Sunteți pe pagina 1din 12

CAPITOLUL I

FUNCŢIONAREA INSTITUŢIILOR DE CREDIT ŞI A INSTITUŢIILOR


FINANCIARE NEBANCARE DIN ROMÂNIA

1.1. – Instituţiile de credit

1.1.1. – Locul instituţiilor de credit în cadrul sistemului de intermediere


financiară

În cadrul procesului complex de formare şi redistribuire a capitalurilor în


economie, tranzacţiile efectuate de intermediarii financiari, instituţii ce mijlocesc
legăturile dintre entităţile economice cu excedente de trezorerie şi cele cu deficite de
trezorerie, au dobândit două funcţii economice interdependente:
a) crearea monedei (mijloacelor de plată) şi
b) redistribuirea monedei de la o entitate economică la alta.
Între tranzacţiile financiare prin care se creează şi se desfiinţează moneda şi tranzacţiile
financiare prin care moneda existentă este redistribuită de la o entitate economică la alta
există o strânsă împletire, ajungându-se la integrarea proceselor, denumite în mod
tradiţional monetare, cu procesele, denumite în mod tradiţional financiare. Intermediarii
financiari care au ca funcţie principală crearea şi desfiinţarea monedei, denumiţi
intermediari monetari, sunt mult mai bine cunoscuţi sub denumirea de instituţii de credit,
iar în cadrul acestora cele mai cunoscute sunt băncile. Ansamblul instituţiilor monetare
dintr-o ţară, cu o organizare şi funcţionare specifică, relaţiile dintre acestea, precum şi
pieţele reglementate pe care operează (piaţa monetară şi piaţa valutară) formează
sistemul bancar naţional. În economia de piaţă sistemul bancar are o structură
piramidală: în vârful piramidei se află banca centrală, denumită şi bancă de emisiune, iar
la baza piramidei o multitudine de bănci obişnuite, denumite bănci comerciale (de
depozit), precum şi instituţii de credit cu statut legal special, cunoscute sub denumirea de
bănci şi instituţii de credit specializate.
Prin acordarea de credite, cumpărarea de devize, titluri de valoare, metale
preţioase şi alte active nemonetare, banca centrală, băncile comerciale şi celelalte bănci şi
instituţii de credit pun în circulaţie mijloace de plată, adică creează monedă sub formă de
numerar şi monedă de cont, distribuind astfel putere de cumpărare:
- banca centrală creează moneda primară prin emisiunea de bancnote şi
monede, prin operaţiuni de refinanţare a celorlalte bănci şi instituţii de credit,
prin cumpărarea de titluri de valoare de pe piaţa monetară interbancară, prin
cumpărarea de devize de pe piaţa valutară sau de la Ministerul Finanţelor
Publice, precum şi prin cumpărarea de alte active nemonetare;
- celelalte bănci şi instituţii de credit, care sunt excluse de la privilegiul
emisiunii de bancnote şi monede, creează doar monedă de cont, prin
monetizarea unor active nemonetare, în cadrul tranzacţiilor efectuate cu
agenţii economici nebancari (societăţi comerciale şi alte entităţi economice,
inclusiv instituţiile financiare nebancare), cu asociaţii, fundaţii şi alte entităţi
cu conturi bancare, precum şi cu persoanele fizice, prin conturile personale ale
acestora.

1
În calitatea lor de deţinătoare ale conturilor entităţilor nebancare, băncile şi celelalte
instituţii de credit, prin activitatea lor de intermediere depozite-credite, au posibilitatea de
a pune în circulaţie creanţe asupra lor însele, care sporesc masa mijloacelor de plată din
economie ca rezultat al procesului de multiplicare monetară.
În funcţie de competenţele stabilite prin legi speciale, dar şi de propriile strategii
şi orientări, băncile şi celelalte instituţii de credit pot fi grupate în câteva mari familii:
- bănci comerciale sau de depozit;
- bănci universale;
- bănci de credit ipotecar;
- bănci de comerţ exterior;
- case de economii;
- organizaţii cooperatiste de credit;
- instituţii emitente de monedă electronică;
- alte instituţii de credit specializate.
1. Băncile comerciale (de depozit) au ca funcţie principală transformarea
resurselor atrase pe termen scurt de la populaţie şi de la persoanele juridice, sub formă de
depozite bancare şi alte fonduri rambursabile, în credite acordate, de regulă, pe termen
scurt şi mediu. Procedând astfel, băncile comerciale asigură finanţarea monetară a
economiei, iar în limita fondurilor proprii şi a resurselor împrumutate pe termen mediu şi
lung oferă totodată şi finanţare nemonetară. Acest tip de bănci este foarte răspândit în ţări
precum S.U.A., Japonia, Marea Britanie, Franţa.
În România, Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară a consacrat băncile
comerciale ca principali intermediari monetari în sistemul bancar românesc. Prin
modificările şi completările aduse în reglementarea activităţii bancare de Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului,
în ceea ce priveşte dreptul de tranzacţionare pe contul clienţilor a valorilor mobiliare şi
altor instrumente financiare transferabile, precum şi de prestare a altor servicii de
intermediere pe piaţa de capital, s-a deschis calea, cel puţin pentru băncile comerciale
mari, să se transforme treptat în bănci universale.
2. Băncile universale îşi au originea în Germania, Elveţia şi Austria. Spre
deosebire de băncile comerciale, activitatea băncilor universale nu se limitează la
intermedierea depozite-credite, ci include şi operaţiuni de intervenţie directă pe pieţele de
capital, atât în cadrul emisiunilor propriu-zise pe piaţa primară, cât şi prin tranzacţiile
efectuate pe scară largă pe piaţa secundară. Această dublă implicare în activitatea de
intermediere financiară explică participarea lor activă pe pieţele de capital naţionale şi
internaţionale.
3. Băncile de credit ipotecar au ca principal obiect de activitate desfăşurarea cu
titlu profesional a activităţii de acordare de credite ipotecare pentru investiţii imobiliare şi
atragerea de fonduri rambursabile de la public prin emisiunea de obligaţiuni ipotecare.
La noi în ţară, prevedrile Legii nr. 33/2006 privind băncile de credit ipotecar,
înglobată ulterior în Ordonaţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de
credit şi adecvarea capitalului, permit acestor instituţii de credit specializate să
desfăşoare şi alte activităţi specifice de bancă, cu excepţia activităţii de atragere de
depozite. Pe lângă băncile de credit ipotecar, îşi desfăşoară activitatea şi societăţile de
credit ipotecar – instituţii financiare nebancare specializate în activităţi de creditare de tip

2
credit ipotecar şi activităţi conexe, a căror gamă de operaţiuni este însă mai restrânsă
decât a băncilor de credit ipotecar.
4. Băncile de comerţ exterior sunt instituţii de credit specializate prin intermediul
cărora statele susţin activitatea de comerţ exterior a societăţilor comerciale naţionale.
Activitatea băncilor de comerţ exterior este complementară celorlalte instituţii de credit,
în sensul promovării în comun a finanţării comerţului exterior, dar pentru anumite tipuri
de finanţări ele pot intra uneori în concurenţă cu băncile comerciale. Susţinerea
exporturilor se realizează prin refinanţări de credite şi garantări de operaţiuni, bonificări
de dobânzi, asigurări şi reasigurări de credite, precum şi prin alte operaţuni specifice. În
ţara noastră, înainte de 1990 astfel de atribuţii au fost îndeplinite de Banca Română de
Comerţ Exterior, care ulterior s-a transformat în bancă comercială şi a funcţionat astfel
până la fuziunea prin absorbţie cu Banca Comercială Română. Pentru a avea o bancă
specializată în operaţiuni de comerţ exterior, statul român a înfinţat EXIMBANK
România, instituţie de credit ce îşi desfăşoară activitatea cu fonduri puse la dispoziţie de
către stat, în numele şi în contul statului, dar şi în nume şi pe cont propriu.
5. Casele de economii reprezintă o altă verigă importantă în sistemele bancare din
majoritatea ţărilor lumii. Resursele considerabile pe care le mobilizează casele de
economii, în special sub forma depozitelor la termen, sunt investite sub formă de credite
acordate de regulă pe termen mediu şi lung, dar şi prin plasamente în valori mobiliare. La
noi în ţară îşi desfăşoară activitatea Casa de Economii şi Consemnaţiuni (C.E.C.), una din
cele cele mai vechi instituţii de credit din România. După 1990 poziţia şi statutul C.E.C.
în cadrul sistemului bancar au fost stabilite după lungi amânări printr-o lege specială
(Legea nr. 66/1996, modificată şi completată ulterior de mai multe ori), lege ce defineşte
această instituţie de credit drept o casă de economii, dar nu-i limitează dreptul de a
desfăşura şi alte operaţiuni specifice de bancă..
Totodată, prin Legea nr. 541/2002 privind economisirea şi creditarea în sistem
colectiv pentru domeniul locativ, înglobată şi ea în Ordonaţa de Urgenţă a Guvernului
nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, s-a creat cadrul necesar
înfinţării şi funcţionării băncilor de economisire şi creditare în domeniul locativ al căror
obiectiv principal este acceptarea de depozite de la clienţi şi acordarea acestora de credite
cu dobândă fixă din sumele acumulate, pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea,
modernizarea imobilelor cu destinaţie preponderent locativă, inclusiv pentru cumpărarea
terenurilor aferente.
6. Organizaţiile cooperatiste de credit ocupă un loc important în categoria
instituţiilor de credit colectoare de economii din sistemele bancare ale unor ţări europene,
cum sunt Germania, Austria, Franţa sau Italia. În România, adoptarea legislaţiei în
domeniu s-a făcut cu mare întârziere şi, într-o primă etapă, cu multă permisivitate, ceea
ce a făcut ca într-o perioada de 2-3 ani, un număr mare de cooperative de credit – bănci
populare constituite în baza Legii nr. 109/1996 să intre în incapacitate de plată şi să dea
faliment. Pentru îmbunătăţirea climatului investiţional, în cadrul măsurilor luate în
vederea consolidării sistemului bancar, autorităţile statului au intervenit şi pentru
reglementarea mai riguroasă a activităţii organizaţiilor cooperatiste de credit, prin
adoptarea de către Guvernul României a Ordonanţei nr. 97/2000, act normativ ce a
declanşat un amplu proces de reorganizare a cooperativelor de credit – bănci populare
existente în reţele cooperatiste de credit, constituite dintr-o casă centrală a
cooperativelor de credit şi din cel puţin 50 de cooperative de credit afiliate la aceasta. În

3
cadrul acestui proces de reorganizare, singura reţea cooperatistă de credit care a reuşit să
se constituie legal este CREDITCOOP, alcătuită din Casa centrală CREDITCOOP şi
cooperativele de credit afiliate.
7. Instituţiile emitente de monedă electronică sunt instituţii de credit specializate
autorizate să emită valori monetare care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a) sunt stocate pe suport electronic;
b) sunt emise în schimbul primirii de fonduri a căror valoare nu poate fi mai mică
decât valoarea monetară emisă;
c) sunt acceptate ca mijloc de plată şi de alte entităţi decât emitentul.
Noile reglementări în domenilul bancar au deschis atât calea specializării
instituţiilor de credit cât şi pe cea a integrării într-o singură entitate a tuturor activităţilor
de intermediere financiară permise instituţiilor financiare holding, instituţii financiare
ale căror filiale sunt fie exclusiv, fie în principal, instituţii de credit ori instituţii financiare
(societăţi de leasing financiar, societăţi de asigurări, societăţi de servicii de investiţii
financiare, societăţi de administrare a investiţiilor ş.a.), iar cel puţin una dintre filiale este
instituţie de credit.

1.1.2. – Structura sistemului bancar din România

După anul 1990 sistemul bancar din România a fost structurat pe trei paliere:
- Banca Naţională a României – banca centrală a statului român;
- băncile comerciale;
- băncile şi instituţiile de credit specializate.
Actualul sistem bancar românesc, format din 31 de bănci şi case de economii şi
12 sucursale ale instituţiilor de credit din alte state ale UE, este rezultatul restructurării
băncilor existente la începutul anului 1990, al apariţiei băncilor private cu capital
românesc şi/sau străin, al privatizării majorităţii băncilor cu capital de stat, al falimentului
şi ieşirii din sistem a mai multor instituţii de credit. Totodată, ca urmare a tendinţelor ce
se manifestă pe plan internaţional, este şi rezultatul înfiinţării de filiale sau sucursale ale
instituţiilor de credit străine, al fuziunilor şi preluărilor de către instituţii de credit străine
a băncilor româneşti şi nu în ultimul rând, al extinderii reţelelor de unităţi teritoriale
(sucursale, agenţii, reprezentanţe şi puncte de lucru) într-un mediu concurenţial tot mai
puternic.

1.1.2.1. – Banca Naţională a României – banca centrală a statului român

Banca Naţională a României este o instituţie publică independentă, cu atribuţii


specifice unei bănci centrale într-o ţară cu economie de piaţă. Prin actuala lege a
statutului B.N.R. (Legea nr. 312/2004) obiectivul fundamental al B.N.R. a fost definit în
mod explicit ca fiind “asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor”. Pentru atingerea
acestui obiectiv, B.N.R. elaborează şi aplică politica monetară şi politica de curs de
schimb, utilizând proceduri şi instrumente specifice pentru operaţiuni de piaţă monetară
şi de creditare a instituţiilor de credit, precum şi mecanismul rezervelor minime
obligatorii. Pe lângă statuarea unicităţii obiectivului fundamental, actuala lege întăreşte
independenţa funcţională a băncii centrale prin stipularea faptului că sprijinirea de către
B.N.R. a politicii economice generale a statului se face fără prejudicierea obiectivului său

4
fundamental şi totodată, consolidează independenţa instituţională a băncii centrale prin
menţionarea independenţei sale faţă de autorităţile publice sau faţă de orice altă instituţie
sau autoritate în îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin.
Substanţa funcţionalităţii B.N.R. este cel mai bine reliefată de cele patru
prerogative importante pe care le are:
- de emisiune monetară;
- de bancă a băncilor;
- de gestionar al rezervelor internaţionale ale statului;
- de bancă a statului.

1. Funcţia de emisiune a băncii centrale


B.N.R. este unica instituţie autorizată să emită şi să pună în circulaţie însemne
monetare, sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul
României pentru plata tuturor obligaţiilor publice şi private. Suma totală a bancnotelor şi
monedelor în circulaţie, care exclude rezerva de numerar, se evidenţiază ca element de
pasiv în contabilitatea B.N.R., aceasta fiind rezultatul punerii şi retragerii în/din circulaţie
a însemnelor monetare prin intermediul celor patru sucursale ale băncii centrale care mai
efectuează operaţiuni cu numerar (Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timiş).
În anii 2005-2006 s-a desfăşurat cu succes acţiunea de denominare a monedei
naţionale, vechile însemne monetare fiind înlocuite cu altele noi, prin tăierea a patru
zerouri din “coada leului”. O acţiune similară va avea loc, cel mai probabil, în anii 2013-
2014, când România va îndeplini criteriile de convergenţă nominală şi reală pentru a
adopta euro, renunânţând astfel la moneda proprie.
2. Funcţia de bancă a băncilor
Banca centrală se diferenţiază faţă de celelalte instituţii de credit prin aceea că nu
efectuează în mod direct opraţiuni pentru publicul larg (entităţi economice nebancare,
organizaţii non-profit, populaţie), clienţii săi fiind băncile comerciale, băncile şi
instituţiile de credit specializate, precum şi Trezoreria Statului.
B.N.R. îşi exercită efectiv rolul de bancă faţă de celelalte instituţii de credit prin:
- competenţa exclusivă de autorizare a instituţiilor de credit şi răspunderea
pentru supravegherea prudenţială a acestora;
- deschiderea şi operarea conturilor curente şi de depozit ale instituţiilor de
credit;
- creditele de refinanţare pe care le poate acorda instituţiilor de credit, dar şi
prin depozitele (rezervele) constituite de instituţiile de credit în conturile
deschise la banca centrală;
- reglementarea, autorizarea şi supravegherea sistemelor de plăţi (inclusiv
reglementarea instrumentelor de plată), precum şi prin monitorizarea
sistemelor de plăţi şi a instrumentelor de plată, în scopul asigurării securităţii
şi eficienţei acestora.
În primii ani ai perioadei de tranziţie de după 1990, B.N.R. şi-a îndeplinit rolul de
“împrumutător de ultimă instanţă” în economie, prin creditele de refinanţare acordate
instituţiilor de credit care înregistrau deficite de lichidităţi. După anul 1997, instituţiile de
credit nu au mai avut nevoie să apeleze cu regularitate la credite de refinanţare ale băncii
centrale, volumul acestora reducâdu-se semnificativ. În aceste condiţii, pentru
promovarea unei politici monetare eficiente banca centrală a pus accentul pe operaţiunile

5
de piaţă monetară (vânzări/cumpărări de titluri de stat, atragere de depozite la termen de
la instituţiile de credit şi emiterea de certificate de depozit), aceasta devenind debitor net
faţă de instituţiile de credit în cadrul sistemului bancar.
3. Funcţia de gestionar al rezervelor internaţionale
Urmărirea menţinerii rezervelor internaţionale la un nivel adecvat tranzacţiilor
externe ale României este atribuţia exclusivă a B.N.R.. În acest scop, banca centrală,
respectând regulile generale privind lichiditatea şi riscul specific activelor externe,
stabileşte şi menţine rezervele internaţionale, în astfel de condiţii încât să poată determina
periodic mărimea lor exactă, rezerve alcătuite cumulativ ori selectiv din următoarele
elemente:
- aur deţinut în tezaur în ţară sau depozitat în străinătate;
- active externe sub formă de bancnote, monede şi disponibil în conturi la bănci
sau la alte instituţii financiare în străinătate;
- orice alte active de rezervă, recunoscute pe plan internaţional, inclusiv dreptul
de a efectua cumpărări de la F.M.I. în cadrul tranşei de rezervă, precum şi
deţinerile de drepturi speciale de tragere;
- cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori mobiliare
emise de persoane juridice nerezidente, clasificate în primele categorii de
către agenţiile de apreciere a riscurilor, exprimate şi plătibile în valută;
- bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de
guverne străine sau de instituţii financire interguvernamentale, exprimate şi
plătibile în valută.
Rezervele internaţionale sunt folosite pentru plata obligaţiilor externe asumate de
statul român şi constituie totodată, suportul intervenţiei băncii centrale pe piaţa valutară
interbancară pentru a influenţa în sensul dorit evoluţia cursului de schimb al monedei
naţionale în raport cu principalele valute utilizate pe plan internaţional.
4. Funcţia de bancă a statului
Atribuirea calităţii de bancă a statului pentru B.N.R. are la bază următoarele
motivaţii principale:
- forma de proprietate;
- statutul de “casier general” al Trezoreriei Statului;
- poziţia de creditor al statului în raporturile de credit cu Guvernul României;
- rolul de autoritate monetară, valutară, de credit şi de plăţi a statului.
Capitalul social al B.N.R. este deţinut de stat, considerându-se că acest regim al
proprietăţii este cel mai adecvat pentru o autentică autonomie instituţională şi funcţională.
Pentru efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi pe contul statului, banca centrală ţine
în evidenţele sale contul curent general al Trezoreriei Statului, deschis pe numele
Ministerului Finanţelor Publice. În acest cont sunt evidenţiate încasările statului şi prin
intermediul său sunt efectuate plăţile la care se angajează statul, în limita
disponibilităţilor existente în acest cont. În baza convenţiilor încheiate cu Ministerul
Finanţelor Publice şi în conformitate cu propriile reglementări, B.N.R. poate acţiona ca
agent pe contul statului, în ceea ce priveşte:
a) plasarea către terţi a emisiunilor de titluri de stat şi altor instrumente
negociabile de îndatorare ale statului român;
b) exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitate şi transfer al titlurilor
de stat;

6
c) plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi spezelor aferente;
d) executarea decontărilor în contul curent general al Trezoreriei Statului;
e) efectuarea de plăţi prin conturi deschise în evidenţele sale, inclusiv a celor
aferente serviciului datoriei emitenţilor şi altor costuri de tranzacţionare şi
operare.
În ceea ce priveşte calitatea sa de creditor al statului, modificările aduse legii
statutului B.N.R. în 2004, în cadrul procesului de armonizare a legislaţiei bancare din
România cu cea din Uniunea Europeană, interzic băncii centrale să împrumute direct
statul, atât prin operaţiuni de creditare, cât şi prin achiziţionarea de pe piaţa primară a
creanţelor asupra statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome,
societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat.
Calea obişnuită prin care banca centrală poate deveni creditorul statului este cumpărarea
de titluri de îndatorare ale statului de pe piaţa secundară, în scopul exercitării atribuţiilor
sale de autoritate monetară pentru îndeplinirea obiectivului fundamental: asigurarea şi
menţinerea stabilităţii preţurilor.

1.1.2.2. – Băncile comerciale – verigi de bază ale sistemului bancar

Băncile comerciale sunt persoane juridice autorizate să desfăşoare cu titlu


profesional activităţi de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public
(persoane fizice, persoane juridice ori entităţi fără personalitate juridică, ce nu au
capacitatea şi experienţa necesare pentru evaluarea riscului de nerambursare a sumelor
depuse) şi de acordare de credite în cont propriu. În calitatea lor de societăţi comerciale
care urmăresc obţinerea profitului pentru acţionari, băncile comerciale se constituie şi
încep să funcţioneze pe baza capitalului social subscris de acţionari şi vărsat integral sub
formă bănească.
În România activitatea băncilor comerciale este reglementată prin Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului,
act normativ care se aplică băncilor, persoane juridice române, inclusiv sucursalelor din
străinătate ale acestora şi băncilor din alte state membre ale U.E., respectiv din state terţe,
în ceea ce priveşte activitatea acestora desfăşurată în România. După ce România a
devenit stat membru al U.E., instituţiile de credit autorizate şi supravegheate de
autoritatea competentă dintr-un alt stat membru pot desfăşura la noi în ţară activităţi
bancare prin înfiinţarea de sucursale sau prin furnizarea de servicii în mod direct.
Activităţi permise băncilor
Legea care reglementează activitatea bancară, după armonizarea deplină a
acesteia cu directivele U.E. în domeniu, permite băncilor, în limita autorizaţiei acordate
de B.N.R., să desfăşoare următoarele activităţi:
a) atragere de depozite şi alte fonduri rambursabile;
b) contractare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite
ipotecare, operaţiuni de factoring cu sau fără regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale,
inclusiv forfetare;
c) leasing financiar;
d) operaţiuni de plăţi;
e) emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de
călătorie şi altele asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;

7
f) emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
g) tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor cu:
- instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin,
certificate de depozit;
- valută;
- contracte futures şi options financiare;
- instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;
- valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;
h) participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin
subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii legate de
astfel de emisiuni;
i) servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi
alte aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea
altor servicii de consultanţă;
j) administrare de portofolii ale clienţilor şi consultanţă legată de aceasta;
k) custodie şi administrare de instrumente financiare;
l) intermediere pe piaţa interbancară;
m) prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul
creditării, cu respectarea obligaţiei de păstrare a secretului profesional bancar;
n) închiriere de casete de siguranţă;
o) operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea;
p) dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;
r) orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu
domeniului financiar.
Operaţiunile de leasing financiar se pot desfăşura în mod direct de către bănci începând
cu data aderării României la U.E.; până la această dată, aceste operaţiuni au putut fi
efectuate numai prin societăţi de leasing financiar, constituite ca filiale ale băncilor.
Băncile pot desfăşura şi alte activităţi, permise potrivit autorizaţiei acordate de B.N.R.,
cum ar fi: operaţiuni ne-financiare în mandat sau de comision, în special pe contul
grupului din care face parte banca; prestarea de servicii clientelei proprii care, deşi nu
sunt conexe activităţii desfăşurate, reprezintă o prelungire a operaţiunilor bancare.
Cerinţe de capital
Capitalul social al unei bănci trebuie vărsat integral şi în formă bănească la
momentul subscrierii, aporturile în natură nefiind permise. Nivelul minim al capitalului
iniţial este stabilit de B.N.R. prin reglementări, fără a putea fi mai mic decât echivalentul
în lei a 5 mil. euro.
Fondurile proprii ale unei bănci, ce cuprind în principal capitalul social subscris şi
vărsat, primele legate de capital, rezervele legale, statutare şi alte rezerve, rezultatul
reportat pozitiv al exerciţiilor financiare anterioare, precum şi profitul net al ultimului
exerciţiu financiar, nu trebuie să scadă sub nivelul minim al capitalului iniţial. În scopul
asigurării stabilităţii şi siguranţei activităţii desfăşurate şi/sau îndeplinirii obligaţiilor
asumate, fiecare bancă trebuie să dispună de un nivel al fondurilor proprii, care să se
situeze în permanenţă cel puţin la nivelul cerinţelor de capital pentru acoperirea tuturor
riscurilor la care se expun: riscul de credit, riscurile de piaţă (riscul de poziţie, riscul de
decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă), riscului operaţional şi riscul
reputaţional.

8
Alte cerinţe prudenţiale
1. Băncile pot derula tranzacţii cu clienţii doar pe baze contractuale, acţionând de
o manieră prudentă şi cu respectarea legislaţiei specifice în domeniul protecţiei
consumatorului.
2. Fiecare bancă trebuie să dispună de proceduri administrative şi contabile
riguroase şi de mecanisme de control intern pentru identificarea şi înregistrarea tuturor
expunerilor mari, adică a expunerilor a căror valoare este egală sau depăşeşte 10% din
fondurile proprii ale băncii. O bancă nu poate înregistra faţă de un client sau faţă de un
grup de clienţi aflaţi în legătură expuneri a căror valoare totală depăşeşte 25% din
fondurile sale proprii; Valoarea cumulată a expunerilor mari ale unei bănci nu poate
depăşi 800% din fondurile sale proprii.
3. Băncile trebuie să respecte cerinţele de natură prudenţială stabilite de B.N.R.
care se referă la:
a) riscul de lichiditate;
b) operaţiunile băncii cu persoanele aflate în relaţii speciale cu aceasta;
c) externalizarea activităţilor băncii;
d) calitatea activelor şi provizioanele.
În scopul protejării intereselor deponenţilor şi al asigurării stabilităţii şi viabilităţii
întregului sistem bancar, B.N.R. urmăreşte respectarea acestor cerinţe de natură
prudenţială, impune măsuri şi aplică sancţiuni, în vederea prevenirii şi limitării riscurilor
specifice activităţii bancare (riscul de credit, riscurile de piaţă, riscul operaţional, riscul
reputaţional).
Tendinţe în evoluţia sistemului bancar din România
Sistemul bancar românesc a înregistrat după anul 2000 o dezvoltare durabilă, cu
creşteri semnificative ale numărului de clienţi şi a volumului de activitate, atât în
domeniul corporate, dar mai ales în activitatea de retail. Pentru creşterea activităţii de
retail băncile şi-au extins reţeaua de unităţi teritoriale într-un ritm accelerat, proces ce se
află în plină expansiune. Totodată, băncile şi-au îmbunătăţit gama de produse şi servicii
pe care le oferă persoanelor fizice şi întreprinderilor mici şi mijlocii, atât ca rezultat al
inovării specifice în acest domeniu de activitate, cât şi ca efect al creşterii concurenţei din
sectorul bancar, ce a condus şi la scăderea treptată a marjelor dintre dobânzile active şi
cele pasive.
Conform datelor publicate la începutul anului 2008 de către B.N.R., în România
îşi desfăşoară activitatea 27 de bănci comerciale–persoane juridice române, 12 sucursale
ale instituţiilor de credit străine, o bancă specializată în operaţiuni de comerţ exterior, o
casă de economii şi 2 bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ. O
particularitate a sistemului bancar românesc este concentrarea sediilor centrale ale
băncilor în Bucureşti. În celelalte oraşe din ţară mai există sedii centrale ale băncilor doar
în Arad, Cluj-Napoca, Sibiu şi Tg. Mureş. Dezvoltarea tot mai accentuată a reţelelor de
sedii secundare ale băncilor (sucursale, agenţii, reprezentanţe şi puncte de lucru) şi
creşterea an de an a volumului de operaţiuni efectuate pentru clientelă au făcut necesare
infrastructuri IT puternice şi implementarea de soluţii software care acoperă operaţiunile
bancare de bază, activităţile de investment banking, relaţia cu clienţii, sistemele de plăţi,
trezoreria lichidităţii, gestionarea riscurilor, gestiunea activelor şi pasivelor, problemele
financiare şi raportările prudenţiale către B.N.R..

9
O provocare pentru sistemul bancar românesc a constituit-o trecerea în anul 2005
la sistemul electronic de plăţi, cu cele trei componente: ReGIS – pentru plăţile de mare
valoare sau urgente, SENT – sistemul de compensare automată, şi SaFir – sistemul de
înregistrare şi decontare a operaţiunilor cu titluri de stat. Soluţiile adoptate la nivelul
fiecărei bănci din sistem şi pe ansamblul sistemului bancar permit efectuarea plăţilor în
timp real, atât între sediile aceleiaşi bănci (transferuri intrabancare), cât şi între bănci
diferite (transferuri interbancare), cu excepţia plăţilor iniţiate cu cecuri, cambii şi bilete
la ordin, a căror decontare prin sistemul electronic de plăţi va necesita un anumit decalaj
de timp între momentul iniţierii şi cel al finalizării plăţii. De reţinut că în sistemul
electronic de plăţi sunt procesate şi plăţile Trezoreiei Statului în relaţia acesteia cu
instituţiile de credit, precum şi transferurile interbancare ale băncilor şi instituţiilor de
credit specializate (EXIMBANK, C.E.C., băncile pentru economisire şi creditare în
domeniul locativ, Casa centrală CREDITCOOP). O particularitate prezintă Casa centrală
CREDITCOOP care decontează prin sistemul de plăţi atât plăţile interbancare proprii, cât
şi pe cele ale cooperativelor de credit afiliate.

1. 2. – Instituţiile financiare nebancare autorizate să desfăşoare activitate de


creditare

În scopul asigurării şi menţinerii stabilităţii financiare, prin Ordonanţa


Guvernului nr. 28/2006 (aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 266/2006)
au fost reglementate condiţiile minime de acces la activitatea de creditare a altor instituţii
financiare decât instituţiile de credit. Prin acest act normativ au fost definite instituţiile
financiare nebancare ca fiind persoane juridice constituite cu scopul de a desfăşura, cu
titlu profesional, activităţi de creditare ale căror surse de finanţare provin din resurse
proprii sau împrumutate de la instituţii de credit, de la alte instituţii financiare sau, după
caz, din alt surse prevăzute de reglementările legale în vigoare.
Activităţi permise şi interdicţii
Instituţiile financiare nebancare pot desfăşura următoarele activităţi de creditare:
a) acordare de credite, incluzând, fără a se limita la: credite de consum, credite
ipotecare, credite imobiliare, microcredite, finanţarea tranzacţiilor comerciale, operaţiuni
de factoring, scontare, forfetare;
b) leasing financiar;
c) emitere de garanţii şi asumare de angajamente, inclusiv garantarea creditului;
d) acordare de credite cu primire de bunuri spre păstrare, respectiv amanetare prin
case de amanet;
e) acordare de credite către membrii unor asociaţii fără scop patrimonial,
organizate pe baza liberului consimţământ al salariaţiilor/pensionarilor, în vederea
sprijinirii prin împrumuturi financiare a membrilor lor, respectiv case de ajutor reciproc.
f) acordare de credite de către persoane juridice fără scop patrimonial din fonduri
publice sau puse la dispoziţie în baza unor acorduri interguvernamentale.
Având în vedere definiţia dată şi activităţile permise de lege, putem trage concluzia că în
categoria instituţiile financiare nebancare sunt cuprinse: societăţile de credit de consum,
societăţile de microfinanţare, societăţile de credit ipotecar, societăţile de factoring,
societăţile de leasing financiar, fondurile de garantare, casele de amanet, casele de

10
ajutor reciproc şi persoanele juridice fără scop patrimonial care acordă credite din
fonduri publice ori puse la dispoziţie în baza unor acorduri interguvernamentale.
Dacă facem o comparaţie între obiectul de activitate al instituţiilor financiare
nebancare şi cel al instituţiilor de credit, observăm că activităţile de acordare de credite,
leasing financiar, emitere de garanţii şi asumare de angajamente intră şi în obiectul de
activitate al instituţiilor de credit. În schimb, activităţile prevăzute la lit. d) sunt specifice
caselor de amanet, cele de la lit.e) caselor de ajutor reciproc, iar cele de la lit. f) entităţilor
constituite în baza actelor normative cu privire la asociaţii şi fundaţii. Ceea ce
diferenţiază în mod evident aceste instituţii financiare implicate în activitatea de creditare
de instituţiile de credit propriu-zise, rezultă din interdicţiile impuse de această lege
specială instituţiilor financiare nebancare, acestora nefiindu-le permis:
- să desfăşoare activităţi de atragere de depozite ori de alte fonduri rambursabile
de la public;
- să emită obligaţiuni, cu excepţia ofertelor publice adresate investitorilor
calificaţi, în înţelesul legii privind piaţa de capital;
- să includă în obiectul principal de activitate o activitate care nu este prevăzută
în mod explicit de lege.
Neavând dreptul să deschidă conturi curente pentru clienţi şi să atragă depozite
de la public, instituţiile financiare nebancare nu pot emite creanţe asupra lor însele şi, pe
cale de consecinţă, nu creează monedă, îndeplinind doar funcţia de redistribuire a
monedei de la o entitate economică la alta. Operaţiunile de încasări şi plăţi aferente
activităţii de creditare se derulează prin conturi deschise de instituţiile financiare
nebancare la instituţii de credit persoane juridice române şi la sucursale din România ale
instituţiilor de credit străine, precum şi prin casieriile proprii.
Cerinţe de capital şi alte cerinţe prudenţiale
Cu excepţia caselor de amanet, a caselor de ajutor reciproc şi a persoanelor
juridice fără scop patrimonial, instituţiile financiare nebancare se constituie ca societăţi
comerciale pe acţiuni. Capitalul social al acestora trebuie să fie vărsat integral în formă
bănească la momentul subscrierii. Conform prevederilor legii, nivelul minim al
capitalului social este stabilit în mod diferenţiat în funcţie de activităţile înscrise în
obiectul de activitate al instituţiei financiare nebancare, fără a putea fi mai mic decât
echivalentul în lei al sumei de 200.000 euro.
Cerinţele prudenţiale sunt diferenţiate şi ele în funcţie de activităţile înscrise în
actul constitutiv al instituţiilor financiare nebancare, implicit de riscurile, mai mari sau
mai mici, aferente acestor activităţi:
a) casele de amanet şi casele de ajutor reciproc sunt înscrise într-un Registrul de
evidenţă ţinut de B.N.R. şi îşi limitează activitatea de creditare conform prevederilor
legilor speciale care le reglementează activitatea;
b) celelalte instituţii financiare nebancare sunt înscrise într-un Registru general
ţinut de B.N.R., instituţie care realizează monitorizarea activităţii acestora;
c) instituţiile financiare nebancare înscrise în Registrul general care îndeplinesc
suplimentar anumite criterii stabilite de B.N.R. (ce se referă la mărimea capitalurilor
proprii şi a surselor atrase şi la volumul de credite/finanţări acordate) se înscriu într-un
Registru special, activitatea acestora fiind supravegheată prudenţial de banca centrală.
Instituţiile financiare nebancare înscrise în Registrul general trebuie să respecte cerinţele
prudenţiale stabilite de B.N.R. cu privire la:

11
- bonitatea beneficiarului de credit, criteriile şi condiţiile acordării creditului;
- calitatea activelor, constituirea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de
credit.
Instituţiile financiare nebancare care îndeplinesc criteriile pentru a fi înscrise în Registrul
special trebuie să respecte şi cerinţele prudenţiale cu privire la mărimea fondurilor
proprii, expunerea maximă faţă de un singur debitor şi expunerea maximă agregată,
expunerea faţă de persoanele aflate în relaţii speciale cu instituţiile financiare nebancare,
ca şi pe cele de organizare şi control intern.
Acţiunea de înscriere a instituţiilor financiare nebancare în Registrul general şi în
Registrul special este în curs de finalizare. Cele două registre sunt ţinute de B.N.R. pe
instituţii financiare nebancare care au ca obiect de activitate:
a. credite de consum;
b. credite ipotecare şi/sau imobiliare;
c. microcreditare;
d. finanţarea tranzacţiilor comerciale;
e. factoring;
f. scontare;
g. forfetare;
h. leasing financiar;
i. emitere de garanţii şi asumare de angajamente, inclusiv garantarea
creditului;
j. alte forme de finanţare de natura creditului;
k. activităţi multiple de creditare.

12