LEONID DIMOV

Versuri, (1966)
7 poeme, (1968)
Pe malul Styxului, (1968)
Carte de vise, (1969)
Semne cereşti, (1970)
Eleusis, (1970)
Deschideri, (1972)
A.B.C., (1973)
La capăt,(1974)
Litanii pentru Horia, (1975)
Dialectica vârstelor, (1977)
Tinereþe fără bătrâneţe,(1978)
Spectacol, (1979)
Veşnica reîntoarcere, (1982)

Ediţii şi antologii
A.B.C., Ed. Cartea Românească, 1973
Texte, prefaţă de Mircea Iorgulescu, Ed. Albatros
Cele mai frumoase poezii, 1980
Versuri, ediţie îngrijită, postfaţă, tabel cronologic şi referinţe critice de
Nicolae Bârna, Ed. Gramar, 2000
Cartea de vise
A apărut în 1969, la Editura pentru Literatură, cu coperta şi ilustraţiile
de Florin Pucă. Materia volumului este împărţită în patru cicluri:
Hipnagogice
7 proze
La capătul somnului
Poeme de veghe
Momentul oniric, Ed. Cartea Românească, 1997.
Premiul Uniunii Scriitorilor (1979)
Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1968, 1977, 1982)
Suntem cu toţii nişte negri cai

Suntem cu toţii nişte negri cai:

De dimineaţă izgoniţi din rai,
Şi galopăm printr-un oraş
Necunoscut. Galopăm năprasnic, galopăm
iabraş,
Nu ne mai ajung străzile. Mereu mai departe.

Abia apucă locuitorii să se dea deoparte,

Sărim peste gardurile cu flori de fier,
Nechezăm din cartier în cartier,
Umplem tramvaiele cu abur învineţit,
Emanat din crupele noastre la nesfârşit -
Apoi ne dăm jos şi galopăm din nou
Prin pasajele clătinate de ecou,
Prin grădinile cu copii de granit
Şi păuni îndureraţi, ţipând alburit,
O! scâncetele pruncilor părăsiţi în bazar,
O! metempsihozele neaşteptate din intrări la
bar
Şi-atâtea întâmplări până când
Am părăsit oraşul acela blând
Şi-am început a galopa
Pe câmpia friguroasă de verde ce era.
Alergam de-o eternitate
Fără să vedem că, din spate,
Câmpia se îndoia întunecând zările,
Simţeam un fel de mucigai cum ne-nţeapă
nările,
Dar niciodată n-am fi ştiut
Că-n spatele nostru se-ndoaie câmpia de lut
Dacă n-ar fi început să se-nchidă ca o carte
Şi din faţă şi din fiecare parte
Din ce în ce mai deasupra, din ce în ce mai jos,
Până când ne-am oprit şi ne-am cuibărit frumos
Drept în mijloc, toţi la un loc, negri şi
fremătători,
Cu dinţii luminând în loc de zori,
Cu copitele trase pe sub pântece,
Tresărind în întunericul plin de cântece.

Biruinţă

Fierbinte, cât mai fierbinte

Ceaiul să-l ţin la dinte,
Tare, cât mai tare
Muzica, să uit că mă doare,
Că din nou afară s-a luminat,
Că a plouat
Şi mai picură din jgheaburi,
Că totul e-nvelit în aburi
Până departe spre cartierele cu castani
Unde dorm mâţe şi cotoşmani
Şi nu se mai scoală
Nici când se duc elevii la şcoală,
Nici când vin nevestele de la piaţă,
Nici când nu mai e dimineaţă,
Ci doar o amiază lăptoasă
Prin care plutesc bărbaţii spre casă,
Cu balonaşe agăţate de tors
În zborul lor dus-întors,
Apoi rămân singuri
Dincolo de clinchetul de cuţite şi linguri
Pentru somnul de după-amiază
Când ţipă scurt că-i vânează
Lupul posomorât,
Lupul ros de melancolie şi urât
Care-abia dacă mai clănţăne din dinte.
Fierbinte, cât mai fierbinte
Ceaiul, că mă doare,
Şi pune muzica mai tare.

Ciclism

Pe alee, grămadă, în praf.

Am lăsat bicicletele toate:
Încercam să-nvelim în cearşaf
O bucată de demnitate.

Ne dăduserăm jos mai de mult;

Numai lacrimi, sudoare şi clisă.
Mestecam câte-un sâmbure ocult
De cireaşă, de măr, de caisă.

Eram mulţi, eram tineri şi goi.

Diavoli sumbri plesneau de grăsime.
Într-o tufă de iederi, mierloi
Din suburbii chema calicime.

O, lumină! O, cheiuri! Oraş!

O, şoptirile-n porţi, pe-nserate:
Ne-au adus în rozalb sufertaş,
Zâmbitoare neveste, de toate.

Cină cu Marina
Lasă-mă cerule să râd pe spate:
Mi-au gâdilat inima frunzişe vărsate.
Livadă rece, ninsori ce scuturi,
Nu mă lăsa să dorm somn cu fluturi.
Ceară ce picuri de sus, din pădure,
Sparge-te, gală, de degete dure
Ca seara să bată-n cetate la poartă
Cu sumbri soldaţi desenaţi ca pe hartă.
Să tremure verzi jumătăţi de văpaie
Aprinse nostalgic în ochi de tramvaie
Şi zgomot de ţurţuri să cadă pe stradă
Rotind amintiri de Crăciun cu zăpadă.
Opreşte-te. Uite, e uşa deschisă,
Ne cheamă lucarne prin conuri de tisă,
La creştete, masa imensă aşteaptă,
Cu câte un tacâm sub lumina coaptă,
Prelung să tăiem pagurii aduşi
Din Africi, de cafri în frac şi mănuşi,
Meduzele roze gătite cu cimbru
Cu fructe de mare pe spată de zimbru,
În sos ecumenic, anguile cu tic,
Calmari îngropaţi, violet, în aspic
Şi alte, din marea Japoniei, feluri
Cu turme de sepii gonind în cerneluri.

Lumina o scade la pragul ei verde

Şi-nfige cuţitul adânc în lacherde.

Crisp

Se-ncinge tabla dogorând la soare

De pe acoperişuri săltătoare,
Căci saltă-n arşiţă ori mi se pare
Că toate suie-n salt ca să coboare
Şi-i linişte-n uluci, atât de mare,
Că scot şi melcii coarne suitoare,
Cleioşi pe sub brusture la răcoare...
Dar lunecosul corn de vânătoare
A răsunat deodată-n depărtare
Şi ne-ndreptăm cu toţii mic şi mare,
Spre codrii de molift, fără scăpare.

Au şi râmat mistreţii o cărare.

Cumpărături

Se făcea, îmi amintesc atît de clar

Că eram într-un mare magazin alimentar
Saturat de miresme bizantine:
Vanilie, scorţişoară, măsline.
Un magazin cît o cetate
Dar pierdut în semiobscuritate.
Pîlpîiau din cînd în cînd nişte lumini
Din rafturile cu produşi levantini
Către raioanele suplimentare
Cu textile şi lampadare cînd, dincolo de geamul
unsuros,
Te-am zărit mestecînd într-un fel de sos,
Menit a păstra heringi ori scrumbii
Şi m-am îndrăgostit de tine cît ai clipi.

Atunci ai zîmbit din pleoape,

Ai apăsat pe nişte supape,
Ai aranjat cutiile cu conserve de ghiborţ,
Ţi-ai scuturat pletele, ţi-ai şters mîinile de şorţ
Şi ai venit în faţa mea.

Erai mică, aveai privirea grea,

Stăteai, desculţă şi trandafirie,
Ca-ntr-o poză din copilărie
Şi mi-ai spus că deşi trăieşti pentru mine
Prin odăi, prin tramvaie, prin magazine,
Nu va mai fi ce-a fost niciodată
Căci toată făptura mea e schimbată
Şi poate că nici nu mai ţii minte
Vremile fericite de la Aşezăminte
Cum rîdeam amîndoi deodată
La ivirea degetelor de sub plapuma matlasată.

Atunci m-am îndreptat spre manufacturi

Şi-am început să fac tot felul de cumpărături
Fără alegere, fără rost,
Pentru anotimpurile care-au fost.

Dadaistă

Cuțitul negru de metal,

Semn dintr-o altă-mpărăție,
Pus în dulapul provensal
De sticlă, din sufragerie,

Adus de-un călător, de sus,

Din munții cu ospătărie,
Șters fără rost c-un catrafus -
Crac de postav ori pălărie –
A prins, fără să știe, grai
Și-a suspinat la lună, tare:
Oprise-n noaptea ca de rai
Un dric gigant cu scuipătoare.

Decor

În amiaza dintre mâine şi ieri,

n-are margini livada de de meri,
merii cu tulpinile opalescente
în neguri înfipţi, în şiruri divergente.
Nimic între ei decât amiază
Şi gândaci trandafirii care vânează.
Nimic, până la nesfârşit, decât meri
În livada dintre mâine şi ieri,
Doar la distanţe de ani şi ani,
Ecrane de cinema cu Stan şi Bran.
Doar că între toţi aceşti meri la fel
Este unul livid, ca de oţel,
Cu frunze încremenite etern,
Cu nume latinesc terminat în quern,
Aţi ghicit, desigur, ori v-au spus părinţii
Mai ştiutori: e mărul cunoştinţei.
Iată, şarpele-i încolăcit pe-o cracă
Între Adam şi Eva lui buimacă;
Ştiţi ce se va întâmpla mai departe:
Ea va face păcatul de moarte,
Îl va lua de mână pe Adam
Şi se vor plimba prin oraşe, pe macadam,
Milenii de piatră tulbure de jad.
Şarpele va sfredeli pământul până-n iad,
Heruvimii vor străjui din auroră-n chindie
Să nu intre nimeni în livada pustie
Cu merii ei ordonaţi în şiruri precise,
Fără adieri, fără cântăreţi, fără vise,
Cu, numai, mărul acela muşcat,
Putrezind etern pe pământ roşcat.

Destin cu baobab

Oraşul în cadril de mucava

Trăia, înfricoşat, la cinema,
Iar străzile duceau poveri de şoapte
Doar între pauze. La cinci şi şapte.
În piaţa cu celebru nume şvab
Creştea, până la cer, un baobab
Cu fructe cât o casă, cu bodegi
Şi trenuri de sidef iuţind prin crengi,
Cu gări albastre-n care stam zâmbind
La străvezii pahare cu absint
Şi povesteam din viaţă, şi râdeam
De peştii care ne priveau din geam,
În seara-aceea-n care nori duioşi
Au oglindit lătraturi şi cocoşi
Şi medici de zăpezi cu nume şvab
Zăcând lângă bonavi, în baobab.

Destin cu bile

Vaporul vechi cu două roţi uriaşe

Pluteşte pe sub poduri, prin oraşe,
Licori albastre, galbene, verzui
Pe puntea lui spălată, sorb dudui
Si cavaleri în frac cu mov joben
Ţinând de zgardă bile din eben:
Rotunde, roşii, cu desen subţire,
Ovale, verzi, cuprinse-n negre fire,
Cu clopoţei, cu ciucuri, cu lumini,
Cu trandafiri pictaţi, cu flori de crini,
Cu valsuri, cu parfum de liliac,
Chineze, cu dragoni şi vârcolac,
Franceze, cu perechi dansând gavote,
Barbare, cu imagini vizigote,
Si doamnele, ce râset ţes pe punte
Si cum dezleagă pălării şi funte
Când trec deşerte cheiuri şi palate
Cu monştri la fereşti iluminate.
Atunci, în noapte, când se schimbă garda
Aprind vedenii bilele şi zgarda
Iar domnii cu joben, încinşi în frac
Atoateştiutori, surâd şi tac,
Iar doamnele mai tare râd şi sorb
Cafele din felgean de fildeş orb.

Destin cu peşti

S-adună timp în stive după uşe

De cupe gri în care-a fost cenuşe
Şi bat mereu mai galben, mai piezişe
Amiezile pe mantii de gheişe.
Atârnă-n şiruri puse la uscare
Rechinii violeţi pudraţi cu sare
Şi-n catedrala lor, printre etaje,
Foiesc pescari de plută ca pe plaje.
Suim şi noi în pas pe pasarele
Să punem peşti în şiruri paralele
Atât de lungi că nu ne-ajunge-o viaţă
Să mai ieşim în prag de dimineaţă.
Când ne-au şoptit un ultim bun-rămas
Aleile şi plopii într-un glas
Le-am spus despre cobolzii şi dragonii
Ce ne-aşteptau pe cheiuri prin Japonii,
Le-am arătat iguane prin agave
La sud cum ne doreau în ţări batave,
Le-am amintit de marile pisice
Ce ne vânau de mult prin Mozambice,
De urşii albi, de pescăruşii-n stoluri
Ce pentru noi întârziau la poluri.
Am comandat corăbii somnolente
Spre insuli de coral, spre continente
Cu tumule, cu gheizeri, cu girafe
Şi crapi imenşi uscaţi în cenotafe.
Acum, în largi costume colorate,
Portocalii, cu mâneci cadrilate
Suim şi noi, atenţi, pe pasarele,
Să punem peşti în şiruri paralele

Dostoievskiană

Am văzut cum s-a înecat

O fetiţă mică, din greşeală.
Era toamnă. Cerul pudrat
Cu scamă tulbure şi glacială.
Ruginiseră ierburile pe mal,
Nici ţipenie în ţinut.
Atârnau cârpele vertical
Departe, pe şlepul neprevăzut.
Şi un hohot de râs s-a auzit
De parc-ar fi fost ascuns cineva
Prin tufişuri de bronz coclit
Întinse dincolo de şosea.

După – amiaza

Balaurul ucis de-atîtea ori

De bunii duci ai lumilor aceste
Ascunde-n iris lire de culori
Şi-n fiecare solz cîte-o poveste.

Găsitu-l-am pe-o floare de tulipă

Uscată galben într-o carte veche.
Purta ineluri grele pe aripă
Şi pietre nestemate în ureche.
L-am întrebat: felia de coral
Din ochiul lui ce vrajă nouă ţese ?
Deşi ştiam: un şipot sideral
În solniţe pustii prin după-mese.

Eternitate

Pune-mă pe masa lungă

Din odaia cu peceţi
Mai la colţ să nu m-ajungă
Zăpăucii de băieţi.

Şi deschide geamul iute

Lumea s-o privesc de-aici,
Lasă-mă acum şi du-te
Zmalţul vechi să nu mi-l strici

Da, e tot aşa înalta

Lume, dincolo de geam
Doar grădina parcă-i alta,
Alta umbra-n care stam,

Alte florile cu ciucuri

Vineţi de pedunculi roşi...
La cântarea, te mai bucuri,
Răguşitului cocoş?

Ori acum că sânt o glastră

Cu pământ la subţiori
Şi-o imagine albastră
Repetată de trei ori,

Tot mai plângi, deşi trecut-a

Poate-un secol, poate-un ev
De când am pornit cu pluta
În linţoliu de elev?...

Într-o vineri cu cristale

M-ai luat pe-un gologan
Dintr-un raft cu alte oale
Şi gheişe de mărgean,

Ca-n duminici alburite

Să mă pui din loc în loc
Lângă linguri, lângă site,
Lângă umedul ghioc,
Ce, sosind din mări streine,
L-am adus într-un demult
Cu descântec pentru tine
(Numai eu îl mai ascult).

Tot mai zăboveşti cu frică

Noaptea, lângă farfurii,
Tot mai pui într-o ulcică
Stele pentru când vei fi

Singură-n bucătărie
Pentru oaspeţi să găteşti
Dintr-o lume mai nevie
Fără inimi, ori poveşti.

Eu i-am invitat la masă,

Sânt de pe fregata mea;
Crapi letargici, pentru masă
Au adus într-o boccea.

Au tentaculi de calmare,
Trup de peşti cu lampion,
Numele de lupi de mare
Scufundaţi la capul Horn.

Toţi te vor privi deodată,

Întuneric vor ivi
În odaia cadrilată
Cu joben şi pălării

Aşezate peste sobre

Mingi, tăiate dintr-o zi,
Toţi vor ţine-n mână cobre,
Drept în ochi te vor privi.

La un semn triunghiuri vide

Vor sui ciudat, de jos
Şi prelung te vor ucide
Leneş, dulce, pân`la os.

Vor strivi rotund din tine

Doar un bob de peruzea
Încrustat în glastră bine
Chiar la subsuoara mea.

Vom porni atunci prin case

Cu bunici şi descendenţi,
Vom vedea ciorchini de oase
Şi fetiţe în galenţi,
Colb vom aduna pe vrafuri,
De infolii cu peceţi,
Bea-vom umbre de cearşafuri
Fluturate pe pereţi.

Ne vor duce la serbare

Sus, în insuli de coral,
Ne vom umple cu unsoare
Verde pentru carnaval,

Ne vor sparge-n dans, în şapte,

Vom ţipa atunci uşor,
Ei ne vor zâmbi şi-n noapte
Ne vor azvârli-n decor

Să rămânem pe vecie:
Ciob albastru, bob rotund
Pe cortina vişinie
Dintr-o sală de corund.

Fuga

In cetati de piatra cu cer de carbune

Fluiera grilajele sub mai multe lune
Te-am strans in palma si te-am facut mica
Fierbinte-n causul cu tara peltica
Sa-ti rasucesti coapsele prin visuri arse
Gadiland burice de degete-ntoarse
Simt cum razi in pumn ocrotita
Si linia vietii o serpui grabita,
Ai scos calaile din cuibul de piele
Sa le-ntepe gerul de dupa zabrele
Cand alerg, urias, prin cetati streine
Ducandu-te, pasare-n pumn, pe tine.

Hartă veche

Cavaleri de gheaţă fulguită

Îşi înclină pleoapa să mă mustre
M-au învăluit într-o clipită
Asii necuprinse şi lacustre

Berze verzi strivite de viteză

Au pornit spre piramide line,
Flutură năframe pe faleză
Fete dezvelite şi streine.

Într-un colţ, pe linii de sineală

Trec corăbii cu sidef la pupă,
Numai una într-o radă goală
A rămas să navigheze după.

Hipnapompică

Diptere străvezii la felinare

Dansează hora, sus, peste uluci,
Se coc lumini sub foşnet de frunzare
În colţul uliţelor, la răscruci;

Ce vuiet surd din turele de noapte

Fixează lumea-n ore timpurii!
Cum se rotesc cohortele de fapte
La poarta viselor, în scăfârlii!

Plutesc năluci din ce în ce mai iute

Peste livezi, în vale, peste urbi.
E trei din noapte. Dau să mă salute
Şi mă-nfioară palpii lor cei curbi.

Se trece întunericul prin sită

De-o mână clătinată în imens.
O clipă; parcă, limpede, palpită
În fundul minţii umbra unui sens.

I.

Totul nu e decât realitate:

Matinee cu viermi tentaculari.
Sticlesc ochi de căţele împăiate
În vitrine de curelari.

Coboară uruit de sacale

Spre oraşul de jos.
Clopote supranaturale
Bat conştiincios.

Şi se va lăsa o ceaţă,
Şi se va lăsa un fum.
E tot dimineaţă
Acolo, la Capernaum.
Ucenicii prin lumea mare
Rătăcesc, mătăsoşi, pe jos.
Iată-i vin de-a călare
Asinul şi Isus Hristos.

Navighează corăbii cu steguleţe,

Lunecă cisterne cu ulei,
Mor vrăjitoarele de tristeţe,
Încălecate pe retevei.

II.

Tingirea pe care o ţii

O lasă. E noapte adâncă.
Se zbenguie cai vineţii
Pe colţul acela de stâncă.

Iute. Coloşii de ghipsuri

Cu ciucuri, cu ciocuri, cu pene,
Au pleoapa lăsată, au lipsuri.
Pe-aici ia-o, printre dughene!

Priveşte: antene de bestii

Cum ies din pământ. Să fugim!
Ne apără gardul de trestii
De negrul curent, de Golf-stream.

Dar uită-te ce de fregate!

E cursa celebră de mai.
e-un aer cu vergi zaharate
din cer coborând: evantai.

E-un jeţ. Te aşază în el

Şi sprijină-i tălpile goale
De creştetul lui Ezechiel
Culcat la picioarele tale.

III.

În şuier şi vârteje stau pe loc,

Am fluturi verzi în barba cea de vată
Livadă port în palmă. Drept breloc
Femeie duc, de nasturi atârnată.

În ochi adânci incendii calme joc,

Desculţ, aţâţ pământul să se zbată,
Şopârle scumpe dorm, ca-ntr-un ghioc
Alături de opinca-mi despicată.
Opritu-m-am din drum, aci, la mal,
Cu ce-am agonisit: căruţă, cal;
De piatră-s turmele răsfrânte-n spate

Şi scormon bucuros după caval

În sarică, nevindecat Tantal:
Un cânt să-ncerc din câte-s, încă, toate.

Îndemn

Nu mă mai tortura sau torturează-mă,

Cobe de care totul se reazemă,
Cobe lucie care luneci alene
Lăsând în urmă-ţi slinoasă lene
Şi vechi imagini de garduri roase
Cu dihori privind printre şipcile scoase.
E, poate, desigur,mă rog, bate laba:
E poate totul degeaba,
E miezul gol, părelnic, în toate
Şi totuşi, şi totuşi şi totuşi mă bate
Gândul să mă mai joc o dată
Cu bilele mele de sticlă colorată
Şi s-aud cum râd odată cu mine,
În zornăit, paserile androgine
Din încăpere.
Ia să păstrăm cu toţii tăcere.

Înserare

De prin vremile greceşti

Leneş, în sufragerie
Bate-n tacte la fereşti
Un amurg ca de lămâie.

Toate stau pe loc, fireşti,

Nemişcate, ca-n cutie:
Geamurile prinse-n cleşti
De alamă cânepie

Porţelanuri chinezeşti
Adunate pe-o tipsie,
Ceainic alb horit de ceşti
În dantelă viorie.

O, de n-ar fi fost să creşti

Sol de barbă pământie
Şi veşminte boiereşti
Foşnitoare-n vrăjmăşie.

Chiar din palpitări lumeşti,

Vise oarbe când învie
Sub iviri gospodăreşti
În odaia fumurie.

Instantaneu

Era o draperie dintr-o stofă creaţă

Încleştată de întuneric şi gheaţă,
Cu ţurţuri străvezii printre ciucuri,
Cu bagatele, crepitaţii, ciurucuri,
Sticluţe cu sirop şi borcănaşe cu magiun
Ca pentru pomul de Crăciun.
Iar noapte aceea, neînregistrată
În calendare, era bogată
În candelabre de ceară
Trandafirie, plutind pe afară
Atât de fără rost că ţi se făcea milă
De coloraţia lor infantilă.
Le culegeai şi le duceai la căldură,
Dar se topeau într-o zvâcnitură
Şi luminau sfâşietor
De trist în ultima clipă a lor.
În acea noapte, în sfârşit,
S-a mişcat draperia, a scârţâit
Şi a lăsat să iasă
O interminabilă omidă mătăsoasă
Purtând câte două coşuleţe de iască
La fiecare inel, grăbită să târguiască.
Era, uitasem să vă amintesc,
O veghe de boiersc
În marile hale
Deschise pentru festivităţi hibernale.
Iar omida noastră
Era veselă, era albastră,
Şi cred că n-a isprăvit nici acum
Să plece, toată, la drum.

Intersecţie

În casa noastră, deschisă tuturor,

Lui Vitruviu, Lui Rococo, lui Maldoror,
Cu mobile stil alături de spătare
De jilţuri rupte şi picioare
De scaune de bucătărie,
Erau aşteptaţi să vie
Şi chiar veneau, caleaşcă după caleaşcă,
Familii prietene, avide de-o ceaşcă
De vin alburiu, din acela necopt
Pe care-l serveam între şapte şi opt.
Veniseră toţi. Era zgomot mare –
Îşi povestea viaţa fiecare –
Iar noi ne furişam printre perechi,
Mângâindu-le pe obraji, trăgându-le de urechi,
Aşa precum sunt gesturile de prietenie.
Numai că nu dădeam de cel care va să vie,
Cel care părea că este în fiecare,
Dar pierea la prima apăsare
A sufletului cu degetul arătător...
Încolo, casa era deschisă tuturor.

Irizare

Pulbere roză pe minte,

Muzici străvechi în grădini.
Voi să-mi aduc aminte
De împăraţi bizantini,

Uite, trecut-am de-o apă,

Uite soldaţii că vin,
Uite ne-aşteaptă o groapă
Jos, printre mărăcini,

O, sunt acolo prietini

Strânşi între albe femei,
Toţi pe platforme de cetini,
Toţi recitând epopei,

Iată, mă trece c-un bine

Dulce prin sufletu-ntreg.
Palide, vechi discipline
Tulbure fierb. Înţeleg!

Jeny şi cei patru sergenţi

In groapa patrata, din noapte pana-n zori,

de sus privita de vedenii,
unde traiau cei patru sergenti dezertori
si palida fecioara Jeny,
erau de toate:
cutii cu afumaturi conservate,
operele complete ale lui Shackespeare,
mici plapumioare cusute cu fir,
perne roz umplute cu aer
si chiar o bancheta Biedermayer.
La o anumita ora cei patru ostasi
nepasatori, guralivi si lasi,
in uniforma si chipiu
incepeau sa-si vopseasca pustile in liliachiu.

Iar treaba odata ispravita,

clatinate de dragoste si ispita,
se duceau la Jeny care le dadea voie sa-i linga,
doi cate doi, talpa stanga.
Sfarsite de voluptate
si de fosnetul tarlalelor de porumb,
odata cu amurgul, cadeau toate
catanele, ca niste soldati de plumb.

Zîmbind, atunci, sibilin şi impertinent,

Jeny ştia că-ntregul regiment,
în curtea căruia se afla, de altfel, groapa,
îşi punea, cum se spune, spada şi capa
şi pornea în căutarea celor patru fugari,
înarmat pana-n dinti, ca de zile mari,
carînd dupa el tunuri, chesoane,
ciorchini de grenade şi faust-patroane.

Urcată pe bancheta de catifea,

Jeny îşi sălta din groapă capul blond şi căta
la desfăşurarea de forţe.
In chiot de comenzi şi pîlpîit de torţe
fiecare companie, cand trecea
prin dreptul ei, dadea onorul, iar ea
raspundea salutand militareste.
Se lasa apoi, hoteste,
o noapte vesela, cu lupanare,
cu crampeie de muzici si palate-n departare,
si, zambind fericita, dupa acestea toate,
Jeny cadea pe ganduri cu capul pe coate.

Asa trecu, noapte de noapte,

acea vara nesfarsita plina de tot felul de
soapte,
de competitii sportive la periferii,
de semnale de goarna si rasete de copii,
pana cand, fara sa spuna ceva,
unul din cei patru sergenti hotari sa se predea.
Jurnal(din Versuri , 1966)

Stau norii prinşi de barbă în ţepii lunguieţi

Ai turlelor ciocnite cu vergi în cantilenă
Şi linişte de Paşte împinge la pereţi
Podeaua cea vărgată ca burta de balenă

De bine mă cutremur şi-mi amintesc un an

Cu lumea despicată, zâmbind din măruntaie.
Erai o nimfă albă cu colţul diafan,
Sub merele de piatră, uitată în copaie.

Şi cum râdeau în casă ghiciţi după perdea,

Domesticiţi, cocorii, întemeind o spiţă,
Cum sfârâia prin uşă din încăperea mea
Bumbacul fantomatic fugind din jurubiţă.

Apoi, ca un vehicul oprind din loc în loc

O treflă de-ntuneric s-a repetat pe toate,
Şi simt cum, lângă tine, în palma caldă joc
O purpură rotundă de bile numărate.

La capăt

A viscolit un veac pătrat

Cu aur, prin viroage,
Înaltul crîng l-au spulberat
Insecte xilofage.

Cad roade dure din copaci

Sunînd în corzi de liră
Au rătăcit aezi săraci
Şi rezemaţi admiră

Cum prinde boabele de jir,

Prin uluirea calmă,
Un braţ de vînător ilir
Cu bube vii în palmă.

Lili şi densitatea

In fata ferestrei mele e-un zid cu tignafes

tintuit in crampoane in formă de S,
cu insuli de iederă, trist, coşcovit
ca si zidul ultim al ftizicului Ipolit
(stiti, muribundul Ipolit care ne spunea din
Idiotul:
"Cotul si piscotul, labele si botul")

E propria mea gandire ce reverbereaza

ispravindu-se brusc intr-o bucata de amiaza.
Dar acolo unde-nceteaza umbra, pe dupa
spatii,
se-ntinde un balcon napadit de vegetatii,
perpendicular cu zidul, ca o garagata
peste acoperisul casei din fata.
Ca un mal tropical, ca un bumb
secret, la o mare de miniu de plumb.
E legat balconul (cam pe furis),
printr-o scarita neagra, de acoperis.

In aceasta clipa cu mireazma de vanilii

scarita-i suita de Lili:
corijenta-n ultima clasa, la romana,
cu cate doua sifoane-n fiecare mana.
E vineri. Ganduri vinovate nu ma lasa
s-o vad pe Lili cum dispare-n casa,
si raman holbat, cu mintea golita,
cu, sub ochi, racoare calda de ispita.
Stau asa o clipa, doua, trei...
Deodata Lili, cu toata faptura ei,
se iveste din nou, coboara
scarita neagra si sta, ca-ntr-o doara,
in centrul rosu, pe acoperis.
Ma trece o nadejde ca un tais:
Ce-are de gand, Doamne?! Se-nalta!
Intr-adevar(ce gest molatic!), fata se descalta,
bate pasul pe loc cu talpile-n trap,
isi trage sortul negru peste cap
(o, fasaitul gulerului scrobit in contact
cu parul dulce... Il simt: intact).
Ramasa in furou,
Lili zambeste din nou
si, precum un lastun atinge oglinda apei,
isi scoate ciorapii
mangaindu-si in treacat, de placere,
talpile netede ca o mangaiere.
Apoi isi impatureste frumos vestmintele caste
ca un recrut pe lada de oaste.
Cum zboara camasa-n amiaza bengala!
Iat-o alba, lunatica, goala,
Intinsa ciudat, alaturi de efecte,
Pe tabla rosie, incepand gesturi indirecte.
O, miscarile-i cat de lente sunt, cat de calme,
o, cum isi prinde calcaiele-n palme
si ramane asa, in asteptare,
incruntata si zambitoare.

Dar eu? Gandac aiurit si hilar,

broasca strivita de caterpilar,
cersetor la poarta de bairam,
pata putrefacta lipita de geam,
simt cum ii frige tabla spatele,
pulpele, coastele, coatele...
Iata, Lili a-nceput sa unduiasca deodata
atat de-ncet ca pare nemiscata.
Capul, genunchii, incheieturile de matasa
sunt ca o hula intr-o acalmie laptoasa.
Deasupra-i, hoteste, vantul clopoteste
si, drept in varf, acum il vad, se roteste
un punct de-ntuneric. Un uliu, soptesc,
un uliu violet, un uliu craiesc
coboara-n spirale spre Lili, lin,
matematic, dungat in vermelin.
Mai are un metru, e chiar deasupra-i, iata,
cade pe albul pantec de fata
frecandu-si ghearele de pielea catifelata.
Si-atunci, in sunetele unui instrument demodat,
incepe un joc ciudat:
rotindu-si capul cizelat, ca-ntr-un deochi,
uliul o priveste pe Lili drept in ochi,
iar Lili, cu pupilele enorme de dor,
cu buzele dezlipite, il cheama usor,
il roaga, il implora, serpuitoare,
sa faca o miscare.
Atunci, infoiat, berbant,
uliul incepe sa pluteasca razant
deasupra trupului, la un centimetru distanta,
abia atingandu-l cu ghearele-i de faianta.
Atat de-ncet se desface-n plutire
fiecare unduire
ca simt o uscaciune in cerul gurii.

Dar, ajuns in dreptul incheieturii,

oriunde trupul coteste,
sub brat, la coapsa, intre deste,
zborul paserii cu ochii verzi
e-atat de iute c-o pierzi.
Iar Lili salta, se-nvarte ca o sfarleaza,
se arcuieste, se contorsioneaza,
isi trece printre coapse bratele, a disperare,
ca sa zboare uliul deasupra a tot ce are.
Nu mai stiu care-i pasarea, care-i Lili...
Doar ochii uliului ma fixeaza-n pupile.
Si, Doamne, cum m-am mai proptit in
fereastra,
cum a gemut geamul de sticla albastra
si cum m-am prabusit dintr-o data
ramanand cu palma agatata
in ultima clipa, de pervaz.
Simt ca o zgarietura pe obraz,
aud tipatul paserii, al fetei, si raman asa,
atarnat peste abis, sub odaia mea,
aud horcaitul lui Ipolit
care vorbeste cu Dostoievski intr-un grai scit,
ma-ncordez, rasuflu, gem,
apuc tocul geamului intr-un efort suprem,
si iata-ma din nou in odaie, privind din nou pe
geam
la zidul coscovit, la iedera emanand balzam,
la acoperisul gol, la balconul pustiu,
la fumul care le-nveleste pe toate-n liliachiu...

Am tras oblonul, am aprins lumina,

am prins la radio un post din Argentina
si-mi inchipui un miez de noapte, romantic,
cu tangouri pe platforme de ebonit, in Oceanul
Atlantic.

Masivitate

Aur. Aur. Aur. Aur.

Ogival în solzi în şir
Învelindu-mă balaur
Singur, lângă cimitir.

Varul soarelui adie-l

Vântule, şi fă-l de aur
Leşinat sub zidul, şi el
Ca şi mine, un balaur.

Mit

Totul a fost întrerupt deoarece

Prin încăperi trecuse un şoarece.
Dar, vă daţi seama, nu era un şoarece obişnuit:
Avea coada ruptă şi dura la nesfârşit.
Trecerea lui plină de chiţăit şi putoare
Era foarte mare.
Iar noi, copiii cu funde galbene la gât,
Stăteam lipiţi de perete. Era urât
Şi nici nu ne băga în seamă.
Nouă însă ne era tare teamă
Când trecea şoarecele pe lângă noi
Fixându-ne cu ochiul ca un biloi
Negru şi sticlos.
Îl rugam frumos să ne lase în pace, să treacă.
Dar lui îi era a petrecere şi a joacă
Şi ne trezeam aşa,
Chiuind pe spinarea lui: Mascara!
O, era şoarecele nostru de dimineaţă
Purtând lumină vânătă pe mustaţă
Şi ne spunea poveşti şi ghicitori
Cu paraboloizi şi privighetori
Până ne cădeau dinţii,
Ne-ngropam jucăriile, părinţii
Şi rămâneam în irizare şi-n aură,
Să-l aşteptăm înlemniţi, lângă gaură.

Nelinişte

E timp la golful vechi să vii:

Tăcerea, verbele sânt coapte.
Pe dunga zării arămii
Au fâlfâit fluturi de noapte.

Poate că n-ai să recunoşti

Corabia care mă duce,
Prădată de barbare oşti
În veac mai leneş, prin Moluce,

Şi n-ai să-ţi aminteşti nimic

Decât cum cântă pentru tine,
Înzorzonate pe tălpic,
Inimi de scoică în ciorchine.

Am hidromeluri şi absint
În ea, din mentă tropicală.
Am aur roşu, am argint
Arborescent, crescând în cală.

Covoare plutitoare port

Chiar lângă mine, pe dunetă,
Am stive de vederi din port
Şi-un pui de barză cinegetă.
Ori poate toate câte duc
Îţi par ciudate şi streine,
Am mări, atunci, de gând năuc
Cu largi ostroave pentru tine,

Ori poate tot ţi-e dor de-un Nord

Livid, cu măguri scandinave.
Am linişti aspre, din fiord,
Furate de pe alte nave.

Ori poate vechiul nostru chei

De inimă ţi-e mai aproape,
La el vom merge, dacă vrei
S-auzi cum clipoceşte-n ape.

Nu ocoli, nu-ntârzia,
Vezi spaima mea printre catarge?
E noaptea-n jur atât de grea
Că alba-ţi luntre se va sparge.