Mircea Adrian Marica – Introducere în problematica delincvenţei juvenile

I. DELINCVENŢA JUVENILĂ – FORMĂ A DEVIANŢEI PENALE ADOLESCENTINE

Structura temei:
1.Devianţă şi delincvenţă - delimitări conceptuale
2.Noţiunea de delincvenţă juvenilă
3.Multidisciplinaritatea domeniului delincvenţei juvenile
4.Criminologia şi aspectul juridic
4.1. Specificul abordării criminologice a delincvenţei juvenile
4.2. Formele criminalităţii
4.3. Răspunderea penală a minorilor
4.4. Sistemul sancţionator al minorilor
4.5. Evoluţia delincvenţei juvenile în România

1. Devianţă şi delincvenţă - delimitări conceptuale

Titlul lucrării, Introducere în problematica delincvenţei juvenile, indică obiectul studiului

– delincvenţa juvenilă, dar nu şi perspectiva ştiinţifică din care este abordat obiectul. Această
omisiune este deliberată, pentru a sugera intenţia de abordare multidisciplinară, intenţie motivată
de complexitatea obiectului.
Amintindu-ne de o exigenţă ridicată la cursul de logică, posesiunea comprehensivă a
unui termen presupune o definire corectă, care să permită integrarea lui precisă în sistemul
conceptual al disciplinei respective. Integrarea în sistem implică – alături de definirea termenului –
realizarea unei clasificări şi/sau diviziuni, stabilirea relaţiilor cu ceilalţi termeni ai aceluiaşi univers
de discurs. Dacă termenul este utilizat în mai multe discipline, definiţia trebuie contextualizată.
Este cazul multora dintre termenii cu care vom opera în acest curs.
Tot de la cursul de logică ne amintim şi faptul că majoritatea definiţiilor ştiinţifice se
realizează prin gen (proxim) şi diferenţă specifică, iar în situaţia în care se operează cu un alt tip de
definiţie conotativă, prima parte a definitorului va indica o noţiune reprezentativă pentru clasa
definitului. Vom încerca să respectăm aceste exigenţe în cele ce urmează, dar pentru început vom
urmări ce spun dicţionarele1.
În Dicţionarul de sociologie coordonat de R Boudon ş.a., (1996, p. 78) la termenul
delincvenţă suntem trimişi la crimă şi devianţă. La crimă găsim definiţia lui Durkheim
„comportament pe care legea este autorizată să-l sancţioneze”, iar la devianţă „transgresiune,
identificată ca atare şi sancţionată, a normelor în vigoare într-un sistem social dat”. În primul caz se
vorbeşte de încălcarea legii – ceea ce sugerează un aspect juridic al problemei, iar în cel de-al
doilea se vorbeşte de normă – ceea ce sugerează un aspect social.

1
Zorba grecul îl întrebă pe profesor: „Ce spun cărţile, de ce mor oamenii?” Profesorul răspunde: „Cărţile vorbesc
despre neputinţa oamenilor de a răspunde la această întrebare”. La fel şi cu dicţionarele…

1
 Mircea Adrian Marica – Introducere în problematica delincvenţei juvenile

În consecinţă, actul delincvent este definit prin crimă, iar aceasta este o specie a
2
devianţei . Aşadar, pentru a înţelege natura delincvenţei este utilă analiza prealabilă a genului
proxim – devianţa.
Termenul de devianţă a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 de către sociologii
americani T. Sellin ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită
sau a ordinii instituţionale” şi de către R. Merton, care considera devianţa drept „o reacţie normală
a oamenilor normali în condiţii anormale” (apud Rădulescu, 1994, p. 9). Cele două definiţii diferite
ne amintesc de o altă distincţie impusă la cursul de logică, şi anume, definiţia neutră, prezentă în
primul caz, şi definiţia persuasivă, prezentă în al doilea caz, în care ni se sugerează ideea că
devianţa este rezultatul reacţiei fireşti la o situaţie anormală; aşadar situaţia este vinovată. Vom
înţelege mai târziu semnificaţia acestei definiţii mertoniene.
Cele mai frecvente definiţii ale devianţei se realizează în raport cu criteriul normei sau în
raport cu criteriul mediei statistice; în ultimă instanţă, comportamentul mediu este în relaţie cu cel
considerat normal.
După criteriul normativ, devianţa reprezintă o conduită care încalcă normele scrise sau
nescrise ale societăţii, sau ale unui grup social particular. Nota caracteristică pentru actul deviant
este încălcarea normei şi consecinţa este dezaprobarea socială. Când actul nu mai este dezaprobat
de către comunitate, el încetează a mai fi deviant. Prin urmare, ceea ce numim deviant depinde de
contextul normativ care reglementează comportamentele considerate ca fiind normale într-o
societate dată.
După criteriul statistic, devianţa este o abatere semnificativă de la media
comportamentelor membrilor grupului sau ai societăţii. Media sugerează „omul mediu”, căci
„tipul normal se confundă cu tipul mediu” (Durkheim, 1974, p. 105) 3. Cu o astfel de accepţiune
operează în general sociologii, ilustrativă în acest sens fiind definiţia lui M. Cusson: „Devianţa este
ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu
aşteptările, normele sau valorile lor şi care, în consecinţă, riscă să trezească din partea lor reprobare
şi sancţiuni” (M. Cusson, 1997, p.440).
Combinând cele două accepţiuni am putea spune că devianţa reprezintă un tip de
comportament care se opune celui mediu, normal, convenţional sau conformist, prin încălcarea
unor norme scrise sau nescrise ale societăţii. Atunci când este vorba de încălcarea unei norme
nescrise, putem vorbi de o devianţă tolerată, în sensul că societatea nu consideră că aceea abatere
este atât de periculoasă încât să o sancţioneze prin lege. Privită istoric, o astfel de devianţă are o
mare relativitate şi variabilitate, având un statut similar frumuseţii: există numai în ochii celui ce o

2
Dicţionarul de psihologie, (coord. Ursula Şchiopu), Ed. Babel, Bucureşti, 1997, defineşte delincvenţa ca fiind
„ansamblul infracţiunilor penale”. Ar rămâne de văzut ce se înţelege prin infracţiune şi apoi prin infracţiune
penală, dacă există şi alt gen de infracţiuni. La infracţiune găsim „conduită ce atentează la prevederile restrictive
ale legii sau ale opiniei publice”, având, după natura gravităţii, trei clase: crima, delictul şi contravenţia. În cazul
acesta, orice atentat la opinia publică este o infracţiune, iar crima nu este un delict.
3
De precizat totuşi că aceste criterii nu sunt singurele utilizate în definiţia delincvenţei. Menţionăm aici încă două
criterii pe care le vom dezvolta ulterior: criteriu medical, după care devianţii sunt persoane care, datorită unor
deficienţe fizice sau psihice, nu posedă capacitatea de a respecta normele sociale; boala apare astfel ca singură
devianţă legitimă şi criteriul reacţiei sociale, după care devianţa un proces definiţional (vezi teoria etichetării).

2
 Mircea Adrian Marica – Introducere în problematica delincvenţei juvenile

priveşte4. Am putea spune că nu condamnăm un comportament pentru că este deviant, ci este

deviant pentru că îl condamnăm.
Acţiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale şi în cazul cărora există pedepse
pentru cei care le comit sunt considerate deviante din punct de vedere legal, constituind clasa
delictelor. Autorul unui delict este un delincvent. Prin urmare, devianţa legală reprezintă
delincvenţa. Pe lângă delictele grave, universal reprimate, cum sunt incestul, răpirea, violul, omorul
sau furtul, delictele minore diferă de la societate la societate, în raport cu dinamica legislativă. Ceea
ce este considerat devianţă în sensul legal variază istoric şi geografic.
În baza acestor observaţii preliminare, putem realiza o tipologie, fie ea şi aproximativă, a
devianţei:
- după natura devianţei: - pozitivă (inovativă),
(efectul) - negativă (infracţiune);
- neutră (excentricităţi).
- după forma de manifestare : - deschisă (transparentă);
(vizibilitate) - ascunsă (corupţia).
- după tipul normei încălcate: - penală;
- sexuală;
- politică;
- religioasă;
- familială;
- autoagresivă.
- după actor: - individuală;
- grupală.
- după gravitatea actului: - tolerată (ţinuta indecentă);
- relativ tolerată sau contravenientă;
- gravă, sancţionată penal.
- după criteriul medical: - normală;
- patologică.
- după vârstă: - adultă;
- juvenilă.
Deşi clasele sunt insuficient de precise, fapt datorat în mare măsură aglutinării
fenomenului şi vaguităţii determinărilor conceptuale, clasificarea este cerută de exigenţa unei
minime rigori, cât şi pentru a realiza o imagine de ansamblu asupra fenomenului devianţei.
Utilizând ca singur criteriu forma de manifestare sau regimul normalităţii transgresate,
Maurice Cusson (1997) alcătuieşte o listă cu următoarele şapte categorii ale devianţei în
accepţiunea sociologilor:
- infracţiuni şi delicte, categorie în care intră toate tipurile de încălcări ale legii, de la cele
mai uşoare până la cele mai grave;
- sinuciderea;
- consumul de droguri şi toxicomania, în care autorul include diverse categorii de
dependenţă, inclusiv alcoolismul;

4
„Nu obiectul este important, ci ochiul” spunea Dostoievski, în Jurnal de scriitor.

3
 Mircea Adrian Marica – Introducere în problematica delincvenţei juvenile

-transgresiunile sexuale, prostituţia, homosexualitatea, pornografia;

-devianţele religioase, vrăjitorie, erezii, sectarism;
-bolile mentale;
-handicapurile fizice.
Desigur că este cel puţin discutabilă introducerea bolilor mentale şi a handicapurilor
fizice printre categoriile devianţei, lucru conştientizat şi de către autor, care se întreabă în legătură
cu oportunitatea includerii în categoria devianţei a lucrurilor atât de diferite cum sunt omuciderea şi
surditatea. Cusson sugerează ideea că în universul devianţei există o gradaţie de la perfect voluntar
la involuntar.
În raport cu legislaţia actuală din România, în clasa actelor delincvente (a infracţiunilor
în limbajul juridic) intră pe lângă prima clasă a taxonomiei de mai sus şi următoarele trei, în
anumite condiţii.
Atunci când delictul vizează minorii, vorbim de delincvenţa juvenilă.

2. Noţiunea de delincvenţă juvenilă

Am constatat ambiguitatea noţiunilor devianţă şi delincvenţă, datorată, în parte cel puţin,

diverselor perspective din care este abordată problema. În cazul noţiunii de delincvenţă juvenilă
imprecizia definiţională este şi mai mare, dat fiind faptul că în conotaţia termenului ar intra,
conform unor autori, „orice act care încalcă exigenţele de conformism impuse de către adulţi
minorilor şi tinerilor” (Rădulescu M.S., 1999, p. 202). Prin urmare, în clasa delincvenţei juvenile
intră pe lângă acte care definesc delicte în general şi altele care sunt specific legate de vârstă, cum
ar fi „starea de neascultare”, „chiulul de la şcoală”, fuga de acasă, vagabondajul, consumul de
băuturi alcoolice, fumatul ş.a., acte pentru care adultul nu este sancţionat. De aici şi dificultatea
unei definiţii necontestabile, fapt relevat şi de participanţii la primul Congres al Naţiunilor Unite
pentru Prevenţia Criminalităţii şi Tratamentul Delincvenţilor (1955), care nu au reuşit să ajungă la
o definiţie lipsită de echivoc a termenului de delincvenţă (Grecu F.; Rădulescu S. M., 2003).
Majoritatea conduitelor delincvente în cazul minorilor pot fi încadrate în patru mari
categorii:
- încălcarea legilor de statut;
- furtul (principala cauză a proceselor penale în cazul minorilor);
- comportamente agresive, violente;
- comportamentul de bandă, receptat de către ceilalţi ca fiind periculos.
După cum putem sesiza din cele de mai sus, termenul de delincvenţă juvenilă
desemnează conduite inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit vârsta majoratului, fiind aplicat
celor care transgresează legea, dar şi celor care se integrează în anturaje potenţial delincvente,
având un comportament de evaziune, celor care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar,
vagabondând, celor care au tulburări de comportament. Punctul de vedere legal reduce delincvenţa
la raportul cu norma penală şi urmările vătămătoare ale acţiunilor care sunt sancţionate juridic.
Pentru a exclude ambiguităţile generate de utilizarea prea largă a conceptului de
delincvenţă juvenilă, unii autori (e.g. 5 Banciu, Rădulescu, 2002) propun utilizarea conceptului de

5
Vom utiliza, pentru economie în exprimare, abrevierea latină e.g. (exempli gratia) pentru „de exemplu”.

4
 Mircea Adrian Marica – Introducere în problematica delincvenţei juvenile

predelincvenţă juvenilă, pentru a desemna acele abateri nesancţionate penal, cum sunt conduitele
de evaziune ale adolescenţilor (hoinăreala, fuga de acasă sau de la şcoală), consumul frecvent de
alcool, atitudini agresive sau indecente, indiferenţa faţă de şcoală şi educatori etc., dar care sunt
indicatori ai unei posibile evoluţii spre conflictul cu legea penală.
Raporturile dintre termenii discutaţi, din punctul de vedere al extensiunii lor, arată astfel:

A A= devianţă socială (sens larg) 6

B B= devianţă penală = delincvenţă

C C= devianţă penală adolescentină =

delincvenţă juvenilă

Figura 1. Universul de discurs al devianţei

Făcând distincţie între predelincvenţă şi delincvenţă juvenilă, D. Banciu şi Sorin M.

Rădulescu propun următoarea schemă a criteriilor normative de definire a delincvenţei juvenile:

Criterii de definire a delincvenţei

juvenile

Vârsta majoratului penal Sistemul de tratament şi sancţiuni

Predelincvenţa juvenilă Delincvenţa juvenilă

Impulsivita Fug Consu Fur Vagabond Agresiu Tâlhări

te ă de m de t aj ni e
acas alcool
ă

Sancţiuni şi tratament Sancţiuni şi tratament

Măsuri de Măsuri Măsuri educative Pedepse

protecţie medicale

Figura nr. 3. Criterii normative de definire a delincvenţei juvenile

6
Unii autori utilizează termenul de devianţă socială într-un sens restrâns, prin care desemnează ceea ce noi am
numit devianţă tolerată, care nu încalcă şi legea juridică.

5
 Mircea Adrian Marica – Introducere în problematica delincvenţei juvenile

(Apud Banciu, D., Rădulescu S., M., 2002, p. 77)

Ca alternativă psihologică pentru a desemna fenomene cuprinse în conceptul sociologic

de devianţă, în anul 1950 s-a introdus conceptul de tulburare de comportament, concept care
desemnează orice deviere de la normele psihomorale, incluzând aici manifestări neurosomatice,
caracteriale, psihopatice şi psihotice. După anii 1980, conceptul de tulburare de comportament a
fost înlocuit treptat cu cel de problemă de comportament, pentru a sugera diminuarea încărcăturii
psihopatologice. În denotaţia conceptului problemă de comportament sunt incluse toate tipurile de
devianţe.

3. Multidisciplinaritatea domeniului delincvenţei juvenile

Ca formă distinctă de devianţă (de natură penal-adolescentină), delincvenţa juvenilă

constituie un fenomen complex, care defineşte „ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile
ocrotite de norma penală” (Banciu D., Rădulescu S. M., 2002, p. 80). Această accepţiune de tip
juridic este utilă întrucât ne permite evitarea echivocului altor definiţii, dar simplifică poate prea
mult complexitatea fenomenului. Prin încălcarea normei sociale, delincvenţa ţine de abordarea
sociologică; prin faptul că presupune încălcarea legii penale, fiind o subclasă a criminalităţii sau a
infracţionalităţii, delincvenţa juvenilă ţine de domeniul juridic şi criminologic, implicate în
depistarea, deferirea justiţiei şi în prevenţie, fiind şi alte organe ale statului de drept. Actul
delincvent fiind în ultimă instanţă produsul acţiunii unui individ, al unei personalităţi, fenomenul
cere o abordare ce ţine de psihologie sau chiar de psihiatrie. Referindu-se la persoane aflate într-o
etapă de vârstă încadrată în mod normal în regimul şcolarităţii, delincvenţa juvenilă este şi o
problemă psihopedagogică. Accentele analizelor cad divers, în funcţie de specificul unghiului de
abordare.
Analiza multidimensională a delincvenţei creează posibilitatea înţelegerii fenomenului la
diferite nivele:
- dimensiunea statistică evidenţiază amploarea şi evoluţia fenomenului (în procente,
medii, analize factoriale) în corelaţie cu diverşi indicatori sociali (economici, culturali,
geografici etc);
- dimensiunea juridică evidenţiază tipuri de norme încălcate, gravitatea prejudiciilor
aduse, periculozitatea lor socială, tipurile de sancţiuni aplicate şi modalităţile de
resocializare;
- dimensiunea sociologică pune delincvenţa în raport cu multiplele fenomene de
dezorganizare socială, de inadaptare şi marginalizare;
- dimensiunea psihologică evidenţiază structura personalităţii delincvente, motivaţiile,
mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului în raport cu fapta comisă
(discernământ, iresponsabilitate);
- dimensiunea economică poate indica aşa-zisul cost al delictului, prin evidenţierea
consecinţelor directe şi indirecte ale diferitelor infracţiuni;
- dimensiunea prospectivă angajează viziunea dinamicii în viitor a fenomenului şi
propensiunea spre delincvenţă a anumitor indivizi sau grupuri sociale.

6
 Mircea Adrian Marica – Introducere în problematica delincvenţei juvenile

O viziune holistă, integratoare a tuturor acestor dimensiuni, este încă un deziderat. În

ceea ce ne priveşte, vom prezenta în paragraful următor câteva aspecte legate de perspectiva
juridică; perspectiva sociologică şi psihologică vor fi dezvoltate în capitolul destinat analizei
teoriile etiologice asupra delincvenţei juvenile.

4. Criminologia şi aspectul juridic

4.1. Specificul abordării criminologice a delincvenţei juvenile

Termenul criminologie provine de la grecescul krimein, cu sensul originar de a judeca, a

alege, a separa, preluat în limba latină sub forma crimen, însemnând decizia judiciară - apoi
acuzaţia, actul de a judeca un comportament. Asocierea termenului grecesc logos, desemnând
cuvânt, raţionalitate, teorie, prin extindere, ştiinţă, indică prezenţa unei discipline ştiinţifice care
are ca obiect de studiu crima.
Bazele criminologiei au fost puse de către E. Durkheim, care formulează următorul
postulat: este de tip criminal orice act care provoacă sancţiunea. „Punem numele de crimă – afirma
Durkheim – oricărui act pedepsit şi facem din crima astfel definită obiectul unei ştiinţe speciale,
criminologia” (Durkheim, 2002, p.40).
Obiectul criminologiei îl reprezintă astăzi ansamblul cercetărilor cu caracter ştiinţific ce
se ocupă, pe de o parte, cu studierea fenomenului criminal, urmărind cunoaşterea complexă a
acestuia, iar pe de altă parte, cu evaluarea practicii anti-criminale, în scopul optimizării acesteia
(Cioclei V., 1998, p. 57). Criminologia are o funcţie descriptivă, explicativă, predictivă şi
profilactică.
În limbaj juridic, termenul crimă este definit diferit în funcţie de codurile de legi
adoptate. Într-un prim sens, crima desemnează o infracţiune gravă, pentru care legiuitorul
stabileşte, de regulă, pedepse diferite şi proceduri penale speciale, în raport cu celelalte infracţiuni
(Cioclei V., 1998, p.6).
Acest sens este reflexul împărţirii tripartite a infracţiunii în codul penal al Revoluţiei
Franceze în:
- contravenţii;
- delicte;
- crime.
Această poziţie va fi preluată în Codul Napoleon (1810) şi menţinută în codurile penale din
Franţa, Belgia, Luxemburg, San-Marino şi Grecia.
Olanda (1886) şi Italia (1889) trec la o împărţire bipartită a infracţiunilor:
- contravenţii şi
- delicte.
În România, împărţirea tripartită (din codul de la 1865 şi din cel de la 1936) este înlocuită
în anul 1969 cu o concepţie unitară despre infracţiune, care desemnează toate faptele prevăzute de
legea penală, contravenţiile ieşind din sfera de reglementare a justiţiei penale. În consecinţă,
noţiunea de crimă are sensul larg, referindu-se la infracţiune în general, definită prin violarea unui
articol de lege în vigoare, fiind sancţionată penal. În noul Cod Penal, infracţiunea este definită

7
 Mircea Adrian Marica – Introducere în problematica delincvenţei juvenile

drept „fapta prevăzută de legea penală, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o” (CP,
art. 15.1). Cel care comite o infracţiune este un infractor sau un delincvent.
În consecinţă, în legislaţia noastră termenii crimă, infracţiune, delict au aceeaşi denotaţie,
desemnează aceleaşi „obiecte logice”, chiar dacă în conotaţia lor, în „haloul” semnificant, pot fi
sesizate diferenţe de nuanţe: poliţistul preferă termenul infracţionalitate, criminologul pe cel de
criminalitate, sociologul pe cel de delincvenţă, psihologul pe cel de tulburare de comportament.
În extensiunea sa, conceptul delincvenţă cuprinde atât delincvenţa oficială, identificată,
judecată şi, eventual, sancţionată, cât şi delincvenţa ascunsă, invizibilă sau aşa-numita „cifră
neagră” a criminalităţii. Din estimările făcute de criminologi, din patru cazuri de minori identificaţi
de organele de poliţie, numai unul singur este trimis în judecată; dintre cei judecaţi, doar o parte
dintre ei sunt sancţionaţi, în marea lor majoritate cei din mediile sociale defavorizate. Unii
specialişti (e.g. canadianul Marc Le Blanc) estimează că delincvenţa ascunsă este de douăzeci de
ori mai mare decât cea cunoscută. Alte studii longitudinale americane au constatat că mai puţin de
2% din actele ilicite comise de minori au devenit cazuri de delincvenţă juvenilă (apud Banciu D.,
Rădulescu S.M., 2002). Schematic, raportul dintre aceste concepte se prezintă astfel:

Acte vizibile Acte invizibile

1
4

Legendă:
1.delincvenţa identificată de către organele de poliţie;
2.delincvenţa judecată de către instanţele judecătoreşti;
3.delincvenţa sancţionată prin măsuri administrative sau corecţionale;
4.delincvenţa ascunsă (invizibilă sau neidentificată).

Figura 2. Clasele delincvenţei reale

4.2. Formele criminalităţii

Criminalitatea cuprinde o mare diversitate de fapte, care pot fi repartizate în anumite

grupe, după anumite criterii obiective şi subiective, ajungându-se la un sistem de categorii relativ
unitar şi coerent.

8
 Mircea Adrian Marica – Introducere în problematica delincvenţei juvenile

Având ca punct de reper valorile sociale periclitate, în criminologie sunt analizate

următoarele forme ale criminalităţii7(Oancea I., 1998):
1. Criminalitatea contra siguranţei statului, care cuprinde un număr de 17 tipuri de crime, dintre
care amintim: trădarea, atentatul contra statului, complotul, subminarea puterii de stat,
sabotajul, spionajul etc.
2. Criminalitatea contra persoanei, care cuprinde un număr de 31 de specii de crime, repartizate
în mai multe subgrupe, şi anume: crime contra vieţii (omor, omor calificat, omor deosebit
de grav, pruncucidere, uciderea din culpă), crime contra integrităţii corporale sau sănătăţii
(lovituri, vătămare corporală, lovituri cauzatoare de moarte), crime (infracţiuni) contra
libertăţii persoanei (lipsire de libertate, violare de domiciliu, şantaj), crime cu privire la
viaţa sexuală (viol, raport sexual cu o minoră) şi infracţiuni sau crime contra demnităţii
(insultă, calomnie).
3. Criminalitatea contra autorităţii, ce cuprinde un număr de 10 infracţiuni, dintre care putem
aminti: defăimarea unei organizaţii, ultrajul, uzurparea de calităţi oficiale, sustragerea sau
distrugerea de înscrisuri, ruperea de sigilii şi trecerea frauduloasă a frontierei;
4. Criminalitatea contra proprietăţii publice sau personale, cu un număr de 15 specii de
infracţiuni ca: furtul, tâlhăria, abuzul de încredere, înşelăciunea etc.
5. Criminalitatea de fals cuprinde un număr de 12 infracţiuni, cum sunt: falsificarea de monedă,
fals în înscrisuri sub semnătură privată etc.
6. Criminalitatea economică, ce cuprinde infracţiuni de tipul concurenţei neloiale, divulgării
secretului economic, falsificării de mărfuri.
7. Criminalitatea contra activităţii unor organizaţii de stat, organizaţii publice şi alte organizaţii
cuprinzând 32 de infracţiuni de tipul abuzului în serviciu, mărturiei mincinoase, luării de
mită, etc.
8. Criminalitatea contra convieţuirii sociale, în care se înscriu 29 de infracţiuni, ca: infracţiuni
contra familiei (bigamia), infracţiuni contra sănătăţii publice (traficul de stupefiante),
infracţiuni contra asistenţei celor aflaţi în primejdie, infracţiuni care aduc atingere
convieţuirii sociale, infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice, infracţiuni de parazitism
social (cerşetorie, vagabondaj, prostituţie).
9. Criminalitatea contra capacităţii de apărare a ţării. Această formă de criminalitate include 29
de infracţiuni specifice activităţii militare, de tipul dezertării, sustragerii de la serviciul
militar, sustragerii de la recrutare, încorporare sau concentrare.

7
În noul Cod Penal infracţiunile sunt grupate în 12 «titluri», după cum urmează: Titlul I, Infracţiuni contra
persoanei (contra vieţii, a integrităţii corporale, asupra familiei, fătului, libertăţii persoanei, integrităţii sexuale,
domiciliului, vieţii private etc), Titlu II, Infracţiuni contra patrimoniului (furt, tâlhărie, înşelăciune, tulburare de
posesie etc), Titlul III, Infracţiuni contra autorităţii (ultraj, uzurpare de calităţi oficiale), Titlul IV, Infracţiuni
contra înfăptuirii justiţiei (nedenunţarea, omisiunea sesizării, tăinuirea, spălarea de bani), Titlul V, Infracţiuni de
corupţie şi de serviciu (mita, primirea de foloase necuvenite, traficul de influenţă, delapidarea), Titlul V,
Infracţiuni de fals, Titlul VII, Infracţiuni contra siguranţei publice (pe căi ferate, drumuri, contra sănătăţii
publice), Titlul VIII, Infracţiuni ce aduc atingere unei relaţii privind convieţuirea socială (traficul şi exploatarea
persoanelor vulnerabile, infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice, contra familiei, moralei, libertăţii religioase şi
respectului datorat morţilor), Titlul IX, Infracţiuni electorale, Titlul X, Infracţiuni contra securităţii naţionale
(trădarea, spionajul, atentatul), Titlul XI, Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României (dezertarea,
încălcarea consemnului etc) şi Titlul XII, Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război.

9
 Mircea Adrian Marica – Introducere în problematica delincvenţei juvenile

Este evident faptul că dinamica legislativă reaşează categoriile infracţiunii, unele dintre ele
fiind dezincriminate.
Luând drept punct de referinţă vârsta infractorilor, se pot distinge alte patru forme ale
criminalităţii, şi anume: criminalitatea minorilor, a tinerilor majori, a majorilor şi a vârstnicilor.
1. Criminalitatea minorilor este o parte importantă a criminalităţii generale şi cuprinde totalitatea
delictelor săvârşite de persoanele care nu au împlinit vârsta de 18 ani. Minorii cu vârsta
până la 14 ani comit mai frecvent infracţiuni ce privesc disciplina familială şi şcolară, ca
de exemplu vagabondajul, în timp ce minorii între 14-18 ani ajung să comită infracţiuni
din ce în ce mai grave, îndeosebi omoruri, violuri, infracţiuni contra avutului şi contra
normelor de convieţuire socială8.
2. Criminalitatea tinerilor majori este acea formă a criminalităţii ce cuprinde infracţiunile comise
de indivizi cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani 9. Conform unor opinii avizate, în
România, la un total de 100 infracţiuni săvârşite, într-o perioadă de 5 ani, au participat
tineri între 18-26 ani într-un procentaj de 37,07%. La un total de 100 infracţiuni de omor
şi tentativă de omor au participat 33,44% tineri între 18 şi 20 de ani. (Oancea, 1999). Din
punct de vedere statistic, tinerii cu vârsta între 18 şi 21 de ani comit delicte de tipul
infracţiunilor contra persoanei, contra bunelor moravuri, contra bunurilor şi infracţiuni cu
privire la legea circulaţiei pe drumurile publice.
3. Criminalitatea adulţilor sau majorilor este cea care ocupă locul cel mai important în spaţiul
criminalităţii, datorită faptului că perioada de vârstă a adulţilor este mai extinsă (18-60 de
ani), iar în totalul populaţiei, aceştia ocupă ponderea cea mai mare. Această formă a
criminalităţii nu este examinată în bloc, ci pe subgrupe de vârstă (18-21 ani, 21-25 ani,
25-30 ani etc.). Adulţii tineri sunt cei care participă mult mai mult la infracţionalitate în
comparaţie cu adulţii “confirmaţi” sau infractorii cu vârsta între 35-55 ani.
4. Criminalitatea vârstnicilor – a celor peste 60 de ani – există într-un procent mult mai redus,
îmbrăcând forme deosebite, sub aspectul cauzelor şi formelor de manifestare, în
comparaţie cu criminalitatea minorilor, tinerilor majori şi majorilor.

4.3. Răspunderea penală a minorilor

Societatea se protejează împotriva crimei printr-un sistem complex de acţiuni, elementul

determinant reprezentându-l totuşi sancţionarea delincvenţilor.
Tradiţional, sancţiunile prevăzute pentru a repara greşeala conţineau o dimensiune
mântuitoare (reintegrarea în colectivitate printr-un act ritualic: magie, ceremonie, mărturisire) sau
exemplară (legea talionului, tăierea nasului celor neospitalieri, cum ordonă Carol cel Mare).
O perspectivă raţionalistă asupra crimei şi pedepsei consecvente se conturează la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, paternitatea fiindu-i atribuită juristului italian Cesario Beccaria 10 (1738-

8
Conform datelor Poliţiei, la nivelul anului 2005, din cele 59.105 învinuiri, 11.400 au fost aduse minorilor, dintre
care 2.188 au fost infracţiuni cu violenţă. Dintre învinuirile minorilor, 80% au fost pentru furt, 12% pentru
tâlhărie, 3,59% pentru vătămare corporală şi 0,6% pentru prostituţie.
9
De remarcat faptul că în statisticile recente ale MAI, în categoria “tineri” sunt incluse persoanele cuprinse între
18 – 30 ani.
10
Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria, considerat fondator al dreptului penal modern, publică în anul 1764 la
Milano (când nu împlinise 27 de ani) lucrarea Despre delicte şi pedepse.

10
 Mircea Adrian Marica – Introducere în problematica delincvenţei juvenile

1794), cititor al lui Montesquieu şi Rousseau, care aplică principiile Iluminismului în sistemul
penal. Funcţia justiţiei este de a proteja libertăţile individuale, legea fiind instrumentul organizat
după principiul utilitarist: cât mai multă fericire posibilă, pentru cât mai mulţi oameni. Pedeapsa ar
avea scopul de a provoca frica de sancţiune. Cele trei principii raţionale ale pedepsei, formulate de
Beccaria, stau şi astăzi la baza dreptului penal: certitudinea crimei, proporţionalitatea pedepsei cu
gravitatea infracţiunii şi originea legislativă a regimului de penalitate.
Poziţia lui Beccaria este în acord cu poziţia fondatorului utilitarismului Jeremy Bentham
(1748–1838)11, forma modernă a hedonismului, cel care consideră, conform acestei paradigme, că
motivaţiile comportamentelor umane sunt reprezentate de imperativul trăirii plăcerii şi evitării
durerii, iar în cazul delicventului, plăcerea asociată actului criminal este superioară durerii aşteptate
privind posibila pedeapsă. Prin urmare, pedepsele trebuie să fie suficient de mari pentru prevenirea
recidivei şi descurajarea crimei.
Pe aceste baze teoretice s-au constituit codurile juridice moderne, care solicită
comportamente responsabile şi trag la răspundere, sancţionând, comportamentele ce intră în
conflict cu legea.
Responsabilitatea exprimă actul de angajare a individului în procesul interacţiunii
sociale, prin asumarea consecinţelor faptelor sale. Răspunderea este obligaţia exterioară sau
sancţiunea impusă.
Responsabilitatea unei conduite presupune un aspect intelectiv şi unul volitiv. Aspectul
intelectiv presupune capacitatea individului de a înţelege pericolul faptei comise şi urmările ei, iar
aspectul volitiv exprimă capacitatea individului de a voi comiterea faptelor în vederea unor scopuri.
În absenţa acestor două elemente ne aflăm în prezenţa iresponsabilităţii penale, care poate fi
stabilită în urma expertizei medico-psihiatrice care trebuie să stabilească discernământul. În teoria
şi practica penală, caracterul infracţional al unei fapte include în mod cumulativ trei componente:
1. Incriminarea - fapta să fie prevăzută de legea penală;
2. Vinovăţia - fapta să fie comisă cu vinovăţie 12;
3. Pericolul social - fapta să prezinte pericol social.
Lipsa oricăreia dintre aceste trei componente conduce, pe cale de consecinţă, la
excluderea caracterului penal al faptei. Prin degrevare de la acest principiu există situaţii care pot
conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei (excluzând implicit infracţiunea şi răspunderea
penală): legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, beţia
completă involuntară, eroarea de fapt, iresponsabilitatea şi minoritatea făptuitorului (art 27 al
noului Cod Penal, cauză de neimputabilitate).
Aşadar, iresponsabilitatea şi minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei.
Dacă vârsta majoratului civil este, pentru majoritatea sistemelor legislative europene, fixată la 18
ani, cea a majoratului penal este sensibil coborâtă, variind între 16 şi 18 ani, excepţie făcând ţările
scandinave (stabilită la 15 ani), Germania, Austria şi Ungaria (fixată la 14 ani), Franţa şi Polonia
(stabilită la 13 ani)(Cf. Banciu D., Rădulescu S.M., 2002, p. 78). Dacă în Olanda minorii sunt
sancţionaţi în cadrul unui regim juridic special încă de la vârsta de 12 ani, în Belgia, vârsta
responsabilităţii penale este de 18 ani (Grecu F., Rădulescu S.M., 2003, p.28). Documentele
11
J. Bentham este cunoscut pentru textele sale de filosofie juridică (The Theory of Legislation, An Introduction to
the Principels of Moral and Legislation, Rationale of Punishment) şi mai ales pentru ideea unui panopticon, ca
proiect de arhitectură a închisorilor pentru facilitarea maximei supravegheri a deţinuţilor.
12
Vinovăţia este definită în noul Cod Penal drept “fapta comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită”.

11
 Mircea Adrian Marica – Introducere în problematica delincvenţei juvenile

O.N.U. consideră ca fiind tânăr orice persoană sub 25 de ani, copil, orice persoană sub 18 ani, iar
delincventul juvenil un copil sau tânăr vinovat de a fi comis un delict.
Noul Cod Penal român (C.P.art.114) stabileşte trei categorii de minori13:
- minori sub 13 ani care nu răspund pentru faptele antisociale comise întrucât în favoarea lor
există o prezumţie absolută de lipsă de discernământ;
- minori care au împlinit 13 ani dar nu depăşesc 16 ani, care au răspundere penală numai
dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ;
- minori care au împlinit 16 ani şi răspund penal.
Vinovăţia este legată de noţiunea de discernământ, prezenţa sau absenţa acestuia putând
duce la exonerarea sau sancţiunea penală.
Stabilirea lipsei de discernământ se face pe baza expertizei medico-legale psihiatrice,
într-un institut de specialitate la cererea judecătorului, care nu este obligat să accepte concluziile
expertizei; sarcina dovedirii discernământului revine acuzării. Rezultă că noţiunea de discernământ
este exclusiv un concept psihiatric şi judecătoresc, deşi, în opinia noastră, el este, de fapt,
psihologic. Simplu spus, discernământul reprezintă capacitatea persoanei de a conştientiza
consecinţele acţiunilor sale într-un context axiologic, moral şi civic, adică în raport cu binele şi
răul, cu permisul şi interzisul.
Limitele de vârstă în care minorul este, din punct de vedere juridic, susceptibil de a avea
discernământ reprezintă o convenţie, căci în realitate putem constata existenţa discernământului
faptei antisociale la minori sub 13 ani, deşi prezumţia legală este cea de inexistenţă absolută a lui,
după cum există situaţii de lipsă a discernământului după 16 ani, când prezumţia legală este cea a
existenţei absolute a acestuia. Stabilirea discernământului se face, cu unele excepţii, post factum, a
posteriori, după un anumit timp de la comiterea faptei, ceea ce relativizează precizia stabilirii
acestuia, căci de multe ori, tocmai ancheta asupra minorului îl face pe acesta să conştientizeze
consecinţele acţiunilor sale.
De menţionat că lipsa de discernământ a minorului înlătură sancţiunea penală asupra lui,
dar nu exclude răspunderea civilă a persoanelor care aveau minorul în supraveghere.

4.4. Sistemul sancţionator al minorilor

Conform art. 115 C.P., pentru minorii care la data săvârşiri infracţiunii aveau vârsta
cuprinsă între 13 şi 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate. Totuşi, există unele
împrejurări în care se poate lua o măsură educativă privativă de libertate, atunci când minorul se
află în una dintre următoarele situaţii:
- a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost
executată înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat 14;

13
De remarcat faptul că maturitatea este interpretată diferit din punct de vedere sexual, juridic, social şi politic.
Femeia se poate căsători la 16 ani, cu dispensă la 15 ani, bărbatul după 18 ani; minorul sub 10 ani poate fi ascultat
separat privind opţiunea de a rămâne cu unul dintre părinţi.; peste 14 ani poate alege locuinţa în funcţie de
interesele sale; are drept la muncă de la 16 ani, peste 18 ani se bucură de toate drepturile civile.
14
Iată un exemplu tipic de ambiguitate de limbaj, cu consecinţe nefaste pentru funcţionarea justiţiei. Ne întrebăm
ce se întâmplă dacă măsura educativă aplicată pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată integral „înainte
de comiterea infracţiunii pentru care este judecat”?

12
 Mircea Adrian Marica – Introducere în problematica delincvenţei juvenile

- a comis infracţiunea prin exercitarea de ameninţări sau violenţe, ori dacă s-a produs
decesul unei persoane;
- dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este închisoare de 10 ani
sau mai mulţi (ori detenţia pe viaţă – precizare inutilă în opinia noastră);
- este judecat pentru săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni concurente care, prin
natura, gravitatea, numărul sau frecvenţa acestora, evidenţiază periculozitatea
infractorului.
Alegerea tipului de sancţiune ţine de instanţa de judecată, ce are în vedere gravitatea faptei,
starea minorului (psihică, fizică, morală), condiţiile sociale ş.a.
Măsurile educative neprivative de libertate sunt:
a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârşit de săptămână;
d) asistarea zilnică.
Vom clarifica în cele ce urmează fiecare dintre aceste măsuri.
a) Stagiul de formare civică „constă în obligaţia minorului de a participa la un program cu
o durată de cel mult două luni, pentru a-l ajuta să conştientizeze consecinţele legale şi sociale la
care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la
comportamentul său viitor”, organizarea, asigurarea participării şi supravegherea minorului pe
durata cursului de formare civică căzând în sarcina serviciului de probaţiune15, fără a afecta
programul şcolar sau profesional al minorului.
b) Supravegherea „constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său
zilnic, pe o durată cuprinsă între două şi 4 luni, de către serviciul de probaţiune, pentru a asigura
participarea la cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi
sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia”.
c) Consemnarea la sfârşit de săptămână „constă în obligaţia minorului de a nu părăsi
locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de
cazul în care în această perioadă are obligaţia de a participa la anumite programe ori de a desfăşura
anumite activităţi impuse de instanţă”.
d) Asistarea zilnică „constă în obligaţia minorului de a respecta un program zilnic, stabilit
în sarcina sa de serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a
activităţilor zilnice precum şi interdicţiile impuse minorului”, pe o durată între 3 şi 6 luni (art. 118-
121 CP).
Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate instanţa impune minorului
respectarea uneia sau mai multora dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională;
b) să frecventeze un program de consiliere psihologică sau alte programe de reintegrare socială
organizate sau coordonate de serviciul de probaţiune;

15
Serviciul de probaţiune este alcătuit din consilieri care intervin în procesul penal, în esenţă, pentru promovarea
alternativelor la detenţie, întocmirea referatelor de evaluare a persoanelor atât în faza de urmărire penală cât şi în
cea de judecată. O altă competenţă a serviciilor de probaţiune este aceea a consilierii psihologice şi acordării altor
forme de asistenţă victimelor unor infracţiuni. În primele şase luni ale anului 2009 se aflau în supravegherea
serviciilor de probaţiune un număr de 1.206 de minori.

13
 Mircea Adrian Marica – Introducere în problematica delincvenţei juvenile

c) să participe la activităţi care au drept scop înlăturarea sau diminuarea consecinţelor unor
infracţiuni şi, pe cât posibil, a unor consecinţe asemănătoare cu cele produse de minor prin
infracţiunea săvârşită, în condiţiile stabilite de instanţă. Aceste activităţi pot fi desfăşurate şi în
favoarea persoanei vătămate cu acordul acesteia;
d) să nu depăşească limita teritorială stabilită de instanţă fără acordul serviciului de probaţiune;
e) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări
publice, stabilite de instanţă;
instanţă;
f) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a săvârşit infracţiunea ori cu alte persoane, stabilite de instanţă;
g) să se prezinte la judecătorul pentru minori care a luat măsura educativă sau, atunci când nu
este posibil, la un alt judecător pentru minori, ori de câte ori este chemat;
h) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
Dacă minorul nu respectă obligaţiile ce-i revin, se pot dispune măsuri privative de libertate.
Măsurile educative privative de libertate sunt:
a) internarea într-un centru educativ;
b) internarea într-un centru de detenţie.
a) Internarea într-un centru educativ „constă în internarea minorului într-o instituţie
specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare
profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare socială”, pe o perioadă
cuprinsă între unu şi 3 ani. În funcţie de comportamentul minorului în această perioadă, măsura
poate fi înlocuită cu una neprivativă de libertate, sau cu internarea într-un centru de detenţie (art.
125 CP).
b) Internarea într-un centru de detenţie „constă în internarea minorului într-o instituţie
specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere, unde va urma programe
intensive de reintegrare socială, precum şi programe de pregătire şcolară şi formare profesională
potrivit aptitudinilor sale”, pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani (excepţie făcând cazul în care
pedeapsa pentru infracţiune este de 20 de ani sau mai mare, situaţie în care internarea e cuprinsă
între 5 şi 15 ani). În raport cu comportamentul, minorul poate fi premiat cu „asistarea zilnică” sau
pedepsit cu prelungirea internării, conform legii (art. 126 CP.).
Măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen de 2 ani de la data
rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate, iar cele privative, se prescriu într-un termen
egal cu durata măsurii educative luate, dar nu mai puţin de 2 ani. Măsurile educative, se precizează
în cod, nu atrag interdicţii, decăderi sau incapacităţi.

4.5. Evoluţia delincvenţei juvenile în România

La nivel mondial, fenomenul delincvenţei juvenile a cunoscut în ultimele decenii o

creştere îngrijorătoare, atât în ceea ce priveşte rata minorilor implicaţi în activităţi delincvente, cât
şi în privinţa gravităţii faptelor comise de către aceştia. Sub acest aspect România se înscrie în
tendinţa generală. La cauzalitatea generală, specifică postmodernităţii, în cazul României se adaugă
elementele legate de dificultăţile economice ale tranziţiei, de sărăcie şi percepţia inechităţii sociale,

14
 Mircea Adrian Marica – Introducere în problematica delincvenţei juvenile

de criza autorităţii şi anomia socială şi altele legate de dinamica demografică şi rata natalităţii,
situaţie în care cifrele în expresie absolută ale delincvenţei juvenile nu mai sunt foarte relevante. 16
Conform datelor publicate de Poliţia Română, dinamica delincvenţei juvenile în ultimii
ani se prezintă astfel:

Minori* Minori Tineri

Total Total
Anul sub 14 14-18 18 – 30
minori infracţiuni
ani ani ani
2002 464 15.206 15.670 83.502 312.204

2003 378 13.583 13.961 73.605 276.841

2004 410 14.698 15.108 65.527 231.637

2005 616 14.637 15.253 62.831 208.239

2006 491 14.292 14.783 67.238 232.659

2007 637 14.310 14.947 80.727 281.457

2008 634 13.197 13.831 82.054 289.331

2009 660 12.474 13.134 84.129 299.889

*Minori cercetaţi pentru diverse infracţiuni

Tabelul 1. Evoluţiei delincvenţei juvenile în perioada 1999-2009

(Sursa: Ministerul Administraţiei şi Internelor 17)

Chiar dacă nu putem extrage concluzii evidente din aceste date, ceea ce putem sesiza din
dinamică este creşterea numărului de delincvenţi minori sub 14 ani, pe un fond general de sensibilă
reduce în expresie absolută a infracţionalităţii în categoria minorilor. Pe ansamblu, statisticile şi
rapoartele poliţiei vorbesc despre creşterea procentului de minori aflaţi în conflict cu legea penală,
creşterea sensibilă a infracţiunilor comise de tineri prin violenţă şi agresivitate, intensificarea
gravităţii faptelor comise de minori şi scăderea nivelului de vârstă la care minorii îşi încep cariera
infracţională. Această situaţie explică şi scăderea vârstei de sancţionare a minorului la 13 ani în
noul Cod Penal.
La data de 13 octombrie 2009, potrivit Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor 18,
existau:
- 456 de minori în sistemul penitenciarelor din România, din care:
- 181 de minori se aflau în penitenciare pentru adulţi,
16
Referitor la cifrele (statistici, în general) vizând dinamica infracţionalităţii, este potrivit să avem mai multe
rezerve, căci modalităţile de recoltare, operaţionalizarea conceptelor, contextele etc. sunt diferite; spre exemplu,
faptul că în anul curent sunt raportate cu 50% mai multe spargeri decât în anul 1960 spune ceva despre dinamica
fenomenului sau despre dinamica raportării (prin accesul la telefon)?
17
http://www.politiaromana.ro/ statistici.htm.
18
Cf. http://www.anp-just.ro/, site-ul A.N.P., Dinamica efectivelor, consultat în data de 20 oct. 2009. A.N.P.
deţine 30 de penitenciare pentru adulţi, un penitenciar pentru femei, 6 penitenciare spital, 2 penitenciare pentru
minori şi tineri (Tichileşti şi Craiova) şi trei centre de reeducare (Buziaş, Găieşti şi Târgu Ocna).

15
 Mircea Adrian Marica – Introducere în problematica delincvenţei juvenile

- 122 în penitenciarele pentru minori şi tineri

- 151 în centrele de reeducare (50 de băieţi la C.R. Buziaş, 54 băieţi la C.R. Târgu Ocna
şi 47 minori la C.R. Găieşti din care 38 băieţi şi 9 fete) şi
- 2 minori internaţi în spitale penitenciar 19.
La data de 28 septembrie 2010, potrivit ANP existau:
- 474 de minori în sistemul penitenciarelor din România, din care:
- 215 de minori se aflau în penitenciare pentru adulţi,
- 94 în penitenciarele pentru minori şi tineri (42 în P.M.T. Craiova şi 52 în P.M.T.
Tichileşti),
- 159 în centrele de reeducare (63 de băieţi la C.R. Buziaş, 50 băieţi la C.R. Târgu Ocna
şi 46 minori la C.R. Găieşti din care 35 băieţi şi 11 fete) şi
- 6 minori internaţi în spitale penitenciar (2 minori la Poarta Albă, unul la Colibaşi şi trei
20
la Jilava) .
Potrivit Codului Penal, sancţiunile şi pedepsele sunt considerate „măsuri de
constrângere” şi totodată „mijloace de reeducare”, în scopul „prevenirii săvârşirii de noi
infracţiuni”, pentru reintegrarea socială a delincventului.
Reeducarea delincventului în condiţii de recluziune, mai mult sau mai puţin severe, ridică
probleme speciale, ştiut fiind că penitenciarele sunt, în fapt, mai degrabă şcoli de specializare în
infracţiune decât instituţii de reeducare; aşa se explică şi faptul că minorii deţinuţi prezintă o rată
de recidivă mult mai mare decât cei care au fost sancţionaţi cu măsuri neprivative de libertate.
Pe de altă parte, potrivit unor studii desfăşurate de A.N.P. asupra copiilor aflaţi în
detenţie, s-au constatat carenţe grave în educaţie, lipsa unor abilităţi sociale, de comunicare şi
relaţionare, deficit în rezolvarea de probleme, neîncredere în forţele proprii şi traume datorate
absenţei relaţiilor cu familia. Toate acestea înclină balanţa spre utilitatea înlocuirii măsurilor
privative cu cele neprivative de libertate, care permit menţinerea legăturilor cu familia, şcoala şi
comunitatea, în condiţiile unei supravegheri atente a evoluţiei minorului.
Nu este mai puţin adevărat şi faptul că centre de reeducare vor trebui să devină, aşa cum
se pretinde, adevărate comunităţi educaţionale ce acţionează specializat pentru protecţia şi
recuperarea minorului într-un mediu securizant, semideschis, cu acces la toate resursele
educaţionale.
Făcând abstracţie de vârstă, din punct de vedere psihologic este cunoscut faptul că
reeducarea începe în condiţii total defavorabile, datorită agresivităţii iniţiale a delincventului, care
trăieşte acut frustrări, a şocului traumatic suferit de pe urma schimbării mediului de viaţă, prin
pierderea obişnuinţelor cotidiene, a proceselor de redefinire a identităţii, factori care se conjugă în
nevroza de detenţie. După faza agresivă, delincventul ajunge la o anume acomodare cu sine şi cu
soarta, permiţând intervenţia educativă sau/şi terapeutică. Fără a intra în detalii, vom preciza totuşi
faptul că intervenţia educativă este susceptibilă de a da rezultate atunci când sunt aplicate diverse
tehnici şi procedee terapeutice, cum ar fi psihoterapia, menită să obţină liniştirea şi resemnarea
delincventului, pe fondul căreia să se provoace restructurarea de personalitate; terapia prin
realitate pleacă invers, de la determinarea şocului, prin acuza dură, violentă, fără nici un
19
Situaţia nu diferă semnificativ de cea din data de 15 iulie 2008, când erau privaţi de libertate 425 de minori,
dintre care 117 în penitenciarele pentru adulţi, 118 în penitenciarele pentru minori şi tineri, 184 se aflau în centrele
de reeducare şi şase în spitalele penitenciar.
20
http://www.anp-just.ro/ dinamica efectivelor consultat la data de 5 oct. 2010

16
 Mircea Adrian Marica – Introducere în problematica delincvenţei juvenile

menajament a delincventului, pentru ca treptat să se lase loc de speranţă în omenescul potenţial şi

reconstructiv al delincventului; terapia în grup şi terapia de comportament pot contribui, în forme
specifice, la reeducarea delincventului.
Succesul activităţilor de reeducare este condiţionat şi de existenţa unui sistem de asistenţă
post-penală, care să faciliteze reinserţia socială a tânărului; altfel, şansele de recidivă sunt mult mai
mari. Prin urmare, noul Cod Penal ar trebui însoţit şi de o reformă instituţională, care să permită
realizarea în fapt a dezideratului de reeducare şi integrare socială a tânărului delincvent 21.
Reeducarea sau resocializarea adolescentului sau tânărului are ca premisă implicită
asumarea ideii că actul delictual se datorează deficitului de socializare sau socializării negative la
care a fost expus delincventul. Etiologia delincvenţei este însă mult mai complexă. Despre teoriile
etiologice ale comportamentelor delincvente vom vorbi în capitolul ce urmează.

21
Paşi în acest sens au fost iniţiaţi prin Ordonanţa nr. 92 din 29 august 2000 privind organizarea şi funcţionarea
serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de
libertate, care în articolul 11 prevedea, printre altele, şi următoarele atribuţii:
„g) iniţiază şi derulează programe speciale de protecţie, asistenţă socială şi juridică a minorilor şi tinerilor care au
săvârşit infracţiuni;
h) iniţiază şi derulează, împreună cu voluntarii şi reprezentanţii societăţii civile, precum şi cu organizaţii
guvernamentale şi neguvernamentale române şi străine, programe de resocializare a persoanelor prevăzute în art. 1
şi în art. 3 alin. (2) care au solicitat să participe la aceste programe, pentru sprijinirea acestora în respectarea
condiţiilor impuse de instanţa de judecată şi pentru reintegrarea lor socială;
i) colaborează cu instituţiile publice şi private, precum şi cu persoanele fizice şi juridice din raza lor de
competenţă, în vederea identificării, după caz, a locurilor de muncă disponibile, a cursurilor şcolare, precum şi a
celor de calificare sau recalificare profesională”; Această instituţie va deveni serviciu de probaţiune (vezi Legea
nr. 123 din 4 mai 2006 privind statutul personalului din serviciile de probaţiune, în care se spune la art. 6:
„Scopul exercitării funcţiei de consilier de probaţiune îl constituie creşterea gradului de siguranţă publică prin
informarea şi consilierea victimelor infracţiunilor, promovarea alternativelor la detenţie, prevenirea
infracţionalităţii, reducerea riscului de recidivă şi reintegrarea în comunitate a persoanelor care au încălcat legea
penală”). Tot în acest sens putem semnala şi Protocolul de colaborare încheiat între Administraţia Naţională a
Penitenciarelor şi Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali în data de 7 octombrie 2009, care prevede, printre
altele, şi „Colaborarea şi atragerea de parteneri şi colaboratori în vederea dezvoltării unor proiecte de interes local,
regional şi strategic în domeniul asistenţei sociale a persoanelor private de libertate, precum şi a persoanelor
eliberate condiţionat sau aflate în perioada de post-detenţie”.

17