AGRICULTURA.

După 1812, economia basarabeană avea un caracter colonial, fiind

subordonată intereselor imperiale. Cerealele, fructele, strugurii şi vinurile, în mare
parte, se exportau în Rusia. Deşi în rândul ţărănimii se resimţea permanent lipsa de
pământ, chiar şi după înfăptuirea reformei agrare, în anii ’60-’70 ai sec. XIX, o mare
parte din suprafaţa arabilă rămânea nelucrată. La 1875, potrivit datelor de arhivă, doar
38% din suprafaţa agricolă era cultivată, restul rămânând puţin explorată, destinată
creşterii vitelor.

Vinurile basarabene erau importate de negustori şi intermediari la un preş redus şi

vândute în Rusia ca vinuri din străinătate.DEMOGRAFIA. Regimul ţarist a urmărit să
dilueze elementul autohton, încurajând pe toate căile colonizarea Basarabiei cu
populaţie alogenă: ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, nemţi etc. Recensământul din 1897
atestă între Prut şi Nistru circa 2 mln. de locuitori. Românii (moldovenii) alcătuiau
47,58%, ucrainenii – 19,62%, evreii – 11,79%, ruşii – 8,05%, bulgarii – 5,33 %, găgăuzii
– 2,88%. În realitate, populaţia românească depăşea 50%, deoarece criteriul pus la baza
recensământului – limba vorbită – nu a permis o evaluare corectă.

Dar şi în această situaţie este evidentă reducerea simţitoare, cu peste 30%, a proporţiei
populaţiei româneşti.

ÎNVĂŢĂMÂNTUL.

Sistemul de învăţământ instalat era unul străin, rusificat, dirijat după legislaţia ţaristă.
Majoritatea intelectualităţii, pregătită în universităţile ruseşti, era din rândurile
populaţiei alogene. Nivelul ştiinţei de carte a populaţiei româneşti era extrem de scăzut.
Recensământul din 1897 arată că doar 10,5% dintre bărbaţi şi 1,7% dintre femei ştiau
carte. După gradul de alfabetizare, românii ocupau penultimul loc printre etniile din
gubernie, depăşindu-i doar pe ţigani.

LIMBA ROMÂNĂ. Înlesnirile privind utilizarea limbii române în învăţământ, biserică

şi administraţie, acordate de către regimul ţarist, au fost de scurtă durată. După 1828 –
treptat, dar cu insistenţă – autorităţile coloniale au exclus limba română din instituţiile
statului, din învăţământ şi biserică.

Doar prin încălcarea legislaţiei, ameninţaţi de persecuţii, unii intelectuali din şcoli şi
preoţi în biserici menţineau limba română şi promovau valori ale culturii naţionale.

Politica de rusificare a fost promovată cu intransigenţă în special după constituirea

statului român modern, în urma Unirii din 1859. Autorităţile invocau aşa-zisul „pericol
al influenţei româneşti în Basarabia”, persecutând orice revendicare cu caracter
naţional-cultural.

NOBILIMEA. Nobilimea basarabeană (boierimea) s-a diminuat ca număr şi ca factor

de influenţă culturală asupra păturilor largi ale populaţiei.

Prin legislaţie şi numiri în funcţii, autorităţile ţariste au urmărit să integreze boierimea

autohtonă în categoria dvorenimii, dominându-i astfel caracterul naţional. O mare parte
a boierilor români din Basarabia au plecat peste Prut, menţinându-şi iniţial moşiile de
până la 1812.
Altă parte, treptat, s-a ruinat, aşa încât la centenarul anexării Basarabiei doar 30% erau
nobili autohtoni „din viţă”, cum se spunea. Majoritatea – 65% – nobililor basarabeni
deveniseră dvoreni prin îndeplinirea funcţiilor de stat (cinovnici înnobilaţi) ori erau
proveniţi din Rusia. Aceştia, ostili intereselor naţionale, determinau deciziile adunării
nobiliare.

Astfel, în momentele decisive, românii basarabeni au avut doar câţiva boieri care, prin
pregătirea intelectuală şi convingeri naţionale, le-au apărat interesele în faţa regimului
de opresiune. Menţionăm în acest sens pe L. Catargi, V. Kalmuţki, M. Hashaş, N. Casso,
V. Stroescu, P. Gore ş.a.Mihai Taşcă, dr. în drept

Evolutia proceselor demografice in Basarabia in secolul al XIX-lea

Autor: M. Neagu, S. Musteata

Repere cronologice
Activitati

Una dintre cele mai importante consecinte ale raptului teritorial din 1812 a fost, pe linga cresterea
numarului de populatie, schimbarea treptata a componentei nationale sin acest spatiu.

Studii ale statisticilor si recensamintelor efectuate in acea perioada, atesta numarul populatiei
Basarabiei la momentul anexarii de circa 400 mii oameni. La fel putem identifica un raport al
etniilor conlocuitoare. Astfel, romanii constituiau circa 86% din numarul populatiei si erau
raspinditi pe tot teritoriul Basarabiei. Aproximativ 14 la suta din populatie erau ruteni, lipoveni,
evrei, greci, armeni, bulgari, gagauzi.

Problema evolutiei demografice a populatiei din Basarabia dupa anexarea din 1812 este una
extrem de discutata si controversa in literatura de specialitate. Din aceste considerente valurile de
interpretari extreme in studiile cercetatorilor romani, rusi si straini au confirmat importanta
subiectului nu doar pentru stiinta istorica ci si in justificarea unor politici.

Este semnificativ faptul ca numarul populatiei a crescut considerabil. De la 400.000 in 1812 la

950.000 in anii '50 ai secolului al XIX-lea si atingind cifra de 2.642.000 in anul 1918. Cauzele
care au favorizat aceasta crestere nu este tocmai sporul natural. Un rol important l-a jucat procesul
de migratiune si colonizare. Factorii care au favorizat aceasta migratiune a u fost in prima instanta
politica de colonizare promovata de tarism, lipsa obligativitatii efectuarii serviciului militar pina
in anul 1874, lipsa serbiei si nu in ultimul rind caracterul tolerant al populatiei bastinase. Tarismul
incuraja prin toate mijloacele asezarea colonistilor straini in Basarabia. De rind cu colonizarea
organizata oficial se producea si migratia spontana destul de intensa din guberniile rusesti si
ucrainesti. Schimbari relevante in compozitia etnica a Basarabiei s-au produs in perioada anilor
1817-1835. Tendinta acestor schimbari consta in cresterea neomogenitatii populatiei tinutului.
Ponderea ucrainenilor, rusilor, evreilor, bulgarilor, gagauzilor si a altor etnii minoritare a fost
conditionata de marea amploare migrationista a acestor grupuri etnice.

In paralel observam un proces invers, care determina un paradox. Romanii autohtoni paraseau
tinutul si se refugiau in alte regiuni. Cauzele esentiale si obiective ale acestui fenomen sunt lipsa
facilitatilor fiscale pentru populatia bastinasa, nivelul scazut de trai si cota mica de pamint care le
era acordata.

Totusi, romanii basarabeni au continuat sa fie natiune majoritara cu fluctuatii numerice de la an la

an. Chiar si dupa 106 ani de aflare sub dominatie rusa, la 1918 romanii din Basarabia alcatuiau
majoritatea absoluta a populatiei; 64% conform evaluarilor statistice din perioada interbelica si
acceptate de istoricii contemporani.

Repere cronologice
1812 - in urma razboiului din 1806-1812 teritoriul situat intre Nistru si Prut, muntii Carpati si
Marea Neagra, numit din 1813 Basarabia a fost anexat la Rusia.
1813 - prin Regulamentul administrarii provizorii a Basarabiei a fost stabilita structura speciala
de guvernare a provinciei anexate, conform caruia se pastra autonomia relativa a acestei regiuni.
1813 - cu ajutorul mitropolitului Gavriil Banulescu Bodoni a fost creat seminarul teologic din
Chisinau.
1814 - pe langa eparhia din Chisinau a fost intemeiata o tipografie, prima carte editata fiind un
abecedar moldovenesc cu traducere in limba rusa.
1859-1862 - the reign of first prince of the United Romanian Principalities
1873, 7 decembrie - Basarabia este transformata intr-o simpla gubernie rusa, fiind lichidate
particularitatile in sistemul de administrare care mai existau.

Câteva opinii despre Pacea de la Bucureşti 1812 (1812)

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Războiul ruso-turc din 1806-1812 şi pacea de la Bucureşti fac parte integrantă din istoria acestei părţi
a Europei. Ele sunt foarte importante pentru destinele mai multor popoare din zonă, dar în special
pentru destinul poporului român. O însemnată parte a acestui popor era de acum condamnată să
trăiască în cadrul unui alt stat, un imperiu în plină expansiune.

În deceniile şi secolele scurse de la acele evenimente, nenumăraţi istorici şi-au spus cuvântul în ce le
priveşte. Ei sunt, fireşte, în covârşitoarea lor majoritate, români şi ruşi, dar şi din alte ţări. Şi fiindcă ne
aflăm în posesia câtorva opinii exprimate de istorici de diferite naţionalităţi şi din diferite perioade,
poate ar fi de folos scopului acestei lucrări să le amintim în continuare.

Pentru început, ar fi bine să înregistrăm opiniile, interesante de altfel, ale unui istoric român foarte
puţin cunoscut, dar care are o mare calitate: era filorus, şi asta încă înainte de primul război mondial!
Este Constantin Calmuschi, care îşi publica surprinzătoarele idei în 1911. Cum justifica el actul din
1812?

„Nici Rusia, nici Turcia, nici alte puteri nu considerau Basarabia ca făcând parte din Moldova, ci ca o
provincie turcească, independentă de Moldova. Astfel, de câte ori e vorba de ţările române şi
Basarabia, nimeni nu o cuprinde în cele dintâi, ci totdeauna o pune separat, zicându-se: Valahia,
Moldova şi Basarabia. Astfel este pusă în tratatul de la Kuciuk-Kainargi, în tratatele ulterioare dintre
Rusia şi Turcia şi în toată corespondenţa diplomatică.” (1) Nu putem să ne abţinem să ne răfuim post-
mortem cu acest ciudat apărător al ţarismului. Oare el n-o fi ştiut niciodată că Basarabia istorică,
Bugeacul, ocupat de turci în 1538, nu corespunde nici pe departe cu „Basarabia” rusească din 1812?
Cum poate să spună că formau provincii separate ţinuturile Orhei, Soroca, Lăpuşna etc., trup din
trupul principatului Moldovei? Şi mai trebuia să ştie că Bugeacul, smuls de turci în 1538, tot al
Moldovei fusese şi că până la 1812 ruşii chiar declarau că sunt de acord ca el să se reîntoarcă la ţara-
mamă. În acest sens, nu putem decât să reamintim cititorilor despre tratatul din 1711 dintre Dimitrie
Cantemir şi Petru cel Mare, ca şi harta rusească anexată istoriei Rusiei de la 1782, pomenite în
primele capitole ale lucrării noastre.

Dar iată cum îşi justifica aprecierile Calmuschi:

„Ruşii, luând Basarabia, erau convinşi că iau o provincie turcească, nu o ţară românească. În toate
luptele dintre ei şi turci date sub zidurile Hotinului, Benderului, Ismailului, ei avuseseră în faţa lor
numai fortăreţe şi trupe turceşti. În adevăr, Chilia şi Cetatea Albă fuseseră luate de turci încă din
timpul lui Ştefan cel Mare la 1484 şi toată partea de jos a Basarabiei transformată în raia. Sultanul
Soliman al II-lea, după fuga lui Petru Rareş, alipi la aceste cetăţi tot teritoriul dintre Nistru, Prut şi
Marea Neagră, transformându-l în sangeac. Benderul cu patru ţinuturi se dăduse turcilor de Aron
Tiranul, iar Hotinul a fost cuprins şi întărit de turci după războiul din 1711, fără a mai fi restituit
Moldovei.” (2)

E clar, nici ruşii înşişi, după cum se va vedea, nu s-au încumetat să fabrice asemenea „argumente”.
Orice istoric poate evalua cunoştinţele lui Calmuschi etalate mai sus. Afirmaţia sa că ruşii n-ar fi
întâlnit români în Basarabia credem că este infirmată îndeajuns de capitolul nostru intitulat Suferinţele
poporului român. Dar Calmuschi devine monumental în pasajul următor:

„Rusia a fost singura din cele trei puteri vecine nouă, care ne-a voit binele şi ne-a dat sprijinul în atâtea
ocazii. Bazată pe comunitatea de credinţă, mişcată de mila ce-i inspirau suferinţele creştinilor din
împărăţia otomană, împinsă poate şi de interesul politic de a ridica un stat mai puternic între ea şi
Turcia, între ea şi Austria, stat a cărui simpatie şi recunoştinţă să şi le atragă, Rusia a căutat de la
Petru cel Mare încoace, întâi să nu apere, apoi să ne proteagă, în urmă să ne organizeze şi să ne
ridice, iar când i s-a părut c-am ajuns în stare a ne conduce înşine, să susţină unirea şi dinastia
străină.” (3)

În sfârşit am înţeles de ce preţioasa lucrare a lui Calmuschi nu era citată în operele ulterioare. Cititorul
poate aprecia diferenţa dintre afirmaţiile de mai sus şi cele ale unui mare istoric, Alexandru Xenopol:
„Răpirea Basarabiei ar fi trebuit să înveţe pe români cu lucrul: că dacă există vreun pericol pentru
existenţa lor ca naţiune, acesta va veni de la nord; dacă este vreun element adevărat duşman al
elementului român, este acel rusesc, care nu din întâmplare, din neîngrijire pune în pericol existenţa
noastră, ci lucrează cu conştiinţă la distrugerea ei. Acest pericol l-au simţit toţi românii acei ce şi-au
iubit într-adevăr poporul şi care au binemeritat de patria lor. Toată dezvoltarea noastră naţională este
datorită luptei neîmpăcate în contra acestui element cotropitor, luptă în mare parte susţinută cu
ajutorul apusului. În asemenea împrejurări, a face politică rusească este a da noi înşine arma în
mîinile ucigaşului, este a trăda interesele cele mai sfinte ale cauzei române.” (4)

Vorbind despre anexarea Basarabiei din 1812, marele diplomat român al secolului al XX-lea, Nicolae
Titulescu, avea să spună: „Prin această concesie, Turcia a violat pur şi simplu contractul său şi Rusia
a devenit complicele violării unui contract de drept internaţional. Or, complicitatea la violarea unui
contract de drept internaţional nu poate crea dreptul.” (5)

La rândul lor, şi diplomaţii străini ai momentului sesizau foarte bine nenorocirea ce lovise Moldova şi
poporul român. În 1813 consulul francez consemna: „Prutul e pierdut de acum pentru totdeauna
pentru Moldova. Pierderea Prutului e însă pierderea Moldovei.” (6)

În 1914 istoricul francez A. Rambaud arăta: „Un congres s-a reunit la Bucureşti în 1812; Rusia a
renunţat la Moldova şi la Valahia, dar a păstrat Basarabia, ţară românească.” (7)

Însuşi unul dintre profeţii marxismului, Fr. Engels, condamna şi el vehement actul răpirii Basarabiei:
„Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus mai găsise unele pretexte – nu vreau să spun de
justificare, ci de scuză, – pentru cuceririle lui Alexandru nu poate fi vorba de aşa ceva. Finlanda este
finlandeză şi suedeză, Basarabia – românească, iar Polonia Congresului – poloneză. Aici nici vorbă
nu poate fi de unirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă toate numele de ruşi, aici avem de a
face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf.” (8)

Trecând la istoricii ruşi, să notăm întâi mărturisirea pe care o făcea în 1910 un bun cunoscător al
problemei, generalul Kuropatkin, ministrul de război al imperiului şi istoric militar: „Anexarea
Basarabiei de către Alexandru I n-a fost întâmpinată de populaţia românească a acestei provincii cu
bucurie. Dimpotrivă, autoritatea slabă a Turciei, care a acordat drepturi de autonomie locuitorilor locali
şi populaţiei, nu numai păturii de sus, ci şi masei poporului, ar fi fost de preferat decât înghiţirea
Moldovei şi Valahiei de către Rusia.” (9)

În schimb, după răsturnarea ţarismului, istoricii ruşi marxişti au început chiar să fie nemulţumiţi de
slabele achiziţii teritoriale din 1812. În acest sens, reprezentantul de frunte al şcolii anilor ‘20,
Pokrovski, aprecia că războiul din 1806-1812 s-a încheiat pentru ruşi „aproape cu nimic.” (10)
Mai târziu însă, după ostracizarea şcolii lui Pokrovski, în anii de apogeu ai stalinismului, deşi greu de
crezut, pacea din 1812 începea să fie văzută mai obiectiv: ea a fost „foarte favorabilă Rusiei”, cum
recunoşteau acum chiar cei mai dogmatici istorici stalinişti. (11) La rândul său, istoriografia stalinistă
română nu putea să nu urmeze aceeaşi cale. „Ameninţaţi de puternicele armate ale lui Napoleon, ruşii
încheie totuşi o pace destul de favorabilă cu turcii”, (12) scria un propagandist în 1946.

În anii destalinizării însă, s-a înlăturat această linie obiectivă. Merită o atenţie specială o lucrare
apărută la Chişinău cu ocazia celei de-a 160-a aniversări a anexării. Pacea din 1812 era văzută total
diferit: „Acest act a însemnat sfârşitul victorios al luptei, pe care au dus-o moldovenii timp de trei
secole, cu sprijinul popoarelor rus şi ucrainean, împotriva cotropitorilor turci… Moldovenii şi-au unit
pentru vecie soarta lor de cea a ruşilor, ucrainienilor şi celorlalte popoare din marea noastră ţară şi au
căpătat posibilităţi noi, nemaivăzute până atunci, pentru dezvoltarea economică, politică şi culturală.”
(13)

În ciuda limbajului de lemn, merită osteneala să urmărim aceste interesante descoperiri, care ne
lămuresc pe ce argumente solide se baza istoriografia sovietică în justificarea răpirii Basarabiei. În
continuare, lucrarea îi enumera pe istoricii români Xenopol, Iorga, Petre Cazacu, Alexandru Boldur,
Ion Nistor şi Ştefan Ciobanu, punând şi un „etc.”, care erau, fireşte, „de orientare naţionalistă, iar după
1917 – antisovietică.” Iar aceşti istorici îşi permiteau să nege existenţa unui popor moldovenesc diferit
de poporul român, ceea ce reprezenta o „teză antiştiinţifică.” (14)

Alte câteva perle se cuvin citate pentru a ne lămuri cât de puţine lucruri ştiam noi, până când s-au
îndurat aceşti tovarăşi să ne deschidă ochii: „Contrar afirmaţiilor neîntemeiate ale istoricilor burghezi
moldoveni şi români, până în 1812 în Basarabia n-a existat niciun sistem de şcoli permanente de stat.
Un astfel de sistem a luat naştere abia după 1812.” (15) „Alipirea Basarabiei la Rusia în 1812 a
favorizat răspândirea în regiune a unor idei social-politice şi filosofice noi.” (16) „Alipirea Basarabiei la
Rusia şi întărirea legăturilor economice şi politice ruso-moldoveneşti au înlesnit dezvoltarea gândirii
ştiinţifice în regiune.” (17) „Anul 1812, care a avut urmări atât de însemnate pentru viaţa social-
economică, politică şi culturală a regiunii nu putea, fireşte, să nu se resimtă de asemenea în literatura
şi arta moldovenească.” Şi aceasta „datorită toleranţei autorităţilor ţariste faţă de limba naţionalităţii
băştinaşe a Basarabiei.” (18)

Ar fi jignitor, dacă n-ar fi comic. Alte inteligente aprecieri se făceau într-o nouă lucrare plină de
descoperiri, pornite chiar din titlu, apărută tot la Chişinău, dar în 1985: „Eliberarea Basarabiei de sub
jugul turcesc şi unirea ei cu Rusia a fost un act progresist, salvând Basarabia de asuprirea turcilor şi
de ruinare.” (19) Fără comentarii!

Iar reminiscenţe ale acestor vechi metehne ale istoriografiei sovietice vor răzbate şi din studiul unui
istoric al anului 1990, Nikiforov: „Totuşi este neîndoielnic şi faptul că populaţia acestui ţinut a fost
eliberată de jugul Imperiului otoman, cea mai reacţionară şi înapoiată putere a Europei, de incursiunile
permanente ale tătarilor şi de campaniile pustiitoare ale armatelor turceşti. Conectată la piaţa
rusească, în condiţii de pace, Basarabia a început repede să se dezvolte din punct de vedere
economic. O mare importanţă a avut libertatea spirituală obţinută, funcţionarea fără piedici a
trebuinţelor religioase ale populaţiei, a cărei majoritate absolută era ortodoxă.” (20)

În final nu putem decât să-i invităm pe toţi cei care gândesc astfel să citească paginile următoare.

sâmbătă, 10 iulie 2010

Geneza problemei basarabene

Problema basarabeană a început să fie cunoscută odată cu anexarea Basarabiei la Imperiul
Rus. S-a încercat o deznaționalizare a poporului român din partea Rusiei țariste, negându-se
totalmente aportul daco-romanilor la formarea românilor în spațiul dintre Prut și Nistru, sau
cum i se mai zice „Mesopotamia românească”. Astfel, istoricii ruși au inventat mituri, care să
nege rădăcinile noastre genealogice.
După cum știm, spațiul dintre Carpați și Nistru a fost o zonă de permanente interferențe
culturale. Anume pe acest spațiu s-a format și cristalizat poporul român și limba română.
Autohtonii acestor ținuturi erau tracii de nord, care existau pe pământul strămoșesc încă din
prima epocă a fierului, începând cu mil.I a.Chr. De fapt, pe la mijlocul mil. I a.Chr. are loc
procesul de consolidare a tracilor de nord, care, mai târziu au fost numiți, geto-dacii. Ca
rezultat al ciocnirii cu civilizația romană, are loc formarea unei simbioze daco-romane ce va
duce la constituirea poporului român și formarea unui glotonim unic românesc. Mult timp
acest fapt s-a negat de către Imp. Austro-Ungar, istoricii maghiari emițând ipoteza că odată cu
retragerea aureliană din 275 p.Chr. are loc o mișcare totală de populație daco-romană la sud
de Dunăre, iar restul populației care au mai rămas au fost lichidați de popoarele nomade
(slavi, pecenegi, oguzi). De pe altă parte, rușii considerau, că în zona care ne interesează, au
trăit nu tracii, ci sciții, și de fapt, nu se poate de vorbit de o populație românească în spațiul
pruto-nistrean. Dovezile arheologice, însă, demonstrează cu lux de amănunte, falsitatea
acestei teorii. Nu putem însă nega aportul slavilor la formarea poporului român. Influența
anților și a sclavinilor este percepută la nivel lingvistic, toponimic, antroponimic etc. Însă
cizma rusească a încercat să manipuleze cu aceasta, exagerând aportul civilizației slave la
constituirea românilor.

Și totuși, populația românească, chiar nici în perioada întunecată (Evul Mediu) nu și-a pierdut
identitatea sa. Prin constituirea formațiunilor prestatale, obștilor, cnezatelor, voievodatelor s-a
păstrat ființa poporului nostru. Deci, odată cu desăvîrşirea procesului de formare a poporului
român şi a limbii române (secolele VIII-IX) în istoria ce se scria în spaţiul Carpato-Danubian-
Pontic începe o nouă etapă -constituirea statelor medievale româneşti. Conducătorii lor, timp
de câteva sute de ani, au încercat să opună rezistență atacurilor maghiare, tătărești, turcești, și
apoi rusești. Maghiarii au dus o politică de deznaționalizare și oprimare a poporului român,
iar ca rezultat apare Școala Ardeleană, reprezentații căreia, prin studii istorice, filologice, au
încercat să lupte cu maghiarizarea tot mai intensă. În același timp, vulturul rusesc își îndreaptă
interesul asupra teritoriului dintre Nistru și Prut, ca în 1812 să îl anexeze, numind acest fapt ca
alipire benevolă. Explicația rezidă din faptul că rușii evoiau să fie socotiți ca frații mai mari,
ce ajută popoarele ortodoxe asuprite de necredincioși (adică turcii). De atunci, devine
evidentă problema basarabeană- cine sunt, de fapt, locuitorii spațiului mioritic dintre Nistru și
Prut? Descendenți ai sciților, tracilor, romanilor, sau slavilor? E cert faptul, că s-a încercat
deznaționalizarea românilor basarabeni prin diverse metode (în plan cultural, social, politic).

De fapt, în istoriografia rusă și sovietică se menționa ipoteza despre avantajele economice ale
„alipirii” Basarabiei la Imperiul Rus. Se zicea că a fost o perioadă de înflorire culturală,
economică, de prosperitate. Istoriografia românească, din contra, demonstra că perioada de
după anexare se caracterizează ca una de degradare și retardare în toate domeniile vieții din
Basarabia.

Astfel, problema basarabeană își atingea apogeul odată cu încercarea de deznaționalizarea a

populației românești basarabene și încercarea de rusificare de către cizma rusească. Este o
problemă inventată de asupritori, de cuceritori, că de fapt, nu e nici o problemă………noi,
românii, suntem autohtonii acestor ținuturi, vorbim limba română și de la traci ne tragem.

Consecinţele nefaste ale răpirii Basarabiei de către

Imperiul Ţarist de la 1812 se resimt şi astăzi
Împlinirea a 196 de ani de la răpirea Basarabiei de către Imperiul Ţarist a fost tema emisiunii
„Epicentru” din 16 mai, difuzată la postul de televiziune „EU TV”, moderată de Sergiu
Praporşcic. Despre contextul acestui eveniment, precum şi despre consecinţele acestui act
asupra populaţiei din Basarabia au vorbit invitaţii emisiunii, istoricii Mihai Adauge şi Ion
Varta. Vă prezentăm opiniile invitaţilor despre acest eveniment exprimate în cadrul emisiunii.

- În ce context a avut loc evenimentul tragic de la 16 mai 1812, consecinţele nefaste ale căruia
le simţim şi astăzi?

Ion Varta: – Era în ajunul declanşării unui război ruso-francez. Iminenţa războiului era
evidentă pentru toată lumea şi în ajunul invaziei franceze, împăratul Rusiei ţariste, Alexandru
I, a dispus semnarea tratatului de pace fără întârziere. În viziunea protagoniştilor acestui
conflict era necesară acceptarea unor compromisuri din partea ambelor părţi, şi anume
semnarea acestui tratat fără a permite anexiuni. Cel care a convins împăratul ţarist ca să
semneze acest tratat a fost Pavel Ciceagov, care a şi fost desemnat în calitate de comandant al
armatei ruse revocate la Dunăre. Numai că el a întârziat câteva zile şi pacea a fost semnată în
mod precipitat de către mareşalul Mihail Kutuzov, la 16 mai, stil vechi, în anul 1812. În aşa
fel s-a produs această mare nedreptate, încorporarea silită a teritoriului de la Răsărit de Prut în
cadrul Imperiului Rus. Aşa a vrut destinul. De aici avem geneza acestei probleme spinoase,
cea a Basarabiei.

Ceea ce a urmat după 1812 a fost un calvar pentru populaţia de la est de Prut

- Ce prezenta Moldova Medievală de la 1812 şi ce a însemnat această dezmembrare?

Mihai Adauge: – Actul din 1812 a fost începutul unui calvar cu consecinţe grave resimţite
peste câteva sute de ani. Moldova până atunci avea statut de suzeranitate în raport cu Imperiul
Otoman. Aceasta însemna că Moldova nu fusese cucerită de către Poarta Otomană şi turcii au
fost nevoiţi să încheie anumite tratate cu această formaţiune statală medievală. Aceste tratate
prevedeau mai multe clauze, dar începând cu secolul XVI şi până în 1812, în aceste acte era
menţionat faptul că Ţara Moldovei este un stat liber. Cu alte cuvinte, Poarta Otomană nu avea
dreptul să anexeze sau să ocupe acest stat. Astfel, nici Imperiul Rus nu avea acest drept. De
asemenea, Imperiul Rus nu avea dreptul să negocieze o clauză de anexare cu Imperiul
Otoman. A fost un act criminal, o fraudă care vine în contradicţie cu practica internaţională,
cu toate normele de drept existente la moment. Atunci toate normele de drept erau constituite
din prevederile tratatelor bilaterale.
- Care au fost consecinţele pentru populaţia din partea stângă a Prutului?

Ion Varta: – Din cele mai nefaste. Ar fi bine să punctăm câteva idei în legătură cu faptul cât
de bine cunoştea realităţile ruse populaţia din cele două principate în urma multiplelor
războaie. Un exemplu în acest sens este prima campanie, care a fost şi ultima, care s-a
încheiat cu eşec pentru Rusia invadatoare. Este vorba de Campania de la Prut de la 1711.
Armata rusă a fost aşteptată cu sufletul la gură, deoarece se credea sincer şi naiv, în acelaşi
timp, în rolul mesianic al Rusiei creştine. În următoarele războaie ocupaţia ţaristă a semănat
decepţii şi regrete în sânul românilor moldoveni şi munteni, pentru că în războiul din perioada
1806-1812 să-şi dea seama că este cu mult mai greu de suportat o ocupaţie rusească decât una
otomană. Abuzurile şi nelegiuirile la care s-a dedat administraţia militară rusă au întrecut
orice limită. S-a ajuns în situaţia când nimeni nu-şi mai dorea această „fericire” adusă de către
„eliberatorii” de la Răsărit. Astfel, ceea ce a urmat după 1812 a fost un calvar pentru populaţia
de la est de Prut. Chiar din primele luni s-a declanşat un exod al populaţiei româneşti, care
încerca să părăsească patria lor mică şi să-şi găsească refugiul în dreapta Prutului. Acest exod
a alarmat autorităţile ţariste şi, deşi depuneau eforturi ca să curme acest exod, nici sârma
ghimpată nu mai era o salvare. Dacă iniţial Divanul Moldovei a salutat semnarea acestui tratat
de pace, deja în octombrie 1812 a manifestat decepţie şi regrete în legătură cu pierderea celei
mai importante părţi a Principatului Moldovei. Astfel, Mitropolitul Veniamin Costache s-a
transformat într-un protagonist important al acţiunilor de recuperare a actualului teritoriu al
Basarabiei. Veniamin Costache i-a cerut domnitorului Moldovei să revendice la Congresul de
la Viena teritoriul răpit de Rusia Ţaristă. Din păcate, domnitorul nu a avut curajul pentru a
acţiona în acest sens. Mai curajos a fost domnitorul Caragea al Munteniei, care a încercat prin
intermediul consulului austriac acreditat la Bucureşti să solicite cancelarului la Congresul de
la Viena întoarcerea la Patria-mamă a teritoriului Moldovei de la Răsărit de Prut.

Rusificarea, o altă consecinţă a răpirii Basarabiei din 1812

- De ce conducerea Moldovei Medievale de atunci nu a găsit un prieten în nici o putere statală

care i-ar fi ajutat să-şi păstreze integritatea teritorială?

Mihai Adauge: – Ţara Moldovei era un stat mic care devenea jertfă a jocurilor politice ale
marilor puteri, de fapt ale celor trei mari imperii care o înconjurau. S-a încercat chiar prin
tratatele încheiate între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman sau între Imperiul Rus şi Franţa, în
care erau stipulate anumite prevederi cu privire la păstrarea integrităţii Moldovei, dar atunci
când a fost convenabilă încălcarea acestor stipulaţii, au fost încălcate fără a ţine cont de nimic.
De fapt, dintre consecinţele grave ale dezmembrării teritoriale a Moldovei, consecinţă pe care
o resimţim şi astăzi, a fost apariţia aşa-numitei doctrine a moldovenismului. Atunci, Imperiul
Rus, care avea o diplomaţie foarte bună, trebuie să recunoaştem acest lucru, în special
diplomaţie secretă, a ştiut cum să elaboreze această doctrină a moldovenismului, care s-a
amplificat pe parcursul secolului XIX şi ne confruntăm şi astăzi cu consecinţele acesteia. Am
o scrisoare a unui basarabean adresată lui Bănulescu–Bodoni prin anii 1814-1815, unde deja
se vorbea despre o limbă moldovenească diferită de cea a fraţilor de dincolo de Prut. Evident
că era scrisă la comandă, dar reprezintă un început de drum al acestui proces de spălare a
creierului populaţiei. Ţarismul a ştiut să implementeze această doctrină, a corupt pături
sociale întregi, mai ales nobilimea, şi anume nobilii veniţi pe teritoriul Moldovei. Aici este
vorba şi despre familia Crupenschi, care făcea partizanat pentru ţarismul rusesc. Aceşti
partizani devenise ulterior duşmani ai unificării de la începutul secolului XX.

Ion Varta: – Totuşi, o perioadă autorităţile ţariste erau extrem de tolerante faţă de românii
basarabeni şi nu au încercat să le remodeleze conştiinţa etnică. Acest proces a demarat când s-
au aflat nişte lucruri alarmante pentru diplomaţia rusă şi semnarea unui tratat secret de către
România, stat constituit la 1859, cu Austro-Ungaria şi ulterior cu Germania. Deci, aderarea la
puterile centrale a României a alarmat autorităţile ruse şi i-a determinat să întreprindă ceva
pentru a anihila o eventuală mişcare de emancipare naţională. Astfel, în această perioadă se
plăsmuieşte această pseudoteorie cu privire la moldovenism ca entitate diferită de românii din
dreapta Prutului. Până atunci autorităţile ţariste au fost chiar tolerante şi sunt chiar mărturii
păstrate în arhiva Republicii Moldova care demonstrează acest fapt. Astfel, conform acestor
mărturii, chiar guvernatorii ruşi prezenţi în Basarabia utilizează etnonimul de român în
rapoartele lor anuale până la începutul anului 1880. Cel care a subliniat implementarea acestei
doctrinei de moldovenism a fost nimeni altul decât nepotul lui Pavel Ciceagov, Serafim
Ciceagov, care a fost trimis în 1908 în Basarabia pentru a anihila aşa-zisul separatism din
biserica ortodoxă, adică pentru a lupta cu unioniştii. Acest Ciceagov îi preda lecţii de filologie
românească arhimandritului Gurie Grosu, care era unul din redactorul revistei „Luminătorul”,
şi îl atenţiona, spunându-i că vorbeşte o limbă diferită de populaţia Basarabiei şi că este o
limbă preluată de la munteni. Adică Serafim Ciceagov, care cunoştea foarte puţin limba
română pe care chiar a încercat s-o studieze ulterior, nu era competent să-l înveţe pe Gurie
Grosu filologia limbii române.

- O altă consecinţă pe care o resimţim şi astăzi este rusificarea românilor din Basarabia, care a
avut loc prin intermediul administraţiei, şcolilor şi a bisericii. Cum s-a produs şi a evaluat
acest proces până la Unirea din 1918?

Mihai Adauge: – Rusificarea a fost iniţial un proces mai domol, dar cu timpul ia amploare în
cadrul bisericii, administraţiei, şcolilor, armatei. În ceea ce priveşte armata, istoricii ruşi
făceau speculaţii precum că populaţia din Basarabia a fost scutită de efectuarea serviciului
militar. Au existat discuţii şi polemici la această temă până când am găsit motivul acestor
scutiri. Ruşii nu aveau încredere în ostaşul basarabean care era frate cu cel de peste Prut, ceea
ce era în dezavantajul scopurilor pe care le avea atunci Imperiul Ţarist de a avansa în Balcani
şi evident că ostaşii basarabeni erau periculoşi şi ineficienţi.

Ion Varta: – Prima mobilizare masivă a ostaşilor basarabeni în armata rusă s-a produs imediat
după ce a fost adoptată Legea cu privire la serviciul militar obligatoriu. În 1877 au participat
la războiul ruso-româno-turc de partea armatei ruse peste 20 de mii de ostaşi originari din
Basarabia, dar şi etnici bulgari sau găgăuzi. De asemenea, s-a înregistrat un număr
considerabil de victime printre ostaşii basarabeni care au participat la războiul ruso-japonez şi
au luptat în primul Război Mondial. Deci, ostaşii români şi-au pierdut viaţa pentru a servi
interese străine.

În timp ce populaţia basarabeană era exilată, regimul ţarist a facilitat venirea în Basarabia a
populaţiei de altă etnie

Mihai Adauge: – O altă consecinţă dramatică a ocupaţiei ruseşti pentru populaţia Basarabiei
au fost deportările. Motivele acestor deportări au fost nesupunerea faţă de impunerea
schimbării modului de viaţă şi a gândirii, mai ales a păturilor înstărite, şi nerecunoaşterea
regimului instaurat aici.

Ion Varta: – Mulţi conaţionali de-ai noştri au fost exilaţi în Siberia pentru faptul că treceau
ilegal hotarul de la Prut. Trecerea frauduloasă a frontierei era sancţionată cu bătăi cu vergile şi
surghiunirea pe viaţă în Siberia. Aceasta era cea mai cruntă pedeapsă aplicată în cazul în care
românii basarabeni încercau să-şi viziteze rudele care locuiau peste Prut, pentru că aşa s-a
întâmplat în urma răpirii Basarabiei de către Imperiul Ţarist, sate întregi fiind separate de
către sârma ghimpată instalată de-a lungul Prutului la 1814. Astfel, conaţionali de-ai noştri
erau impuşi începând cu anul 1870 să accepte exilul şi se stabileau în Caucazul de Nord şi mai
târziu în regiunea Amur din Extremul Orient. Acest exil era acceptat de către populaţie şi din
cauza faptului că lucrurile s-au complicat în Basarabia. Reforma agrară efectuată în anul 1868
şi-a consumat toate rezervele în două decenii şi către sfârşitul secolului al XIX-lea. Basarabia
devenise practic cea mai săracă gubernie, de aceea populaţia autohtonă era „invitată” să
accepte exilul. Statisticile spun că în 15 ani, începând cu 1890 şi până în 1906, au plecat în
exil peste 60 de mii de basarabeni. Conaţionalii noştri trebuiau să-şi vândă pământul şi casa
pentru a procura bilete într-o singură direcţie pentru întreaga familie. Aceste acţiuni făceau
parte dintr-un plan bine pus la punct de schimbare a componentei etnice din Basarabia.
Mihai Adauge: – Cu atât mai dramatică este această mişcare dacă o raportăm la un proces
foarte intens de colonizare a Basarabiei. Deci, în timp ce populaţia basarabeană era exilată,
regimul ţarist a facilitat venirea în Basarabia a populaţiei de altă etnie, în special în sudul
Basarabiei, unde era mai puţină populaţie, pentru că acest teritoriu s-a aflat sub raia turcească.
Astfel, în sudul Basarabiei avem şi astăzi o componenţă etnică mai pestriţă.

Ion Varta: – Miza Rusiei Ţariste pentru sudul Basarabiei era una uriaşă, întrucât era vorba de
Gurile Dunării şi tocmai din aceste considerente la 1808-1809 au fost expulzaţi din acest
spaţiu tătarii nohaici şi au fost aduşi ţărani de alte etnii. Facilităţile care stimulau acest aflux
de populaţie erau mai multe. Li se ofereau 60 de desetine de pământ, erau scutiţi de impozite
şi de serviciul militar şi au venit mai întâi etnicii germani din Ducatul Varşoviei, mai apoi din
Bavaria, etnicii găgăuzi şi bulgari, ca la un moment dat sudul Basarabiei să aibă o populaţie
preponderent alogenă. Deci, scopul strategic al autorităţilor ţariste era de a nu admite în
preajma Gurilor Dunării populaţie românească, pentru ca factorul etnic să nu fie luat în calcul
atunci când va fi scoasă în evidenţă problema Gurilor Dunării, care era o problemă de maximă
importanţă în secolul XIX la masa de tratative a marilor puteri dat fiind faptul că era
principala arteră a continentului european. Referitor la procesul de rusificare aş putea să
menţionez că pe parcursul celor 106 ani de ocupaţie străină, în Basarabia nu au existat şcoli
secundare de predare în limba română şi rusificarea se făcea chiar din clasa întâi. Copiii erau
impuşi să înveţe din start într-o limbă neînţeleasă lor. Efectele am putea spune că erau minore,
deoarece elevii trăiau într-un mediu preponderent românesc, dar oricum la sfârşitul secolului
XIX ne-am pomenit că recensământul din 1897 a atestat faptul că cei mai analfabeţi după
etnicii romi, eram noi, românii basarabeni. S-a produs un adevărat miracol după Unirea
Basarabiei cu România, când doar în 22 de ani, peste 60 la sută din basarabeni erau cărturari.
Astfel, s-a produs o adevărată revoluţie culturală.

Mihai Adauge: – În acest context, tot mai mulţi istorici pledează pentru faptul că ţăranul a fost
cel care a salvat fiinţa românească, deoarece ţăranul s-a închistat în găoacea sa, comunica
foarte rar cu autorităţile. Prin faptul că a rămas mai puţin alfabetizat a evitat procesul de
rusificare din şcoli.

- Astăzi există după cum aţi menţionat mai multe consecinţe ale ocupaţiei ruseşti începând cu
1812 până la 1918. A urmat perioada interbelică ce a schimbat niţel situaţia. Care a fost rodul
acestui respiro pentru spiritul românesc din Basarabia?

Ion Varta: – A fost o minune pentru poporul românesc din Basarabia pentru că am reuşit să ne
conservăm. Dacă nu ar fi fost această perioadă de 22 de ani nu ştiu dacă astăzi s-ar mai fi
vorbit limba română în Basarabia. Dacă luăm în consideraţie că sudul Basarabiei a fost de
două ori în componenţa României, se vede foarte clar că acolo spiritul românesc este şi mai
pronunţat. Este o dovadă clară că acest teritoriu s-a aflat mai mult în componenţa României şi
a avut posibilitatea să profite din plin.