INTRODUCERE

Analiza constituirii societăţii comerciale pe acţiuni a fost concepută ca un demers teoretic

de prezentare şi interpretare a dispoziţiilor legale ce constituie sediul materiei, de raportare la
jurisprudenţa şi doctrina inspirată de Codul comercial – care prin acurateţea ideilor ce le conţin
constituie reale puncte de referinţă – precum şi la doctrina şi jurisprudenţa în curs de formare.
Legea nr. 31/1990 – legea societăţilor comerciale, modificată cel mai recent prin Legea
nr. 441/2006 – abrogând dispoziţtiile art. 77-220 din Codul Comercial, referitoare societăţile
comerciale, constituie dreptul comun în materie. Ea se completeaza cât priveşte societăţile
comerciale cu participare straină cu dispoziţiile Legii nr. 35/1991, privind investiţiile străine.1
Constituirea societăţilor comerciale în sistemul Legii nr. 31/1990 se bazează pe
autorizarea judecătorească, spre deosebire de constituirea societăţilor comerciale în sistemul
Legii nr. 15/1990 care se întemeiază pe autorizarea administrativă.
Ca drept comun în domeniul dreptului privat această reglementare a format obiectul
cercetării de faţa cît priveşte constituirea societăţii pe acţiuni.
Prezenta lucrare este structurată pe cinci capitole, încercându-se prin tematica lor o
abordare cât mai completă a problematicii supuse cercetării.
În prezent, societăţile comerciale reprezintă cea mai însemnată categorie de persoane
juridice din economia mondială. Pentru a-şi indeplini rolul său economic, societatea comercială a
fost concepută ca un organism autonom, căruia legea i-a conferit personalitate juridică. Spre
deosebire de societăţile pe persoane, în ceea ce priveşte constituirea unei societăţi comerciale pe
acţiuni, autonomia patrimonială a societăţii este deplină. De aceea, trebuie luate în primul rând
măsurile necesare pentru a crea de la început o fiinţă juridică, care nemaibizuindu-se pe alte forţe
decât ale sale, să posede o solidă bază financiară, mijloacele materiale pentru atingerea
obiectivului social, iar pe de alta parte, să ofere terţilor contractanţi o garanţie patrimonială, care

1
E. Carcei, Constituirea societăţii comerciale pe acţiuni – Rezumatul tezei de doctorat, Bucuresti, 1994, p. 1.

6
să-i pună şi pe ei şi economia natională, la adăpost de spectacolul sinistru al instrumentelor de
luptă economică, sortite pieirii sau unei existenţe pur nominale.2
Cea dintâi grija a legiuitorului a fost, deci, să garanteze încă de la naşterea societăţii,
formarea unui capital social care să-i asigure dezvoltarea de mai târziu. După cum vom vedea,
acest capital trebuie de la inceput integral subscris. Codul consacră, astfel, un sistem rigid, spre
deosebire de alte legislaţii comerciale, cum este cea anglo-saxonă, în care această condiţie este
necunoscută, societatea avînd posibilitatea să anunţe numai valoarea nominală maximă a
capitalului, urmând ca el să fie completat ulterior, sub forma de emisiuni de acţiuni.
Cu toate ca legislaţia română, urmând cele mai numeroase legiuiri europene, dă o atenţie
deosebită constituirii prin apel la subscripţia publică, este de remarcat că, în practică, această
procedură, prevazută de art. 130 şi urmatoarele, Cod comercial, a fost abandonată şi preferată cea
simultană.
Noul Cod comercial roman, cu toate criticile aduse constituirii prin subscribţie publică, pe
consideraţia ca este inaplicabilă în mod practic, a menţionat-o totusi, în nădejdea că intr-o ţara ca
a noastră, în care capitalurile mari nu abundă, această formă este chemată, în măsura în care
spiritul de economie şi de prevedere al populaţiei noastre va spori, să aducă însemnate servicii
economiei naţionale.3

2
I.L. Georgescu, “Drept comercial roman”, vol. al II-lea, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002, p.209
3
Ibidem.

7
 CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE

1. Apariţia societăţilor comerciale. Scurt istoric

Societatea comercială – instituţie fundamentală a dreptului comercial, işi identifică

originile şi apoi evoluţia în plan legislativ, cu progresul şi dominaţia noului în plan economic,
ajungând în zilele noastre la o recunoaştere doctrinară deplină a influenţelor prin crearea unei noi
ramuri de drept: dreptul societăţilor comerciale.4
Societatea comercială a fost o descoperire a timpurilor moderne, de aceeaşi valoare ca şi
descoperirea forţei aburului şi cea a electricităţii.5
Prototipul originar al societăţii comerciale l-a constituit societatea civilă fără
personalitate juridică consacrată de dreptul roman.6 Ea a fost ascendenta societăţii comerciale în
nume colectiv de mai târziu (care, de altfel, a şi păstrat multe din caracteristicile acesteia).
În dreptul roman, societatea era de mai multe feluri : societatea tuturor bunurilor prezente
şi viitoare ale asociaţilor(societas omnium bonorum), societatea care avea ca obiect un singur
lucru(societas unius rei) şi societatea al carei obiect îl formau veniturile (societas questus). Ceea
ce trebuie remarcat este faptul că, indiferent de forma sa, societatea era lipsită de personalitate
juridică.7 Bunurile care formau fondul social erau considerate că aparţin asociaţilor în proprietate,
iar nu societăţii, ca patrimoniu distinct al acesteia.
În timp, societatea comercială a apărut ca o soluţie pentru cei care, deşi deţineau mari
sume de bani, prin funcţiile lor (clerici, militari), erau incompatibili cu activităţile speculative
comerciale. În atare situaţie ei devin asociaţi ai comercianţilor în baza unui contract de
“command”, prin punerea la dispoziţia lor a unor fonduri de bani sau de marfă, cu condiţia de a

4
E. Carcei, Drept comercial roman, Ed. All Beck, Bucuresti, 2000, p. 46.
5
St. Carpenaru, Drept comercial roman, ed. a 4-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004, p. 138.
6
L. Filip, Drept comercial, Ed. Junimea, Iasi, 2000, p. 89.
7
C. Tomulescu, Drept privat roman, Tipografia Universitatii Bucuresti, 1972, p. 292.

8
participa la împărţirea beneficiilor şi de a suporta riscurile pierderilor în limita respectivelor
valori.8
În secolul al XVIII-lea apar primele societăţi pe acţiuni. Înfiinţarea acestor societăţi este
legată de expansiunile coloniale ale unor ţări maritime, ca Olanda, Anglia şi Franţa. Au luat fiinţă
Compania Olandeza a Indiilor Orientale (1602), Compania Olandeză a Indiilor Occidentale
(1621), Compania Insulelor Americii (1626) pentru colonizarea insulelor Martinica şi Guadelup,
Compania Noii Franţe (1628) pentru colonizarea Canadei etc.
Aceste companii erau constituite pe baza unor patente regale sau concesiuni, cu
participarea unui mare număr de posesori de fonduri (regele, curtenii, negustorii etc.).
Contribuţiile asociaţilor formau un patrimoniu distinct de cel al asociaţilor care aveau ca titular
compania, în calitate de persoană juridică. Pentru prima oară, contribuţiile la formarea
patrimoniului, au primit numele de “acţiuni”. În ceea ce priveşte riscurile asociaţilor, acestea erau
limitate la contribuţiile lor la formarea patrimoniului companiei.9
Evoluţia ulterioară în această materie, se caracterizează prin instituirea unor forme mixte
de societăţi comerciale. Prima reglementare sistematică şi cuprinzătoare a societăţilor comerciale
o reprezintă Codul comercial francez din 1807. El conţinea dispoziţii privind formele de societate
existente în activitatea comercială.10
Pe lângă o formă de societate cunoscută sub numele de societe generale, consacrată sub
denumirea de “societate în nume colectiv” şi societatea în comandită, constituită pe baza
contractului de “command”, Codul comercial francez reglementează “societatea anonimă” cu
cele două forme ale sale: “societatea pe acţiuni” şi “societatea în comandită pe acţiuni”.
Societatea pe acţiuni putea funcţiona numai pe baza autorizaţiei guvernului, motiv pentru
care această societate va cunoaşte o adevărată expansiune abia dupa adoptarea legii din 1867,
care suprimă această autorizaţie.
Pe fondul marilor cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, industria şi comerţul au cunoscut mari
prefaceri, atingând niveluri de creştere nebănuite. În acest proces societăţile comerciale,
permanent adoptate la cerinţele economice şi sociale, au jucat un rol deosebit în asigurarea şi
fructificarea capitalurilor în beneficiul intreprinzătorilor şi al societăţii.

8
E. Carcei, op. cit., p.47.
9
St. Carpenaru, op. cit., p. 140.
10
Idem.

9
 La sfîrşitul secolului al XIX-lea, nevoile practicii comerciale au impus crearea unei forme
noi de societate comercială, şi anume “societatea cu răspundere limitată”. Această formă de
societate îngemănează trăsături ale societaţii în nume colectiv şi ale societăţii pe acţiuni. Datorită
caracteristicilor sale, societatea cu răspundere limitată a devenit, alături de societatea pe acţiuni,
forma cea mai raspandită în activitatea comercială din toate ţările lumii.11
În epoca contemporană sunt întâlnite mai multe tipuri de societate, care însă, în funcţie de
atractivitatea de care se bucură în rândul agenţilor economici, prezintă grade diferite de
proliferare, în ţările industrializate, frecvenţa maximă o deţin societăţile în nume colectiv care s-
au bucurat de o mare răspândire în trecut. Societăţile în comandită se află în declin.
Aceste fluctuaţii în ceea ce priveşte frecvenţa îşi au explicaţii de ordin economic,
întemeiate pe gradul de funcţionalitate a diferitelor tipuri de societăţi. De exemplu, societăţile cu
răspundere limitată au luat locul societăţilor în nume colectiv deoarece acestea din urma îi
expuneau pe asociaţi la riscuri prea mari, obligîndu-i să raspundă solidar şi nelimitat faţă de
creditori. Iar societatea pe acţiuni a proliferat în dauna societăţii în comandită pe acţiuni fiindcă,
spre deosebire de aceasta, a generalizat restrângerea răspunderii asociaţilor la valoarea acţiunilor
pe care le deţin, iar, pe de alta parte, a facilitat colectarea de capitaluri mari.12
Societăţile comerciale au contribuit la dezvoltarea maşinismului şi comunicaţiilor, care au
permis extinderea pieţelor, cu toate consecinţele benefice asupra civilizaţiei moderne. Societăţile
comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai adecvat instrument juridic de drenare a energiilor
umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru satisfacerea unor interese
personale ale intreprinzătorilor.13

11
Idem.
12
L. Filip, op. cit.,p. 90.
13
St. Carpenaru, op. cit.,p. 140.

10
2. Definiţie

Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 441/2006 reprezintă, în prezent, reglementarea

generală privind societăţile comerciale. Timp de 16 ani Legea nr. 31/1990 a fost actul normativ al
societăţilor comerciale. Ca mod de reglementare, Legea nr. 31/1990 cuprindea reguli generale
aplicabile oricărei societăţi comerciale, precum şi reguli speciale privind fiecare formă juridică de
societate comercială. Legea nr. 31/1990 a fost modificată ulterior prin : Legea nr. 41/1991, Legea
nr. 44/1991, Legea nr. 80/1991 şi prin Legea nr. 78/1992.
Legea nr. 31/1990 a fost substanţial modificată şi completată prin O.U.G. nr 32/1997,
aprobată prin Legea nr. 195/1997.
În temeiul art. X din O.U.G. nr. 32/1997, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale
a fost republicată, cu o noua numerotare a textelor, în M. Of. P. 1, nr. 33/29.01.1998. Legea nr
31/1990, în forma republicată, a fost modificată prin : Legea nr. 99/1999; Legea nr. 127/2000;
O.U.G. nr. 76/2001; Legea nr. 370/2002;Legea nr. 161/2003; Legea nr. 297/2004; Legea nr
302/2005;Legea nr. 441/2006.
În continuare, vom face referire la Legea nr. 31/1990 întrucat în literatura juridică,
privitor la societăţile comerciale, continuă să existe referinţele autorilor de specialitate bazate pe
vechea Lege a societăţilor comerciale: Legea nr. 31/1990.
Distinct de această reglementare generală a societăţilor comerciale, pentru anumite
domenii de activitate au fost adoptate reglementari speciale: în materie bancară, de asigurări etc.
Reglementarea societăţilor comerciale, atît cea generală cât şi cea specială se completează
cu prevederile Codului comercial şi Codului civil.
Dispoziţiile legale privind regimul juridic al societăţilor comerciale au, în general, un
caracter imperativ. Acest lucru se datorează faptului ca, aşa cum se va arăta, societatea
comercială nu este numai un contract, ci şi o persoana juridică.14
Legea nr. 31/1990 nu cuprinde nici o definiţie a societăţii comerciale. Într-o asemenea
situaţie trebuie să apelăm la dispoziţiile Codului civil, care reglementează contractul de societate,

14
St. Carpenaru, op. cit.,p. 140.

11
adică societatea civilă.15 Aceste dispoziţii legale, întregite cu unele elemente cuprinse în Legea
nr. 441/2006, permit definirea societăţii comerciale.
În accepţiunea clasică, ce derivă din prevederile art. 1491 C. civ. (prin care se statuează că
“societatea este un contract prin care doua sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în
comun, în scopul de a împărţi foloasele ce ar putea deriva”), accentul s-a pus pe contractualitate
(contractul fiind denumit adesea şi “pact societar”).
Textul art. 1491 C.civ. nu se referă totuşi explicit la voinţa comună a asociaţilor de a
conlucra în vederea obţinerii de câştiguri.
Sensul dispoziţiilor art. 1491 C. civ. apare şi mai clar dacă avem în vedere şi dispoziţiile
art. 1492 C. civ., care prevăd că “Orice societate trebuie să aibă ca obiect un ce licit şi să fie
contractată spre folosul comun al părţilor. Fiecare membru al societăţii trebuie să pună ceva în
comun, sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa”.
Din articolele citate rezultă că societatea este un contract în temeiul căruia doua sau mai
multe persoane (asociaţi) se înteleg să pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura
împreună o anumita activitate, în vederea realizării şi împărţirii beneficiilor care vor rezulta.16
Societatea comercială poate fi privită cel puţin în două sensuri: ca o instituţie juridică în
sine, considerată a fi un organism constituit pe baze asociative, cu scopul obţinerii unui anumit
profit de către cei care s-au asociat, şi în vederea realizării unei activitaţi comerciale; sau ca un
contract cu caracteristici proprii, determinate de specificul scopului pentru care s-a realizat
acordul de voinţa.17
Concepţia contractuală privind societatea comercială a fost multă vreme unanim
acceptată, deoarece ea constituia expresia teoriei autonomiei de vointă. În numele libertătii
contractuale, această concepţie a permis recunoaşterea unor largi posibilităţi de constituire a
societăţilor comerciale şi de adaptare a lor la nevoile comerţului.18
Unii autori au susţinut că actul juridic care stă la baza societăţii nu este un contract ci un
act complex sau colectiv, care nu este reglementat de C. civil.19

15
C. A. Stoeanovici, Curs de drept comercial, în Curierul judiciar, Bucuresti, 1926, p. 8.
16
Fr. Deak, Tratat de drept civil, Ed. All Beck, Bucuresti, 2000, p. 453 şi urm.
17
S. Angheni, Drept comercial, ed. a 3-a, Ed. All Beck, 2004, Bucuresti, p. 85
18
St. Carpenaru, op. cit., p.147.
19
Idem.

12
 Un atare act nu este un contract, deoarece un contract sinalagmatic presupune o opoziţie
între voinţele părţilor contractante, care urmăresc scopuri divergente, or actul de constituire a
societăţii exprimă voinţele convergente ale asociaţilor.
Chiar dacă nu se reduce la a fi numai un contract, deoarece este şi o persoană juridică,
societatea comercială are o origine contractuală, care îşi pune amprenta nu numai asupra
constituirii ci şi asupra organizării şi functionării ei.20
Contractul de societate are următoarele elemente esenţiale care îl deosebesc de alte
contracte: fiecare asociat se obligă să aducă un aport, toţi asociaţii se obligă să desfăşoare
împreună o activitate care constituie obiectul societăţii şi să participe la relizarea şi împărţirea
beneficiilor.

20
Idem.

13