Mi-e ţel cunoaşterea şi totuşi pare:

Din nicăieri, spre nicăieri mă duc.

Bătut de vânturi, de hulă şi de soare
Eu rostul lumii nu ştiu ca să-l deduc.

Dar cruciade, să port nu am de gând,

Nici voi cânta în hora vâlvei cum e-n carte.
Să mă avânt în necuprinsul minţii când,
Nimenea nu ştie, ce-i viaţa după moarte ?

Vasali plecaţi să forfotim făr-a cârti,

'Naintea temerii de nepătruns-stapan-
Să stam umili,smeriţi, când făr-a ştii
Servim un spectru după fel, pâgîn ?

Au stă într-un zapis tot ce-i de îndurat,

Ce hărăzit a fost, atâtea ca să săvârşim,
De glorii sau mizerii mereu încununat
Făr' de putere-asupra cum trăim şi ne sfârşim?

Renaşte, dar, tu, om în plina-ţi libertate,

Şi din ciumat repaos tu fruntea s-o ridici !
S-auzi cum asuprirea se plânge şi se zbate
Că în năvodu-i mişel tu nu mai ai să pici.

Din ţărnă lancea s-o ridici şi s-o asmuţi,

Ca mări să răscoleşti până-n genuni,
Iar toate câte rele sunt să nu le cruţi,
Dar seama ia: nechibzuirea cu dreptatea
Să nu-ncununi !
Cea-n care toate-şi au sfârşit făr'-osebire,
Prinos de timp nu-i închina şi uită a ei faţă,
Căci ea te prinde-n mreaja-i fără ştire
Şi-aşa o lungă pare-o tristă, scurtă viaţă .

Şi tot ce se perindă-n ochi-ţi se cuvine,

Cu rece chibzuială tu firea să-i socoţi.
Ca nu cumva cu pana-i mintea să-ţi întine,
Iar din lumescu-i suliman tu lamura s-o scoţi.

Căci câte nu-s sub măşti de farmec pline,

Ce doar prin vicleşug ş-arată chipul lor,
Ţi-aduc deopotrivă uitarea tragică de sine
Ş-apoi mai rău, o bătrâneţe prea cu zor.

La fel cum eşti rămâi şi fii precum ai fost,

Chiar dac-ar fi ca toate-n lume să se-ntoarcă
Nesimţitor la ele păstrează-acelaşi rost,
Iar din al tău colţ a timpului învaţ-o artă.