Iulia Hasdeu: O poveste cutremuratoare despre viata si

moarte
publicat pe 15 Martie 2010 Garbo » Lifestyle »

Cat de multa iubire sa cuprinda inima unui om, biet trup pamantean, incat
sa sfideze legile vietii, invocand spiritul celui plecat? Cata nebunie? Cata
sfidare? Cata luciditate? Doar filozofia unei dureri netarmuite? Numai
materialism si spiritism? Doar maretia unei creatii? Poti de fapt comunica
cu cei dragi de la marginea unor lumi diferite? Si daca poti… nu iti este
oare INTERZIS?

“Nu stii ca plinsu-i izbavire

La orice inima infrinta?
E ultima inveselire
Ce-adesea durerea o cinta. (Iulia Hasdeu -"Nu ma-mpiedica de-a plange")...

O fiica, un tata si o legatura spirituala care a sfidat moartea

Un copil... Iulia Hasdeu. Un copil de geniu... Un tata... Bogdan Petriceicu Hasdeu. Un

tata care a iubit prea mult, dincolo de puterea ratiunii si a cunosterii, indraznind sa
infrunte un destin care a luat de langa el cea mai pretioasa comoara a sa: Iulia
Hasdeu. O legatura spirituala care invinge moartea... si incearca sa ne demonstreze
ca dincolo de moarte exista viata, suflete care isi accepta soarta. Am avea nevoie
de carti intregi pentru a descrie viata, opera, cunostintele si contributia imensa pe
care Bogdan Petriceicu Hasdeu, -mare istoric si filolog roman, o mare personalitate,
a adus-o fondului cultural romanesc prin activitatile sale diversificate din mai multe
domenii. Am avea nevoie de alte cateva carti pentru a descrie legatura speciala
care se afla intre acest tata si fiica sa, legatura consolidata inca din timpul vietii si
continuata dupa ea. Sa ma iertati daca indraznesc sa ma rezum doar la cateva
pagini.

Destinul Iuliei nu a fost sa fie insa unul obisnuit,

iar personalitatea sa deloc obisnuita, ci
extraordinara. Iulia avea in ea suflul geniului, iar
mintea sa era cu adevarat sclipitoare. Cum ai
putea sa spui altfel despre un copil care la varsta
de 2 ani si jumatate se familiariza cu alfabetul,
care la 4 ani stia sa aseze cuvintele pe foaie si nu
doar in limba romana, ci si in franceza si
germana, care la 8 ani absolvea scoala primara si
in scurt timp debuta si literar, la 11 absolvea
gimnaziul Sf Sava si urma concomitant cursurile
conservatorului muzical din Bucuresti, la 16 ani,
lucru cu adevarat extraordinar pentru acea
perioada, paseste pe taramurile Frantei ca studenta a celebrei universitati din
Sorbona unde uimeste cu talentul si inteligenta sa? Se spune chiar ca Alexandru
Macedonski venit in vizita in casa lui B.P. Hasdeu a ramas uimit de inteligenta,
memoria si precocitatea copilei. Vazand fetita, pe atunci in varsta de numai 4 ani,
poetul a intrebat-o amical daca stie versuri, iar fetita, curajoasa, nu i-a raspuns, ci l-
a intrebat la randul sau: “Dar tu?”. Poetul i-a recitat atunci una din poeziile sale pe
care micuta Iulia a ascultat-o cu atentie, dupa care a plecat intr-o alta camera. S-a
intors in scurt timp si a recitat poetului, cuvant cu cuvant, poezia pe care o auzise
cu putin timp inainte pentru prima oara.

In Franta, ca si studenta, la indemnul parintilor, Iulia studiaza intens limbile clasice,

se cufunda in invatamintele istoriei si ale filozofiei, tine expuneri si prelegeri
remarcabile din istoria universala, continuand in acelasi timp sa scrie, sa picteze, sa
nasca versuri si proza de multe ori sub pseudonimul de Camille Armand. Veti spune
poate… dar unde este tineretea? Unde este copilaria? Unde este exuberanta de a
trai? Unde este nebunia varstei? Inconstienta? Imaturitatea? Dar Iulia studiaza cu o
frenezie iesita din comun si pune in studiu toata intensitatea si puterea caracterului
sau. Iulia s-a refugiat in magia cititului si a lecturilor, iar jurnalul si scrierile sale pe
care le semna uneori sub numele de Camille Armand dezvaluie un suflet in care
musteste dorul de viata si iubirea... mult, poate prea mult chiar… Departe de tatal
sau, Iulia (a plecat in Franta doar cu mama sa) comunica mult si des prin
intermediul scrisorilor.

„Ea nu a cunoscut – la drept vorbind – nici dragostea

materna, nici dragostea frateasca; a fost lipsita de
afectiunea unui sot, a unui frate sau a unui copil; ea a
dat tot ce a avut ca dragoste studiului si acolo a cautat
afectiunea pe care nu o gasisein alta parte. A avut prea
multa iubire in inima (…) Ce chin infiorator. Sa te simti
facuta pentru a iubi si sa nu afli o inima care sa
raspunda afectiunii tale, asta copleseste, ucide”. (C.
Manolache- “Scantaietoare viata a iulie Hasdeu”, volum
biografic aparut in 1939)

Amintirea Iuliei poarta un nimb deasupra si este

inconjurata de sfintenie, respect si adoratie. Iulia nu a fost iubita doar de parintii sai,
ci de o lume intreaga. Moartea sa nu a reusit sa o dea uitarii, iar despre fiinta si
geniul sau se vorbeste cu un respect care te incearca numai in fata marilor suflete
sau al marilor temple. Multi au fost cei care s-au intrebat cum ar fi aratat cultura
romaneasca daca ar fi beneficiat nu doar de geniul tatalui, ci si de cel al fiicei... Dar
multe dintre spiritele iluminate au un destin lumesc prea scurt. A fost ca ea sa fie
astfel, sa plece prea curand, iar cei care doresc sa o cunoasca sa o cunoasca mai
mult prin ochii tatalui. In ciuda varstei fragede la care a parasit aceasta lume, de la
Iulia ne-a ramas o opera deosebita formata din cugetari, versuri, fragmente
memorabile de proza.
Ce e viata? - Ce e moartea - Ce e omul?

Cand Iulia moare in 1888, la doar 19 ani, chinuita de tuberculoza, suferinta

parintilor este imensa. Doliul se asterne in sufletul unui tata, iar dorul sau netarmuit
de a simti prezenta Iuliei nu cunoaste nicio alinare fizica. Unica ratiune de a exista a
lui Hasdeu devine incercarea de a intra in legatura
cu spiritul fiicei sale Iulia.

“Trecuse sase luni de la moartea fiicei mele. Era in

martie - iarna plecase: primavara nu sosea inca.
Intr-o seara umeda si posomorata, sedeam singur in
odaie langa masa mea de lucru. Dinainte-mi, ca
intotdeauna, era o testea de hartie si mai multe
creioane. Cum? nu stiu, nu stiu, nu stiu; dar fara ca
s-o stiu, mana mea lua un creion si ii rezema varful
de luciul hartiei. Incepui a simti la tampla stanga
batai scurte si indesate, intocmai ca si cand ar fi fost
bagat intr-insa un aparat telegrafic. Deodata, mana
mea se puse in miscare fara astampar. Vreo cinci
secunde cel mult. Cand bratul se opri si creionul
cazu dintre degete, ma simtii desteptat dintr-un
somn, desi eram sigur ca nu adormisem. Aruncai
privirea pe hartie si cetii acolo foarte limpede: "Je
suis heureuse; je t'aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire= "Sunt fericita; te
iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui sa-ti ajunga" Julie Hasdeu. Era scris si iscalit
cu slova fiicei mele.", spune Bogdan Petriceicu Hasdeu in opera sa stiintifica si
filozofica “Sic Cogito” (Ce e viata? – Ce e moartea? – Ce e omul?, despre care
Hasdeu sustinea ca i-a fost dictata de insasi fiica sa.

Viata Iuliei a bucurat sufletul celor care i-au dat viata, insa moartea sa a deschis
taramul catre o lume mistica, atemporala, a investigarii sufletelor si comunicarii
intre lumi aflate la polul opus.

Comunicarea cu lumea spiritelor: “Sunt fericita; te iubesc; ne vom

revedea; asta ar trebui sa-ti ajunga"
Chiar daca unii il acuzau pe Hasdeu de nebunie, afirmand ca spiritul Iuliei este doar
a plasmuire a unei minti bolnave de pierdere, chiar daca multe personalitati isi
dadeau coate si radeau pe seama “ratacirilor” batranului suferind, sedintele de
spiritism ale lui Hasdeu au atras in curand mai multi adepti, printre care multi
intelectuali ai secolului XIX precum Th. Speranta, Ion Nenitescu, Ghenadie,
episcopul Argesului, G. Stephanescu, pictorul Nicolae Grigorescu, etc. Spiritul Iuliei,
vocea din alta lume, ii da indicatii surprinzatoare tatalui pentru construirea unui
mausoleu in cimitirul Belu unde se odihnesc ramasitele pamantesti ale Iuliei si a
castelului.

Hasdeu nu s-a gandit vreodata ca o sa gaseasca vreo alinare pentru pierderea sa in

spiritism, insa a vazut in el o forma de religiozitate ocult-ezoterica. In ciuda faptului
ca religia ortodoxa respinge recursul la practica comunicarii cu cei morti. Hasdeu
credea in Dumnezeu, credea in iubire, credea in viata de dincolo de moarte Credea
ca la un moment dat, momentul potrivit, o va regasi pe scumpa si preaiubita sa fiica
Iulia. De aceea, Hasdeu privea moartea ca pe un fapt firesc, imenent de altfel, cu
mult sange rece.

Inchipuit sau nu, spiritul Iuliei a reusit sa starneasca in multi nu doar curiozitatea si
frica, ci si speranta existentei unei lume de apoi. Iata insemnarile lui Innocent M.
Ploesteanu, vicarul Mitropoliei Ungro-Vlahiei facute la 2 noiembrie 1891 la
mormantul Iuliei: “Mare multumire si multa mangaiere sufleteasca mi-a inspirat
credinta nemuririi, exprimata prin acest monument. Biserica nu poate fi decat
recunoscatoare d-lui Hasdeu”.

Uneori, mesajele scrise in timpul sedintelor de spiritism erau insotite si de sesiuni

fotografice, existand chiar o fotografie in care este surprins spiritul lui Tadeu
Hasdeu, bunicul lui B.P. Hasdeu. Chiar daca din punct de vedere stiintific, nu exista
insa nicio confirmare, Hasdeu spunea ca, prin mainele sale, scrie de fapt Iulia.

Castelul Iulia Hasdeu, castelul “viu”, incarcat de misticism si simboluri

In memoria Iuliei, ba chiar la indicatiile fiicei sale dupa cum marturiseste, Hasdeu
construieste la Campina, intr-una din localitatile cele mai insorite ale Romaniei, pe
un parc de 10 000 m patrati o locuinta bizara, un castel-templu desprins parca
dintr-o alta lume, a sobrului si a singuratatii numit si “Templul celor doua Iulii”,
templu unic prin constructia sa, prin simboluri, prin orientare, prin misticism, prin
atmosfera, prin sentimentul unic pe care il inspira atunci cand te afli inlauntrul lui,
respirandu-i aerului, parca regasind in fiecare colt spiritul Iuliei. Ferestrele si
cladirea sunt astfel orientate incat Soarele si Luna, la un moment creeaza la un
moment dat un fascicul de lumina deasupra capului statuii reprezentandu-l pe
Hristos, statuie realizata de Rafaelon Casciani si plasata in incaperea centrala,
deasupra celorlalte corpuri octogonale.
Iata cum descrie Ion Luca Caragiale in Epoca castelul: “E un castel tare si
totdeodata un templu. Baza lui are forma simetrica a unei cruci; axa-i principala
urmeaza o linie perpendiculara pe meridian, asa ca fatada templului priveste drept
la rasarit. Mi-ar fi cu neputinta sa fac o descriere completa a acestui locas de
inaltare sufleteasca, de mingiiere, de credinta, de rugaciune si inspiratiune.
Castelul-templu are doua aripe cu cite un cat si un donjon central, inalt de
optsprezece metri. El se ridica mindru in mijlocul unei curti largi, avind la dreapta
lui, ca de streaja, niste nuci batrini, iar la stinga, o gradinita de flori tinere, scaldate
toata —ziua in lumina soarelui. Castelul-templu are de juri mprejur, la fiecare rind,
terase largi,imprejmuite toate cu stilpi scurti de granit, acoperiti cu table de aceeasi
piatra,in stil druidic. Fatada e tot de granit cioplit fara lustru. Suindu-te pe terasa de
jos, de la picioarele donjonului, dai de intrare. O muche de piatra, lata cam de o
palma, desparte vertical drept in doua intrarea deschisa. Aceasta muche e muchea
usii principale: o bucata de granit masiv, grea de citeva mii de kg, care se deschide
cu mare usurinta,invârtindu-se alunecos pe o osie de fier ce-i trece prin mijloc.

Intr-o lume incarcata de materialism, castelul, plin de simboluri, misticism si

revelatii este ca o sfidare materiala a imaterialulului si apa vie pentru spiritul celor
care tanjesc dupa o altfel de cunoastere. In constructia castelului sacrul si profanul
se unesc la nivel armonios, fiecare particica a sa fiind plina de simboluri
transcedentale. Nu este pura intamplare ca acest castel are turnuri in numar de 3,
pivnite-iarasi in numar de 3 si scari cu 7 trepte, 3 scaune in camera Iuliei (cu 3
picioare), multe forme de triunghi –simboluri ale trinitatii divine, al echilibrului si al
armoniei, dar si coordonate ale mintii, trupului si ale spiritului, 3 intrari, aproape la
fiecare intrare, in lateral, existand oglinzi paralele – simbol al inconstistentei
materiei trupului, al imaterialitatii spiritului si a vastitatii infinitului. 3 si 7 sunt de
asemenea numere magice ce inlesnesc patrunderea in lumea spiritelor. In castel se
intra printr-o usa mare, grea, din piatra plasata pe un ax cu diamante in jurul careia
usa se roteste cu usurinta (intrarea principala). Deasupra usii este ochiul atotstiutor
si atotvazator, ochiul lui Dumnezeu.

Adevar sau legenda?... Sau doar o provocare?

Atat pe seama castelului din Campina, cat si a mormantului Iuliei circula diverse
legende. De-a lungul timpului oamenii au pomenit de spiritul Iuliei care se plimba
prin jurul casei, de o muzica rece si parca nepamanteana pe care Iulia o canta
noaptea la pian, se vorbeste despre un soldat care a incercat sa scoata statuia lui
Iisus din casa, murind insa pe loc, se vorbeste despre o tanara fata care a incercat
sa patrunda in mormantului Iuliei cu intentia de a copia versurile de pe pereti si
care a ramas blocata in interiorul cavoului, gasita ulterior moarta, cu urme de
strangulare pe gat. Nu se stie cat adevar si cata speculatie exista in toate acestea…
Sunt lucruri pe lumea aceasta care nu au cum sa te impresioneze. Sunt dureri pe
lumea aceasta – durerea pierderii propriului copil- pe care nu ti-ai dori sa le
experimentezi pe propria pielii. Sunt mistere pe care cel mai bine ar fi sa nu incerci
sa le deslusesti, ci sa le accepti drept ceea ce sunt. Sunt unele lucruri peste care nu
se astern vremurile si uitarea. Sunt unele lucruri care indiferent de trecerea timpului
ne tulbura, ne starnesc curiozitatea, ne zdruncina constiinta, dau nastere
intrebarilor si ne fac sa acceptam in tacere ca probabil nu o sa avem niciodata un
raspuns real, adevarat. Tot ceea ce a existat in jurul Iuliei Hasdeu…