Sunteți pe pagina 1din 8

PROŞTII

Liviu Rebreanu

Când să iasă Nicolae Tabă ră din casă , se poticni în prag şi cât p-aci să se prăvale cu desagii de-a umăr, cum era.

— Bagă de seamă, bărbate, îi zise nevastă-sa cu glasul

ră guşit de spaimă , bagă de seamă să nu păţ eş ti ceva, că asta nu înseamnă bine!

— Ia taci mulcom, măi drace, nu-mi tot cobi a rău, mormăi

ţă ranul necă jit, bojdică ind pân ă în mijlocul ogră zii. Da ce să păţesc? urmă apoi mai răspicat. Numai voi s-aveţi grijă să

S ă fii cu

ochii în patru la pologul cela din livadă , să nu-l laşi să vi-l

m ănânce toţi câinii! Mai boscorodi el vreo trei vorbe, apoi îşi scoase pălăria de paie zdren ţ uit ă , î ş i f ă cu cruce, închinându-se ca la mă tanie, şi rosti domol:

nu-mi ticluiţi vreo pozn ă până ce ne întoarcem noi

— Doamne-ajută!

Pe urmă îş i îndes ă p ăl ă ria în cap, tu şi de două ori, scuip ă ascuţit şi se întoarse spre feciorul său, care aştepta somnoros deoparte:

— Hai, băiete, să pornim, să nu întârziem!

Femeia, luminându-le din prag cu felinarul, adăugă şi ea, cu mintea ei cea proastă:

— A ş a, a ş a, gr ă bi ţ i-v ă , s ă nu vi se întâmple ceva

Dumnezeu să v-ajute! Dar Nicolae n-o mai auzi. Ieşise repede din ogradă şi o apucase cu paşi voiniceşti pe uliţa ce se întindea ca un brâu albineţ printre casele pitite în noaptea de păcură. În urma lui, feciorul tăndă lea, ca un mânz trudit, ciulind urechile şi uitându-se, când în dreapta, când în stânga, parcă i-ar fi fost frică să nu se năpustească cineva asupra lor.

În col ţ ul ulicioarei ce ducea la gară , felinarul funinginit împrăş tia o lumină gă lbuie, mucezită . Urmele pervazurilor se tolăneau răşchirate ca degetele unei mâini uriaşe şi se pierdeau îndat ă în bezn ă.

— Taci, că -i bine! ră sufl ă Nicolae, oprindu-se oleacă sub

felinar.

— Oare n-o fi trecut? bâlbâi feciorul, ca să zică şi el ceva.

— Da de unde! Doar l-am fi auzit şuierând, fă cu bătrânul cu mândrie, urnindu-se iar înainte. Gara era pustie toacă. Numai într-un ochi de fereastră

clipocea flacă ra bolnavă a unei lă mpi de veghere. Cele trei perechi de ş ine lic ă reau, ca ni ş te dungi de argint, sub pâlpâirea luminii chircite.

— Bine că ne vedem aici, blogodori Nicolae Tab ă ră , scârjâind

prundişul peronului cu paşii săi apăsaţi. De-acu poate veni când i-o plă cea, că nu mi-e fric ă

Dibuir ă amândoi prin întuneric, c ă utând vreun loc ş or unde să se adăpostească până va sosi trenul. Feciorul, mai îndrăzneţ, se apropie de uşa sălii de aşteptare şi puse încetinel mâna pe clanţă . Era încuiată . Z ă ri în stânga uşii o bancă , o pipăi cu băgare de seamă, parcă s-ar fi gândit să se aşeze sau nu,

st ătu o clip ă la îndoial ă şi în sfârş it se l ăs ă al ă turi pe lespedea de piatră dinaintea pragului. Bă trânul îşi alunecă sarcina pe bancă şi se cocoloşi şi el lângă fecior.

— Pesemne-i cam devremior, se scânci feciorul într-un târziu cu glas potolit.

Om aştepta, ce să facem? răspunse Nicolae

obosit. Şi de-acum amuţiră amândoi. Priveau duşi încoace-încolo, se aşezau mai bine pe lespede şi gemeau în ăbuşit, în răstimpuri, parc-ar fi fost strânşi în curele. Cerul se mai răzbunase. Pete vinete-şterse, presărate rar cu stele, se deschideau prin volbura neagr ă de nouri. Şi întunericul începu a se limpezi. De jur împrejur linii spăl ăcite, nehotă râte, tremurau în beznă . Coamele dealurilor din faţă , ca un tăiuş de fierăstrău uriaş şi hodorogit, se desenau din ce în ce mai lă murit pe pânziş ul cenuşiu al vă zduhului, iar deasupra lor coroanele plopilor b ă trâni de pe ţă rmul Someşului se ridicau negre, ca nişte mâini ameninţătoare. Gâlgâitul trudit al apei r ă t ă cea prin aer ca tânguirile neînţelese ale unor oameni prăpădiţi de nevoi. Flăcăul se cotoşmăni mai bine pe lespede, îşi aduse

— Pesemne

genunchii până la nas şi, cuprinzându-i cu amândouă braţele, bâigui scurt şi mustră tor:

— Nu mai vine

— Nu,

tu ş i

Nicolae,

scotocind

în

chimir

dup ă

lulea.

Aprinse şi începu a pâcăi alene, nepăsător, scuipând des şi ţâşnitor printre din ţi.

Gara cu magaziile ei sure prinse a se dezbrăca de întuneric. Un vânt aspru, tomnatic vâjâia prin porumbiştea dimprejur, scutura stăruitor olanele coperişurilor. Iar peste linie, ascunsă sub sălciile zăvoiului, hruba de nuiele a hamalului răsări şi ea, trezită din somn, cu ochiul ei roşu, plâns şi ars de s ărăcie.

Dinspre

târg,

deodată ,

se

deslu ş i

zgomotul

unor

paş i

târâţi, greoi, însoţiţi de gemete înfundate. Feciorul ridic ă fruntea şi trase cu urechea.

— Vine cineva

zise înăbuşit.

Porti ţa ză plazului scârţ âi prelung şi o babă gârbovită ca un gânj, cu faţa zbârcită ca o hribă uscată, se apropie de drume ţ i.

dânsa

— îngrijorat ă .

— Nu, lele, nu, murmură Nicolae cu pipa între măsele. Da

până unde? adă ugă apoi cu jumă tate gură , în vreme ce baba se ghemui pe bancă, gâfâind ca un dobitoc trudit.

— Până la Beclean, răspunse ea piţigăiat, ştergându- şi

obrajii cu mânecile că măş ii. Numai până la Beclean

sufletul meu, ce-am alergat!

A, vai de

Oare

n-am

întârziat,

oameni

buni?

întrebă

Mă temeam să nu întârziu,

Doamne fereşte, de năprasnicul ăsta de tren, că mi s-a pă rut că-l aud ş uierând când eram pe la biserică . Uuf! Toată -s un lac

de apă

Şi dumneavoastr ă-l aşteptaţi?

Până la Salva

— Îl aş teptă m ş i văd că nu mai vine

— Vă duceţi departe?

— Ba nu

— Apoi ce să faci? Cat ă să ne sfărm ăm şi să ne izbim,

Ce să

dacă vrem să trăim în pârdalnica asta de lume

facem?

Aşa

Ş i

iar

mocnir ă ,

acuma

tustrei,

oftând

ş i

gemând

în

răstimpuri, cum fac ţă ranii când nu mai ş tiu ce să vorbească . După o bucată de vreme, un felinar verde ieşi din cocioaba hamalului. Lumina gâtuit ă se b ă l ă b ă nea necurmat, dispărea şi iar se vedea.

— Aha, tresă ri fl ăcă ul, de-acu îndată soseş te.

Felinarul se mări din

ce

în

ce

şi

pe urmă se desluşi

chipul negru, bă rbos, al hamalului.

ş i

S ă

dea

Dumnezeu

bun ă diminea ţ a, f ă cu Nicolae

trăgănat şi smerit, sculându-se şi dându-se la o parte.

— Noroc, bombăni scurt hamalul.

— Oare vine degrabă, domnule? întrebă şi baba, apropiindu- se un pas spre hamalul care înjura, necă jindu-se s ă potrivească cheia în broasca uşii.

— Ce-mi tot dârlâieş ti aici, babo? Ce-mi toci capul şi

dumneata? Nu cumva ţi-ai ţinea gura? se răţoi deodată hamalul, semeţ în sufletul său rânced că poate certa şi el pe cineva care-i mai slab decât dânsul Apoi, încetul cu încetul, gara se dezmorţi. Prin săli, pe peron, luminile l ă mpilor începur ă a r ă spândi raze palide, cârcălite, care tremurau şi se îngră mădeau pe feţ ele încreţite ale celor ce aşteptau. Pe ulicioar ă, se auzeau tot mai des leopă iturile paşilor grăbiţ i. Când şi când, uruitul roţilor unei trăsuri înjunghia vă zduhul, se iuţ ea apropiindu-se şi se tăia scurt; urma gâfâitul cailor trudi ţi, vorbele repezi, aruncate din vârful limbii, ale celor ce soseau

Acuma sala de aşteptare gemea de lume. |ăranii, cu feţele supte, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară , cu barba şi mustăţile zbârcite, se îmbulzeau de-a valma printre muncitorii spâni, cu obrajii ca cenuşa, îmbrăcaţi în straie nemţeşti murdare şi ferfeni ţ ite. Apoi deodată , dintr-o odaie vecină , ş eful gării ieşi somnoros, bosumflat, înv ă luit într-o manta groas ă , ş i intr ă în birou trântind uşa. Se certase cu nevastă-sa, fiindcă îl sculase mai devreme cu cinci minute, şi acuma era furios pe toată lumea. Printre oamenii din sală se r ăspândir ă ca fulgerul

Haideţ i la bilete!”

ş oaptele: “Biletele! Vine ăl ce dă bilete!

Şeful însă se plimba plictisit, încoace şi încolo, cu ochii jumătate închişi, pe urmă se opri, se întinse de câteva ori de-i pocniră

oasele, îşi aruncă privirea spre ceasornicul din perete şi se repezi pe peron, unde prinse a trece în revistă pe pasagerii care tropăiau din picioare, zgribuliţi şi rebegi ţi de frig.

În sfârşit geamul ghişeului se deschise şi pe marmora soioasă începur ă a zângăni banii azvârli ţi în pripă. Nicolae Tabă ră cu feciorul să u se umeriră şi dânşii de zor spre rampă , strângând în pumnii încleştaţi paralele umezite de sudoare. Dar un vardist coşcogea se răpşti la el, aţinându-le calea:

— Unde vă burduşi ţi, he? Nu puteţi aştepta până vă vine

rândul?

Ei, dră cia dracului!

Îl în şfăc ă pe Nicolae scurt de guler ş i-l bruftui înd ărăt,

apoi, întorcându-se către un domn îmbrăcat bine, se ploconi zâmbind:

— Poftiţ i, domnule, pofti ţi înainte!

Din

depă rtare un şuier prelung şi răguşit spintecă aerul.

— Vine, vine! fierbea lumea neliniştită, îmbâcsindu-se în ruptul capului spre ghişeu.

— Fă-ţi bună tate, domnule, şi ne dă două până la Salva, că

ne lasă aici maşina! stărui Nicolae Tabără din dosul rampei,

întinzând mâna cu gologanii peste capetele oamenilor. — Gura, prostule! îl împunse şeful, morocănos, aruncându-i o privire cruntă şi dispreţuitoare, apoi închise repede ferestruica. | ă ranii se holbar ă uluiţ i unul la altul.

— Cre' că nu ne dă? se auziră printre dânşii câteva voci

pline de spaimă , în vreme ce o buduhai ţă de femeie limbută striga în gura mare:

— O, bat ă -l scârba s ă -l bat ă , c ă mânios l-a mai f ă cut Dumnezeu! Şeful, însă, se duse numai la aparatul telegrafic, unde bocă ni de două ori, pe urmă iar se întoarse la geam.

Ş i trenul se apropia mâncând p ă mântul. Scâr ţ âitul sfâşietor al roţilor, pufăitul obosit al locomotivei se topeau într- un răzbubuit surd, aspru, care creştea mereu. Apoi repede intră în gară şi se opri brusc. Conductorul sări jos cel dintâi ş i url ă hodorogit:

N ă s ă ud

o minut ăăă !

ţiva că l ă tori coborâră gră biţi, luptându-se să str ă bat ă

printre cei de pe peron, care nă văliră furtunatic asupra vagoanelor.

— Unde merge ţi, proştilor? r ăcni conductorul către ţăranii

care alergau zăpăciţi în sus şi în jos, neştiind unde să se urce. Nu acolo, mă! Mai la vale, prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi! Conductorul striga şi zâmbea mulţumit în sine că a spus o glumă minunat ă . Când ş i când, arunca priviri pline de înţeles unui domn bondoc, care se uita la dânsul şi-l asculta cu un surâs de admiraţie pe buze

La ghişeu lumea se rărise de-a binelea. Abia vreo câţiva ţă rani bă trâni şi sl ă bă nogi mai forfoteau şi se înghesuiau,

parc-ar fi stat pe jăratic. Nicolae cu feciorul şi cu baba, care acum se ţinea de dânşii ca scaiul de oaie, alergând neîncetat de la un cap ă t al rampei la cellalt, priveau rug ă tori în răstimpuri la vardistul care le ră spundea printr-o încruntare din sprâncene şi

suli ţ e de dispre ţ

la şeful care ţăcănea biletele şi-i măsura cu

când din întâmplare îi c ă deau înaintea ochilor. În cele din

urmă însă ajunseră şi ei la ferestruică.

— Două până la Salva, zise Nicolae pleoş tit, numă rând

gologanii unsuroşi pe tabla albă de marmoră.

— Alt ă dată să te înve ţ i minte, mojicule, îi sâsâi ş eful

aruncându-i biletele.

— Iart ă , domnule, iart ă -ne ş i nu ne n ă p ă stui, bâlbâi

b ă trânul umilit. C ă noi suntem proş ti, p ă catele noastre

Pesemne, aşa ne-a l ă sat Dumnezeu, pro ş ti ş i nec ă ji ţ i ş i

nepricepuţi, păcatele noastre

fiţi mai iertă tori, că sunteţi oameni învăţa ţi ş i

— Hai, pleacă d-aici, s ă nu te mai aud flecărind! Mi-e

scârbă şi-mi vine rău când vă vă d, izbucni şeful strâmbând din nas, apoi trânti geamul şi scuipă cu greaţă.

Da dumneavoastră trebuie să

Nicolae Tab ă r ă stă tu o clip ă nemi ş cat, clă tin ă încetinel din cap, întrebător şi nedumerit, pe urmă ieşi sprinten, urmat de fecior şi de babă. Când ajunseră pe peron, auziră glasul ascuţit al conductorului:

— Gataaa!

Se repeziră tustrei înainte, spre locomotivă, apoi la mijlocul drumului îşi luară seama şi se întoarseră.

— Urc ă-te, m ă, urc ă-te, b ătu-te-ar Dumnezeu s ă te bat ă ,

prostule! zbârnăi prin aer vocea aspră a conductorului. Nicolae se avântă pe scă rile unui vagon în ale cărui ferestre ză rise capete de ţă rani. Se căţără de clanţă şi o smuci cu putere, dar uşa nu îngădui. Şi trenul şuieră prelung şi începu a bubui şi a fosăi.

— Urca ţ i-v ă , m ă , urca ţi-v ă ! fulger ă din nou conductorul, bâţâind din mâini şi din picioare. Bătrânul se dă du repede jos şi se azvârli la altă uşă , în vreme ce trenul începu a înainta vuind, iar baba se bocea

amarnic, frângându-şi mâinile. În clipa aceea însă conductorul se năpusti ca un viespe asupra lui Tab ă r ă , îl înh ăţă de după cap,

îi trânti un pumn în ceafă şi-l îmbrânci pe scă ri la vale

Feciorul

cu baba stăteau deoparte ca doi pociumbi şi se uitau cu ochii sticloşi de spaimă.

— S ă v ă scula ţ i mai devreme, putregaiule, ş i s ă nu

moco ş i ţ i, fire-a ţ i ai dracului s ă fi ţ i, r ă cni conductorul, dispă rând într-un vagon.

Nicolae Tab ă ră se pră vă li gră mad ă cu obrazul în prundiş şi sângele îl prididi pe gură şi pe nas. Şi aşa rămase un dram de vreme, neclintit ca un mort. Creierii îi vuiau, iar sufletul îi sângera şi-l durea mai straşnic ca rănile feţei. Apoi se ridică încetinel, clătinându-se pe picioare, îşi şterse sângele cu poala cămăş ii şi aruncă o privire mut ă în urma trenului, care se pierdea în ceaţa zorilor. Un val amar de vorbe îi ră să ri în suflet, dar buzele lui crâmpoţ ite de-abia putură rosti oftând:

— Nu v-ajute Dumnezeu sfântul! Printre nourii bolboca ţ i în v ă zduh, la r ă s ă rit, o trâmb ă de lumină cireşie se zvârcolea şi se înteţea. Tab ă r ă îş i avânt ă povara în spinare şi porni încet înainte pe o cărare spinoasă, cu capul plecat, cu inima urnit ă , iar feciorul ş i baba, t ă cu ţ i ş i îngânduraţi, îl urmară pârjol. Din noianul negru de nouri, însă, soarele scăldat în sânge îşi înălţa biruitor capul şi împroşca în feţ ele drumeţ ilor o beteală de raze purpurii