Sunteți pe pagina 1din 5

“Rusanda tese un laicer.

“Fac haz butuceii, si itele salta, dar nu li-I a joc, caci-Doanme,


Doamne, Doamne!”

“iarna trecuta, cind punea intiiul fior in furca, se grabea s-o


sfirseasca mai repede cu torsul- de tesut ca tese de acum dupa
maritis. Si s-au umplut sitele cu gheme, a venit vara si tortul l-au
vopsit, a prins a ninge, s-au adus odata starostii ceia”

“si perdele impletite cu andrica, ar pune pe perete laicerul ista cu


doua gherghine, ar astern tolisoare pe jos,”

“dar fuge urzeala si ce greu se misca sulul”

“de la una inveti a face horbotica”

“rusanda a iesit de la stative”


După tradiţia moldovenilor, dacă ai fost om gospodar, o gospodină sârguincioasă e frumos,
e bine, e o onoare să-ţi fi e aşternut din faţa casei până la poartă în ultimul tău drum un covor, un lăicer sau diferite
ţoluri lucrate manual. Fiecare cunoaşte tradiţia moldoveneasca că fetele, căsătorindu-se, trebuiau să aibă de acasă
zestre, de obicei ţesături de tot felul, dar locul principal îl ocupau cele 2-3 covoare, valuri de pânză, ţoluri, păretare,
iorgane, perne ş.a.m.d. Toate acestea se pregăteau din timp, cu mulţi ani înainte şi se păstrau stivuite în casa mare, fiind
aerisite, înnoite, completând „teancul de zestre” sau „comând” cu noi piese. Obiectele lucrate cu multă migală şi
iscusinţă, îndeosebi covoarele nu se vindeau, nu se îndepărtau din familie, ele rămâneau relicve ale familiei, în unele
cazuri se dăruiau rudelor apropiate. Covorul în casă, asemenea unei cărţi de economii, mângâia sufletul familiei,
încălzindu-i casa şi creându-i un spaţiu estetic, frumos, care vorbea de la sine despre spiritualitatea membrilor săi.
Acasă, are loc un proces de comunicare a omului cu obiectele,
care îi creează o anumită dispoziţie în funcţie dacă ele îi plac sau nu. Prin urmare, covoarele, ţesăturile de casă sunt
acele forme intermediare în viaţa omului, care îl ajută să-şi satisfacă anumite necesităţi vitale, estetice, sociale – de a-şi
împodobi casa, aşterne patul, acoperi corpul, înfrumuseţa şi organiza sărbătorile, petrece anumite ritualuri etc.
Prin urmare, ţesutul şi alesul covoarelor a fost una din cele mai răspândite şi dezvoltate îndeletniciri casnice ale
femeilor, meşteşuguri artistice. El exprimă în piesele ţesute opinia colectivă, tradiţiile satului, se bazează pe rădăcini
seculare, pe tradiţiile multor generaţii.
LĂICÉR, lăicere, s. n. (Reg.) Covor țărănesc de lână care se așterne pe jos sau cu care se împodobesc
la țară lavițele și pereții.

HÓRBOTĂ ~e f. 1) Împletitură sau țesătură fină, ușoară din fire subțiri cu modele variate, folosită ca
garnitură la obiectele de îmbrăcăminte sau la alte obiecte din produse textile (rufe, perdele etc.);
dantelă. 2) la pl. Varietăți ale unei astfel de împletituri sau țesături. 3) Înveliș de promoroacă ce
îmbracă copacii iarna. /<pol. Forbot

STATÍV, stative, s. n. Dispozitiv folosit la montarea și la susținerea unor piese și aparate

SUL, suluri, s. n. 1. Cilindru de lemn, de metal sau din alt material solid, care se poate roti în jurul axei
sale, servind la conducerea, presarea sau fasonarea unui material

URZEÁLĂ, urzeli, s. f. 1. Ansamblul firelor textile paralele montate în războiul de țesut, printre care se
petrece firul de bătătură pentru a se obține țesătura. 2. Fig. (Rar) Alcătuire, conformație, structură. 3.
Fig. Intrigă, uneltire, complot. – Urzi + suf. -eală.
ȚOL2, țoluri, s. n. (Pop.) Țesătură groasă de lână, de cânepă sau de bumbac, folosită la țară ca pătură,
ca velință sau pentru așternut pe jos. – Din ngr. tsolí, tsúli.

GHERGHÍNĂ, gherghine, s. f. Plantă erbacee perenă cu tulpina înaltă, cu flori mari, de culori și forme
variate, cultivată ca plantă decorativă; dalie (Dahlia cultorum). – Din germ. Georgine.

FÚRCĂ ~ci f. 1) Unealtă agricolă formată din câțiva dinți curbați, fixați într-o coadă de lemn, folosită la
diferite lucrări. ~ de fier. 2) Cantitate de material care poate fi luată dintr-o singură dată cu această
unealtă. 3) Unealtă constând dintr-o vergea de lemn la capătul căreia se pune caierul, pentru a-l
toarce. 4) Obiect cu o parte bifurcată. ◊ ~ca telefonului parte componentă a aparatului de telefon pe
care se pune receptorul. 5) Fiecare dintre stâlpii de care se fixează grinzile și care susțin acoperișul și
pereții unei case țărănești. /<lat. furca

TOÁRCE, torc, vb. III. 1. Intranz. și tranz. A trage fire dintr-un caier și a le răsuci cu mâna și cu ajutorul
fusului, pentru a obține fire care pot fi țesute; a forma fibre textile cu ajutorul unor mașini speciale. 2.
Intranz. (Despre pisici) A produce un sunet continuu, asemănător cu sfârâitul fusului (când cineva
toarce 1). – Lat. torquere „a întoarce”.

BUTÚC, butuci, s. m. 1. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat și curățat de crengi; butură. ♦ Bucată
groasă de lemn de foc; buștean, buturugă. ◊ Expr. (Adverbial) A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe
cineva) astfel încât să nu mai poată mișca; a lega cobză, a lega fedeleș. A dormi butuc = a dormi
adânc. ♦ Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea
la măcelărie; trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaților. 2. Fig. Om prost și
necioplit. 3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței de vie (de la pământ până la punctul de
ramificație). 4. Partea centrală a unui corp rotativ, care se montează pe un arbore și în care sunt
înfipte spițe (la roți), pale (la elice) etc. Butucul roții. 5. Bucată groasă de lemn prevăzută cu găuri, în
care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestaților și prizonierilor. 6. Partea
superioară a jugului. 7. Talpa sau scaunul războiului de țesut. – Et. nec.

ÍȚĂ, ițe, s. f. Dispozitiv la războiul de țesut, format dintr-o ramă dreptunghiulară pe care sunt fixate
sârme sau sfori paralele, prin ochiurile cărora trec firele de urzeală pentru formarea rostului; fiecare
dintre firele cu ochiuri care fac parte din acest dispozitiv. ◊ Expr. A (i se) încurca (cuiva) ițele = a (i se)
strica planul (cuiva); a (se) complica situația. A (se) descurca ițele = a (se) lămuri o situație. – Lat. licia
(pl. lui licium).

« ar coace placinte in fiece simbata »


PLĂCÍNTĂ, plăcinte, s. f. 1. Preparat de patiserie făcut din foi de aluat între care se pune o umplutură
de brânză, de carne, de fructe etc. ◊ Expr. A-i veni (sau a-i pregăti) (cuiva) o plăcintă = a-i veni (sau a-i
pregăti) cuiva o surpriză neplăcută, un necaz. A găsi plăcinta gata = a se folosi de munca altuia, a-i
veni totul de-a gata. Se vinde ca plăcinta caldă = se vinde repede, este foarte căutat. A număra foile la
(sau din) plăcintă = a-și face prea multe socoteli, a despica firul în patru. A aștepta (pe cineva) cu
plăcinte calde = a aștepta (pe cineva) cu mare bucurie. A sta ca o plăcintă = a fi pasiv, comod,
nesimțit. 2. (Bot.; în compusul) Plăcinta-porcului = talpa-ursului (Heracleum palmatum). – Lat.
placenta.

traditionalele bucate taranesti, specifice satului Palanca: sarmalute, placinte la cuptor si friptura cu
mamaliguta. Fireste, nu va lipsi vinul de casa, dar nici ceaiurile alese din colectia de flori adunate chiar
din gradina casei.
“infasurata stingaci intr-o salinca veche, .. si un baietel ascuns
dupa gulerul propriului sau sumanel”

“isi scoate salul, o infasoara pe fetita”

“mos Andrei in cojocelul lui vechi”

“a scos doi galosi si a inceput sa si-I lege de picioare cu niste


sforicele”

“intins cu pieptarul camasii in mina”


ȘALÍNCĂ ~ci f. reg. Acoperământ pentru cap, constând dintr-o țesătură sau dintr-o împletitură
(împodobită cu franjuri), purtat de femei. /Orig. nec.

SUMÁN, sumane, s. n. 1. Haină țărănească lungă (până la genunchi), făcută din pănură, dimie, postav
gros etc. (bogat ornamentată cu găitane); țundră, zeghe, dulamă (1). 2. Țesătură groasă de lână
lucrată în casă, din care se fac sumane (1); pănură, aba, dimie. [Pl. și: (2, m.) sumani. = Var.: sucmán
s. n.] – Din bg. sukmanŭ.

COJÓC, cojoace, s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte făcut din piele de oaie prelucrată cu mițe cu tot, care
se poartă mai ales la țară ca palton (cu blana înăuntru). ◊ Expr. Iarnă cu șapte cojoace = iarnă foarte
grea. A scutura (cuiva) cojocul sau a i se face (cuiva) pielea cojoc = a bate sau a fi bătut (zdravăn). A
nu mai întreba (pe cineva) de ce-i e cojocul = a lua (pe cineva) repede, a nu-l mai lasa să se
gândească. A-și teme (sau a-și păzi) cojocul = a fi precaut, a evita cu prudență riscurile. 2. Pătură de
bumbac bine presată, obținută în filaturile de bumbac. [Var.: (reg.) cojoácă s. f.] – Din sl. kožuhŭ.

GALÓȘ, galoși, s. m. încălțăminte de cauciuc purtată peste pantofi ori peste ghete, spre a le proteja de
umezeală sau de noroi. – Din fr. galoche.

PIEPTÁR, pieptare, s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte (de postav, de lână etc.) fără mâneci, care
acoperă ca o vestă partea superioară a corpului; spec. cojocel scurt din blană de oaie, fără mâneci,
adesea ornamentat, încheiat în față sau pe umăr; bundiță. 2. Obiect de metal, de zale sau de piele
groasă care acoperea pieptul și spatele luptătorilor din vechime, apărându-i de loviturile adversarului. ♦
Bucată de piele groasă cu care scrimerii își acoperă pieptul. 3. Curea lată la hamuri, care trece pe sub
pieptul calului. – Piept + suf. -ar.

“se uita unde ar aseza-o in fundul carutei”

“in casa mare matusa Frasina isi soptea molitva”

“ma duc la iarmaroc”

“mergind in urma plugului”

“a prins a clempani la usa tinzii”

“a cautat vatrarul dupa soba”


“rasturnat sub laita niste hladunete”

“infipse oglinda dupa paritar”