismorfofobia este un raspuns previzibil la anumite
circumstante neobisnuite de viata. S-a constatat ca exista asemanari ale acestor circumstante la
indivizii care sufera de tulburare dismorfica corporala (TDC) si in acelasi timp deosebiri fata de
persoanele care nu sufera de TDC. Totusi, specialistii sustin ca fiecare caz este unic.
Unul dintre comportamentele cele mai intalnite la persoanele cu TDC este uitatul in oglinda sau
evitarea oglinzii. Nu este necesara o oglinda, orice suprafata care reflecta va fi folosita iar unii
pacienti au oglinzi preferate pe care le tin in locurile in care cred ca este cea mai avantajoasa
lumina pentru a se privi. Exista insa si pacienti care evita oglinzile in timpul zilei sau tot timpul,
le acopera, le dau jos de pe pereti sau sting lumina cand se apropie de ele. Probabil ca
majoritatea oamenilor au o relatie de dragoste/ura cu oglinzile, uneori imaginea reflectata este
mai frumoasa decat cea pe care o aveam in minte, dar alteori imaginea nu ne place si suntem
dezamagiti. Ce trebuie sa stim este ca nu privitul in oglinda este sursa durerii, a suferintei. Se
intampla ca o persoana care sufera de TDC sa petreaca un timp in fata oglinzii si acest lucru sa
nu il tulbure, dar lucrurile devin problematice atunci cand apare un atac de dismorfofobie in timp
ce se priveste in oglinda. Acest atac este cel mai mare dusman al sau, este acel moment in care se
simte lipsit de speranta, urat, diform, are ganduri suicidare si poate aparea oricand sau poate fi
declansat de un numar destul de mare de situatii. De obicei un astfel de atac apare in perioade de
stres iar comportamentele specifice (cum este si privitul in oglinda) se amplifica, din aceasta
cauza multi pacienti asociaza ura de sine si neajutorarea cu oglinzile si cu reflectarea pe care o
vad ca se "holbeaza" la ei.
        Persoanele care sufera de TDC deseori nu se lasa fotografiate si evita chiar reuniunile de
familie sau alte evenimente din acest motiv. Se pare ca anxietatea lor creste foarte mult pentru ca
nu au controlul asupra celor care ar putea vedea fotografia si asupra a ceea ce le-ar putea trece
prin minte legat de ceea ce este in fotografie. Fotografia pare ca ii convinge ca ceea ce cred
despre ei este adevarat, sau chiar mai rau, le confirma uratenia, diformitatea. Ei ajung sa
dispretuiasca ceea ce vad si devin perfectionisti, au o grija exagerata pentru fiecare detaliu al
aspectului lor. Interesant este ca uneori parerile despre fotografiile lor se schimba, pot chiar sa se
placa in unele dintre ele si probabil ca aceasta se datoreaza faptului ca perceptia lor asupra acelei
parti din corpul lor care ii obsedeaza se schimba.
        Foarte multi dintre cei care au dismorfofobie evita situatiile publice in care nu se simt
confortabil din mai multe motive. In primul rand se pare ca se declanseaza teama de a nu fi
judecati de ceilalti, simt ca nu se pot "conecta" cu persoanele din jurul lor, se simt exclusi din
grup. Limbajul natural al corpului este deseori restrictionat, nu vor ca cei din jur sa ii observe, se
tem ca vor fi criticati. Nu vor sa spuna ceva gresit, sa se miste intr-un mod nepotrivit, se tem sa
zambeasca, sa faca orice le-ar atrage atentia celorlalti pentru ca ei ar putea vedea cat sunt de
diferiti fata de ei si eventual ii vor respinge.
        O alta caracteristica este dificultatea de a se relaxa si de a asculta. De multe ori cand vor sa
urmareasca un film, sa ia parte la o conversatie incep sa se framante pentru felul in care arata,
simt nevoia sa isi verifice imaginea in oglinda, nu reusesc sa stea pe loc. La fel de dificil este
uneori si sa doarma, sa participe la cursuri, sa studieze, nu isi pot opri gandurile legate de
diformitatea lor.
        Majoritatea celor care au dismorfofobie sunt perfectionisti in multe domenii ale vietii lor.
Daca lucrurile nu sunt pe masura asteptarilor lor pot deveni foarte deprimati. Foarte multi nu
intra in competitie cu nimeni, aproape ca ii sperie ideea de competitie.
        Din diverse motive ei se vad total diferiti de ceilalti oameni si cred ca sunt judecati de ei
dupa aceleasi standarde dupa care se judeca ei insisi, standarde foarte aspre.
        O nevoie foarte puternic resimtita de catre cei care sufera de TDC este aceea de reasigurare,
pe care o cer in permanenta prietenilor sau familiei. Ei intreaba aproape pe oricine despre felul in
care arata si nu o fac o data sau de doua ori, ci incontinuu. Se pare ca aceasta este o situatie din
care nu reusesc sa iasa invingatori niciodata, indiferent de felul in care arata, daca se simt de
neacceptat nu vor fi multumiti.
Pentru o mare parte dintre cei care sufera de dismorfofobie perfect inseamna perfect. Ei au o
atitudine de tipul tot sau nimic, daca li se pare ca un singur element al fetei, sau parul sau o alta
parte a corpului lor este urata, asta inseamna ca intreaga lor persoana este urata, iar uratenia este
ceva ce face sa fii respins de ceilalti, sa nu fii acceptat si iubit.
        Se pare ca cei care au aceasta tulburare au o imagine de sine instabila, le lipseste o identitate
de sine puternica si au dificultati in stabilirea limitelor.
        Ei cred ca problema lor este de natura fizica 100% si chiar daca admit la un moment dat ca
sunt doar victimele unei "uratenii imaginare", se scutura imediat de aceasta idee, intr-o negare
totala si spun "nu, poate altii sufera de TCD, eu sunt pur si simplu urat/a!". Astfel, in mintea lor
se joaca in permanenta aceste ganduri fara oprire, mintea nu li se odihneste deloc.
        Uneori situatia se poate inrautati foarte mult, in cazurile grave de TCD se poate ajunge la
auto amputare sau sinucidere. Pentru majoritatea celor care sufera de TCD gandurile suicidare
sunt ceva obisnuit iar o parte se sinucid. Gandurile legate de amputare nu sunt nici ele
neobisnuite, dar de obicei raman doar niste idei care nu ajung sa fie puse in practica. O parte
dintre pacienti se duc frecvent la specialisti in chirurgie plastica si chiar trec printr-o serie de
interventii, dar care nu schimba nimic, ceea ce intareste ipoteza ca de fapt suferinta lor nu este
legata de felul in care arata.
        Exista specialisti care considera ca printre factorii care duc la aparitia acestei tulburari se
afla anumite circumstante externe traite in perioada copilariei care il fac pe copil sa se simta
altfel decat cei de varsta sa. Acestea pot fi abuzuri ale parintilor, neglijare din partea lor, mai pot
fi diverse comportamente ale fratilor, prietenilor, colegilor sau profesorilor care pot necaji
copilul si il pot transforma intr-un proscris.
        Un alt factor ar mai putea fi o trauma severa in urma careia se declanseaza o serie de
sentimente profunde si dureroase pe care persoana nu le poate exprima, exterioriza. Aceasta
trauma este diferita de la persoana la persoana, cele mai comune sunt de natura fizica,
emotionala, sau abuzuri sexuale, dar mai poate fi vorba si despre pierderea cuiva apropiat,
accidente, diverse boli, etc. Sentimentele neplacute vor fi acumulate si nu vor fi lasate deloc sa
iasa la suprafata. Poate ca multi dintre cei cu aceasta problema au avut interdictia de a isi
exprima sentimentele in copilarie, poate ca altii au trait intr-un mediu in care nu au invatat
niciodata ca este normal sa vorbesti despre durere, despre suferinta, sau au fost atat de coplesiti
de traumele traite si s-au simtit vinovati de ele neputand sa spuna nimanui ce s-a intamplat.
Indiferent de cum s-au petrecut lucrurile, poate ca ei traiesc sentimente de furie, tristete si rusine
pe care nu le exteriorizeaza, probabil ca nu stiu cum sa faca asta si atunci prefera sa puna un
"capac" peste ele. Totusi ei trebuie sa isi gaseasca o cale de a face fata trairilor lor si isi creeaza
acest mecanism numit dismorfofobie pentru a se separa de durere.
        Se presupune ca o cauza a acestei tulburari ar putea fi si un dezechilibru al unor substante
chimice din creier (neurotransmitatori), cel mai probabil acest dezechilibru este transmis genetic
de la persoane care sufera de tulburare obsesiv compulsiva sau alte tulburari anxioase si se
datoreaza unei deficiente in secretia de serotonina care este produsa in cantitate mai mica decat
cea normala.
        Tratamentul TDC include medicatie antidepresiva si psihoterapie (psihoterapie
psihanalitica, psihoterapie cognitiv-comportamentala, hipnoza si altele). Este recomandata
implicarea membrilor familiei sau a altor persoane semnificative pentru pacient in procesul de
tratament.