Consideraţii privind definirea noţiunilor

„minoritate naţională” şi „minoritate etnică”

Oleg DANILCEAC,
catedra administraţie publică

Ethnic group are social ethnic groups included in dominant society which control
them. The quality of being identified is on physical characteristics, underlying cultural
minority status, traits that are socially defined and interpreted, not fixed but variable. What is
the difference between ethnic minorities and nation? This article presents examples of
defining terms: national minorities and ethnic minorities.
Sunt cunoscute patru caracteristici definitorii pentru minoritate, şi anume:
identificabilitatea, puterea diferenţială, tratamentul diferenţial şi peiorativ sau discriminarea şi
conştiinţa de sine a grupurilor minoritare[9].
Calitatea de a fi identificabil este dată de trăsăturile fizice, culturale care stau la baza
statutului minoritar, trăsături care pot fi definite şi interpretate social, nefiind fixe, ci variabile.
În absenta unor astfel de caracteristici de identificare există posibilitatea de amestec cu
restul populaţiei în timp. Puterea diferenţiala se referă la şansele de realizare a minorităţilor:
accesul la slujbe, educaţie, servicii de sănătate; de obicei grupurile minoritare ocupând poziţii
mai dezavantajoase. Tratamentul diferenţial şi peiorativ afectează şansele şi stilul de viata al
minoritarilor. Discriminarea presupune tratarea inegală a minorităţii în raport cu unele
trăsături cum ar fi: apartenenţa etnică, religioasă, poziţia socială. Termenul se referă la
comportamentul majorităţii faţă de o minoritate dominantă şi implică prejudiciul adus unei
persoane sau unui grup. Pot aduce exemplu de câteva moduri de comportament a majorităţii
în raport cu grupul minoritar: evitarea contactului, a comunicării cu astfel de grupuri;
segregarea-negarea accesului în anumite locuri, a participării la anumite cluburi etc., cu alte
cuvinte, interzicerea contactului între grupuri cu obiceiuri sau legi diferite; violenta este o altă
formă de discriminare dusă la extremă, manifestându-se prin agresivitate fizică.
Conştiinţa de sine a grupurilor minoritare se formează treptat, grupul percepând
similarele poziţiei lor, destinul comun. Prin conştiinţă de şine se afirmă identitatea personală
care se răsfrânge asupra grupului. Noţiunea de grup minoritar i se poate atribui fiecărui
următor grup: grup rasial, religios, naţional şi etnic.
În sociologie cuvântul etnic are un interes mai larg, referindu-se uneori fie la rasă, fie
la religie, fie la grupuri naţionale, şi deseori la o combinaţie a acestor trei. Astfel grupurile
etnice sunt definite ca „grupuri a căror membri împărtăşesc o moştenire unică socială şi
culturală transmisă de la o generaţie la alta”

1
 Grupurile etnice sunt acele grupuri sociale cu tradiţii culturale comune care au
sentimentul identităţii ca subgrup în cadrul societăţii dominante. Membrii acestor grupuri
diferă de ceilalţi membri prin anumite trăsături culturale specifice: limbă distinctivă, religie,
tradiţii folclorice (obiceiuri, îmbrăcăminte), tradiţii culturale, comportament sau mod de viată.
Ceea ce e specific şi important e sentimentul identităţii şi autoaprecierea lor ca fiind
diferiţi de majoritate, conştientizând deosebirea dintre Noi-„imaginea de şine” şi Ei-
„imaginea celorlalţi”; trăind de obicei fie datorită impunerii grupului dominant, fie graţie
alegerii lor, în anumite zone sau cartiere periferice[4].
Grupurile etnice sunt minorităţi etnice sociale cuprinse în cadrul societăţii dominante
care le monitorizează. Prin ce se diferenţiază minorităţile etnice de naţiune? Prin aceea ce
reprezintă dimensiuni mici, au la bază o moştenire comună, sunt mult mai persistente în
istoria umană, sunt esenţial exclusive şi descriptive, membrii acestor grupuri având la bază
anumite trăsături înnăscute, în timp ce naţiunile sunt circumscrise în timp şi spaţiu, definite
cultural şi politic.
La nivel de comunitate etnica, Anthony D. Smith, în cartea sa „The Ethnic Origins of
Nations”[1] afirmă că orice etnie are câteva fundamente sau dimensiuni etnice esenţiale cum
ar fi: un „nume colectiv” care este de fapt marca identificabilităţii în etnii în înregistrările
istorice, este o emblemă a comunităţii etnice evocând în acelaşi timp o atmosferă care are
putere şi semnificaţie pentru cei ce se includ: în „mit comun al originii” care furnizează
înţelesul în aşezări colective în lume şi cartea comunităţii ce explică originile, creşterea şi
destinul acesteia; „împărtăşirea în istorie” este o altă dimensiune ce stă la bază în comunităţi
istorice. Sentimentul în istorii comune ale generaţiilor succesive; fiecare generaţie cu setul ei
de experienţe se adăugă la arborele genealogic comun definind o populaţie în termenii
succesiunii temporale experimentate, transmiţând totodată generaţiei viitoare istoria propriei
lor experienţe. Cu alte cuvinte, secvenţele istorice furnizează „forme” pentru experienţele
viitoare, canale şi matrice pentru interpretarea lor ; „împrăştierea în culturi” ; etniile se
diferenţiază prin mai multe elemente culturale ce ajută la unirea membrilor şi la separarea lor
de cei din afară. Cele mai comune trăsături împărtăşite şi specifice sunt limba vorbită şi
religia, la care se adăugă şi alte obiceiuri: legi, culoare etc.; „asocierea cu un teritoriu
specific” ceea ce nu înseamnă ca un grup etnic trebuie să fie în posesia fizică a teritoriului,
contează existenţa în centrul simbolic geografic, un habitat sacru, o patrie în care se pot
reîntoarce; „un sentiment al apartenenţei şi o solidaritate activă”.[10,pag 14]
De regulă, o comunitate etnică are câteva caracteristici distinctive care,
împreună sau în combinaţii ale majorităţii acestora, au o deosebire anume şi o mare stabilitate
în timp. Cele mai importante caracteristici distinctive sunt următoarele:

2
 a) Caracteristici fizice (rasiale) sunt uşor identificabile la nivelul conştiinţei colective,
sunt foarte adesea un criteriu distinctiv. Un asemenea criteriu exterior îl putem găsi
operând cu prestanţă, de exemplu, în cazul populaţiilor de negri sau de indieni din
SUA. De regula însă diferenţele rasiale propriu-zise sunt mult mai puţin importante în
distingerea populaţiilor cu profil etnic diferit.
b) Limba distinctivă. Utilizarea unei limbi proprii este cea mai clară diferenţiere între
grupurile etnice. Cultura proprie este în cea mai mare măsură menţinută de o limbă
proprie. Limba este poate semnul cel mai distinctiv al unei comunităţi etnice; ea este
totodată şi o importantă barieră în calea intrărilor din afară în respectiva comunitate.
Ieşirea este mult mai uşoară pentru că se realizează de regulă în comunitatea
majoritară, mult mai laxă ca profil etnic, limba populaţiei dominante fiind ştiută şi de
minorităţi. Ieşirile spre alte comunităţi etnice minoritare sunt şi ele facilitate de limba
dominantă comună.
c) Tradiţii cultural-folclorice. În procesul de evoluţie istorică relativ izolată a unei
populaţii, aceasta şi-a dezvoltat un set de obiceiuri legate de evenimentele importante
ale vieţii cît şi o producţie artistică de tip folcloric specifică. Aceste tradiţii cultural-
folclorice, fiind legate mai mult de anumite momente festive din viata individuală şi
colectivă, iar nu de viaţa curentă supusă unor forţe masive şi continue de schimbare,
manifestă o foarte mare persistenţă, fiind de fapt importante semne distinctive ale
etnicităţii. Practicarea lor reprezintă de asemenea un factor de menţinere a coeziunii în
populaţii cu profil etnic. De multe ori grupurile etnice se disting între ele şi prin
apartenenţe religioase specifice.
d) Mod de viata specific. Modul de viata este o stare foarte dinamică, determinată de
schimbările tehnologice, economice, social politice mai generate. Există însă în modul
de viaţă o serie de componente referitoare în mod special la atitudinea individuală faţă
de viaţă, la strategia de a face faţă diferitelor probleme şi care tind să prezinte un profil
etnic marcat.
Aceste componente sunt de fapt materia primă a stereotipurilor pe care populaţiile etnice
şi le produc unele despre altele:irlandezii,englezii,francezii,americanii, ruşii,ţiganii. [8,p 14]
În dreptul internaţional nu există o definiţie exactă şi general acceptată a minorităţii
naţionale, după mai multe decenii de preocupare în acest sens, nu s-a reuşit formularea în
definiţii.
Raportul explicativ al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale constată în
punctul 12 că “...nici o definiţie a noţiunii de minoritate naţională nu este conţinută în
Convenţia-cadru. S-a decis să se adopte o abordare pragmatică, bazată pe recunoaşterea

3
faptului că, în acest studiu, este imposibil să se ajungă la o definiţie aptă să întrunească
sprijinul general al tuturor statelor membre ale Consiliului Europei”. [2]
Cu toate acestea, mulţi autori importanţi au încercat şi au reuşit să aducă un plus de
claritate în această problemă. Un specialist important în domeniu, Natan Lerner, afirmă că
această definiţie “face o comunitate să fie diferită de o societate sau organizaţie, termeni care
se referă la corpuri stabilite prin acţiunea deliberată sau voluntară a membrilor, pentru a
promova anumite interese. Familiile, triburile, naţiunile, popoarele, grupurile culturale şi
religioase sunt comunităţi.” Observăm că autorul evocă elementele calitative de diferenţiere,
cum ar fi triburile, naţiunile, etc., dar şi aspectul volitiv în exprimarea apartenenţei, esenţial
pentru definirea comunităţii.
M. J. Deschenes, în studiul prezentat Comisei pentru drepturile omului, în 1985,
propunea următoarea definiţie: “Termenul de minoritate desemnează în grup numeric inferior
restului populaţiei în stat, ai cărui membri care au cetăţenia acestui stat au caracteristici
etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului populaţiei şi sunt animaţi de
voinţa de a-şi păstra cultura, tradiţiile, religia sau limba”.[11] Această definiţie vădeşte
accentul pus de autor pe criteriul cantitativ şi pe criteriul calitativ, soluţie, în principiu,
acceptată de comunitatea internaţională. [5]
Memorandum-ul Secretarului General cu privire la definirea şi clasificarea
minorităţilor se referă la comunităţi în general şi stabileşte că acestea sunt “grupuri bazate pe
factori unificatori şi spontani, opuşi celor artificiali sau planificaţi, în mod esenţial plasaţi
dincolo de controlul membrilor grupului”. Încercări de a da o definiţie minorităţilor naţionale
s-au făcut şi în cadrul organizaţiilor internaţionale. Recomandarea nr. 1134 a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale, adoptată la 01.10.1990, în punctul 11, oferă următoarea definiţie a minorităţilor
naţionale: “grupuri separate sau distincte, bine definite şi stabilite în teritoriul în stat, ai
căror membrii sunt cetăţeni ai acelui stat şi prezintă anumite caracteristici religioase,
lingvistice, culturale sau altele, care îi deosebesc de majoritatea populaţiei”. [3]
Analizând normele internaţionale şi legile mai multor state putem formula următoarea
definiţie orientativă a minorităţilor naţionale: “Prin minoritate naţională se înţelege orice grup
bine definit de persoane care au cetăţenia statului în care locuiesc, sunt în inferioritate
numerică în raport cu populaţia care constituie majoritatea, întreţin legături vechi, trainice şi
durabile cu acest stat, prezintă caracteristici etnice, culturale sau lingvistice distincte şi sunt
animate de voinţa de a păstra identitatea comună a membrilor săi, cu deosebire cultura,
tradiţiile şi limba”.

4
Concluzii
În doctrina juridică nu a existat un interes deosebit pentru a delimita foarte exact
noţiunile de „minoritate naţională” şi cea de „minoritate etnică”. Încercările în acest sens au
fost ocazionale sau marginale din cauza faptului că nu este atât de importantă distincţia dintre
minoritate naţională şi minoritate etnică din moment ce normele internaţionale apără
drepturile omului fără vreo deosebire pe criterii de limbă, confesiune, apartenenţă etnică sau
naţională, etc. În autori au făcut încercări de a contura factorii care deosebesc minoritatea
naţională de cea etnică. Au fost invocate „starea afectivă”, „dimensiunea psihologică”,
„legături specifice”, etc. Factorii esenţiali ai diferenţierii ar fi cei istorici, politici, economici,
sociali, culturali şi de natură psihică.
Totalitatea acestor factori şi-ar fi găsit expresia în statalitatea unor comunităţi şi
deosebirea ar fi că naţionalităţile au avut în trecut posibilitatea de a-şi organiza în stat, cu
propriile instituţii de guvernare, iar grupurile etnice nu au avut o astfel de şansă sau
capacitate. Majoritatea grupurilor etnice sunt o consecinţă a emigrării dintr-o parte în alta a
lumii. Spre deosebire de aceste minorităţi, comunităţile naţionale sunt o consecinţă a
schimbării graniţelor şi nu a emigrării sau imigrării. Guy Hermet face distincţia între
minorităţi naţionale şi minorităţi etnice “după cum există sau nu în alt stat decât acela în care
trăiesc cetăţeni aparţinând respectivei minorităţi şi în care persoanele de aceeaşi origine
naţională constituie o majoritate”.[7]
Astfel, în unele state monoetnice termenul „naţionalitate” înseamnă legătura
persoanelor cu statul, iar în unele state plurietnice termenul „naţionalitate” înseamnă
apartenenţa la o comunitate etnică. În unele definiţii elementul etnic este subordonat sau
inclus în conţinutul noţiunii de naţionalitate. În alte definiţii termenului de „naţionalitate” îi
este atribuit un sens civic care exclude elementul etnic.
Prin urmare, termenul „minoritate naţională” ca o categorie juridică se referă şi la
comunităţile ce pot fi definite ca minorităţi etnice. Acest fapt se întâmplă în ideea de a folosi
în termen unic pentru a evita confuziile în aplicarea reglementărilor internaţionale şi, în
acelaşi timp, în ideea de a exclude posibilitatea în tratament diferenţiat aplicat comunităţilor
sau grupurilor de persoane. Procedând la formularea în definiţii a minorităţii naţionale,
Consiliul Europei a considerat că aceasta trebuie să fie suficient de exactă şi în acelaşi timp să
fie foarte generală pentru ca să poată fi aplicată în varietăţi largi de ipoteze. Logica acestei
abordări este simplă. Reglementările internaţionale privind minorităţile naţionale apără
drepturile ce ţin de identitatea persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Dreptul la
folosirea limbii materne, la protecţia culturii, practicarea religiei, etc., sunt garantate prin
stipularea principiului ne-discriminării fără a se face aluzie măcar la în tratament diferenţiat
după criteriul apartenenţei etnice sau naţionale.
5
 Limba, cultura, religia sunt elemente care stau la bază în definirea atât a minorităţii
naţionale cât şi a minorităţii etnice. Factorii care diferenţiază minoritatea etnică de cea
naţională sunt în afara categoriilor care privesc identitatea persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale şi nu sunt apărate prin reglementări specifice.

6
Referinţe bibliografice:

1. Anthony D. Smith, „The Ethnic Origins of Nations”, Montchrestien, 1987.

2. A. Bolintineanu, A. Năstase, Drept internaţional contemporan, Bucureşti, 1995.
3. Adrian Năstase, Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, vol. 1-
4,Bucureşti, 1998.
4. C.W. Hevern (1996-2003). Narrative Psychology: Internet and Resource Guide.
5. Dinu Bălan, Etnie, Etnicitate, Naţiune şi Naţionalism. Câteva precizări terminologice
6. E. J. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent, ARC,
Chişinău,1997.
7. Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, Institutul European,
Iaşi, 1997.
8. Gheorghe Sarau, „Rromii, India Şi Limba Rromani” Bucureşti- 1997, p 14
9. Ion Diaconu, Minorităţile, identitate şi egalitate, Bucureşti, 1998.
10. http://books.google.md/books?
id=740O4K52DCwC&printsec=frontcover&dq=The+Ethnic+Origins+of+Nations&so
urce=bl&ots=8iJBT0ATlj&sig=w5l8fgYf27u9qnIb41EZrjXT2qI&hl=ru&ei=zBoTTf
KlOceb8QO-
6smFBw&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CBsQ6AEwAA#v=on
epage&q&f=false
11. http://www.crvp.org/book/Series04/IVA-14/chapter_vii.htm