Competentele evaluatorului

Evaluarea este un proces pe cât de important, pe atât de dificil de

realizat corect. Însuși calificativul „corect”, având propria provocare la
gândire, determină raportarea la o întreagă serie de repere calitative
privitoare la evaluare, precum obiectivitate, utilitate, pertinență sau
exhaustivitate. Într-un astfel de context, statutul de evaluator capătă
greutate și aruncă asupra purtătorului o deosebită responsabilitate. Ce îl
poate face, așadar, pe un evaluator să fie „bun”? Iată întrebarea la
care se încearcă, în continuare, un răspuns.
În primul rând, faptul că profilul de competențe trebuie să implice
trei dimensiuni / registre indispensabile apare ca postulat. Această
triadă o constituie cunoștințele, abilitățile și valorile / atitudinile. La
nivel verbal, triunghiul poate fi exprimat prin „a ști”, „a face” și „a fi /
a deveni”. În funcție de modul cum aceste trei paliere se armonizează,
va rezulta un profil de evaluator de niveluri diferite valoric.
În fața celui ce evaluează se desfășoară o mare varietate de
personalități aparținând unor ființe umane aflate în plină formare,
dezvoltare, atât pe plan cognitiv-acțional, cât și pe cel afectiv. În
aceste condiții, evalutorul trebuie să aibă ceea ce s-ar
denumimaleabilitate de selecție și acțiune. Prin această sintagmă
înțelegem că autorul evaluării se poate folosi eficient de multitudinea de
metode de evaluare (atât tradiționale cât și moderne) existente, pentru
a selecta pe acelea care răspund cel mai bine întrebărilor fundamentale:
„Ce evaluez?”, „Cum evaluez?”, „În ce scop evaluez?” și „În raport cu ce
evaluez?”. Totodată, capacitatea de adaptare a metodelor este foarte
utilă când avem copii cu C.E.S. integrați în școli / clase obișnuite,
aceștia necesitând o adaptare curriculară, de unde deducem că și
evaluarea se va face diferențiat și corespunzător tulburării /
deficienței. Cel care evaluează astfel de elevi trebuie să aibă, evident,
și cunoștințe despre dizabilitățile respective. Tot în cadrul maleabilității
vorbim despre continuum-ul schimbărilor din personalitatea elevului, fapt
care implică progres sau regres, atitudini noi față de școală și
învățătură. La aceste „elemente de surpriză” este necesar ca
evaluatorul, care își cunoaște colectivul de suficient timp, să aibă
răspunsurile potrivite, materializate în măsuri corespondente. Astfel, se
va asigura atât un feedback emoțional, cât și îndreptarea minusurilor
identificate. În evaluarea formativă, această maleabilitate își are cel
mai clar utilitatea.
Mergând mai departe, un evaluator trebuie să dea dovadă
de autoritate cognitivă: aceasta presupune ca el să aibă permanent
control asupra informațiilor din conținuturile obiectului de învățământ la
care face o evaluare. Totodată, se impune o actualizare a acestora și
evaluări „prezente”, care să fie compatiblie, dacă este cazul, cu noile
cuceriri / descoperiri / evenimente din domeniul respectiv. Desigur, la
corectarea unor teste tip „grilă”, în care itemii sunt obiectivi cu alegere
multiplă sau duală, autoritatea cognitivă este irelevantă câtă vreme
cineva posedă baremul. Valoarea ei se simte însă în procesul de
formulare, de alegere a itemilor în cauză. Esența autorității cognitive
poate fi exprimată astfel: „Trebuie să știi ceea ce vrei să verifici la
alții dacă știu la rândul lor”.
Un bun evaluator nu va fi niciodată lipsit de interes, de
considerație pentru propria muncă. Respectul pentru activitatea de
evaluare va fi un puternic factor motivațional în elaborarea celor mai
potrivite strategii evaluative și în aprecierea nedistorsionată a
rezultatelor. În specificul acestui sentiment, este de la sine înțeles că
evaluarea este la fel de valoroasă precum predarea sau învățarea, astfel
că nu trebuie făcută din pură obligație, nici la un nivel superficial.
Evaluatorul care poartă în sistemul său de valori acest respect va acționa
în consecință, cu raportare riguroasă la obiectivele evaluării (nu la
criterii arbitrare), dându-și silința ca rezultatul procesului să reflecte
realitatea instruirii, nivelurile reale de performanță ale celor evaluați.
Alt concept-cheie în ceea ce privește relația evaluatorului cu cei
evaluați esteempatia. Despre empatie se discută tot mai mult și această
capacitate stă la baza relaționării armonioase cu ceilalți din jurul nostru.
Persoana care evaluează trebuie să câștige încrederea evaluaților, să le
înțeleagă dificultățile (spre a le putea remedia ulterior) și să îi aibă
totdeauna alături, niciodată împotrivă. De fapt, un bun evaluator va
reuși să îl convingă pe elev că evaluarea nu este o pedeapsă și nici un
mod de manifestare a autorității, de menținere a controlului asupra
clasei, ci o acțiune educațională de maximă importanță pentru
dezvoltarea sa, cu multiple funcții și scopuri.
Cât despre largul concept de „obiectivitate”, ca opus al
subiectivității (al arbitrarului la urma urmei), acesta este acoperit odată
cu prezența competențelor mai sus menționate. Cu cât un evaluator
accentuează mai profund aceste direcții de dezvoltare, cu atât el va fi
„mai bun” în activitatea sa evaluativă.