ADAPTING ROAD EARTHWORKS TO THE LOCAL ENVIRONMENT

INTERNATIONAL PIARC SEMINAR, May 31–June 2, 2007, Iasi - Romania

Unele consideraţii asupra raparaţiilor şi corecţiilor

alunecărilor de teren

Ancuţa Rotaru1
1
Facultatea de Construcţii şi Instalaţii, Universitatea Tehnică din Iaşi, cod: 700050, România

1. INTRODUCERE

Alunecările de teren constituie un risc geologic major, deoarece au loc pe

suprafeţe întinse, se produc peste tot în lume, provocând pagube importante
şi pierderi de vieţi omeneşti an de an. Alunecările de teren aduc serioase
ameninţări structurilor rutiere şi construcţiilor în general. Extinderea
dezvoltărilor urbane şi de agrement în zone de deal are drept consecinţă
creşterea permanentă a numărului de locuinţe personale şi spaţii comerciale
ameninţate de alunecări de teren. De obicei, alunecările de teren se produc
odată cu alte catastrofe naturale majore, cum sunt inundaţiile şi cutremurele
de pământ. Efectele acestor calamităţi amplifică eforturile de reconstrucţie a
reliefului, iar creşterea suprafeţelor urbane măreşte incidenţa dezastrelor
produse de alunecările de teren.
Cele mai devastatoare catastrofe naturale din România au loc datorită
alunecărilor de teren produse de precipitaţiile abundente, care au cauzat
multe pierderi de vieţi omeneşti şi pagube materiale importante pe zone
întinse. Suprafeţe importante de teren în zone populate sunt predispuse la
alunecări de teren, datorită unui complex de elemente negative. Zonele cele
mai potrivite pentru dezvoltarea în siguranţă a spaţiilor urbane se pot găsi
prin analiza parametrilor care afectează manifestarea şi evoluţia acestor
fenomene. Rezultatul acestor investigaţii este realizarea unor hărţi detaliate
care să definească microzonarea riscului dat de alunecările de teren. În acest
sens, trebuie evaluaţi următorii parametri: (i) condiţiile morfologice, (ii)
gradul de dezvoltare al zonei, localizarea geografică şi natura terenului, (iii)
distribuţia spaţială şi geometria formaţiilor de roci, (iv) prezenţa apei de
suprafaţă şi a celei subterane precum şi (v) alţi factori, cum ar fi intervenţiile
făcute de om.
2 A. Rotaru

2. FACTORII CARE AFECTEAZĂ ALUNECĂRILE DE TEREN

Sunt trei factori importanţi care determină tipul şi viteza masei de
pământ: 1) Gradientul taluzului: cu cât un taluz este mai abrupt, cu atât este
mai probabilă producerea unei alunecari de teren. 2) Consolidarea taluzului:
sedimentele şi rocile fracturate sau slab cimentate sunt slab legate şi, de
aceea, mai expuse alunecărilor de teren. 3) Apa: dacă materialele din care
este alcătuit taluzul sunt saturate cu apă, ele pot deveni necoezive şi vor
curge mai uşor.

3. PROCESE CE PRODUC ALUNECĂRILE DE TEREN

Cauzele producerii alunecărilor de teren se împart în cauze externe şi

cauze interne.
Cauzele externe produc o creştere a tensiunilor de forfecare la o
rezistenţă de forfecare a materialului alăturat taluzului, implicând mărirea
pantei taluzului prin erodarea produsă de apele curgătoare sau prin excavaţii
artificiale. Aceste cauze includ depunerea materialului în vârfului taluzului
sau trepidaţiile produse de cutremure. Dacă o cauză externă a condus la
producerea unei alunecări de teren, înseamnă ca ea a produs mărirea
tensiunilor de forfecare de-a lungul suprafeţei potenţiale de alunecare până
la rupere.
În zone seismice, alunecările de teren au anumite particularităţi. Un taluz
poate fi stabil sub încărcări statice (starea normală); dar, dacă taluzul este în
echilibru limită, chiar şi un seism minor îl poate destabiliza. Un seism major
poate determina prăbuşirea întregului taluz. România se află într-o zonă
seismică activă, fiind martoră, de-a lungul timpului, a multor cutremure cu
grade de intensitate mai mari decât VII. Activitatea seismică intensă
influenţează stabilitatea taluzurilor din regiune, cutremurul de pământ fiind
factorul decisiv ce conduce la declanşarea unei alunecări de teren.
Rezultatele obţinute pe modele demonstrează că fie şi un cutremur cu o
intensitate de V grade este suficient pentru a produce alunecarea superficială
a taluzului, însă un cutremur cu gradul VII de intensitate poate prăbuşi
întregul taluz.
Cauzele interne produc alunecare fără schimbarea condiţiilor de la suprafaţa
taluzului şi fără ca taluzul să fie influenţat de şocurile date de seism.
Păstrarea aceloraşi condiţii la suprafaţă implică păstrarea aceloraşi tensiuni
de forfecare în materialul din care este alcătuit taluzul. Dacă un taluz se
3 Unele consideraţii asupra reparaţiilor şi corectiilor alunecărilor de teren

prăbuşeşte fără să fi fost acţionat de o cauză exterioară, atunci înseamnă că

rezistenţa de forfecare a materialului a scăzut. Cele mai întâlnite cauze care
conduc la scăderea rezistenţei de forfecare a materialului sunt: creşterea
presiunii apei din pori sau creşterea progresivă a coeziunii materialului
adiacent taluzului. În afară de alunecările de teren datorate cauzelor externe
şi cele datorate cauzelor interne, există alunecări de teren datorate
surpărilor, eroziunii sau lichefierii.

4. CORECTAREA ŞI REPARAREA ALUNECĂRILOR DE TEREN

– CONSIDERAŢII TEORETICE

Dacă un taluz începe să se mişte, mijloacele de oprire a mişcării trebuie

adaptate proceselor care au făcut posibilă mişcarea taluzului. Afirmaţia că
majoritatea alunecărilor de taluz se datorează unei creşteri excesive a
presiunii apei din pori în materialul din care este alcătuit taluzul sau într-o
anumită zonă a bazei sale este exagerată. În astfel de cazuri se propune o
drenare generală.
Dacă permeabilitatea taluzului este prea mică pentru a permite drenarea
prin pompare din puţuri sau prin prize practicate în galerii, rezistenţa la
alunecare poate fi mărită şi mişcările pământului pot fi oprite folosind
metoda vacuumării sau metoda electro-osmotică. Amândouă procedee
crează o micşorare a presiunii apei din pori, asociată cu o creştere continuă a
umidităţii straturilor drenate, care, în schimb, măresc coeziunea şi rezistenţa
la forfecare ale pământului. Efecte similare se pot obţine prin circularea
aerului cald şi uscat prin galeriile aflate în interiorul materialului instabil.
Dacă drenarea este dificil de realizat sau reuşita sa este incertă, mişcările
pământului pot fi oprite fie prin micşorarea unghiului taluzului, fie prin
construcţia unor bariere artificiale, cum ar fi ziduri de pământ masive sau
şiruri de piloţi care să traverseze materialul alunecător. Fiecare alunecare de
teren sau cedare de taluz este un experiment la scară naturală care permite
specialiştilor competenţi să emită concluzii pertinente cu privire la rezistenţa
de forfecare a materialelor implicate în alunecarea de teren. Odată ce de-a
lungul existenţei unei construcţii s-a produs o alunecare de teren, datele
obţinute de la cedarea taluzului pe care a fost realizată construcţia permit
calculul exact al coeficientului de siguranţă al taluzului, precum şi
modificări în concordanţă cu situaţia găsită pe teren.
Dezvoltarea susţinută a zonelor colinare a făcut şi mai importantă
înţelegerea factorilor geologici care determină instabilitate, înainte de a fi
4 A. Rotaru

necesar de a analiza şi de a repara alunecările de teren. Mult prea des zone

predispuse la alunecări de teren au fost scena unor încercări repetate de
reparaţii, care au durat ani buni. Experienţa căpătată în ultima jumătate de
secol sugerează că multe încercări de a repara taluzul afectat de alunecări de
teren sunt realizate fără niciun beneficiu real sau fără înţelegerea deplină a
geometriei şi a regimului hidrologic ale zonei afectate. În plus,
implementarea nejustificată a metodelor inginereşti tadiţionale, cum ar fi
recompactarea, nu serveşte la diminuarea instabilităţii viitoare a taluzului.

Fig.1. Tehnici de stabilizare a taluzurilor

Proiectarea raţională a unei alunecări de teren poate fi realizată doar

dacă factorii geologici influenţi ai zonei sunt corect evaluaţi. În majoritatea
analizelor inginereşti, cei mai importanţi astfel de factori sunt: (1) poziţia
relativă a oglinzii de apă, (2) fluctuaţia nivelului apei subterane şi debitul
5 Unele consideraţii asupra reparaţiilor şi corectiilor alunecărilor de teren

determinat de infiltraţii sau de acvifere, (3) confirmarea prezenţei,

caracterului şi geometriei atăt a suprafeţelor de alunecare vechi cât şi a celor
active.
Selecţia tehnicilor de stabilizare a alunecărilor de teren se face
luându-se în considerare factorii care influenţează această alegere, prin
dezvoltarea şi folosirea unui sistem de decizii şi de examinare a alunecărilor
de teren.

Fig.2. Tehnici de stabilizare a taluzurilor – ziduri de sprijin

Există multe alternative pentru stabilizarea taluzurilor, începănd cu

măsuri simple de drenare, folosind tehnici de bio-inginerie şi până la
6 A. Rotaru

metodele cele mai tradiţionale de folosire a greutăţii proprii sau realizarea

unor structuri de sprijin. Structurile de pământ sunt deseori utilizate la
lucrări de infrastructură. Vegetaţia este una din alternativele cele mai
economice de tratare a suprafeţei în cazul taluzurilor cu panta mică. Un
avantaj în alegerea vegetaţiei ca tratament de suprafaţă îl constituie impresia
estetică produsă de aceasta oamenilor.
Alegerea celei mai bune măsuri de remediere pentru problemele
legate de alunecări de teren necesită experienţă şi un raţionament corect din
partea inginerului. În evaluarea alternativelor, inginerul va trebui să ţină
cont de: natura cedării; condiţiile terenului şi ale apei subterane; topografia
locului; condiţiile de mediu; disponibilitatea materialelor şi a
echipamentelor; cerinţele legate de civilizaţie şi de întreţinerea ei; structurile
învecinate şi cele subterane; siguranţa în proiectare şi execuţie;
constrângerile legate de timp; costuri. Decizia finală nu trebuie să fie
limitativă, deoarece va trebui să se bazeze pe câteva dintre aceste
alternative, precum şi pe alte posibile alternative, în interdependenţă una cu
cealaltă. Decizia finală va fi aproape întotdeauna analizată din punct de
vedere al costului şi al ratei de succes, în ideea obţinerii unui rezultat practic
şi util. Problematica aceasta este, însă, compusă din informaţii incomplete,
imprecise şi incerte, iar din acest motiv inginerul trebuie să ia decizii
folosind raţionamente empirice obţinute din experienţă.
Doar tehnicile convenţionale de remediere nu pot fi utilizate pe
termen lung, datorită cheltuielilor iniţiale foarte mari şi, în unele cazuri,
cerinţelor ridicate de întreţinere pe termen lung. Utilizarea integrată a
tehnicilor bio-ingineriei şi a metodelor convenţionale pot fi avantajoase din
punct de vedere al costurilor mai scăzute şi al soluţiilor propice.
În cazul în care lucrările de plantare a vegetaţiei se realizează de-a
lungul căii ferate, este necesară cunoaşterea influenţei acesteia asupra
stabilităţii structurilor, ţinându-se cont de efectele de protejare, în special
împotriva ploii, a feţei taluzului şi de cum şi cât trebuie limitate aceste
efecte pentru a se obţine o cale ferată în condiţii de siguranţă. Odată ce
suprafaţa exterioară a taluzului a fost acoperită, vegetaţia va putea împiedica
o parte a apei de ploaie să ajungă în interiorul infrastructurii, iar dupa ploaie
poate usca pământul în adâcime prin evaporare.
Din punct de vedere al capacităţii portante induse de plantarea
vegetaţiei pe suprafaţa exterioară a taluzului împotriva ploilor, pot fi
selectate următoarele efecte produse de vegetaţie:
(a) determină o micşorare a cantităţii de apă provenită din ploi înainte ca
aceasta să intre în pământ,
7 Unele consideraţii asupra reparaţiilor şi corectiilor alunecărilor de teren

(b) permite eroziunea datorită acoperirii suprafeţei, crescând rugozitatea la

suprafaţa taluzului,
(c) îmbunătăţeşte capacitatea de drenare a masei de pământ,
(d) usucă pământul la interior şi schimbă distribuţia umidităţii circulând apa
cu ajutorul rădăcinilor,
(e) creşte rezistenţa la forfecare a pământului prin radăcinile plantelor.
În timp ce efectele (b) şi (e) de mai sus afectează direct stabilitatea
taluzului din punct de vedere mecanic, efectele (a), (c) şi (d) influenţează
umiditatea pământului în interiorul taluzului, ceea ce influenţează îndeajuns
rezistenţa la forfecare a pământului, influenţând indirect stabilitatea
taluzului.
Algoritmul de calcul şi interpretarea rezultatelor folosesc trei metode
alternative pentru analiza stabilităţii taluzurilor: 1) principiul deterministic
clasic, 2) principiul coeficientului parţial şi 3) ipoteza probabilistică.
Ipoteza clasică deterministică, prin calcularea unui singur coeficient
de siguranţă, are avantajul că este bine stabilită şi uşor de înţeles. Însă,
pentru a ne conforma noilor standarde şi normative, această ipoteză trebuie
înlocuită de principiul coeficientului parţial, care foloseşte coeficienţi
parţiali ce acţionează asupra rezistenţei materialelor.
Datorită incertitudinii şi variabilităţii parametrilor de intrare, ipoteza
probabilistică prezintă certe avantaje. Această ipoteză este recomandată în
analizele importante, dar, pentru obţinerea celei mai exacte baze de evaluare
este recomandabilă folosirea analizei probabilistice ca supliment la ipoteza
deterministică.
Pentru analiza stabiltăţii taluzurilor există o gamă largă de instrumente de
lucru, teoretic pentru orice situaţie fiind posibilă realizarea calculului cu
mare exactitate. Analiza presupune trecerea prin următorii paşi iniţiali:
1) Definirea problemei de stabilitate potenţială.
2) Cuantificarea parametrilor de intrare.
3) Calculul stabilităţii.
Aceşti paşi care preced calculul sunt extrem de importanţi în
stabilirea rezultatelor analizei.
Ultimii ani au însemnat o creştere considerabilă a exactităţii
principiilor de calcul şi a interpretării rezultatelor calculului, datorită, în
principal, a introducerii noilor standarde profesionale şi a normativelor, cum
ar fi Eurocode 7, precum şi a folosirii din ce in ce mai mult a metodelor
probabilistice.
8 A. Rotaru

5. CONCLUZII
Pagubele enorme produse de alunecările de teren pot fi, însă, reduse.
Obiectivul principal este reducerea pierderilor pe termen lung datorate
acestor calamităţi prin îmbunătăţirea cunoştintelor noastre asupra cauzelor
prabuşirilor de teren precum şi prin propunerea unor strategii de atenuare a
acestora.

Bibliografie

1. Aleotti, P and Chowdhury, RN, 1999. Landslide Hazard Assessment: Summary Review and New
Perspectives, Bulletin of Engineering Geology and the Environment, Vol. 58, No. 1, 21 - 44,
August, 1999.
2. Flentje, P. and Chowdhury, R. 1999. Quantitative Landslide Hazard Assessment in an Urban Area.
Proceedings of the Eighth Australia New Zealand Conference on Geomechanics. Editor: Dr. Nihal
Vitharana. February 15 - 17, Hobart, Tasmania. Institution of Engineers, Australia.
3. Ko Ko, C. Flentje, P and Chowdhury, R., 1999. Landslide Risk Assessment - Development of a
Hazard Consequence Approach. Proceedings of the International Symposium on Slope Stability
Engineering: Geotechnical and GeoEnvironmental Aspects. 8 Ð11 November. Matsuyama, Shikoku,
Japan, Nov, pp 1309 - 1315.
4. Bromhead, E. N. (1997). The treatment of landslides. Journal of Proc. Instn Civ. Engrs
Geotechnical Engineering, 125, April, 85-96.
5. Donald, I. B. and Chen, Z. Y. (1997). Slope stability analysis by the upper bound approach:
fundamentals and methods. Canadian Geotechnical Journal, Vol. 34, pp. 853-862.
6. Fredlund, D. G. and Krahn J. (1977). Comparison of slope stability methods of analysis. Canadian
Geotechnical Journal, Vol. 16, pp.121-139.
7. Morgenstern, N. R. and Price, V. E. (1965). The analysis of the stability of general slip surfaces.
Geotechnique, Vol. 15, pp.79-93.
8. Sarma, K. (1979). Stability analysis of embankments and slope. J. Geotech. Engrg. Div., ASCE,
Vol. 105, pp. 1511-1524.
9. Walker B.F., R.J. Blong & J.P. Macgregor (1987) Landslide classification, geomorphology and
investigation. In Proceedings of extension course on soil slope instability and stabilisation, B.F.
Walker and R Fell (Eds), Sydney, 30 November - 2 December, A.A.Balkema,121-181.