Sunteți pe pagina 1din 1

Ceasornicul indreptat

Ceasornicul indreptat este o poezie scrisa de Iancu vacarescu. Acesta face parte din neamul „Vacarestilor”
cunoscuti ca scriitori si poeti, care lasa o mostenire literara insemnata, ea desfasurandu-se in acele vremuri pe
„intinderea” a trei sferturi de veac. Ea reprezintă nu numai o schimbare de mentalitate faţă de încercările
anterioare, dar şi un început de afirmare a spiritului nou, modern, în poezie.” (A. Piru).

Iancu Vacarescu a studiat cu un francez emigrant, Colson, apoi la Viena (1804-1810). Adept al formelor
înaintate ale manifestării dramatice, a sprijinit înfiinţarea teatrului grecesc din Bucureşti, traducând Moartea lui
Cezar, de Voltaire. Face parte din grupul poeţilor Văcăreşti care au introdus elemente noi în poezia românească, au
ajutat la studierea gramaticii limbii române, au sprijinit cultura românească.

Ceasornicul îndreptat cultivă intenţionat monotonia. În vreme ce poetul roagă ceasul sa treacă repede peste
clipele rele şi să lungească pe cele bune, versul bate imposibil ca o limbă de pendul.

Ceasornicul îndreptat e o poezie ce lasă în urmă lirismul erotizant, lărgind sfera inspiraţiei înspre meditaţia
asupra timpului. Interesant e faptul că meditaţia nu e redată în mod rigid, ci capătă o amprentă afectivă, primeşte o
coloratură morală indiscutabilă: „Tu, care vremea ne spui că trece, / Ne-aduci aminte des, moartea rece, / Vino
acuma, ia-nvăţătură, / Schimbă nedreapta a ta măsură! / Ştii ticălosul om ce puţine / Poate să aibă ceasuri de
bine. // Când dar asupră-i răul se scoală, / Când stăpâneşte război sau boală, / Vezi sărăcie, necaz, durere / Când
vezi primejdia în putere; / Atunci fă anul d-un sfert să fie, / Ş-ăl sfert să treacă, să nu mai vie”.

Reflecţia asupra condiţiei umane, asupra fragilităţii fiinţei şi a caracterului malefic al timpului e complicată aici
de conotaţii etice, prin care autorul se raportează la epoca sa, dar şi la defectele de caracter ale semenilor săi.
Interesantă din punct de vedere al viziunii, această conjuncţie între meditaţie şi sancţiune etică se completează cu
accentele autobiografice, ce se constituie într-un grafic extrem de grăitor al unei sensibilităţi atente la ritmul lumii
în care trăieşte: „Vezi a mândriei la om pieire / Nemilostivă neomenire, / Nelegiuire că unelteşte, / Prieteşugu că se
răceşte, / Vezi patrioţii cu neunire, / Siliţi, iubiţii, spre despărţire, / Vezi tu un cuget fără de lege, / Că sfinte noduri
va să dezlege, / De simţiri inimă când vezi seacă, / Fă ca minutul, anu să treacă. // Când vezi dreptatea că
biruieşte, / Când despărţiţii îngeri uneşte, / Când toţi românii au cinste mare, / A simpatiei când vezi lucrare, / Când
obştea noastră e fericită, / Când vezi în braţe-mi p-a mea iubită, / Vezi că sunt minţile mele duse / D-ale iubirei
plăceri nespuse, / Atunci secunda fă să-întârzie, / D-un bun an bisect fă-o să fie”. Această modernă invocare a
relativităţii timpului, a dilatării sau a comprimării sale în funcţie de stările afective ale fiinţei e transpusă în versuri în
care fiorul elegiac şi obiectivarea meditativă se întâlnesc benefic.

Ultima strofă a poeziei aduce un spor de subiectivitate; sentimentul trecerii – vremii, ca şi a fiinţei – este
modulat în arpegii melancolice, de intensă simţire lirică, iar „îndreptarea” ceasornicului rămâne doar o dorinţă, un
ţel în veci neatins („Aşa, plăcută, tu, dându-mi pace, / Şi eu prieten al tău m-oi face; / Iar cum baţi ceasuri de vei mai
bate / Neamu-ţi dărăpăn după dreptate! / Căci fără nici o milostivire / Superi auzul ş-orice simţire, / Când fără
vreme spui că e vreme: / De rău, de moarte, tot a ne teme”).

Se poate spune că, din unghiul substanţei, al fondului poetic, creaţia lui Iancu Văcărescu se caracterizează
printr-o aglomerare de obiecte ori noţiuni dintre cele mai felurite, străbătute de fluxul meditaţiei şi de rezonanţele
sensibilităţii sale acute la lume. „Discursul său, scrie Eugen Simion, este, în esenţă, o suprapunere de mai multe
discursuri dintre care unele foarte vechi”. Afectiv, fără a fi afectat, Iancu Văcărescu este un autor ce adună, în
tiparele stihurilor, forme poetice, modalităţi de a scrie dintre cele mai diferite, cărora le împrumută felul său
propriu de a simţi.

S-ar putea să vă placă și