Universitatea „Dunărea de jos” Galaţi

Facultatea de Inginerie Brăila

Specializarea : Inginerie si Protecţia Mediului

IMPACTUL POLUARII ASUPRA

MEDIULUI AMBIANT

Masterand: Puia Margareta Cristina

Anul II IPM
 Poluarea mediului a devenit una din cele mai dezbătute
probleme ale contemporaneităţii şi una de prim ordin pentru
conducerea societăţii. Omul şi mediul sunt entităţi inseparabile,
existenţa omului fiind dependentă de mediu, iar factorii de mediu
(aerul, apa, solul) se pot modifica, în urma folosirii lor de către om.
Astfel apare poluarea, aspect implicit al vieţii, în desfăşurarea căreia
unele produse, rezultate din procesele fiziologice şi din activitatea
omului şi a animalelor, devin reziduuri care pot să incomodeze bunul
trai în funcţie de natura şi cantitatea lor. Odată cu marile progrese
ştiinţifice, cantitatea şi natura lor s-a schimbat fundamental. În
ultimele decenii, procesul de degradare a factorilor de mediu de pe
întinsul planetei noastre a avut o evoluţie din ce în ce mai
îngrijorătoare, cantitatea de poluanţi atingând cifre ce depăşesc orice
imaginaţie. Înlăturarea poluării este o problemă de corectare a erorilor
care o provoacă.

1. Introducere

Poluarea mediului a devenit una din cele mai dezbătute

probleme ale contemporaneităţii şi una de prim ordin pentru
conducerea societăţii.In trecut, când densitatea redusă a populaţiei
precum şi utilizarea, aproape în exclusivitate, a produselor naturale, nu
diferenţiau mult viaţa omului de modul de existenţă simplu şi nu se
produceau atât de multe reziduuri.
Odată cu marile progrese ştiinţifice, cantitatea şi natura lor s-a
schimbat fundamental. în ultimele decenii, procesul de degradare a
factorilor de mediu de pe întinsul planetei noastre a avut o evoluţie din
ce în ce mai îngrijorătoare, cantitatea de poluanţi atingând cifre ce
depăşesc orice imaginaţie. Înlăturarea poluării este o problemă de
corectare a erorilor care o provoacă.
Decizia de combatere trebuie să existe chiar din momentul în
care răul este denunţat ca atare, iar mijloacele tehnico-ştiinţifice
actuale pot rezolva, problemele de poluare. Noţiunea de mediu
înconjurător nu trebuie confundată cu aceea de natură, care îi este
anterioară şi are un conţinut diferit. Conceptul de mediu înconjurător
are caracter de sistem; este vorba de un sistem complex, dar unitar,
format dintr-un număr foarte mare de elemente şi de legături, având o
anumită capacitate de autoreglare şi în care factorul cel mai activ îl
reprezintă comunităţile omeneşti. In ultimul timp, un termen asociat
celui de mediu înconjurător este poluarea, care se manifestă ca o
agresiune continua împotriva integrităţii acestuia. Poluarea reprezintă,
de fapt, preţul pe care oamenii îl plătesc pentru beneficiile aduse de
tehnica modernă. Ceea ce se cheamă în present poluare, este sfârşitul
unui proces care a început odată cu formarea comunităţilor omeneşti şi
care, la un moment dat, a început să degradeze mediul.
Conţinutul mediului înconjurător reprezintă o îmbinare de
elemente naturale întrepătrunse şi dinamic corelate între ele. Aceste
elemente pot fi grupate în trei categorii:
- componente primare - fundalul fizic, neînsufleţit;
- componente derivate - dezvoltate pe seama celor primare,
reprezentând mediul biotic;
- componente antropice - introduse de om prin activităţi conştiente.

2. Surse de poluare

Poluarea mediului înconjurător, care şi-a întins ameninţarea

asupra întregii planete, a ajuns în punctul în care atacă dezlănţuit omul
şi spaţiul sau de existenţă. Trecând peste limitele capacităţii
proprii de apărare a naturii, de regenerare şi de echilibrare, toţi agenţii
poluanţi noi se răspândesc rapid în aer, în apa sau în sol, generând,
dezvoltând şi propagând unul dintre cele mai grave pericole pe care le-
a întâmpinat civilizaţia modernă.
1. Surse latente de poluare. În prezent există numeroase
surse naturale de poluare cum ar fi: vulcanii, furtunile de praf, ozonul,
vânturile, apele subterane, iar în viitor, pe măsura ce omul îşi va
extinde habitatul, este posibil să apară şi alte surse, nu numai pe
Pamant ci şi în spaţiul cosmic.

Eruptiile vulcanice genereaza produsi gazosi, lichizi si solizi care, schimba local
nu numai micro si mezorelieful zonei in care se manifesta, dar exercita influente negative
si asupra puritatii atmosferice. Cenusile vulcanice, impreuna cu vaporii de apa, praful
vulcanic si alte numeroase gaze, sunt suflate in atmosfera, unde formeaza nori grosi, care
pot pluti pana la mari distante de locul de emitere. Timpul de remanenta in atmosfera a
acestor suspensii poate ajunge chiar la 1-2 ani. Unii cercetatori apreciaza ca, cea mai
mare parte a suspensiilor din atmosfera terestra provine din activitatea vulcanica - o
importanta sursa de poluare aer. Aceste pulberi se presupune ca au si influente asupra
bilantului termic al atmosferei, impiedicand dispersia energiei radiate de Pamant catre
univers si contribuind in acest fel, la accentuarea fenomenului de "efect de sera", produs
de cresterea concentratiei de CO 2 din atmosfera.

Furtunile de praf sunt si ele un important factor in poluarea aerului. Terenurile

afanate din regiunile de stepa, in perioadele lipsite de precipitatii, pierd partea aeriana a
vegetatiei si raman expuse actiunii de eroziune a vantului. Vanturile continue, de durata,
ridica de pe sol o parte din particulele ce formeaza "scheletul mineral" si le transforma in
suspensii subaeriene, care sunt retinute in atmosfera perioade lungi de timp. Depunerea
acestor suspensii, ca urmare a procesului de sedimentare sau a efectului de spalare
exercitat de ploi, se poate produce la mari distante fata de locul de unde au fost ridicate.
Cercetari recente, din satelit, au aratat ca eroziunea eoliana numai de pe continentul
African ajunge la 100-400 milioane tone/an. In acest context, se pare ca desertul Sahara
inainteaza in fiecare an cu 1.5 pana la 10 km. Furtuni de praf se produc si in alte zone ale
globului. Astfel, in mai 1934, numai intr-o singura zi, un vant de o violenta neobisnuita a
produs un intens proces de eroziune eoliana pe teritoriile statelor Texas, Kansas,
Oklahoma si Colorado. Norii negrii, care cuprindeau circa 300 milioane de tone de praf,
dupa ce au parcurs 2/3 din teritoriul S.U.A., au intunecat Washington-ul si New York-ul
si s-au deplasat mai departe catre Atlantic. In 1928, la 26 si 27 aprilie, o furtuna a produs
erodarea unui strat de sol cu o grosime de 12 - 25 mm pe o suprafata de 400 000 km 2 ,
situata in zona precaspica. Evaluarile facute cu acest prilej au aratat ca, numai pe
teritoriul tarii noastre s-au depus circa 148 milioane m 3 de praf, din cantitatea totala
ridicata.

Incendiile naturale, o importanta sursa de fum si cenusa, se produc atunci cand

umiditatea climatului scade natural sub pragul critic. Fenomenul este deosebit de
raspandit, mai ales in zona tropicala, desi, in general, gradul de umiditate al padurilor din
aceasta zona nu este de natura sa favorizeze izbucnirea incendiului. La sfarsitul anului
1982 si inceputul anului 1983, pe insula Borneo a Indoneziei si Malayesiei au avut loc 7
incendii care au mistuit circa 3,5 milioane hectare de paduri tropicale. In coasta de Fildes,
in 1983, focul a distrus circa 450 000 ha, iar in Ghana, in timpul aceleiasi secete, a fost
distrusa prin foc o mare suprafata de paduri si circa 10% din plantatiile de cacao. In anii
deosebit de secetosi, chiar si in zonele temperate, se produc dese incendii ale padurilor.
Astfel, in 1992, dupa o succesiune de ani secetosi, au izbucnit incendii devastatoare chiar
si in padurile Frantei si ale Poloniei. Se pare ca situatia climatica din deceniul 80 a extins
mult suprafetele de paduri vulnerabile la incendii pe intregul glob.

Ozonul este o substanţă periculoasă pentru om, chiar în

concentraţii mici. În troposferă concentraţia lui este foarte redusă
astfel el nu este periculos pentru om sau animale. În stratosferă
prezenţa ozonului este extrem de periculoasă datorită reacţiei dintre
oxigen şi radiaţiile ultraviolete solare.
In anul 1985, în timpul primăverii australe, s-a pus în evidenţă o
scădere dramatică a grosimii stratului de ozon de deasupra Antarcticii,
ceea ce a condus la formarea unor "găuri" care s-au extins ca arie de
la 40% la 50% între 1985 şi 1987. Acest lucru a avut loc datorită
condiţiilor meteorologice specifice: iarna, stratosfera de deasupra
acestei regiuni este practic izolată, datorită unor vânturi puternice;
apariţia unor particule de gheaţă care favorizează reacţiile ce conduc
la dispariţia ozonului.

Aerul este purtătorul multor agenţi poluanţi pe care îi împrăştie cu repeziciune pe

întreaga suprafaţă a Pământului. Astfel, praful împiedica vederea, îngreunează respiraţia
şi constituie duşmanul numărul unu al curăţeniei domestice. Multe vestigii au fost
distruse de avalanşele de praf aduse de vânt. Studiile arată că, în fiecare an, atmosfera
poartă peste 30 milioane de tone de praf. Apele subterane, care stau în contact îndelungat
cu masive de sare sau alte minerale se încarcă cu substanţe impurificatoare, chiar toxice.
De multe ori sunt poluate straturile de apă freatică, din care se extrage apa în mod
obişnuit. Ionizarea atmosferei, surplusul de ioni pozitivi sau negativi, care atunci când
sunt inhalaţi în organism pot declanşa reacţii enzimatice exagerate ce suprasolicită
organismele bolnave.

2. Surse de poluare umane. Omul, ca fiinţă vie, produce deşeuri proprii existenţei
sale. Pe lângă acestea există şi cele provenite din activităţile sale industriale:
îmbrăcăminte, mobilă, detergenţi, cosmetice, chimicale de uz casnic şi altele. O mare
parte a acestora nu sunt biodegradabile şi altele sunt direct toxice. Procentual, cantitatea
deşeurilor solide produse de activităţile umane sunt: hârtie 55%, deşeuri metalice
9%,deşeuri alimentare 14%, deşeuri textile 5%, deşeuri lemnoase 4%, sticlă 9%, mase
plastice 1%, diverse 3%. O sursă suplimentară de poluare, o reprezintă mijloacele de
încălzire, respectiv focarele de cărbuni, petrol, gaze, lemn care produc cantităţi mari de
fum, cenuşă, zgură, gaze. Un alt, element poluant este constituit din bacteriile patogene
care sunt vehiculate mai ales în apele menajere.
Pentru o viziune de viitor, este important să se cunoască nu numai situaţia actuală
a populaţiei, ci şi tendinţa de evoluţie a acesteia. Specialiştii prevăd că volumul deşeurilor
menajere va creşte mai rapid decât greutatea lor, din cauza creşterii importanţei
ambalajelor de hârtie şi sticlă, precum şi a aparaturii nerecuperabile şi a mobilei vechi. Se
estimează că deşeurile pe cap de locuitor vor creşte anual cu următoarele valori: hârtie
1,5-2 kg, deşeuri plastice 0,5-0,7 kg, sticlă 0,6 kg, mobilă 3-5% din existent.

3. Agricultura, silvicultura şi zootehnia ca surse de poluare. În mod paradoxal,

tocmai ramurile economiei umane, care se bazează cel mai mult pe relaţiile cu mediul,
sunt, în acelaşi timp, şi surse de poluare. Agricultura poate fi sursa de poluare a mediului
prin: declanşarea şi favorizarea proceselor de degradare a solurilor în urma proceselor de
eroziune (desţelenirea terenurilor duce la eroziunea solului), sărăturare, compactare;
folosirea pesticidelor (insecticidele care distrug toate insectele şi pe cele folositoare);
utilizarea în exces a îngrăşămintelor chimice.
După aprecierile specialiştilor, din totalul suprafeţei agricole a ţării noastre, numai
30% sunt soluri cu un potenţial ridicat de fertilitate, restul prezentând diferite stări şi
stadii de degradare.
Din cele 5 milioane de ha de terenuri afectate de eroziune doar jumătate au fost
amenajate antierozional şi astfel au dus la obţinerea unor recolte pozitive. Prin procesul
de eroziune se pierd anual 150 milioane de tone de sol, din care 1,5 milioane tone de
humus.
Despădurirea exagerată în zona superioară a majorităţii bazinelor hidrografice, ca
şi folosirea neraţională a unor terenuri agricole, au avut influenţă negativă asupra
scurgerii apei pe versanţi, provocând declanşarea unor grave procese de eroziune a
solului. Fondul forestier al ţării noastre este de 6,4 milioane de ha, ceea ce reprezintă un
puternic dezechilibru, predominând pădurea tânără, iar cea de peste 80 de ani
(exploatabilă) prezintă un deficit de 500 de mii de ha, determinând o acută lipsă de
material lemnos pentru cherestea şi furnire. In ceea ce priveşte zootehnia, chiar unele
animale domestice distrug iremediabil vegetaţia arborescentă în dezvoltare, împiedicând
regenerarea pădurilor. De asemenea, crescătoriile de animale domestice pot pune
probleme serioase privind poluarea mediului cu deşeuri animaliere.
Exodul unor populaţii de animale poate crea catastrofe ecologice. În zootehnie, pe
lângă insecticide, se mai utilizează şi alte substanţe chimice care dau efecte secundare
nedorite. Este vorba de substanţele administrate pentru influenţarea dezvoltării producţiei
animaliere. Acestea dăunează pentru că sunt eliminate prin urina şi se regăsesc în apa de
băut a altor loturi de animale (pentru care substanţa respectivă este contraindicată) sau
pot ajunge la om, dacă sunt administrate până în ultimele zile de dinaintea sacrificării. În
organizarea agriculturii moderne, un rol foarte important îl joacă lucrările de amenajare a
terenurilor şi, în special, gospodărirea apelor. Dar barajele şi canalele de irigaţii modifică
nu numai regimul hidrologic din zona respectivă, ci şi sistemele ecologice locale, prin
schimbarea factorilor edafici. Pot apărea atât efecte positive (extinderea teritorială a
zonelor cultivate şi ridicarea productivităţii), şi negative (poluarea cu sare: salificare,
sărăturare). Irigaţiile au avut un rol foarte important în dezvoltarea marilor civilizaţii
antice. În prezent sunt irigate peste 500 de milioane de ha, de 50 de ori mai multe decât în
1800.

4. Poluarea radioactivă este o formă specială de poluare datorită emisiei în spaţiu

a unor radiaţii capabile să producă efecte fizice, chimice şi biologice asupra organismelor
vii. Pe Pământ există un fond global de radiaţii, datorat surselor de iradiere naturală, care
este suportat de organismele vii datorită adaptării. Radiaţiile sunt emisii spontane şi
permanente produse prin dezintegrare atomică.

In anul 1988 existau în lume 385 de centrale nuclearo-electrice, cu o putere

instalată de 400.000de MW, înglobând 3800 de reactoare în funcţiune. Aceste reactoare
au produs în 1988 circa 15% din totalul de energie electrică, iar în 1990 circa 18-20%.
Repartizate pe ţări, în Franţa centralele nuclearo-electrice ocupă 65% din totalul puterii
instalate, în Finlanda, Suedia, Elveţia peste 40%, în SUA peste 14% (dar care reprezintă
peste 30% din totalul mondial). Odată cu evoluţia societăţii umane, omul a fost supus
suplimentar şi altor expuneri de radiaţii. Astfel, investigaţiile medicale (radioscopii,
radiografii, tratamente radiologice) expun omul la radiaţii mult mai puternice decât cele
naturale. Chiar şi ceasurile cu cadrane luminoase şi televizoarele pot contribui la iradierea
în masa a populaţiei.
Sursele de radiaţii ionizante se pot împărţi în două categorii:
- surse controlate: acceleratorii de particule în care sunt incluşi acceleratorii
pentru cercetare, generatoare de raze X, aparate şi instalaţii de uz comun; reacţii nucleare;
radioizotopii utilizaţi înlaborator şi în aplicaţii paşnice;
- surse necontrolate: deşeuri radioactive (din activitatea de cercetare şi
economică); căderile radioactive (fall-out). Efectele poluării cu radiaţii se fac resimţite,
în toate cazurile, în atmosferă, în apă, pe sol, influenţând organismele vii, uneori pe lanţul
trofic. Efectele acestei poluări pot fi: directe (ca urmare a interacţiunii radiaţiilor cu
suport biologic, modificându-se compoziţia şi structura materiei, însoţită uneori de
mutaţii genetice), indirect (când nu este afectată structura biologică, dar este
afectat mediul în care aceasta este plasată). În general, efectul nociv al radiaţiilor depinde
de tipul radiaţiei, de energia radiaţiei şi de durata de iradiere, determinând:
 - efecte pe termen scurt, după o iradiere puternică (boli specifice, deces);
- efecte pe termen lung, pe seama acumulării unor iradieri slabe (creşte riscul de
cancer);
- efecte genetice, ce se manifestă la urmaşii părinţilor iradiaţi.
Ponderea majoră, în pericolul de poluare cu radiaţii, o deţin experienţele nucleare
militare (interzise din 1963) şi exploatarea centralelor nuclearo-electrice. Deja au avut loc
o serie de accidente nucleare grave (Three Miles Island - SUA, în 1979, Cernobîl -
Ucraina, în 1986) care au sensibilizat opinia publică şi au alertat specialiştii pentru a
evalua riscurile de poluare radioactivă şi a găsi metode de decontaminare şi prevenire a
poluării. Însă singura soluţie rămâne controlul riguros şi responsabil al funcţionarii
instalaţiilor nucleare.
După accidentul de la Cernobîl s-a admis că ţara noastră a primit o doză
suplimentară de iradiere aproximativ egală cu cea naturală. Cum omenirea nu va renunţa
la una din cele mai prolifice surse de energie, energia nucleară, va fi nevoie să se
imagineze şi să se pună în practică noi mijloace de protecţie împotriva radiaţiilor şi de
stăvilire a poluării mediului cu substanţe radioactive.

5. Poluarea Sonora. Undele mecanice, reprezentate prin trepidaţii, sunete,

infrasunete şi vibraţii ultrasonore, poluează în special mediul urban creând efecte
psihologice epuizante. Zgomotul se caracterizează prin: intensitate, durata şi frecvenţa
sunetelor componente. Intensitatea se exprimă în Beli, însă din motive practice, se ia ca
unitate de măsura a intensităţii zgomotului, decibelul,dB.
In ceea ce priveşte durata, efectul nociv al sunetului este direct proporţional cu
aceasta, iar în situaţiile când întrece anumite limite de suportabilitate, se poare crea şi o
psihoză periculoasă.
Frecventa sunetelor componente ale zgomotului are şi ea o anumită importanţă în
definirea efectului vătămător, deoarece nu toate frecvenţele sunt auzite de om cu aceeaşi
intensitate sonoră. In general fenomenele sonore de la bun început, sunt inutile, nedorite,
neplăcute şi chiar vătămătoare (motoare, maşini, utilaje şi instalaţii care au piese mobile
şi toate vehiculele cu sau fără roţi). Infrasunetele duc, în unele cazuri, la tulburări
nervoase, la scăderea puterii de munca, fizice şi intelectuale. Cele mai înalte nivele de
zgomot se întâlnesc în halele industriale. Dintre sursele de zgomot din oraşele moderne,
cu o pondere mare contribuie traficul rutier, care este în continuă creştere.
In scopul reducerii nivelului zgomotului şi ţinând cont de natura activităţilor
umane, s-au stabilit anumite limite admisibile ale acestuia. De exemplu: 90 dB în halele
industriale, 50 dB zona de locuit urbană, 45 dB zone de recreare şi zone protejate
(parcuri, spitale, cămine de bătrâni). Pentru asigurarea unor nivele de zgomot în
limitele impuse, se iau măsuri care constituie, totodată, căi de combatere a poluării
sonore. Astfel, în industrie, pe lângă folosirea mijloacelor individuale de protecţie
(antifoane), în anumite sectoare se recomandă izolarea utilajelor generatoare de zgomote
prin aşezarea de elemente din materiale fono-absorbante (cauciuc, azbest), folosirea
unor ecrane fono-izolanate sau cabine speciale căptuşite cu materiale fono-izolante
(plută, zgură,vată de sticlă, polistiren expandat). La toate acestea se adaugă proiectarea de
aparate electrocasnice cât mai silenţioase şi, desigur, educaţia făcută în permanenţă în
spiritul „liniştii” celuilalt.
 Dar mai există şi măsuri tehnice care privesc pe de o parte
ecranarea sursei de zgomot, iar pe de altă parte protecţia urechii
omului şi a locuinţei sale. Încă din perioada proiectării obiectivelor
industriale trebuie să se aibă în vedere amplasarea judicioasă a
maşinilor zgomotoase, tratarea antifonică a încăperilor în care ele
funcţionează, bineînţeles aceasta pe lângă obligaţia proiectanţilor şi
constructorilor de maşini în privinţa insonorizării lor.
Locuinţele trebuie de asemenea să fie insonorizate prin utilizarea
de materiale de construcţie izolante din punct de vedere fonic şi prin
judicioasa amplasare a camerelor cu surse de zgomot (ateliere,
bucătării, băile). Probleme foarte grele de combatere a zgomotului se
pun pe marile artere de circulaţie şi în special pe traseul autostrăzilor.
S-a mers chiar la construcţia unor veritabile ecrane pe marginea
autostrăzilor, aşa cum s-a început, spre exemplu, în oraşul Hay-les-
Roses din Franţa. Dar şi aceste ecrane îşi au dezavantajele lor:
alterează peisajul, accentuează monotonia traseului pe autostradă,
prin îngrădirea fizică a autostrăzii favorizează acumulările de gaze
toxice care vatămă pe automobilişti etc. Deci aceste ecrane nu pot
constitui decât soluţii locale, în preajma ansamblelor de locuinţe
traversate de autostrăzi. E interesant de amintit că
uneori, poluarea sonoră poate ajuta pe om în lupta sa pentru
igienizarea mediului. Se ştie că în America de Sud frigurile galbene,
transmise de ţânţari,
produc veritabile ravagii în populaţia umană. Se depun eforturi mari
pentru stăvilirea acestei maladii prin distrugerea vectorilor săi aşa cum
s-a procedat şi la noi în cazul malariei. Un ajutor cu totul insolit s-a
prezentat atunci când, în Brazilia, pe reţeaua pentru transportul
interurban al energiei electrice, s-au montat transformatoare al căror
zumzet transmitea o undă sonoră pe 550 Hz (oscilaţii pe secundă).

3. Concluzii

Şi acum, ce rămâne de făcut? Încet, dificil, dar inevitabil ideea că mediul

înconjurător ca problemă globală trebuie să fie abordată la nivel planetar şi, sperăm,
rezolvată. Acest lucru nu se poate realiza fără eforturi comune din partea ţărilor
dezvoltate. Există un consens astăzi, fragil încă, că fără asistenţa ţărilor dezvoltate, lumea
celor mai puţin favorizaţi nu va putea proteja mediul înconjurător ci îi va exacerba
deteriorarea.
Ca o expresie concretă a acestei conştientizări, 25 de ţări dezvoltate şi în curs de
dezvoltare, au căzut de acord în noiembrie 1990, să creeze un instrument de asistenţă în
materie denumit: “The Global Environment Facility” (GEF). Cu un capital subscris de
1,5 miliarde de dolari, GEF îşi concentrează eforturile asupra a 4 domenii şi anume:
- protecţia păturii de ozon;
- limitarea emisiilor de poluanţi (efect de seră);
- protejarea biodiversităţii (fondului genetic);
- protejarea apelor internaţionale.
În prezent, şi desigur şi în viitor, obligaţia noastră, a oamenilor, este de a echilibra şi
controla calitatea mediului pentru fiecare componentă cât şi pe ansamblu. Astfel,
ameliorarea mediului va deveni acţiunea împotriva dezordinii şi reacţie împotriva inerţiei
şi compromisurilor în considerarea mediului de viaţă uman. Poate cândva fiecare element
şi parametru al mediului se va integra “într-o lume a echilibrului şi armoniei”. Sunt
celebre cuvintele lui Albert Schweitzer (câştigător al premiului Nobel pentru pace -
filozof, teologist şi misionar pentru drepturile omului şi protejare a mediului, în Africa)
“Omul şi-a pierdut capacitatea de a prevedea şi de a anticipa. Va sfârşi prin a distruge
planeta”.

Bibliografie
[1] Gabrian C.F., Ghid de mediu, Ed. Monitorul Oficial,
2008
[2] Rifin Jeremy, ”The Biotech Cetury”, 1998
[3] White I. David, „Status, Distribution and Potential
Impact from Noxios Weed Legislation”, 1998
*** www.greenpeace.ro