Sunteți pe pagina 1din 12

Prometheus = previziune, prudenta

pentru viitor-a fi prevazator, a purta de grija cuiva;


In greceste, Prometeu inseamna prevazator. Nu s-ar zice, din fericire,
ca si-a respectat numele. Ceea ce s-a intamplat pe munte, unde Zeus a
trimis un vultur sa-i devoreze ficatul, dovedeste nu numai ca titanul a
furat focul de la zei, dar ca merita sa-l fure.

Mitul

Prometeu a fost un Titan razvratit impotriva lui Zeus, dar prieten al


oamenilor care le-a daruit focul si ratiunea si i-a invatat mestesugurile
esentiale; este pedepsit de Zeus pentru activitateasa de erou
civilizator.
Pe un povârniş al Olimpului, Prometeu se destăinuie iubitei sale,
nimfa Eromeni: părăsind odată incinta fastuosului palat al lui Zeus,
întâlnit două fiinţe oropsite de zei şi adăpostite în peşteri, pe Than şi
Li. Erau primii oameni pe care titanul i-a învătat sa vorbeasca, sa rada,
si ,,sa umble drept, cu fruntea in sus!” Dorinta lui fiind sa faca ,,din
fiare oameni,din om – un semizeu”, Prometeu fura focul din Olimp si-l
aduce pe Pamant. Desi nu-i dezaproba fapta, zeita Themis, mama lui, se
teme ca aceasta poate avea urmari neplacute. Temerile ei se adeveresc
in urmatoarele doua acte.
Hefaistos se plange lui Zeus ca focul i-a fost furat, si vinovatul
este adus in lanturi. Zeus intentionase sa scuture ,,parazitii pamantului’’
si sa zvarle ,,in lume un pumn de oameni noi’’, dar Prometeu ia zadarnicit
planurile prin fapta lui nesabuita. Titanul il infrunta pe Zeus si-i spune
ca stie cine il va detrona. Pentru ca refuza sa destainuie numele
uzurpatorului, Phoibos Apolom si Hefaistos il duc sa-l tintuiasca pe un
pisc stancos al Muntelui Caucaz, unde un vultur ii va ciuguli ficatul. In
speranta ca vor obtine iertarea, Themis si Eromeni staruie zadarnic pe
langa Zeus, care nu se invoieste sa-l elibereze pe razvratit, daca acesta
nu-I va spune cine il va detrona.
Hefaistos se arata fara pic de mila in timp ce il tintuieste pe
Prometeu de stanca si blandul Phoibos Apolom cauta sa-i tempereze
zelul diabolic. Dupa plecarea lor intra in scena Eromeni si Themis si-l
roaga pe titan sa cada la invoiala, rascumparandu-si libertatea prin
dezvaluirea tainei ce-l sperie pe Zeus. Dar Prometeu se impotriveste si
le cere sa vina peste o mie de ani.
Prometeu e elibarat intamplator de Herakles, care ucide
vulturul.

Ceea ce impune la Prometeu este dispretul sau fata de zei, asa


cum la arbustii prafosi de pe dambul din spatele casei impune faptul ca
nu iau culoarea pietrei. Pedepsit de zei ,,pentru ca a iubit prea mult
oamenii’’, cum zice Eschil, titanul trebuia sa stie ca amnezia are aspectul
stancii , si ca maretia lui sta in curajul de a-si infrunta, cu acelasi
orgoliu cu care a furat focul , greata dureroasa pe care o simte in timp
ce vulturul ii sfasie carnea. Adevaratul Prometeu sufera infricosator,
singur pe o stanca siroind de soare, amintindu-si cum s-au petrecut
lucrurile, mai intai la impartirea unui animal sacrificat unde el, titanul, l-
a maniat pe Zeus reservandu-i partea cea mai rea, apoi celelalte; focul,
care este pentru el ceea ce era Sfinxul pentru Oedip, puncte unde viata
i s-a schimbat esential, capatand un sens la care va raporta apoi totul…
Singur, intr-o betie de lumina, de albastru si sa nu poti sa uiti, sa nu
poti sa ierti, sa deschizi ochii doar pentru a privi sumbrul cer, sa
deschizi buzele doar pentru a murmura ca nimeni nu poate fi egalul
zeilor decat dupa ce a dispretuit frica si si-a contemplat mainile, toate
acestea cer, firesc, un inteles mai adanc ca sa aiba dreptul la glorie.
Prometeu se crispeaza, pentru a nu urla, dar mai ales pentru a nu
regreta pricina suferintei sale. Il doare carnea sfasiata de vultur, iar
aceasta e cea mai vie dovada a focului furat de la zei. Vorbele lui sunt
din ce in ce mai limpezi, pe masura ce ghearele vulturului il fac sa
striveasca de durere cuvintele…
,, Acest vultur e dovada libertatii mele in fata cerului. El imi
scurma ficatul, dar ceea ce urmareste Zeus este sa-mi ucida memoria,
sa ma faca sa uit ca am furat focul si l-am dat oamenilor…’’
,,Dar n-am furat focul ca sa-l arunc in noroi..’’
,,Ar trebui sa le strig zeilor: Iata de ce am furat focul si l-am
dat oamenilor; pentru ca voi nu-l meritati! La flacara lui, oamenii vor
spera, in schimb buzele voastre surad la fel pe intuneric ori in lumina…’’
Socotit fiu al Titanului Iapetos si al Nimfei Klymene,
Prometeu e insa o divinitate complexa, in unele variante, un demiurg
participand impreuna cu fratele sau Epimetheus, din sarcina zeilor, la
antropogonie (oamenilor, facuti din resturi de materie ramase de la
crearea animalelor, le echilibreaza fiinta cu focul furat de la
Hephaistos si ratiunea furata de la Athena), apoi singur la instruirea
omenirii, pe care o invata navigatia si agricultura, ca si numeroase alte
arte si mestesuguri; apoi, o salveaza ca specie de la potop, ajutand si
instruind perechea supravietuitoare Deukalion si Pyrrha; de asemenea,
dupa o versiune, in cele din urma iertat si primit in Olimp, dupa ce, ranit
si vrand sa scape de suferinta, Centaurul Hiron isi schimba nemurirea
pe mortalitatea lui Prometeu. Mitografiile vechi ii reduceau activitatea
numai la rapirea focului: ,,Viteazul fiu al lui Iapetos a stiut sa-l
amageasca [pe Zeus] si a furat, intr-o nuia gaunoasa, lumin stralucitoare
a neostenitului foc’’ (Hesoid, Theogonia, v. 561-569). Aceasta ii si
deruta pe unii comentatori, adesea improvzati, care au incercat sa
descifreze originea mitizarii focului: ,,Primejdia pe care o reprezentau
pentru aristocratia preoteasca incercarea de a pune stapanire pe
fortele naturii constituie sensul fundamental al mitului lui Prometeu.
Focul a apartinut de la inceput cerului: omul nu avea nici un drept sa si-
l insuseasca’’ (John D. Bernal ). Raportul cronologic e insa invers:
desoperirea focului precede construirea religiei; cum se vede mai clar in
cultul focului la iranieni, focul a fost sacralizat tocmai spre a nu fi
uitata sau respinsa de oameni producerea lui artificiala. Focul furat a
fost adus de Prometeu intr-o tulpina de trestie mediteraneana, din
specia nartex (ferula communis) care are intr-adevar o maduva lent
combustibila, arzand mocnit fara a incendia lemnul tulpinii. In acest
sens, Prometeu are mai multi similari in mitologia generala. Filologii
indianisti au sugerat, pentru numele Prometheus, un etimon sanscrit:
pramatha (producator de foc prin frecare), care insa nu se acorda cu
ideea mitica a foculuifurat din cersi ascuns intr-o ferula, o idee ce pare
mai legata de obtinerea indrazneata a focului dintr-o padure incendiata
de traznet. La origine, in simbolul prometeic este continuata vechea
dualitate arica a focului, care reiese mult mai clar din mitologia vedica
(cei doi Agni :focul benefic si focul malefic).Traditia greaca a redus
insa, prin sinteza, atributele prometeice la cele pozitive, recompunand
personajul in ipostaza de erou civilizator complex, intrucatva un Adam,
creator de semintii omenesti, insa numai dupa potopul universal. Dar
catalogul atributelor prometeice este mult mai bogat : ,,Numai eu -
spune Prometeu - am stat stavila pentru ca, doborate de traznet,
fapturile omenesti sa nu ajunga sa populeze tinutul lui Hades’’.
Smulgandu-i pe oameni ,,din prostia in care zaceau’’, Prometeu i-a
facut ,,iscoditori si mestesugari’’. ,,Nestiind sa foloseasca nici
caramizile, nici cheresteaua pentru a-si cladi case luminoase, [oamenii]
traiau ca lacoma furnica, in bordeie intunecoase sapate sub pamant”;
dupa arhitectura, Prometeu le-a oferit astronomia, facandu-i sa
observe ,,rasaritul si, cee ce e si mai greu de recunoscut, asfintitul
astrelor’’. De la starea arcadica primordiala el i-a ridicat la cunoastere
si civilizatie (asa cum sugereaza chiar doua etimologii propuse pentru
numele Prometheus: prometheomai – a purta de grija si prometheia -
previziune); traditia transcrisa de Eschil indica un zeu poliatributiv:
,,Pentru ei am gasit cea mai frumoasa dintre stiinte: aceea a numerelor;
am alcatuit imbinarea literelor si am intemeiat memoria, muma Muzelor,
sufletul vietii. Eu am fost cel dintai care am pus vitele la jug. […]. Prin
mine, telegarii invatati la ham au ajuns sa traga carele, intru desfatarea
belsugului. Nimeni altul decat mine n-a inventat aceste trasuri inaripate
in care navigatorii pot rataci pe mari […]. Prin amestecurile salvatoare
pe care i-am invatat sa si la faca, toate bolile se vindeca. Eu am
intemeiat, in toate ramurile, arta de a ghici viitorul. […]. Bunurile
folositoare ingropate in pamant: arama, fierul, argintul si aurul, cine s-
ar putea lauda ca le-a descoperit inainte de mine?” Urmand descrierea
atributiva a lui Eschil, tindem sa vedem in Prometeu simbolul omului
ridicat peste conditia arcaidca a salbaticiei, un homo inventator , mai
mult decat un simplu homo labilis (Eschil, Prometeu inlantuit,
I,2,3;III,1).
In concluzie Prometeu reprezinta forta inteligentei care l-a eliberat pe
om de ignoranta si sclavie. Suferintele indurate de Prometeu, deci de
geniul activ, dinamic, temerar, sunt inseparabile de maretia acestuia
care lupta impotriva opresiunii si prejudacatilor de orice fel.
Eroul cilizator are atributele unui demiurg si se
caracterizeaza ,,prin sfidatoarea lui libertate de creatie’’. Iata apoi o
alta trasatura pe care o vom intalni si la tandremul Prometeu-
Epitemeu : ,,Chipul eroului civilizator ne propune inca o enigma. Adesea
avem in fata o pereche de gemeni, dintre care unul este cu adevarat
eroul, fratele sau marginindu-se la rolul sau nerod care il parodiaza pe
eroul autentic.
Atena a fost orasul unde fiul lui Iapet s-a bucurat de o
popularitate sigura: dovada sunt sarbatorile celebrate in cinstea lui.
Ne-o spune Pausanias:
,,In Academie exista, de asemenea, un altar al lui Prometeu, care
este punctul de plecare al unei intreceri ce se indreapta spre oras si
care se face tinand in maini torte aprinse. Intrecerea consta nu numai
in a sosi cel dintai, ci si in a pastra torta aprinsa’’.
Sarbatorit la Atena, alaturi de protectoarea cetatii si de
Hefaistos, prometeu, divinitatea olarilor si faurarilor, era contestat de
argieni, care pretindeau ca regele lor Phoroneus, fiul lui Inachos si
fratele urgistiei Io, a adus focul din cer si ,,a adunat lalolalta el cel
dintai pe oamenii care traisera pana atunci raspanditi, locuind unii intr-o
parte, altii intr-alta’’.
Mitul lui Phaeton

Mitul lui Phaeton este reprezentat de Ovidius, in cartea a doua a


"Metamorfozelor" si este unul dintre multele dovezi ca atunci, cand un
muritor, intervine in treburile zeilor, totul se poate prabusi, asa cum
vom afla in continuare.
Termenul "phaeton" inseamna "cel stralucitor" si este utilizat, de
obicei, ca epitet sau supranume al lui Helios, Soarele. Dar, lui Phaeton
nu ii era de ajuns garantia numelui sau. De aceea, el nu era sigur ca este
intr-adevar fiul Soarelui si al Clymenei, asa cum ii spusesera ei si le
cere o dovada ca spun adevarul. Desi, nu avea niciun motiv sa creada ca
parintii sai il mint, mai ales ca pana si numele sau sustine marturia celor
doi, Phaeton il pacaleste pe tatal sau si il face sa promita ca ii va da
orice drept garantie inainte de a o numi pe aceasta. Copilul trufas, nici
nu asteapta sa termine bine de vorbit tatal sau, ca ii si cere carul de
foc si dreptul de a conduce o zi caii inaripati. Aceasta reprezinta
hybrisul acestui personaj mitologic. Regretand, tatal incearca in zadar
sa il induplece pe fiul sau, dar acesta nu se lasa mai prejos. Daca nu
putea sa il faca pe Phaeton sa se razgandeasca, Soarele ii da sfaturi,
cum sa manevreze caii, sa nu zboare nici prea sus, nici prea jos. Dar fiul
nici macar nu asculta de ultimele sfaturi pe care i le da tatal sau,
Soarele. E prea dornic sa se urce in car, nu numai pentru a dovedi o
data pentru totdeauna ca este fiul Soarelui, ci si din cauza fascinatiei
sale fata de carul cu cai, cu care tatal sau a zburat ani de-a randul.
Discursul Soarelui este unul in care elementele cosmogonice, naturale si
geografice se imbina, conform teoriilor din acea vreme. Poetul ne
dezvaluie sfarsitul dramatic al tanarului Phaeton printr-o anticipatio, pe
care a integrat-o in discursul tatalui indurerat: "Tu, fiule, fereste-te sa
nu fiu eu cel care ti-a facut un dar nenorocit." Poate daca ar fi avut
urechi sa auda, fiul sau nu s-ar fi aruncat ca un vultur asupra pradei
neputincioase in carul cel de aur, faurit de zei. Dramatismul acestui
eveniment a fost accentuarea diferentelor intre zei si muritori, tata si
fiu. Pe de o parte, Soarele care era intelept si care isi iubea fiul mai
mult decat orice, iar pe de alta, Phaeton, fiul nerecunoscator, care
intotdeauna vrea mai mult decat are si care nu a fost trezit din trufia
sa, nici macar de vorbele pline de durere ale tatalui sau, care privea
fara a poate face ceva, cum fiul sau paraseste pamantul pentru ultima
oara.
Rugamintile tatalui sunt exprimate de verbe cu conotatii negative
precum: "non dare", "negare", iar forta persuasiva a impunatorului
Soare este sintetizata de folosirea unui repetitio in acelasi vers:
"mortalis", care este si in pozitie cheie si constituie si un hiperbaton:
"mortalis" " mortale". Pentru a da o muzicalitate speciala versurilor,
Ovidiu foloseste termeni poetici pentru zei dei ("superis"), asonanta
("mea facta tua"), aliteratii ("nate negarem", "tua tuta") si, de
asemenea, folosirea cezurii in mod frecvent: "me valet excepto. Vasti
quoque rector Olympi...".
Obsesia lui Phaeton privind carul cu caii de foc nu era tocmai
neobisnuita. Cine nu si-ar dori sa strabata tot pamantul in o zi si sa vada
toate meleagurile frumoase ce au fost create pentru a ne oferi noua un
adapost? O asemenea creatie reprezenta pentru toti o tentatie, avand
in vedere faptul ca era atat de migalos conceputa, folosind aur, arama si
fildes intr-o combinatie ce numai zeii ar fi reusit sa conceapa. Fiu al
noptii si al misterului, calul este purtatorul deopotriva al vietii si al
mortii, fiind legat atat de focul ce nimiceste si triumfa, cat si de apa ce
hraneste si ineaca. El este vehicul, este corabie si destinul lui este
inseparabil de cel al omului.
Tanarul s-a dovedit prea slab pentru a mana caii de foc ai Soarelui,
care s-au abatut din drumul obisnuit, riscand sa distruga ambele lumi:
cea a zeilor si cea a oamenilor.
Cea care l-a rugat pe Iuppiter sa opreasca haosul provocat de
tanarul nesabuit a fost Tellus. Urcand pe muntele cel mai inalt din
Olymp, Iuppiter arunca fulgere indreptate spre cel ce ameninta atat
lumea celor "superi", cat si lumea muritorilor. Cand arunca fulgerul,
Zeus simbolizeaza spiritul si luminarea inteligentei umane, gandirea
iluminatoare si intuitia trimisa de divinitate; el este izvorul adevarului.
Iuppiter este cel ce a salvat pamantul de nesabuinta unui om.
Legenda spune ca, Phaeton ar fi aterizat in raul Eridan, numit si Pad,
iar surorile sale, Heliadele, care inhamasera carii la car, au suferit si
ele o transformare in plopi, pe ale caror scoarte se scurg mereu lacrimi
de ambra. Lacrima, simbolul durerii, este adesea comparata cu
chihlimbarul, care reprezinta firul psihic ce leaga energia individuala de
cea cosmica, sufletul individual al sufletului universal. Se pare ca plansul
cu lacrimi de ambra, este o caracteristica a familiei. Apollo, fiind de
multe ori confundat cu zeul soarelui, la plecarea din Olymp varsa lacrimi
de ambra. Chihlimbarul apartine esentelor ceresti, deoarece, imbinand
in sine formele aurului si argintului, el simbolizeaza, in acelasi timp,
puritate incoruptibila, nesfarsita, de neclintit si de neatins, care
apartine aurului si stralucirea limpede, scanteietoare si celesta care
apartine argintului.
La fel ca si Icar, fiul lui Dedal, Phaeton moare fiindca nu a ascultat
de sfaturile tatalui sau, cel care ramane in urma, invinuindu-se pentru
fapta fiului.
Ca si formosa Niobe, regina Tebei, Heliadele continua sa isi planga
culpa chiar si dupa ce sufera metamorfozarea.
Nici faptul ca Phaeton a cazut in raul Eridan, nu este tocmai
intamplator. La gura lui, se credea ca se afla insulele Electride, adica
ale chihlimbarului. Putem chiar interpreta ca acest rau, avea o origine
divina, avand in vedere ca Eridan se numea si Zeul fluvial, si in special,
legatura sa cu chihlimbarul. Fascinantia, pe care o atrage opera
mitologica ovidiana, este tocmai darul sau de a strange laolalta 250 de
legende si de a da, in ciuda numarului mare de legende, un caracter
unitar Metamorfozelor.
Dedal şi fiul său, Icar
Dedal a fost un arhitect şi sculptor din mitologia greacă. Este
cunoscut mai ales pentru crearea celebrului Labirint din Creta,
la cererea regelui Minos, pentru închiderea Minotaurului, fiul
soţiei sale, Pasifae, născut din vraja şi răzbunarea zeului
Poseidon. Aşadar, la porunca regelui, Dedal construieşte un
palat, cum nu se mai văzuse pe lume nicăieri. “Era clădit din
piatră, era înalt, dar neacoperit, în el se întortocheu zeci, sute
de culoare, de săli şi chiar de scări. Toate se-ncrucişau, urcau
sau coborau într-un altfel de chip, încăt te năuceau. Dacă intrai
acolo, te-ncurcai pe culoare şi, vrând să ieşi, te afundai mai
rău. Şi oricât te sileai, nu mai nimereai drumul, nu mai puteai
ieşi”.
În acest Labirint l-a închis Minos pe Minotaur, căruia îi aducea
tribut de sânge, fecioare şi flăcăi ca jertfă, pentru a-i
satisface pofta de carne de om. Dedal, săturat de tributul de
sânge care i se aducea Minotaurului, îi dă sfat Ariadnei, care îl
ajută pe Tezeu să părăsească Labirintul, după uciderea
Minotaurului. Drept răzbunare pentru că a fost complicele
reginei Pasifae şi al Ariadnei, Minos l-a inchis pe arhitect şi pe
fiul acestuia, Icar, în acel edificiu, a cărui ieşire a fost zidită.
Pentru a se salva, Dedal, cu multă ingeniozitate, confecţionează
două perechi de aripi artificiale, pentru el şi fiul său.
Icar, fascinat de frumuseţea înălţimilor, se apropie prea mult
de Soare, în ciuda sfatului tatălui său. Zeul Helios, invidios că
oamenii zboară, a dat o caldură puternică, topind ceara , iar
Icar cade în apele mării Egee, în apropierea unei insule, lovindu-
se de stânci şi murind. De atunci acea parte a mării şi insula îi
poarta numele.
Semnificaţii mitologice
Labirintul construit de Dedal era considerat una din cele şapte
minuni ale lumii. Legenda aceasta antică are, fără îndoială,
multă legătură şi cu legenda românească Meşterul Manole.
Locul unde legenda spune că ar fi căzut în acea zi Icar este
Marea Icariană, lângă insulele Samos. Se poveşte că, mai
târziu, i s-ar fi găsit trupul şi ar fi fost înmormântat chiar în
insula Samos. În artă, legenda lui Icar a fost des ilustrată. De
asemeni, legenda a fost cântată mai ales de Ovidiu.
Considerat meşter iscusit în arta construcţiilor, sculpturii si
picturii, Dedal rămâne pentru întreaga Antichitate un simbol al
geniului şi iscusinţei tehnice şi artistice. Astfel, i se atribuie
crearea şi utilizarea unor instrumente şi dispozitive ca:
securea cu două tăişuri, echerul, nivela cu bulă de aer, burghiul,
vela de corabie. Mai mult, legenda spune că ar fi construit nişte
statui mişcătoare.
Icar este simbolul dorinţei omului de a se depăşi pe sine, de a
se ridica, în zborul său spre libertate, cât mai sus. Prăbuşirea
sa înseamnă, pe de o parte lipsa sa de experienţă în
îndepărtatul trecut istoric, pe de alta, forţele asupritoare care
doresc să împiedice progresul, urcuşul omului spre cele mai
înalte culmi.
Într-un splendid basorelief din secolul al II-lea î.e.n. , şi pe un
vas pictat de un artist cretan, îl vedem pe Dedal făurind aripi
pentru el şi Icar. Drama căderii lui Icar o găsim înfăţişată în
picturi murale nespus de expresive, aflate sub lava din Pompei;
iar în plastica modernă se află o operă celebră a sculptorului
francez Rodin.