Filosofia contemporană: marchează apariția unor noi premise filosofice: 

pozitivismul,existențialismul, materialismul
senzualist, realismul idealist și filozofia vieții, circumscrisă foarte larg începând cu secolul XIX până în zilele noastre.

 pragmatismul (Charles S. Peirce, William James, John Dewey)

 pozitivismul (Auguste Comte)
 Arthur Schopenhauer
 Friedrich Nietzsche
 Henri Bergson
 filozofia analitică (Ludwig Wittgenstein)
 Bertrand Russel
 fenomenologia (Franz Brentano, Edmund Husserl, Max Scheler, Hannah Arendt, Maurice Merleau-
Ponty, Dietrich von Hildebrand, Emmanuel Levinas.)
 Martin Heidegger
 Ayn Rand
 existențialismul (Soeren Kierkegaard, Jean-Paul Sartre, Gabriel Marcel, Karl Jaspers)
 hermeneutica (Paul Ricoeur, Hans-Georg Gadamer)
 filozofia politică (John Stuart Mill, Friedrich Hayek, Karl Popper, Isaiah Berlin, John Rawls)
 teoria critică (Școala de la Frankfurt: Theodor W. Adorno, Herbert Marcuse, Walter Benjamin, Erich
Fromm, Jürgen Habermas, Max Horkheimer)
 structuralismul și post-structuralismul (Claude Lévi-Strauss, Louis Althusser, Gilles Deleuze, Michel
Foucault, Pierre Bourdieu)
 deconstructivismul (Jacques Derrida)
 "noua filozofie" franceză (Bernard-Henri Lévy, Jean-Paul Dollé, Christian Jambet, Guy Lardreau, André
Glucksmann, Jean-Marie Benoist)
 mediologia (Régis Debray)
 tendințe și personalități actuale (Jürgen Habermas, Jean Baudrillard, Francis Fukuyama, Samuel P.
Huntington, Richard Rorty, Peter Sloterdijk, Alain Finkielkraut, Noam Chomsky, Milton Friedman, Alain
Badiou, Slavoj Žižek)
 Filosofia Romaneasca (Lucian Blaga, Asachi, Hijdeu, Russo, Alecsandri, M.Eminescu, Bp Hasdeu
,M.Eliade)

Autor al unei opere literare si filosofice impunatoare, creator al unui sistem original de gandire, Lucian Blaga
(1895-1961) este cea mai complexa si fecunda personalitate a culturii romane din perioada interbelica. 
Blaga si-a definitivat studiile la Viena, unde a obtinut si titlul de doctor in filosofie, afirmandu-se apoi cu eseuri si
studii de filosofia culturii publicate in revista “Gandirea” si in alte reviste din tara. Pana in 1938 a lucrat in diplomatie,
fiind atasat de presa, consul si ambasador la Varsovia, Berna si Lisabona. Din 1938 este profesor de filosofia culturii
la Cluj, pana in 1947, cand este scos din invatamant si trecut pe un post de simplu bibliotecar, apoi de cercetator la
filiala din Cluj a Academiei Romane. 
Opera sa filosofica este grupata, conform testamentului sau, in patru trilogii: “Trilogia cunoasterii”, “Trilogia
culturii”, “Trilogia valorilor” si “Trilogia cosmologica” (publicate intre 1931-1947, unele lucrari au aparut dupa
moartea sa). 
Sistemul filosofic al lui Blaga porneste de la impasul rationalismului clasic, evident la inceputul secolului XX, odata
cu noile descoperiri stiintifice din fizica si din stiintele naturii in general. Proiectul sau filosofic, in consonanta cu noile
orientari din arta si din gandirea stiintifica, viza depasirea paradigmei clasice, a rationalismului modern, pentru a
propune o noua teorie a cunoasterii, numita de autor “rationalism ecstatic”, o noua teorie a culturii, bazata pe ideea
matricei stilistice, care isi are sursele in structurile inconstientului colectiv, o noua antropologie filosofica, bazata pe
ideea destinului creator al omului, o noua viziune metafizica, ce are drept concept central ideea de mister. 

Omul ca existenta intru mister si pentru revelare

Conceptia lui Blaga porneste de la analiza modului ontologic specific uman de existenta. Blaga spune ca problema
fundamentala a oricarei viziuni metafizice este relatia dintre om, lume si transcendenta (Marele Anonim, factorul divin
al existentei, in sistemul lui). Misterul este conceptul central al filosofiei sale, cu intelesul de obiect al cunoasterii,
privit ca strat de adancime al existentei. Blaga considera ca existenta este diferentiata in cinci moduri ontologice
fundamentale: anorganic, vegetal, animal, uman, divin. Ele se diferentiaza in functie de felul lor de a fi si dupa
orizontul in care exista. 
Modul uman de existenta se caracterizeaza prin faptul ca participa concomitent la doua feluri de a fi (si la doua
orizonturi de existenta). Primul este existenta in orizontul imediat si pentru autoconservare (care este comun
animalelor si omului); al doilea este existenta in orizontul misterului si pentru revelarea misterului, tip de existenta
care este specific numai omului. 
Trecerea de la primul mod de existenta la cel de al doilea (deci, de la animal la uman) a avut loc printr-o mutatie
morfologica (biologica), dar si prin una ontologica. Mutatia biologica este rezultatul unor procese complexe ce se
finalizeaza cu aparitia creierului, a limbajului si a uneltelor, ca urmare a unei “evolutii orizontale” ce are tendinta de a
duce la o specializare tot mai stricta si la fixarea organismelor intr-un mediu limitat. Alaturi de aceasta mutatie
morfologica, avem de-a face in cazul omului si cu o “mutatie ontologica”, ca rezultat al unei “evolutii verticale”, ce
duce la aparitia unui nivel de organizare mai complex si la “dezmarginirea” continua a orizontului de existenta. 
Omul deplin este omul care exista concomitent in cele doua moduri de existenta si in cele doua orizonturi, dar
specificul sau ireductibil deriva din tendinta sa necontenita de a revela misterul, prin cunoastere si prin creatie
(“plasmuire”). Intreaga gandire a lui Blaga este orientata spre determinarea modului specific uman de existenta.
Astfel, Blaga elaboreaza o antropologie sau o ontologie regionala a umanului.
Marele Anonim este centrul metafizic al existentei, misterul suprem, avind pe de o parte o functie creatoare, iar pe de
alta una de a “bloca” creatia infinita. Marele Anonim emana din sine “diferentialele divine”, niste particule care, prin
aglutinare, formeaza toate entitatile existentei. In acelasi timp, Marele Anonim limiteaza creatia pentru a nu provoca
o “descentralizare” a existentei in ansamblul ei. Omul este definit prin tentativa sa permanenta de a revela misterul,
adica de a dezvalui si de a traduce lumea in limbaj uman. Dar Marele Anonim apara misterul lumii, introducand intre
om si mistere o “cenzura transcendenta”, care impiedica revelarea absoluta a lor. 
Cultura si civilizatia sunt conceptele ce exprima cele doua dimensiuni ale vietii umane si cele doua moduri de
existenta. Modul uman de existenta se caracterizeaza prin destinul creator de nedepasit, prin creativitate, iar
societatea este suportul obiectiv al acestui mod. De asemenea, omul este “o fiinta istorica”, se caracterizeaza prin
istoricitate, intrucat omul isi desfasoara creatia in forme inedite, depasind formulele stereotipice, specifice
animalelor. 
“Omul singur a devenit fiinta istorica, ceea ce inseamna permanent istorica, adica o fiinta care vesnic isi depaseste
creatia, dar care niciodata nu-si depaseste destinul creator”.
Civilizatia consta in organizarea lumii sensibile in acord cu nevoile umane de autoconservare si de securitate
materiala. Ea are valoare instrumentala, asigura adaptarea la mediu si satisfacerea nevoilor biologice. Cultura este un
semn al umanului, este rezultatul creatiei umane, al revelarii misterului. De aceea, cultura nu poate fi explicata doar
prin criterii instrumentale, pragmatice, ca produsele civilizatiei. Ea trebuie judecata dupa criterii imanente ei, adica
dupa intentiile ei revelatorii.
Am introdus deja cateva concepte fundamentale prin care Blaga caracterizeaza omul: existenta creatoare in orizontul
misterului si pentru revelarea misterului; cultura si civilizatia, stil si matrice stilistica. Ele vor fi explicate pe masura ce
vom avansa in sistemul blagian de gandire. 

Cunoastere si mister
Lucian Blaga a elaborat una dintre cele mai originale teorii asupra cunoasterii in secolul XX. El priveste cunoasterea
ca fiind o valoare umana fundamentala, un act de creatie care se realizeaza prin stiinta, filosofie, arta, simboluri etc.
Ca act specific de creatie, cunoasterea are o “functie metaforica” si o functie “stilistica”. Cele doua atribute vor fi
lamurite in continuare, dar este necesar sa precizam ca functia “revelatorie” indica tentativa omului, niciodata
abandonata, de a dezvalui si talmaci misterul lumii, iar cea stilistica presupune faptul ca orice act de cunoastere este
incadrat in categorii stilistice, adica in categorii relative si determinate. 
Blaga considera ca exista doua forme de cunoastere, o “cunoastere paradisiaca” si o “cunoastere luciferica”. Aceste
distinctii vizeaza o diferenta de atitudine spirituala, de obiect, de proceduri metodologice si de sens. Pentru a intelege
rostul acestei distinctii este necesar sa precizam ca misterul, ca obiect al cunoasterii, are doua aspecte, doua fete: un
aspect fanic (care se arata omului in experienta) si un aspect criptic (care se ascunde).
Cunoasterea paradisiaca are ca obiect misterele latente si consta in cercetarea datelor reale si in formularea unor idei
care se afla in “analogie” cu materialul concret, fanic. Este o cunoastere fara tensiune problematica, impacata cu
realul, prin care spiritul uman acumuleaza o serie de atribute explicative aplicate concretului, realizand un progres
linear, cumulativ. Ca sens si metodologie, ea se bazeaza pe observatia si pe explicatia neproblematica. 
Cunoasterea luciferica opereaza asupra unor mistere deschise carora le produce o “variatie calitativa”, lansand idei ce
se afla in opozitie (disanalogie) cu concretul. Teoria coperniciana este exemplul clasic al cunoasterii luciferice.
Aceasta cunoastere este definita de o tensiune problematica dintre spirit si obiect, se bazeaza pe o observatie
dirijata, tinzand la o “explicatie” pe baza unei “constructii teoretice” care face saltul din planul fanic in cel criptic pe
baza unei idei (ipoteze, numite de Blaga “idee teorica”). Este vorba de o ipoteza teoretica pe care intelectul o
elaboreaza pentru a dezvalui structura de adancime a lumii. Este o cunoastere constructiva, activa ce presupune un
progres in adancime, intensiv.
Distinctia dintre cele doua forme ale cunoasterii nu este identica cu distinctia dintre cunoasterea empirica si cea
teoretica, nici cu distinctia dintre cunoasterea intuitiva si cea rationala, nici cea dintre cunoasterea naiva si cea
elaborata. Blaga precizeaza ca prin cunoasterea paradisiaca trebuie sa intelegem cunoasterea primara, normala, ce
urmareste “determinarea” obiectului, iar prin cunoasterea luciferica o cunoastere ce urmareste “deschiderea
misterelor”, patrunderea in aspectul criptic al lor si revelarea acestuia. 
Cunoasterea luciferica imbraca trei forme: 
• Plus-cunoasterea, care consta in atenuarea misterului. De exemplu, Copernic a demonstrat ca Pamantul se misca in
jurul Soarelui, in dezacord cu observatia empirica ce se bazeaza pe iluzia ca Soarele se misca in jurul Pamantului.
Misterul fenomenului a fost atenuat. 
• Zero-cunoasterea duce la permanentizarea misterului. Exemplul dat de Blaga este teza cu privire la aparitia vietii
organice din materie anorganica, ipoteza care a permanentizat misterul vietii fara a-i conferi o explicatie
satisfacatoare. De asemenea, ideea lui Kant dupa care lucrul in sine se poate concepe, ca obiect al ratiunii pure, dar
nu poate fi cunoscut in mod pozitiv, functionand doar ca un concept negativ, gol de determinatii.
• Minus-cunoasterea este o forma exceptionala de cunoastere, ce nu consta in absenta cunoasterii, ci intr-o
cunoastere paradoxala, ce duce la potentarea misterului. Ea este conceptualizata intr-o “antinomie transfigurata”,
adica intr-o solutie antilogica conceptual, intr-o formula ce exprima ceva neinteligibil sub raport logic, formula ce este
echivalentul unui mister potentat. Exemplele lui Blaga sunt culese mai ales din stiinta moderna. Astfel, afirmatia lui
W. Wundt, dupa care “intregul fenomenului psihic contine mai mult decit suma elementelor sale” este o astfel de
formula. Ea poate fi interpretata in psihologie in sensul ca senzatia unui acord muzical e mai mult decit suma
senzatiilor produse de sunetele care alcatuiesc acordul. Din fizica cuantica Blaga retine dublul caracter al luminii,
corpuscular si ondulatoriu in acelasi timp, ca exemplu de formula paradoxala si de antinomie transfigurata ce
potenteaza, amplifica misterul fenomenului. De asemenea, pe langa exemplul cunoscut al numarului irational (radical
din minus 1), Blaga mentioneaza si numerele transfinite ale lui Cantor, care reprezinta “o marime din care se pot
scadea alte marimi fara ca ea sa se imputineze”. De asemenea, mentioneaza si ideea filosofica a lui Driech, dupa
care entelehia, ca factor primar al vietii, ar fi aspatiala, dar se poate diviza ramanand totusi intreaga, formula
paradoxala prin care un factor aspatial e postulat ca manifestandu-se in spatiu. 

Deci, minus-cunoasterea ajunge la teze antinomice afirmate pe acelasi plan, la atribute opuse despre acelasi obiect,
fiind o sinteza antinomica intre enunturi contrarii ce se afla in dezacord atat cu intelectul logic, cat si cu intuitia
concreta. De fapt, Blaga afirma ca in minus-cunoastere avem de-a face cu “intelectul ecstatic”, spre deosebire de
“intelectul enstatic” ce opereaza in plus- si zero-cunoastere. Este un intelect ce produce o formula care nu este
inteligibila logic (este “metalogica”) si care nu poate fi nici intiuita concret, dar e “postulata”, folosindu-se tot de
termeni conceptuali (adica este intracategoriala). Deci, va spune Blaga, antinomia transfigurata este metalogica,
intracategoriala si in raport dublu negativ cu concretul si cu intelectul. Ea nu poate fi solutionata nici logic, nici
concret, dar este totusi formulabila. Rationalismul clasic postula o solutie logica pe plan ideal, iar Hegel postula o
solutie concreta prin trecerea contrariilor intr-o sinteza. 
Acest tip de cunoastere aminteste, prin structura ei, de formula dogmei crestine a trinitatii, dupa care divinitatea este
postulata ca fiind o fiinta unica in trei persoane. Avem de-a face, in toate aceste formule, cu o scindare a unor
termeni intre care exista o solidaritate logica (fiinta-persoana, scadere-imputinare, aspatial-nedivizibil, ondulatie-
corpuscul, intreg-suma), fara a li se modifica continutul. Sinteza dogmatica reprezinta conceptual un mister
inaccesibil atat intelegerii logice, cat si intuitiei concrete. Blaga considera ca exista o analogie substantiala intre
structura dogmei crestine si formulele paradoxale la care a ajuns cunoasterea stiintifica contemporana. In consecinta,
transcendentul este nerationalizabil, intrucat e contradictoriu in sine, dar e formulabil in antinomii transfigurate, ce
fixeaza contradictia ca atare, nu o dizolva. 
De aici, teza sa privind “inconvertibilitatea absoluta a misterului” (a irationalului) si teza conservarii misterelor in
Univers. Spre aceasta concluzie l-au condus teoriile din fizica contemporana, teoria complementaritatii, principiul lui
Heisenberg, teoria relativitatii privind constanta vitezei luminii fata de orice sistem de referinta. “Eonul dogmatic”,
lucrarea sa din 1931, avanseaza asadar ideea unui nou tip de cunoastere, o cunoastere de exceptie, prezenta mai
ales in stiinta si metafizica, prin care ni se dezvaluie in chip paradoxal misterul lumii, in timp ce acest mister se
adanceste. Spre deosebire de eleati, pentru care miscarea nu poate fi inteleasa logic, intrucat este contradictorie,
producand antinomii, si de Nicolaus Cusanus, pentru care in divinitate atributele contrarii coincid, dar divinitatea este
acategoriala, neputand fi determinata, Blaga opteaza pentru formula unui mister nerationalizabil in intregime, dar
formulabil in formule paradoxale, care reprezinta un echivalent conceptual al misterului.
Consecinta acestor teze este aceea ca orice cunoastere umana este relativa, dar omul nu va inceta niciodata in
incercarea sa de a revela misterul lumii. Exista o “cenzura transcendenta” ce impiedica revelarea absoluta a
misterelor. De aici, drama cunoasterii umane, blestemul si grandoarea omului ca fiinta sortita creatiei si unei revelari
relative si aproximative a misterului.

Despre semnificatia cunoasterii luciferice

“Am invatat enorm de la Kant, dar tot asa de mult de la Alexandrini si de la Sfintii Parinti. Sistemul meu este o
sinteza creatoare intre aceste extreme”. 
Pornind de la aceasta marturisire a autorului, suntem in drept sa raportam sistemul blagian la cele doua puncte de
referinta: gandirea kantiana si cea patristica. Unele elemente ale acestui sistem sunt construite de Blaga pornind de
la afirmatii sau idei care se regasesc in scrierile patristice, pe care Blaga le citeaza. Raportarea la cadrul gandirii
patristice devine relevant atunci cand vrem sa deslusim sensurile unor distinctii din sistemul blagian, cum sunt
distinctia dintre intelectul enstatic si intelectul ecstatic, dintre cunoasterea paradisiaca si cea luciferica. Dupa cum de
traditia patristica tine si distinctia dintre aspectul fanic si cel criptic al unui mister, dintre o “fata” a realitatii care se
arata si una care se ascunde.
“Dogma e metalogica, intracategoriala si in raport bivalent cu concretul...Formula dogmatica vrea determinarea unui
mister conservand acestuia caracterul de mister in toata intensitatea sa”. 
Blaga nu paraseste terenul rationalitatii nici cand este interesat sa reabiliteze “structura vadit nelogica a dogmei”, a
dogmei crestine care a fost formulata ca un act de credinta, in opozitie cu principiile intelectului. Blaga desprinde
“dogma” de continutul sau religios, de fondul credintei, nazuind, dupa spusele autorului, sa faca “analiza ei
structurala, formala, din punct de vedere pur intelectual”. Astfel, Blaga vede in dogma o structura specifica a gandirii
umane, o “formulare intelectuala a unui ce metafizic”, formulare ce apare in procesul cunoasterii in momentul in care
spiritul uman intalneste structuri contradictorii ale realitatii, care nu pot fi codificate decat prin trecerea de la
“intelectul enstatic” (ce functioneaza “in cadrul functiilor sale logice normale”) la “intelectul ecstatic”, intelect sau
stare a ratiunii umane caracterizata prin faptul ca “pentru a formula ceva cu ajutorul conceptelor ce-i stau la
dispozitie, trebuie sa evadeze din sine, sa se aseze cu hotarare in afara de sine, in nepotrivire ireconciliabila cu
functiile sale logice”. In aceasta ipostaza paradoxala, gandirea umana “sare din sine, din incheieturile sale
functionale, utilizand totusi concepte intelectuale”. 
Aceasta modalitate de raportare la existenta o gaseste Blaga prefigurata in traditia gandirii patristice. Dogma se
prezinta ca o “antinomie transfigurata”, care are o functie anumita pe planul cunoasterii, ea putand “sa reprezinte si
echivalentul intelectual al unui mister. Acest lucru l-a ghicit mai intai filosofia patristica in toata profunzimea sa si
acest lucru trebuie ridicat din nou in cunostinta filosofica a timpului”. 
“Spritul omenesc, pus in fata misterului metafizic, a crezut la un moment dat ca ar fi indreptatit sa-l formuleze, fara
de a-l intelege. Indrazneala depaseste orice alta indrazneala a gandirii omenesti”. 
Aceasta este performanta gandirii patristice. Distinctia dintre “intelectul enstatic” (care a produs sistemele filosofice
rationaliste moderne) si “intelectul ecstatic” (cu procedurile sale paradoxale, recognoscibile in structura dogmei
crestine, a altor formule din gandirea arhaica si premoderna, precum si din perimetrul stiintei contemporane)
reprezinta -; spune Blaga -; o “axa” a conceptiei sale. El introduce astfel ideea relativitatii cunoasterii si, concomitent,
ideea unui pluralism metodologic (si “stilistic”) prin care spiritul uman asalteaza “misterul” lumii. Exista deci mai
multe forme de intelegere a lumii, de abordare si de talmacire a ei, in functie de situatiile existentiale si culturale in
care se afla subiectul determinat al cunoasterii si in functie de natura obiectului supus investigatiei cognitive.
Conceptia lui Blaga privind dependenta structurilor cognitive, a viziunilor stiintifice si a procedurilor metodologice de
contextul spiritual si stilistic al unei epoci isi gaseste analogii frapante cu abordarile postpozitiviste ale cunoasterii, cu
istoriile “sociale” ale stiintei, cu teoriile relativiste si cu viziunile postmoderne. 
Sa mai consemnam un alt aspect al gandirii lui Blaga prin care autorul Eonului dogmatic intra in rezonanta cu
tendintele actuale. Blaga nu acorda factorului ultim al existentei un caracter de substanta, ci mai degraba ii da o
reprezentare ce ar putea evoca “fondul anonim sau abisal al lumii”, apropiindu-se de viziunile elaborate de marile
spirite ale gandirii patristice, dupa opinia unui exeget avizat. De aceea, toate determinarile pe care le aplica acestui
factor metafizic sunt de ordin negativ (nu are nume sau nu are un singur nume, nu se ofera gandirii noastre pozitive,
nu se poate determina logic, nu se poate dezvalui care e natura sa intima, intrucat “se apara pe sine si toate
misterele derivand din el”). Este evidenta aici influenta gandirii patristice care isi reprezenta divinitatea ca un fond
abisal si netederminat, ceva mai presus de orice atribute, dincolo de fiinta sau de esenta. Acest factor metafizic nu
mai are intelesul de temei, substanta sau esenta, ca in traditia occidentala. De fapt, cum remarca acelasi exeget,
gandirea romaneasca a cautat mereu alternative la traditia kantiana, prin Radulescu-Motru, Blaga, Eliade s.a.
Adversar al “exclusivismului metodologic” (ce caracterizeaza tocmai “dogmatismul” in sens cultural si ideologic),
Blaga afirma ca antinomiile transfigurate si metodele “minus-cunoasterii” au revenit din nou in gandirea stiintifica
contemporana pentru a surprinde unele aspecte paradoxale ale realitatii, dar “dogma”, “ca mod de gandire”, ca tip
de abordare a realului “implica si nu exclude celelalte metode enstatice”. Vorbind de “o metoda dogmatica” si de un
“spirit dogmatic”, independente de continutul lor religios determinat, metoda si spirit derivate dintr-o anume
“atitudine spirituala”, Blaga considera ca exista o serie de similitudini intre epoca elenistica si epoca noastra,
asemanari care pot duce la “reactualizarea” atitudinii spirituale care a generat formula dogmei crestine, astfel ca
reprezentantii gandirii patristice pot fi socotiti “descoperitorii unei metode” si “reprezentantii simbolici ai unei
metafizici posibile in viitor”. Structura dogmei crestine este luata de Blaga numai ca “pretext” si exemplu pentru un
“tip de cunoastere” care isi va gasi temele si materialul in problemetica epocii noastre, care isi va alcatui configuratia
din “elemente conceptuale sau mitice luate din constiinta epocii noastre”. 
Blaga respinge ideea dupa care gandirea umana ar dispune de o singura metoda de cunoastere, infailibila si
incontestabila, asa cum a decretat rationalismul modern, mult prea increzator in posibilitatea de a descoperi legi
universale prin analiza teoretica si matematica a experientei. Detasandu-se in termeni clari de paradigma clasica a
rationalismului occidental, Blaga isi exprima in schimb optiunea pentru “o expansiune metodologica” a stiintei si a
gandirii critice, fara “exclusivisme” partizane, nici de ordin teoretic, nici de ordin cultural-ideologic. Ideea pe care
Blaga o readuce frecvent in discutie este aceea ca epoca actuala se caracterizeaza printr-o diversificare a metodelor
si a procedeelor de cunoastere, prin reabilitarea formelor simbolice de cunoastere, situatie in care intuitia, dogma si
mitul stau alaturi de conceptul rational si de metodologiile experimentale. Aceasta deschidere spirituala il apropie pe
Blaga de relativismul metodologic al unor ganditori contemporani si de atitudinile specifice ale culturii postmoderne. 
“Nu ne vom feri de a gandi “rational”, in concepte cu grija elaborate, cand e vorba de fapte care intra in tiparele
preciziei fara echivoc. Nu ne vom feri de a gandi “mitic”, cand strabatem zone mai cetoase si mai adanci. Nu ne vom
feri de a gandi “ecstatic”, cand antinomiile existentei ni se impun cu o insistenta de neocolit. Socotim chiar ca a da
rezultatelor posibile pe temeiuri stiintific-rationale ceva din adancimea proprie viziunii mitice, si a da viziunii mitice
ceva din precizia gandului stiintific, constituie o sarcina pe care trebuie sa o luam asupra noastra cu toata
hotararea...Aceasta toleranta metodologica, cu concesii si adaptari reciproce de procedee, deschide largi perpective si
nebanuite posibilitati de gand, ce se vor neaparat realizare”. 
Blaga considera ca modurile de raportare si de intelegere, in diversitatea lor, trebuie folosite in functie de natura
obiectului supus cunoasterii, dar ele pot fi folosite si alternativ cu privire la acelasi subiect. La Blaga si la alti
contemporani, metoda e inteleasa atat ca practica a cunoasterii, dar si ca o formula conceptuala, atat in ipostaza de
atitudine, cat si in aceea de logica a cercetarii. In cultura romaneasca s-a manifestat constant aceasta dualitate intre
experienta traita si metodologiile strict rationale, de cele mai multe ori insa ganditorii au conciliat reflectia metodica si
meditatia subiectiva, conceptul si simbolul.