Cronică de proză- 16.11.

2009

Gheorghe Crăciun, Trupul ştie mai mult- Fals jurnal la PUPA RUSSA (1993-2000),
Editura Paralela 45, 2006, 245 p.

Gheorghe Crăciun (n. 8 mai 1950 – d. 30 ianuarie 2007, comuna Tohanu Vechi
judeţul Braşov) a fost un romancier, teoretician literar român. A fost profesor universitar de
Teoria literaturii la Facultatea de Litere a Universităţii din Braşov. A urmat liceul la
Sighişoara, absolvind în 1969, apoi a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din
Bucureşti. În timpul facultăţii frecventează cenaclul studenţesc de proză Junimea, condus de
Ovid. S. Crohmălniceanu şi în anii 1970-1973 înfiinţează revista de perete şi cenaclul Noii,
alături de colegii săi de generaţie Gheorghe Ene, Ioan Flora, Ioan Lăcustă, Mircea Nedelciu,
Constatin Stan, Sorin Preda. Devine profesor de literatură română în comuna Nereju (1973-
1975), şi apoi Tohan Blocuri (1974-1990). Din 1990 este profesor la nou înfiinţata Facultate
de Litere a Universităţii din Braşov. În anul 2002 devine doctor în Litere la Universitatea din
Bucureşti, cu o teză despre Dimensiunea tranzitivă a poeziei moderniste şi postmoderne din
România.
Debutul său publicistic are loc în revista Luceafărul cu poezie. Debutează editorial în
1982 cu romanul Acte originale. Copii legalizate.
Romane publicate: Acte originale. Copii legalizate, 1982, Compunere cu paralele
inegale, 1988, Frumoasa fără corp, 1993, Pupa russa, 2004.
Articole şi eseuri: Cu garda deschisă, 1997, Introducere în teoria literaturii, 1997, În
căutarea referinţei, 1998, Introducere în teoria literaturii (1997, ediţia a Il-a, 2003),
Experimentul literar romanesc postbelic (în colaborare, 1998), Reducerea la scara (1999),
Aisbergul poeziei moderne (2002), Doi intr-o carte, fără a-l mai socoti pe autorul ei.
Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu (2003), Mecanica fluidului un volum de
proze scurte, desene şi fotografii, Trupul ştie mai mult, 2006. Antologator: Competiţia
continuă. Generaţia 80 în texte teoretice, 1994, Generaţia 80 în proza scurtă, 1998.
Este prezent în antologiile de proză: Desant '83 (1983), The Phantom Church and
Others Stories from Romania (University of Pittsburgh Press, 1996), Romanian Fiction of the
'80s and '90s (1999). A tradus din limba franceză Deplasări de Serge Fauchereau (ediţie
bilingvă, 1996) şi Modernitatea de Alexis Nouss (în colaborare, 2000).
Trupul ştie mai mult- Fals jurnal la Pupa russa (1993- 2000) este „romanul” romanului
Pupa russa. Acest „fals jurnal” este structurat în trei părţi: Caietul negru, Caietul verde,
Caietul maro. Fiecare parte este menită să aducă în atenţia cititorului nu doar procedee de
mare însemnătate utilizate de teoreticianul Gheorghe Crăciun, ci şi poetica prozatorului. În
paginile acestui jurnal sunt proiectate însemnările din perioada 1993-2000, perioadă în care
autorul a lucrat parţial la elaborarea romanului Pupa russa. Prin această apariţie, scriitorul
dezbate încă o dată problematica scriturii şi temele corporalităţii.
„Caietul negru”, cel mai amplu, are ca motto de deschidere un citat din Roland
Barthes: „Este scriitor cel pentru care limbajul constituie o problemă, cel care îi simte
profunzimea, şi nu instrumentalitatea sau frumuseţea.” În jurul acestei idei se conturează şi
randurile cuprinse în acest caiet. Autorul este preocupat aici de forţa limbajului, de
capacitatea lui de a transpune ceva chiar din personalitatea celui care îl foloseşte şi importanţa
şi dificultatea folosirii adecvate a acestuia: „Cu cât spun mai multe cuvinte, cu atât sînt în
stare să fac fraze complicate, cu atât fug mai mult de mine. Vorbim frumos, profund şi
inteligent tocmai pentru a scăpa de ceea ce n-avem niciodată curajul să spunem. Sîntem slabi,
proşti, mărginiţi, ticăloşi, laşi. Noroc cu limbajul care totdeauna ne salvează de ruşinea acestor
recunoaşteri.” Dificultatea pe care o întâlneşte prozatorul, care îi provoacă blocaje nu constă
în incapacitatea lui de a folosi limbajul, ci în înţelegerea rostului scrierii sale: „ Nu e vorba de
chinul de a ajunge la expresie, ci de acceptarea faptului că ceea ce fac eu merită.” Scriitorul ne
arată mai departe modul în care începe scrierea unui roman, prin propriul exemplul: cum a
îceput sa scrie Pupa russa: „Orice roman poate începe de oriunde. Totul poate porni de la o
scenă, de la o senzaţie. După care totul trebuie să crească, aşa cum pulpa unui fruct îmbracă
un sâmbure.” Prozatorul se decide să creeze un personaj feminin, Leontina, dar un personaj
care să îi poate anula scriitorului plictisul pe care pare să-l aibă în faţa scrisului. El vrea ca
scrisul să redevină pentru el o îndeletnicire plinpă de sens şi consideră că singura salvare este
aceea de a scrie „o carte scârboasă”. „Scrisul a început să mi se pară o îndeletnicire atât de
lipsită de sens şi de plictisitoare, încât singurul lucru care m-ar mai putea salva ar fi să scriu o
carte scârboasă.... Dar n-am curajul să scriu acest roman scandalos. De luni întregi mă învârt
în jurul lui. Evit să gândesc cu adevărat murdăria şi oroarea. Ezit să le dau corporalitatea de
care au nevoie.” Iată că am ajuns la o temă centrală a teoreticianului: corporalitatea. În roman
despre roman, Gheorghe Crăciun ilustrează perfect modul în care corporalitatea, corpul,
trupul se leagă de scriitură, de scris, de creaţie. În timp ce scrie romanul Pupa russa, Gheorghe
Crăciun trece printr-o serie de stări, de transformări. Simte o înstrăinare interioară şi constată
că ceea ce a scris în ultimul timp a fost scris sub influenţa temerii de intimitatea cuvintelor
sale de scriitor de ficţiune. Nu doar această dimensiune interioară trece prin transformări, ci şi
trupul, „trupul nu mai înseamnă nimic”, iar „hipersensibilitatea mea s-a pierdut” pentru că
atunci „cînd eşti bolnav, nu te mai interesează mare lucru.” Exact această acută lipsă de
corporalitate este cea care îi creează blocaje autorului: „E în discuţie un blocaj interior atît de
violent, că nici nu-l pot gândi la adevăratele sale proprortii. Am devenit un manufacturiei. Pot
să scriu despre orice, însă cu totul depersonalizat, ca şi cum n-aş mai fi eu.”
Senzaţia apăsătoare pe care o resimte în privinţa corpului, şi nu numai, revine mai
puternic parcă în Caietul verde: „Corpul mă trage în jos, în prezent. Mintea ştie că există şi un
viitor al acestui corp.” Mai mult decât atât, „Emoţiile, fricile, neliniştile, melancoliile mele se
manfestă violent, pînă la tulburări fiziologice serioase.” Gheorghe Crăciun analizează cu
atenţie sporită importanţa consistenţei fiecăruia dintre noi care nu poate fi obţinută „fără o
intimitate secretă a fiecăruia dintre noi.” Cel care controlează trupul este creierul, ca şi
limbajul. Mai bine spus: „Obiectul delict: creierul. Întotdeauna creierul, pentru că trupul meu
îşi are propriile limite în creier[..] Tot ceea ce ajunge să fie gîndit a şi murit. Limbajul
(literatura, prin urmare) e deja a doua moarte. Deriziunea scrisului artistic, încă o
dată....Scriitura (aşa cum o văd francezii lui Barthes şi Sollers) e cel puţin scutită de medieri,
dar şi inconştientă de propria sa deriziune.” Citatul cu care se deschide acest caiet: „M-am
lămuritcă nici o limbă, oricît de desăvîrşită ar fi ea, nu înlocuieşte viaţa. Dacî încearcă să
înlocuiască viaţa, nu se deteriorează doar ea, ci şi însăşi viaţa. Jung”, punctează ăncă o dată
„doctrina” pe care o urmează prozatorul şi în aceste rânduri.
„Este cu neputinţă să scrii despre tine însuţi mai autentic decât «eşti» tu însuţi. Aceasta
este însă diferenţa dintre scrisul despre sine şi cel despre obiectele exterioare. Despre tine scrii
de la înălţimea ta. Nu stai pe catalige sau pe scară, ci numai pe picioare. Wittgenstein”. Acesta
este citatul care deschide cel de-al treilea caiet, Caietul maro. Acesta debutează cu descrierea
stării pe care o resimte autorul în momenul în care are un discurs public. Şi aici simte
apăsarea trupului, şi aici simte o detaşare de tot ceea ce înseamnă obligaţii de persoană
publică, dar şi o conştientizare sau mai bine spus o responsanilizare a sa. Revine şi în acest
aciet asupra ideii de corporalitate, de structură, de consitenţă, concepte esenţiale la Gheorghe
Crăciun. Îl citează de această dată pe poetul William Carlos Williams: „Trebuie să inventăm
structura folosindu-ne de orice fărâmă de claritate, curaj şi percepţie de care sîntem în stare.
Cînd vom găsi structura, restul abia dacă mai contează....” Trebuie semnalat faptul că aceste
citate pe care le utilizează prozatorul: din Cioran, din Jung, din Wittgenstein, din Williams,
din Steiner etc. sunt plasate în cadrul acestor însemnări şi reuşesc să proiecteze în mintea
cititorului exact gândirea pe care o vrea transpusă aici autorul.
Gheorghe Crăciun reuşeşte încă o dată să scrie pagini întregi bine articulate, cu o
desfăşurare muzicală. Reuşeşte să introducă în text elementele lumii obiective prin
intermediul unei subiectivităţi conştiente de ea însăşi: cultivată, supravegheată, avertizată că
este pe cale să participe la scrierea unui text.” Scriitorul înregistrează rupturile,
simultaneităţile, suprapunerile de imagini, de limbaje, stările pe care le presupune scrisul.
Această prezenţă a teoriei scrisului în text, această autoreferenţialitate caracteristică prozei
sale contribuie la citirea neîntreruptă a textului. În această apariţie editorială se vede încă o
dată ce „prozator fin este Gheorghe Crăciun li ce spririt de observaţie ascuţit are.”