Instituţia: Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară

Bucureşti
Facultatea: Management, Inginerie Economică în Agricultură şi
Dezvoltarea rurală
Domeniul de licenţă: Inginerie şi Management
Programul de studiu (Specializarea): Management şi dezvoltare
rurală
ANUL II

PROIECT ECONOMIA
MEDIULUI
-Controlul şi monitoringul mediului-
 Masterand: Borcan Viorel Ioan
METODE DE CONTROL A FACTORILOR POLUANŢI

Controlul şi monitoringul mediului necesită dezvoltarea şi

menţinerea unor sisteme de supraveghere continuă, care ar
permite obţinerea informaţiei veridice şi complexe pentru
rezolvarea problemelor legate de starea, utilizarea şi
protecţia mediului şi componentelor acestuia pentru diferiţi
utilizatori de informaţie din cadrul societăţii civile. Pentru a-şi
îndeplini aceste sarcini ,Controlul şi monitoringul mediulu
utilizează o serie de metode de studiu a relaţiei dintre factori
de mediu şi societate.
Aceste metode pot fi grupate astfel:
- metode pentru investigarea factorilor de mediu care
sunt împrumutate din mai multe ştiinţe şi care sunt specifice
factorilor de mediu cercetaţi;
- metode experimentale, prin care se urmăreşte pe
animale de laborator acţiunea factorului de mediu cercetat,
iar rezultatele obţinute sunt transpuse organismului uman;
- metode pentru investigarea organismului uman, cum
sunt metodele chimice aplicate în masă, metodele
paraclinice sau de evidenţiere a unor modificări funcţionale
hematologice, serologice etc. produse în organism, mai ales
în stadii incipiente de boală, şi metode epidemiologice sau
de investigare populaţională;
- metode statistice sau mai exact statistico-matematice,
prin care se prelucrează datele de investigare a mediului, cât
şi cele pentru investigarea organismului uman, în vederea
obţinerii unor rezultate veridice pentru a fi interpretate
corect.
Cu ajutorul tuturor acestor metode Controlul şi
monitoringul mediului exercită o acţiune complexă de
supraveghere permanentă a stării mediului în vederea
asigurării securităţii ecologice. De aici reiese şi scopul de
bază al controlului – asigurarea respectării legislaţiei
ecologice, a normelor şi standardelor în domeniu, a realizării
planurilor şi programelor de acţiune ale protecţiei mediului
de către toate instituţiile şi organizaţiile, activitatea cărora
are tangenţa directă sau indirectă cu mediul înconjurător,
agenţii economici şi persoanele fizice.
În conformitate cu art.15 al Legii privind protecţia
mediului înconjurător, supravegherea mediului la nivel
naţional este asigurată de Ministerul Mediului, precum şi de
alte instituţii – Ministerul Sănătăţii, Ministerul Agriculturii şi
Industriei de Prelucrare, Asociaţia de Stat „AGeoM”, Serviciul
Silvic de Stat „Moldsilva” şi Academia de Ştiinţe a Moldovei.
În plan organizaţional, reţeaua generală a Monitoringului
Ecologic include posturi, staţii şi poligoane de supraveghere,
laboratoare, centre de profil sau specializare, precum şi
unitatea centrală – Centru de Monitoring Ecologic în cadrul
Serviciului Hidrometeo.
În funcţie de obiectivele încredinţate, Sistemul de
Monitoring Ecologic Integrat include în calitate de
subsisteme atât compartimentele de bază (aerul, apa, solul,
flora, fauna, omul), cât şi factorii complementari (radiaţia
solară şi tehnogenă, câmpurile electromagnetice, poluarea
sonică, vibraţiile, agenţii biologici patogeni, substanţe toxice,
îngrăşămintele chimice, pesticide).În plan teritorial,
Monitoringul Ecologic se constituie din trei niveluri de
supraveghere:
- local (în zona de activitate a întreprinderilor, în
localităţi, rezervaţii);
- regional (în limitele unităţilor administrativ – teritoriale,
în perimetrul zonelor economice şi naturale);
- naţional, care cuprinde întreg teritoriul ţării. În prezent
în Republica Moldova există diferite programe privind
controlul şi monitoringul mediului (aerului, apei, solului,
flora,fauna) care, în funcţie de factorul analizat, necesită
anumite metode de cercetare a acestuia.

CONTROLUL ŞI MONITORIZAREA CALITĂŢII

AERULUI ATMOSFERIC
Atmosfera constituie învelişul gazos de la suprafaţa
Terrei. În mod normal aerul atmosferic este compus dintr-un
amestec de gaze în proporţie constantă şi anume: azot –
79,2 %, oxigen – 20,97 %, CO2 – 0,03 – 0,04 %, hidrogen şi
gaze inerte – urme.
Prin poluarea aerului se subînţelege prezenţa în
atmosferă a unor elemente străine care nu corespund
compoziţiei normale a aerului şi au acţiune nocivă asupra
organismului.
Poluanţii aerului se divid în: chimici, fizici şi biologici,
care pot fi în formă de gaze, vapori şi pulberi.
Aerul atmosferic prezintă unul din sistemele ecologice
ale biosferei, care echilibrează relaţiile reciproce dintre om şi
mediul ambiant, de aceea, protecţia bazinelor aeriene ale
centrelor populate contra poluării urmează să fie apreciată
ca o problemă importantă a contemporaneităţii, epocii
dezvoltării rapide a industrializării şi urbanizării. O
consecinţă a activităţii economice a omului este
dezechilibrarea mediului ambiant, modificarea proprietăţilor
fizice şi a compoziţiei chimice a aerului atmosferic din
centrele populate, îndeosebi, a centrelor industriale. Aceste
modificări pot deveni nocive pentru om, dacă emisiile de
poluanţi în atmosferă vor depăşi capacităţile de adaptare ale
organismului uman. Un rol important în controlul şi
monitorizarea calităţii aerului îi revine Serviciului
Hidrometeorologic de Stat (SHS),Institutului Naţional de
Ecologie(INECO), Centului Naţional Ştiinţifico - Practic de
Medicină Preventivă (CNŞPMP) şi Inspectoratului Ecologic de
stat (IST). Reţeaua SHS cuprinde 5 centre industriale ale
republicii, şi include 17 posturi staţionare:
Chişinău – 6 posturi,
Tiraspol – 3 posturi,
Râbniţa – 2 posturi,
Bender – 4 posturi.
Observaţiile sistematice se efectuează de 3 ori /24 h (7oo,
13oo, 19oo) după ora locală. Probele se prelevează după
următorii indici de bază:
-suspensiile solide, oxid de carbon, oxid de azot. În baza
a 7 staţii meteorologice (Chişinău, Tiraspol, Dubăsari,
Râbniţa, Camenca, Corneşti, Liova), lunar se colectează şi se
analizează probe de precipitaţii atmosferice după 6 indici:
SO2-4, NH+4;Cl,HCO-3, Ca2+,Mg2+, şi se determină reacţia
a ionilor de hidrogen. IES efectuează monitoringul calităţii
aerului conform programelor anuale care prevăd prelevarea
probelor şi determinarea emisiilor în atmosferă de la diferite
obiective. În anul 2004 Direcţia control analitic – ecologic şi
monitoring (Laboratorul central) a examinat sursele de
poluare la cele mai mari întreprinderi ale municipiului
Chişinău : CET- 1, CET- 2, Termocom, Franzeluţa,Alimcom.
A fost controlată starea şi eficacitatea funcţionării a 96
de sisteme de purificare a aerului la 25 de întreprinderi.
Toate aceste instalaţii lucrează în corespundere cu
caracteristicile lor. Cele mai mari surse staţionare de poluare
a aerului în raza mun. Chişinău sunt:
CET -1, CET – 2, Termocom.

Cercetarea bacteriologică a aerului atmosferic

Obiectivele de cercetare bacteriologică a aerului
atmosferic le constituie sectoarele locative ale centrelor
populate, spaţiile vecine cu sursele de poluare, în grădinile
publice, scuarurile şi alte zone. Metoda principală de studiere
a calităţii aerului din punct de vedere sanitarobactriologic
constă în determinarea numărului total de microbi, care se
conţin într-un m3 de aer, care se apreciază după numărul de
colonii, crescute pe cutia Petri cu mediu nutritiv la
însămânţarea unui volum de aer sau lichid de absorbţie, prin
care a fost aspirat aerul, cu recalculul ulterior la 1 m3 de aer.
Toate metodele de recoltare a probelor de aer pot fi divizate
în metode de sedimentare şi de aspirare.
Principiul metodei de sedimentare constă în
sedimentarea spontană a microorganismelor, aflate în aer,
sub influenţa forţelor de gravitaţie pe suprafaţa deschisă a
mediului nativ cu o incubaţie ulterioară în termostat.
Recoltarea probei. La local de cercetare, pe o suprafaţă
orizontală, se instalează cutia Petri cu mediu nutritiv în mod
deschis (fără capac). Pentru determinarea numărului total de
microorganisme se utilizează cutii cu geloză peptonată, iar
pentru indicii sanitari şi bacteriile patogene – medii selective.
În dependenţă de contaminarea presupusă, cutiile se expun,
pentru un timp de la 5 min. până la o oră la locurile de
determinare, apoi cutia se acoperă cu capacul şi se ţine în
termostat la 37 o C. Peste 24 ore se calculează numărul de
colonii crescute şi se studiază proprietăţile anumitor
reprezentanţi ai microflorei.
Principiul metodei de aspirare este bazat pe
sedimentarea forţată a microorganismelor din aerul
atmosferic pe suprafaţa mediului nutritiv solid sau absorbţia
în lichidul de captare.
Recoltarea probei de aer. Aparatul de aspirare
funcţionează de la reţeaua electrică. Lui îi este aplicată
acţiunea de lovire a şuvoiului de aer de mediul nutritiv sau
absorbţia în lichidul de captare. Se aplică la temperaturi
pozitive ale aerului atmosferic.
Modul de lucru. În laborator cutiile Petri cu probele
însămânţate se pun în termostat pentru termenul respectiv
de creştere a germenilor cercetaţi (de regulă, 24 ore).
Calcul. Determinarea numărului de microbi (N) la 1 m3
de aer se efectuează pe baza numărului de colonii crescute
în cutia Petri pe mediul nutritiv conform formulei:

V0 * n * m
N= *100
a
 unde: Vo – volumul probei de aer, adus la condiţii
normale;
n - numărul de colonii crescute în cutia Petri;
m - volumul de lichid de recoltare din rezervuarul de
absorbire, ml;
a - volumul de lichid de recoltare însămânţat în cutia
Petri.

CONTROLUL ŞI MONITORINGUL POLUĂRII APEI

Apa potabilă este apa care consumată curent nu produce
nici o tulburare patologică şi este plăcută la gust. Aceste
condiţii sunt prevăzute în standardele de calitate a apei
(STAS-uri) destinate diferitelor categorii de ape. Normele de
potabilitate au fost stabilite de Organizaţia Mondială a
Sănătăţii, valabile pentru toate ţările cu limite de
variabilitate destul de largi. În cadrul acestor limite fiecare
ţară îşi poate elabora norme proprii, naţionale. Uneori
standardele de apă sunt valabile pentru un grup de ţări (spre
exemplu, Uniunea Europeană).Soluţionarea problemelor
aprovizionării şi monitorizării calităţii apei în Republica
Moldova este reglementată de următoarele documente:
1. STAS – 2874- 82. „ Apa potabilă. Cerinţele igienice şi
controlul asupra calităţii”.
2. STAS – 2761 – 84. „Sursele de aprovizionare
centralizată cu apă”.
3. „ Regulamentul cu privire la proiectarea şi exploatarea
zonelor de protecţie sanitară a surselor şi a apeductelor cu
destinaţie potabilă şi menajeră” nr.2640 – 82 din 18. 12.
1982.
4. „Regulamentul igienic. Cerinţe privind proiectarea,
construcţia şi exploatarea apeductelor de apă potabilă” nr.
06. 6.3.18 din 31.10.1995.
5. „Regulamentul igienic. Cerinţe privind calitatea apei
potabile la aprovizionarea descentralizată. Protecţia surselor.
Amenajarea şi menţinerea fântânelor, cişmelelor” nr.
06.6.3.18 din 23.02.1996.
6. „Regulamentul igienic. Protecţia bazinelor de apă
contra poluării” nr. 06. 6.3.23 din 03.07.1997
 Supravegherea suplimentară a aprovizionării cu apă
potabilă are drept scop asigurarea calităţii apei de consum,
depistarea la timp şi înlăturarea sau limitarea tuturor
factorilor de risc care ar putea afecta sănătatea
consumatorilor. Aceasta se realizează de către Laboratorul
Central al Inspectoratului Ecologic de Stat, organele
sanitaroantiepidemice şi laboratoarele de chimie şi
bacteriologie sanitară, laboratoarele proprii ale
întreprinderilor care exploatează staţiile de tratare a apei,
precum şi alte laboratoare acreditate din teritoriu.
Controlul calităţii apei la plecare din staţia de tratare
(sau ape de profunzime) se efectuează permanent (zilnic) de
către laboratorul întreprinderii.
Controlul sanitar curent se efectuează, de asemenea, la
toate punctele de intrare în reţea.
Pentru probele recoltate din reţea se vor face
următoarele determinări:
- numărul total de germeni la 37 ºC/ml;
- coliformi totali şi fecali;
- consum chimic de oxigen;
- amoniac, nitriţi, nitraţi;
- clorul rezidual liber şi fixat (zilnic).
Rezultatele analizelor vor fi notate într-un grafic, pentru
a se urmări dinamica calităţii apei.

Prelevarea şi transportul probelor de apă

Condiţiile de recoltare şi transport ale probelor constituie
o etapă importantă în analiza apei, pentru obţinerea unor
rezultate exacte, întrucât calităţile iniţiale ale acesteia se pot
modifica, dacă recoltarea sau transportul nu au fost făcute
corespunzător.

Probele recoltate pot fi de două feluri: probe simple şi

probe medii. În cazul probelor simple, recoltarea întregii
cantităţi necesare de apă se face o singură dată.
Proba medie este amestecul câtorva probe simple, luate
din acelaşi loc, dar la anumite intervale de timp, sau luate
concomitent din locuri diferite ale obiectului cercetat.
 Recoltarea probelor de apă se face în vase de sticlă,
rezistente din punct de vedere chimic (borosilicat) şi
prevăzute cu dopuri etanşe.Se mai pot utiliza vase din
material plastic care au avantajul de a nu se sparge. Pentru
recoltarea probelor din apele adânci se folosesc sticle
prevăzute cu armătură metalică grea, numită sondă sau
butometru. În momentul recoltării, flaconul se clăteşte de 2-
3 ori cu apa ce urmează a fi recoltată, apoi se umple cu apa
de analizat până la refuz, iar dopul se fixează în aşa fel, încât
să nu rămână bule de aer în interiorul vasului. Etichetarea
probelor de apă. Pentru ca rezultatele analizelor de apă să
fie just interpretate, fiecare probă de apă înaintată
laboratorului trebuie să fie însoţită de o etichetă şi o fişă
care să conţină o serie de date ce caracterizează proba
recoltată. Eticheta este reprezentată de un mic dreptunghi
de carton, ataşat de sticlă, pe care se trec câteva date ce
vor uşura identificarea şi manipularea probei: numărul
probei, natura sursei, locul recoltării, data.
Fişa este un buletin care însoţeşte proba şi care conţine
următoarele date:

1.Numărul probei de apă (corespunde cu numărul

etichetei);
2.Natura sursei (fântână, izvor, apă de conductă, bazin
natural etc.);
3.Determinarea punctului de unde sa făcut recoltarea;
4.Data recoltării: anul, luna, ziua, ora;
5.Autorizarea care cere analiza.
6.Analizele care se solicită;
7.Cauzele care motivează analiza: controlul curent,
control
preventiv
8.Întrebuinţarea apei: potabilă, industrială etc.
9.Distanţa faţă de sursele de impurificare (depozite de
deşeuri
menajere, gunoi de grajd, fose septice, latrine etc.).
 Transportul şi conservarea probelor. Proba de apă
recoltată trebuie analizată cât mai repede posibil, deoarece
în compoziţia chimică şi bacteriologică a apei se produc
modificări. Aceste modificatori sunt cu atât mai intense, cu
cât temperatura mediului este mai mare.
Probele de apă pentru analiza bacteriologică nu pot fi
conservate. Din această cauză ele trebuie să ajungă la
laborator şi să fie însemânţate în maxim 2 ore de la
recoltare. Dacă acest timp va fi depăşit, transportul trebuie
să se facă la temperatura de +4ºC, în lăzi izoterme.
Perioada maximă de păstrare a probelor de apă pentru
analiza fizico-chimică este de 4 ore de la recoltare până la
începerea determinărilor în laborator. Dacă analiza apei nu
se poate efectua în timp optim, se recomandă conservarea
probelor pentru unii indicatori, după cum urmează:

• pentru toate formele de azot şi oxidabilitate apa se

recoltează în sticle separate, în care se adaugă 2 ml de acid
sulfuric (H2SO4) la 1 litru de apă;
• pentru conservarea fenolilor se adaugă 0,5 g de NaOH
pentru 1 litru de apă
• pentru conservarea hidrogenului sulfurat, apa se
recoltează în flacoane speciale, în care se adaugă 2 ml de
soluţie de acetat de cadmiu 5 %, pentru 200 ml de apă;
• pentru ionii metalelor grele se recomandă acidularea
probelor de apă la pH 3,5.

Probele neconservate se vor lucra astfel:

• fixarea oxigenului şi a SH2, determinarea clorului

rezidual, temperaturii şi indicilor organoleptici se efectuează
la faţa locului;
• turbiditatea, culoarea, conductibilitatea, pH,
suspensiile, reziduul, fosfaţii, oxidabilitatea, formele de azot,
SiO2, Fe se stabilesc în primele 4 ore de la recoltare;
• duritatea în 24 de ore de la recoltare;
• alte analize se fac în funcţie de stabilitatea
substanţelor în apă.
 Determinarea consumului chimic de oxigen
(oxidabilitatea)
Substanţele organice din apă nu au efecte nocive asupra
organismului uman şi nici nu limitează folosirea apei.
Importanţa lor constă în faptul că ele sunt indicatoare ale
poluării apei cu alte elemente, mai ales cu microorganisme,
care reprezintă un risc pentru sănătatea populaţiei.
Cantitatea de substanţe organice din apă se exprimă
prin consumul chimic de oxigen (CCO), care reprezintă
cantitatea de oxigen necesară oxidării substanţelor organice
în prezenţa unui oxidant puternic. Cantitatea de oxigen
echivalentă cu consumul de oxigen se mai numeşte şi
oxidabilitate. Rezultatul determinării se exprimă în mg
oxigen echivalent cu consumul de oxidant (KMnO4) la 1 litru
de probă.

Principiul metodei. Permaganatul de potasiu oxidează

substanţele organice din apă, în mediul acid la cald. Excesul
de permanganat se titrează cu acid oxalic.
Reactivi:
- permanganat de potasiu, soluţie de 0,01 N;
- acid oxalic, soluţie de 0,01
- acid sulfuric, soluţie 1/3 (o parte acid sulfuric şi 3 părţi
apă distilată)

Modul de lucru. Într-un balon Erlenmajer se măsoară 100

ml apă de analizat, peste care se adaugă 5 ml soluţie de
H2SO4 şi 10 ml permanganat de potasiu. Se fierbe timp de
10 minute, în care are loc oxidarea materiei organice din
apă. Se lasă să se răcească până la 60-70ºC şi se adaugă 10
ml de acid oxalic, care va neutraliza cantitatea de
permanganat de potasiu rămasă în exces după oxidarea
materiei organice. Lichidul se va decolora complet şi în
soluţie va rămâne un exces de acid oxalic. Proba complet
decolorată se titrează cu permanganat de potasiu până la
apariţia unei coloraţii roz-pal, persistentă.
Numărul de ml de KMnO4 utilizat la titrare reprezintă
cantitatea de KMnO4 consumată la oxidarea substanţelor
organice aflate în cei 100 ml de apă cercetată.
 Calculul. Consumul de KMnO4 în mg/l apă poate fi aflat
după formula:

(n + n1 ) * f − n2 *0.316*1000
mgKMnO / l= =
v

unde:
n - cantitatea de KMnO4 adăugată iniţial în probă;
n1- ml de KMnO4 folosiţi la titrarea probei;
n2- ml de acid oxalic adăugat în probă pentru
decolorare;
f- factorul soluţiei de KMnO4;
0,316- cantitatea de KMnO4 în mg, corespunzătoare la 1
ml
KMnO4;
v-cantitatea de apă luată pentru analiză (cm3).

Pentru a exprima rezultatul în mg oxigen la litru, se

înmulţeşte rezultatul cu 0,25 (echivalentul unui mg de
KMnO4 în mg oxigen).
În situaţiile în care apa prezintă un conţinut de cloruri de
peste 300 mg/l, oxidarea substanţelor organice se face după
acelaşi principiu, dar în mediu alcalin. Alcalinizarea se face
cu 0,5 ml NaOH 30 %, restul determinării şi modalitatea de
calcul fiind aceleaşi. Concentraţia admisibilă este de 10 mg
de KMnO4 apă, echivalentă cu 2,5 mg CCO/l apă.

Determinarea durităţii apei

Duritatea este un indicator indirect al gradului de
mineralizare a apei. Apele dure sunt neplăcute la gust,
formează depuneri în vasele în care se fierbe apa, împiedică
o bună fierbere a legumelor, nu produc spumă cu săpunurile,
limitând folosinţa lor menajeră. Totodată, apele cu conţinut
scăzut de săruri de calciu şi magneziu sunt încriminate în
favorizarea afecţiunilor cardiovasculare. În funcţie de
componenţa sărurilor de calciu şi magneziu la fierbere,
duritatea poate fi:
 - temporară, dată de totalitatea sărurilor de calciu şi
magneziu care se depun prin fierbere (bicarbonaţi de calciu
şi magneziu);
- permanentă, dată de sărurile de calciu şi magneziu
care rămân în apă după fierbere (azotaţi, sulfaţi, cloruri,
fosfaţi etc.).
Suma celor două durităţi formează duritatea totală.

Convenţional, duritatea se exprimă în grade de duritate,

care pot fi grade germane (1 grad = 10 mg CaO) sau grade
franceze (1 grad =10 mg Ca CO3). La noi în ţară exprimarea
durităţii se face în grade germane.
În funcţie de duritatea totală, apele se împart în:
- ape moi, cu o duritate până la 5ºG;
- apă cu duritate moderată, cuprinsă între 5-20ºG;
- ape dure, cu o duritate de peste 20ºG.
Principiul metodei. Acidul etilen – diamin – tetraacetic
(EDTA), cunoscut şi sub denumirea de complexon, formează
cu ionii de calciu şi magneziu prezenţi în apă un complex
neionizabil, stabil. Se foloseşte ca indicator negru eriocrom
T, care la pH 8-10 are culoare roşie în prezenţa ionilor de
calciu şi magneziu şi o coloraţie albastră după ce ionii au fost
fixaţi prin EDTA.

Reactivi necesari:
- complexon III, 0,01M;
- soluţie-tampon (67,5 g clorură de amoniu se dizolvă în
570 ml amoniac concentrat şi se completează la 1000 ml cu
apă distilată);
- indicator de soluţie negru eriocrom T (30 ml apă
distilată, la care se adaugă 1 ml soluţie normală de carbonat
de sodiu, 1 mg negru eriocrom T. Se amestecă şi se
completează cu alcool izopropilic la 100 ml).

Modul de lucru. Într-o capsulă de porţelan se măsoară 50

ml apă de cercetat, se adaugă 0,5 m de soluţie-tampon, se
agită şi se adaugă 4-5 picături de indicator. Se va obţine o
coloraţie roşie. Se titrează cu complexon III din biuretă,
agitând continuu până culoarea roşie virează în albastru.
Titrarea trebuie făcută încet, deoarece punctul final apare
brusc.

Calculul.
0.561* N * f *1000
Grade duritate/l =
v *10

unde:
0,561–echivalentul în mg de CaO a unui ml de soluţie
complexon;
N-cantitatea de complexon folosită la titrare, ml;
f–factorul soluţiei complexon III;
v–cantitatea de apă de analiză luată în lucru, ml;
10–cantitatea de CaO, corespunzătoare unui grad de
duritate, mg.
Duritatea totală maximal admisibilă – 20 ºG.

CONTROLUL POLUĂRII SOLULUI

Controlul preventiv privind poluarea solului se
efectuează, în general, la etapa alegerii terenului pentru
construcţia diferitor întreprinderi, case de locuit, instituţii
obşteşti etc. La această etapă ne vom referi doar la
argumentarea igienică a C.M.A. a substanţelor chimice din
sol. Cât priveşte controlul sanitar curent, sunt deosebit de
importante avizarea sanitară a surselor de poluare a solului,
controlul de laborator şi evaluarea gradului de poluare a lui.
Pentru aceasta se organizează recoltare a probelor de sol, se
determină prezenţa ouălor de helminţi şi gradul de poluare
biologică, se cercetează substanţele chimice poluante.
Aceste date pot fi obţinute şi de laboratoarele locale ale
serviciului de hidrometeorologie de laboratoarele
Inspectoratului Ecologic de Stat.
 Poluarea solului şi influenţa asupra sănătăţii
Controlul poluării solului include aprecierea proprietăţilor
fizice, chimice şi biologice ale acestuia care, într-un fel sau
altul, exercită o influenţă considerabilă nu numai asupra
sănătăţii omului, ci şi asupra condiţiilor lui de trai.
Poluarea solului se datoreşte îndepărtării şi depozitării
neigienice a reziduurilor lichide şi solide rezultate din
activitatea omului, a dejecţiilor animaliere şi cadavrelor
acestora, a deşeurilor industriale sau a utilizării
necorespunzătoare în practica agricolă a unor substanţe
chimice.
Principalele elemente poluante sunt microorganismele
patogene, paraziţii intestinali, diverse substanţe organice,
substanţele chimice potenţial toxice şi substanţele
radioactive. În linii mari, poluarea solului se poate subdivide
în două categorii: poluare biologică şi poluare chimică.
Poluarea biologică este caracterizată prin diseminarea pe
sol odată cu diversele reziduuri al germenilor patogeni.
Supravieţuirea pe sol a acestor germeni este variabilă şi
depinde de specia microbiană, cât şi de calitatea solului şi
condiţiile meteoclimatice.
În general, solul este foarte bogat în flora microbiană
proprie, determinată şi flora telurică (edafică) care participă
activ la procesele biologice şi biochimice care se petrec în
sol. În mare parte această floră are calitate antibiotică faţă
de flora microbiană de impurificare, contribuind în acest fel
la distrugerea germenilor patogeni. După provenienţă şi
modul de transmitere germenii patogeni din sol pot fi
împărţiţi în 2 grupe: contaminare om-sol-om şi animal-om
-sol.
Contaminarea om-sol-om este caracteristică mai ales
pentru grupa germenilor de provenienţă intenţională, ca
bacilul tific, bacilii dezinterici, vibrionul holeric, virusurile
poliomielitice, virusul hepatitei epidemice ş.a.
Cotaminarea animal-om-sol recunoaşte un număr mult
mai mare de germeni, ca bacilul antracis, bacilul botulinic,
bacilul tetanic,germenii gangrenei gazoase, richettsia
burnetti, leptospire, brucele, pasteurele şi altele.
 Solul are un rol deosebit şi în transmiterea la om a unor
geohelminţi: anchilostomi, ascarizi, tricocefali. Ouăle
proaspete de geohelminţi sunt inofensive. Ele necesită o
maturizare în sol.
Helmintiazele provocate de geohelminţi sunt răspândite
mai ales în localităţile unde condiţiile de salubritate sunt
defectuoase, în special, în mediul rural.

Bibliografie:
www.uasm.md
www.ecomagazin.ro
www.cnaa.md/files/theses/2010/15515.pdf
www.bsapm.moldnet.md/Romana/cned_h.htm
www.europeana.ro/dosare/mediu.htm
www.ase.md