1Drept Civil – Curs 4 - 2009

Termenul de “opozabilitate” comportă două accepţiuni :

1. Primul sens presupune că drepturile şi obligaţiile născute dintr-un contract apasă

sau beneficiază numai părţilor;

2. Opozabilitatea are în vedere contractul ca realitate juridică, de care terţii tb să ţină

seamă.

!!!! Obs că aceste două accepţii sunt complementare . Contractul este opozabil între
părţi din primul pdv şi opozabil şi terţilor din al doilea pdv. Cele două afirmaţii sunt
complementare pentru că :

• în prima afirmaţie, contractul este privit ca act juridic;

• în a doua, contractul este privit ca fapt juridic, ca realitate juridică pe care terţii nu
o pot ignora.

Excepţii de la opozabilitatea faţă de terţi

Ori de câte ori, pe temeiul unei prevederi legale speciale, terţii pot să ignore realitatea
juridică a contractului, ne aflăm în prezenţa unei excepţii de la opozabilitatea faţă de
terţi a contractului.

C.civ. reglementează două astfel de excepţii: 1. Simulaţia

2. Acţiunea pauliană

1. SIMULAŢIA

Reglementată în art.1875, din care deducem că ori de câte ori părţile încheie un act
juridic secret, care produce efecte reale între ele, precum şi un act juridic public, care
însă nu face decât să ascundă realitatea actului juridic secret, ne aflăm în prezenţa
simulaţiei.

Ceea ce este esenţial pentru simulaţie, este:

• Pe de o parte, existenţa actului juridic secret;

• Pe de altă parte, existenţa acordului simulatoriu.

Aşadar, ceea ce am, dedus din art.1875 nu este întrutotul exact. Adică, nu întotdeauna,
în operaţiunea juridică a simulaţiei, există un act juridic secret care produce efecte reale
între părţi. Sunt situaţii în care avem un act public, iar acordul simulatoriu nu face decât
să afirme caracterul fictiv al actului public. Între părţi nu există alt act juridic care să
producă efecte juridice.
2Drept Civil – Curs 4 - 2009

!!! Numai de regulă există un act secret care produce efecte între părţi, dar uneori este
posibil să avem act public + acord simulatoriu.

!!!! Întotdeauna însă, chiar când există act secret, avem şi un acord simulatoriu.

De esenţa simulaţiei, nu este actul secret, ci acordul simulatoriu, adică

înţelegerea secretă dintre părţi, prin care stabilesc raportul dintre actul public si
realitatea juridică.

Această idée poate fi întemeiată mai bine evocând felurile simulaţiei:

1. Simulaţia presupune existenţa unui act juridic public şi a unui acord simulatoriu,
prin care părţile stabilesc că de fapt actul public nu produce efecte juridice. În
acest caz, în realitate, actul public este o pură ficţiune, iar între părţi nu se nasc
raporturi juridice.

Exmpl : părţile pot încheia un contract de vânzare-cumpărare, ca act public,

cu scopul ca vânzătorul să împiedice urmărirea bunului de către creditori; el va
pretinde că bunul a fost înstăinat; prin acord simulatoriu, părţile stabilesc că în
realitate contractul de vânzare-cumpărare este fictive şi că bunul este în
patrimoniul vânzătorului.

Avem prin urmare : act juridic public + acord simulatoriu, fără act secret care să
producă efecte juridice diferite de actul public.

2. Deghizarea

Presupune încheierea unui act juridic secret, care produce efecte juridice reale
între părţi (ex donaţia) şi un act juridic public (ex contractul de vânzare-cumpărare ),
care doar deghizează actul secret.

Donaţia este mascată într-un contract de vânzare-cumpărare. Există un asemenea

interes în ipoteza incapabilului de a contracta.

Avem si aici un acord simulatoriu, adică înţelegerea secretă a părţilor, prin care
stabileşte actul juridic care produce efecte reale între părţi.

3. Simulaţia prin interpunerea de persoane

3Drept Civil – Curs 4 - 2009

Actul juridic secret se încheie între anumite persoane şi produce efecte juridice
reale, dar actul public se încheie între una din părţile actului secret şi o altă persoană
diferită, care nu figurează în actul secret. Important este că acordul simulatoriu se
încheie între toate părţile (din actul secret şi din actul public).

Se face astfel diferenţă între simulaţia prin interpunere de persoane şi mandatul

fără reprezentare, unde una din părţile actului public nu cunoaşte existenţa actului
secret şi ca urmare crede că efectele juridice sunt cele din actul public.

Concluzie : indiferent de tipul simulaţiei, acordul simulatoriu este cel ce ne arată

dacă s-au produs sau nu efectele juridice între părţi şi daca s-au produs, care este
izvorul real al lor. Actul public este « vălul mincinos care ascunde o anumită realitate
juridică« .

Pentru a ne afla în prezenţa operaţiunii juridice a simulaţiei, actul secret tb să

preceadă sau cel mult să fie concomitent cu actul public. Altfel, ne-am afla în prezenţa
unei succesiuni de acte juridice, al doilea act modificându-l pe primul.

Formularea din art.1875, conform căreia actul secret modifică actul public, este
inexactă. Ceea ce a vrut să spună legiuitorul este că actul secret produce efecte reale,
dar actul secret este concomitent sau anterior actului public. Acordul simulatoriu este
concomitent sau anterior actului public.

În măsura în care simulaţia ascunde o minciună, s-a pus problema caracterului

etic. Simulaţia uneori poate să ascundă scopuri ilicite şi să aibă caracter imoral. Alteori,
simulaţia e doar un instrument pentru realizarea unor scopuri legale. In funcţie de
împrejurări, vom distinge dacă simulaţia are scop licit sau ilicit.

Cât timp scopul este licit, operaţiunea juridică a simulaţiei este un instrument
juridic valabil pentru realizarea unor scopuri licite. Dacă scopul este ilicit sau imoral, se
pune problema nulităţii actului secret pentru cauză ilicită. Altfel, actul secret si acordul
simulatoriu sunt valabile si permit realizarea scopurilor urmărite de părţi.

Ex. Simulatia prin interpunere de persoane - cât timp este folosită de donator
pentru a rămâne anonim, nu este ilicită.

Dacă însă în contractul de vânzare-cumpărare, părţile ascund preţul real, prin preţ
mai mic, există sancţiuni penale sau fiscale (sau ambele), întrucât operaţiunea este
ilicită ; se va pune problema falsului în declaraţie sau evaziunea fiscală.

In dreptul civil român, existenţa simulaţiei nu este prin ea însăşi un motiv de

nulitate a actului secret. Numai dacă există un motiv special de nulitate a actului secret,
acesta nu va produce efecte juridice.

Dpdv civil, sancţiunea pentru simulaţie este inopozabilitatea faţă de terţi a actului
secret. NB. Actul secret este inopozabil, terţii putându-se prevala şi trebuind să respecte
4Drept Civil – Curs 4 - 2009

actul public. In măsura în care terţii ar cunoaşte existenţa actului secret, acesta le
devine opozabil. Se observă că actul secret este inopozabil numai terţilor de
bunăcredinţă, care nu cunosc existenţa lui. In plus, cel interesat are deschisă calea
acţiunii în simulaţie, prin care, înlăturându-se vălul mincinos, se dezvăluie realitatea
juridică (actul secret, acordul simulatoriu, sau ambele).

EFECTELE SIMULAŢIEI :

Sunt urmărite în 3 planuri :

1. Planul dintre părţi : produce efecte actul secret sau acordul simulatoriu stabileşte
că nu se produc efecte între părţi ;

2. In raporturile dintre părţi şi terţi : de regulă, produce efecte actul public ; însă,
actul secret este inopozabil numai terţilor de bunăcredinţă – terţii nu pot fi obligaţi
să ţină seamă de actul secret, însă daca au interes pot să invoce actul secret ;

3. In raporturile dintre terţi : există un conflict de interese care se rezolvă

întotdeauna în sensul că vor avea câştig de cauză terţii care se întemeiază cu
bunăcredinţă pe actul public.

Ex. în cazul unui contract de vânzare-cumpărare fictiv, creditorii vânzătorului au

interesul să se întemeieze pe actul secret, iar creditorii cumpărătorului pe actul
public - dacă sunt de bunăcredinţă, vor avea câştig de cauză - doar actul public
va produce efecte faţă de toţi terţii.

Cine sunt TERŢII ?

• Noţiune « vidă »- îşi dobândeşte conţinutul din contextul în care se foloseşte.

In această categorie intră şi :

 succesorii cu titlu particular nu trebuie să ţină seama de actul secret

 creditorii chirografari ci doar de actul public.

5Drept Civil – Curs 4 - 2009

Acţiunea în simulaţie este mijlocul juridic prin care fie una din părţi, fie un terţ
tinde la înlăturarea vălului mincinos şi la dezvăluirea actului secret şi a acordului
simulatoriu / sau doar a acordului simulatoriu.

Când una dintre părţi nu-şi execută obligaţiile din actul secret, cealaltă parte are
interes să dezvăluie actul secret şi să obţină, prin intermediul justiţiei, executarea
obligaţiei. Când un terţ doreşte să se prevaleze de actul secret mai favorabil, are de
asemenea deschisă calea acţiunii în simulaţie.

In funcţie de reclamant, sarcina probei este diferită :

 între părţi, există rigori probatorii specifice ;

 reclamantul = terţ : actul secret este un fapt juridic, prin urmare se admite
orice mijloc de probă.

Acţiunea în simulaţie este imprescriptibilă. DAR acţiunea întemeiată pe actul

secret, după dezvăluire, este prescriptibilă / imprescriptibilă, în funcţie de natura
dreptului născut prin actul secret.

EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

Criterii : reciprocitatea + interdependenţa drepturilor şi a obligaţiilor. Ele explică şi

întemeiază efectele specifice ale contractelor sinalagmatice. Interdependenţa drepturilor
şi a obligaţiilor este modalitatea specifică prin care se prelungeşte noţiunea de „cauză”
de pe terenul încheierii contractului pe tărâmul executării lui. Fiecare parte se obligă
pentru că are reprezentarea subiectivă a faptului că şi cealaltă parte se va obliga şi
fiecare parte îşi va executa obligaţia pentru că are reprezentarea subiectivă a faptului
că şi cealaltă parte îşi va executa obligaţia.

Interdependenţa drepturilor şi a obligaţiilor explică efectele specifice ale

contractelor sinalagmatice:

1. excepţia de neexecutare a contractului;

2. rezoluţiunea / rezilierea contractului;

3. problema riscului contractului.

1. Excepţia de neexecutare a contractului

Tocmai pentru că există reciprocitatea + interdependenţa drepturilor şi a
obligaţiilor, obligaţiile trebuie să fie de regulă executate simultan. Principiul
6Drept Civil – Curs 4 - 2009

simultaneităţii este definitoriu pentru contractele sinalagmatice. Prin urmare, dacă o

parte nu-si execută obligaţia, cealaltă parte este îndreptăţită să invoce excepţia de
neexecutare a contractului, fiind îndreptăţită să nu-şi execute propria obligaţie.

Excepţia de neexecutare a contractului poate fi invocată de partea interesată dacă

îndeplineşte urmăroarele condiţii:

a. Obligaţiile părţilor să aibă originea în acelaşi contract.

!!! se acceptă şi când este vorba de contracte sinalagmatice imperfecte, unde deşi
obligaţiile nu-si au originea în acelaşi contract unic, poate fi invocată excepţia de
neexecutare a contractului. S-a obs că atunci când este vorba de un contract
sinalagmatic imperfect, este mai mult vorba de instituţii specifice (ex. dr de retenţie),
ale căror efecte sunt asimilate efectului de neexecutare.

Ex. Contractul de depozit: când depozitarul face cheltuieli cu lucrul aflat în depozit, va
fi îndreptăţit să refuze restituirea lucrului până când i se vor plăti cheltuielile.

b. Tb să existe o neexecutare totală sau parţială, dar suficient de importantă pentru

a justifica invocarea excepţiei de neexecutare a contractului.

Observăm că la temeiul invocării excepţiei de neexecutare a contractului se află o

faptă ilicită (neexecutarea contractului = fapt ilicit).

c. Neexecutarea nu tb să fi fost determinată prin fapta celui care invocă excepţia

de neexecutare a contractului.

d. Neexecutarea tb să fie culpabilă, să nu existe o cauză care înlătură culpa.

Condiţiile pun în lumină că excepţia de neexecutare a contractului este o sancţiune.

Practic, ne aflăm în situaţia unui caz particular de raspundere contractuală.

o nu presupune punerea în întârziere a debitorului;

o sancţiunea nu are caracter judiciar: excepţia de neexecutare a contractului

poate fi invocată direct de creditor, fără apelul la instanţa de judecată.

!!!!! calea la justiţie nu este însă închisă. Cel împotriva căruia se invocă excepţia
de neexecutare a contractului poate cere justiţiei să constate neîndeplinirea condiţiilor
pentru invocarea ei. Ar putea demonstra că obligaţia sa este cu termen, pe când a
reclamantului este fără termen şi prin urmare există o derogare de la principiul
simultaneităţii, sau ar putea demonstra că neexecutarea nu îi este imputabilă şi nu
justifică invocarea excepţiei de neexecutare a contractului.

NB. Pentru a se putea invoca excepţia de neexecutare a contractului, nu tb să

existe un termen care afectează obligaţiile părţilor, pentru-că el înlătură principiul
simultaneităţii.
7Drept Civil – Curs 4 - 2009

2. Rezoluţiunea şi rezilierea
Sunt sancţiuni civile pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale.

Rezoluţiunea se aplică contractelor cu executare dintr-o dată.

Rezilierea se aplică contractelor cu executare succesivă / continuă.

Practic, ce este valabil pentru rezoluţiune se aplică şi pt reziliere, cu anumite

particularităţi privind efectele.

Rezoluţiunea reprezintă situaţia în care o parte nu-şi execută culpabil obligaţia, iar
cealaltă parte are 3 posibilităţi: * să ceară executarea silită în natură;

* dacă executarea în natură nu mai este posibilă, sau creditorul

nu mai are interse să o solicite, poate să ceară daune-
interes ( raspundere indirectă ce pp repararea prin echivalent a
pagubei);

*creditorul mai poate să ceară desfiinţarea contractului, cu

eventuale daune-interes.

!!! aşadar, creditorul are un drept de opţiune; el poate să aleagă sancţiunea civilă
preferabilă, dar în măsura în care alege rezoluţiunea, tb sa dovedească îndeplinirea
unor condiţii ale răspunderii contractuale:

1. Neexecutarea totală sau parţială semnificativă din partea debitorului;

2. Neexecutarea tb sa fie culpabilă. Dacă este fortuită sau neculpabilă, se pune

problema riscului în contract.

3. Creditorul tb să facă dovada prejudiciului şi a raportului de cauzalitate între

neexecutarea culpabilă şi prejudiciu (pp un mecanism de prezumţie.)

- creditorul tb sa facă dovada punerii în întârziere a debitorului, întrucât fiind în

materia contractului nu operează adagiul „dies interpellat copore...” ci adagiul
„Dies interpellat pro homine”.

!!!Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, instanta de judecată poate dispune

rezoluţiunea, însă nu obligatoriu. Rezoluţiunea are caracter judiciar, dar tocmai datorită
lui, există libertatea de apreciere a judecătorului (dacă neexecutarea nu este suficient de
importanta, dacă nu este mai bine să se acorde un termen de graţie, etc).

Aceste elemente fac incertă aplicarea sancţiunii rezoluţiunii, pt creditor. Pentru a

evita incertitudinea, părţile introduc uneori în contractele sinalagmatice anumite clauze
8Drept Civil – Curs 4 - 2009

numite „ rezolutorii / pacte comisorii” – adevărata funcţie a acestor clauze

este de a restrânge / a limita caracterul judiciar al rezoluţiunii. Restrângerea ar putea
viza înlăturarea termenului de graţie, aprecierea judecătorului privind valoarea
neexecutării, etc.

Dar pactul poate să înlăture în totalitate hotărârea judecătorească; când avem un

astfel de pact comisoriu, ne aflăm în prezenţa unei clauze care permite desfiinţarea
contractului unui act de justiţie privată : acordă creditorului dreptul să desfiinţeze singur
contractul.

În toate cazurile, când există un asemenea pact comisoriu, desfiinţarea

contractului nu se produce de drept oricât de puternică ar fi forţa juridică a pactului
comisoriu. „Desfiinţarea de drept” conţine o eroare de exprimare. In toate cazurile,
oricât de mare ar fi forţa juridică a pactului comisoriu, creditorul are un drept de opţiune.
Rezoluţiunea convenţională rămâne totuşi o rezoluţiune şi creditorul are un drept de
opţiune, nu poate fi obligat să declare rezoluţiunea. El va alege dacă va utiliza sau nu
pactul comisoriu; dacă îl va utiliza, desfiinţarea contractului se va produce ca urmare a
manifestării sale de voinţă, care îmbracă forma declaraţiei unilaterale de rezoluţiune şi
are caracterul unui act de justiţie privată (creditorul face ceea ce face judecătorul în
cazul rezoluţiunii judiciare).

Împărţirea pactelor comisorii în funcţie de grade este aleatorie, iar cele 4 grade de
pacte comisorii au fie descrieri diferite şi efecte diferite, fie sunt insuficiente pentru a
înfăţişa varietatea clauzelor rezolutorii. Important este ca, în fiecare caz în parte, să se
îndeplinească forţa juridică a clauzei, să se vadă care sunt efectele ei juridice.

Efectele rezoluţiunii sunt :

• pe de o parte desfiinţarea contractului cu efect retroactiv;

• şi ca urmare, repunerea în situaţia anterioară.

Cel interesat se poate opune repunerii în situaţia anterioară, dacă îndeplineşte

condiţiile pentru invocarea uzucapiunii, prescripţiei extinctive, etc.

!!! Toate aceste problem sunt valabile mutatis mutandis şi la reziliere.

Diferenţa : * rezilierea presupune încetarea contractului;

* efectele se produc ex nunc (pt viitor), nu ex tunc (retroactiv).

Rezoluţiune şi rezilierea nu se confund cu nulitatea!

• Nulitatea încheierii contractului presupune o cauză contemporană încheierii

contractului, pe când rezoluţiunea şi rezilierea o împrejurare ulterioară
încheierii contractului;
9Drept Civil – Curs 4 - 2009

• Nulitatea pune în discuţie valabilitatea contractului, pe când la rezoluţiune şi

reziliere, contractul este valabil prin ipoteză, neexecutarea fiind problema.

Art. 1021 şi art 1022 C.civ. – reglementează rezoluţiunea. Nu tb însă să ne lăsăm

înşelaţi. Din articole ar părea să rezulte că rezoluţiunea ca desfiinţare a
contractului este urmarea unei condiţii rezolutorii. Altfel spus, ar părea că
legiuitorul consideră neexecutarea contractului o condiţie rezolutorie. !!! DAR
neexecutarea nu este o condiţie, ca modalitate a actului juridic; dimpotrivă
neexecutarea este o condiţie care decurge din forţa obligatorie a acestuia. În
realitate, nu este vorba de o condiţie rezolutorie, ci de un efect specific al
contractelor sinalagmatice.

3. Riscul în contract
Atunci când este vorba de neexecutarea fortuită a contractelor sinalagmatice, nu
se poate reţine culpa debitorului, nu mai este vorba de rezoluţiune sau reziliere, ci de
riscul contractului.

Cine îl suportă ? dacă o parte fără culpă nu-şi poate executa obligaţia, cine
suportă riscul? Regula: riscul neexecutării este suportat de debitorul obligaţiei imposibil
de executat. Nu va fi îndreptăţit să ceară realizarea obligaţiei celeilalte părţi. Contractul
este desfiinţat de drept în caz de neexecutare totală / parţială dar care lasă fără interes
de executare a celeilalte părţi.

Dacă este o neexecutare parţială, iar restul prezintă interes pt creditor, se pune
problema desfiinţării parţiale a contractului, în raport cu partea neexecutată. Creditorul
va executa numai pro parte propria obligaţie.

Dacă imposibilitatea neexecutării este temporară, nu se pune problema desfiinţării

contractului, ci a suspendării lui pe perioada necesară.

!!!! regula NU se aplică în cazul contractelor translative de proprietate. Nu se

aplică res perit debitori, ci res perit creditori, aplicaţie a principiului res perit domino. De
regulă, în contractele translative de proprietate, dreptul de proprietate se transmite
chiar în momentul încheierii contractelor, chiar şi la contractele solemne, chiar dacă
obiectul nu a fost predat. Dacă bunul piere înainte de predare, riscul contractului este
suportat de dobânditor pentru că el este proprietarul. Dobânditorul este creditor al
obligaţiei de predare, dar el va suporta riscul pieirii.

Dacă ne aflăm în prezenţa unui contract translativ de proprietate încheiat sub

condiţie, riscul va fi suportat de acea parte care are calitatea de proprietar sub
condiţie rezolutorie.
10Drept Civil – Curs 4 - 2009