Sunteți pe pagina 1din 229

CAPITOLUL. I.

INTRODUCERE
Termenul de Viticultură derivă din cuvintele latine „vitis“ (viţă de vie) şi „cultura“
(îngrijire, cultivare).
Viticultura studiază însuşirile biologice, relaţiile viţei de vie cu factorii de mediu,
tehnologiile de producere a materialului săditor, de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor
viticole, care să permită obţinerea unor producţii optime, de calitate corespunzătoare, în
condiţii de eficienţă economică.

1.1. IMPORTANŢA VITICULTURII


- Valorifică superior fondul funciar. Valoarea producţiei realizată pe un hectar,
echivalează cu cea obţinută pe 5-10 ha culturi cerealiere;
- Utilizează eficient terenurile în pantă, slab productive, nisipurile şi solurile
nisipoase, în general improprii altor culturi;
- Bază de materii prime pentru economie;
- Sursă de venituri pentru populaţia care trăieşte în regiunile de deal;
- Importantă sursă de hrană pentru populaţie: strugurii reprezintă un aliment valoros,
conţinând o serie de substanţe nutritive necesare organismului uman: zaharuri, acizi
organici, săruri minerale, enzime, polifenoli etc. Vinul, ca principal produs obţinut
din struguri este „cea mai sănătoasă şi igienică băutură“ (L. Pasteur, 1878),
consumat raţional are ca efect benefic asupra organismului uman;
- Asigură locuri de muncă. Cultura viţei de vie necesită multă forţă de muncă, circa
80-100 z.o./ha.

1.2. SITUAŢIA VITICULTURII PE PLAN MONDIAL


Viţa de vie are o mare plasticitate ecologică, arealul ei de cultură formează două
benzi, una în emisfera nordică, care include cea mai mare parte a suprafeţelor cultivate cu
viţă de vie (cca. 92%), cuprinsă între izotermele de 9-25oC (35-51o latitudine nordică)şi a
doua, mai redusă, în emisfera sudică, cuprinsă între izotermele 10-25oC, respectiv 25-38o
latitudine sudică. Viţa de vie se cultivă cu bune rezultate în climatele temperat, subtropical
şi tropical.
Suprafeţele cultivate cu viţă de vie au crescut continuu până în anul 1976, când s-a
înregistrat suprafaţa maximă de 10.200 mii ha, după care se constată o scădere a acestora,
suprafaţa cultivată cu viţă de vie era în anul 2005 de 7.930 mii ha.
Europa deţine cea mai mare suprafaţă cultivată cu viţă de vie de 4873 mii ha (61,4
%), urmată de Asia 1,530 mii ha (19,3%), America 881 mii ha (11,1%), Africa (327 mii ha
(4,1%) şi Oceania 159 mii ha (2%).
Ţările mari cultivatoare de viţă de vie sunt Spania 1174 mii ha, Franţa 882 mii ha,
Italia 835 mii ha, Turcia 602 mii ha, S.U.A. 400 mii ha, Portugalia 246 mii ha etc.
România, cu o suprafaţă viticolă de 217 mii ha se situează pe locul 9 în lume şi 5
în Europa.
Producţia mondială de struguri a fost în anul 2005 de 67,1 mil. tone, din care 45,5
mil. tone (67,8%) a fost transformată în vin (278,5 mil. hl), 17,6 mil. tone (26,2%)
reprezintă strugurii pentru masă, iar 4,0 mil. tone (6,0%) struguri pentru stafide.
Cele mai mari ţări producătoare de vin sunt Franţa 57,5 mil. hl, Italia 51,6 mil. hl,
Spania 41,1 mil. hl, Argentina 12,5 mil. hl etc.
România, cu o producţie anuală de 6,0 mil. hl vin ocupă locul 10 în lume şi 7 în
Europa.

1
Producţia mondială de struguri pentru masă de 17,6 mil. tone este realizată în
proporţie de 52,1% (6,9 mil. tone) în Asia, 22,5% (3,0 mil. tone) în Europa, 14,2% (1,9
mil. tone) în America, 10,7% (1,4 mil. tone) în Africa, 0,5% (0,06 mil. tone) în Oceania.
Ţări mari producătoare de struguri pentru masă sunt: Turcia 18,3 mil. q, China 17,9 mil. q,
Iran 17,2 mil. q, Italia 12,9 mil. q, Egipt 8,5 mil. q etc.
Din producţia mondială de stafide (961 mii tone), cea mai mare pondere o deţine
Asia 51,9% (499 mii tone), urmată de America 31,4% (302 mii tone), Europa 9,9% (95 mii
tone), Oceania 4,0% (38 mii tone) şi Africa 2,8% (27 mii tone), cele mai mari producătoare
de stafide sunt: Turcia 350 mii tone, S.U.A. 255 mii tone, Grecia 87 mii tone, Australia 38
mii tone etc.
Raportat la populaţia globului, producţia de vin pe cap de locuitor este de 5,0 l, cea
de struguri pentru masă de 1,6 kg, iar cea de stafide de 0,19 kg.
Din punct de vedere al consumului de vin pe locuitor, Luxemburgul ocupă primul
loc cu 64,5 l/an, urmată de Franţa 58,8 l/an, Italia 55,6 l/an, Portugalia cu 50,2 l/an, Spania
38,2 l/an, iar în România se consumă 19,3 l/an/locuitor.

1.3. SITUAŢIA VITICULTURII ÎN ROMÂNIA


.Suprafaţa cultivată cu viţă de vie în ţara noastră a atins un maxim de 300.400 ha în anul
1971, după care s-a redus continuu, astfel încât în anul 2005ajunge la 217.000 ha.
După promulgarea Legii fondului funciar (Legea 18/1991) extinderea suprafeţelor
ocupate cu viţă de vie s-a realizat mai ales în sectorul privat cu hibrizi direct producători,
care au atins o suprafaţă de 110.000 ha (46,2%).
Plantaţiile de vii roditoare nobile ocupă o suprafaţă de 128.000 ha (53,8%), din care
115.000 (83,3%) sunt cultivate cu soiuri pentru struguri de vin, iar 23.000 ha (16,7%) cu
soiuri pentru struguri de masă.
Din suprafaţa cultivată cu soiuri pentru struguri de vin predomină soiurile pentru
vinuri albe (75%), care găsesc condiţii favorabile în toate regiunile viticole ale ţării;
soiurile pentru vinuri roşii au o pondere mai redusă (25%), cultivându-se numai în
podgoriile din sudul ţării. Dintre soiurile pentru struguri de vin, ponderea (60-70%) o deţin
cele de calitate.
Producţia totală de struguri s-a ridicat în anul 2004 la 1.011.778 tone. Producţia
medie la hectar a evoluat de la 2,9 t/ha în anul 1950, la 10,1 t/ha în anul 1988, după care a
scăzut, ajungând în anul 2004 la 4,8 t/ha.
Sectorul pepinieristic viticol a atins în anul 1989 un total de peste 4000 ha, din care
2300 ha plantaţii de portaltoi şi 800 ha şcoli de viţă, cu o producţie anuală de 50 milioane
viţe altoite STAS şi 1,5-2 milioane viţe pe rădăcini proprii. După anul 1989 sectorul
pepinieristic s-a redus drastic la cca. 750 ha, din care 380 ha viţe portaltoi, cu o producţie
anuală de 5 milioane viţe altoite STAS.

1.4. ISTORICUL CULTURII VIŢEI DE VIE PE PLAN MONDIAL


Istoria culturii viţei de vie urmăreşte formarea şi evoluţia civilizaţiei umane,
primele încercări de cultivare a viţei de vie au loc în neolitic, cu circa 8-9 mii de ani I.H.
Arealul principal de origine a viţei de vie este Asia Mică, unde după potop Noe ar fi
cultivat viţă de vie pe muntele Ararat (5.165) din podişul Armeniei.
Sumerienii şi hitiţii sunt consideraţi pionieri în cultura viţei de vie şi în prepararea
vinului, urmaţi de caldeeni şi babilonieni, care au marcat o nouă etapă în cultura acestei
plante.
În Egiptul antic, cultura viţei de vie începe pe timpul primilor faraoni, acum circa 6
mii de ani I.H.

2
Un rol important în răspândirea viţei de vie l-au avut fenicienii, vestiţi comercianţi,
care se presupune că au introdus cultura acestei plante în bazinul mediteranean: Grecia,
Algeria, Maroc etc. Din Grecia, cultura viţei de vie a trecut în Sicilia, peninsula Italică şi
Franţa, iar după întemeierea coloniilor greceşti în spaţiul pontic, cultura viţei de vie a ajuns
la Marea Neagră.
După unii autori (I.C. Teodorescu şi colab., 1966) cultura viţei de vie în Europa a fost
mijlocită de traci.
Romanii au contribuit la introducerea culturii viţei de vie în ţările din vestul şi
centrul Europei (Spania, Portugalia etc.), care era pentru ei un simbol al păcii şi civilizaţiei.
Coloniştii europeni au introdus cultura viţei de vie în ţări ca Australia, Noua
Zeelandă, Africa de Sud etc.
În poemele lui Homer (Iliada şi Odisea) sunt multe referiri la cultura viţei de vie şi
prepararea vinului. Scrieri mai numeroase s-au păstrat de la romani: Cato (234-149 I.H.),
Varo (116-27 I.H.), Vergiliu (71-19 I.H.), Columella (2 I.H.-65 D.H.), care era considerat
cel mai bun cunoscător al soiurilor din acea perioadă.
Recunoaşterea creştinismului ca religie de stat sub împăratul Constantin cel Mare
(306-316 D.H.), a contribuit indirect la extinderea culturii viţei de vie, deoarece vinul era
folosit în ritualurile creştine.
Perioada evului mediu (sec. III-XIII), perioada migraţiei popoarelor şi de
ascensiune a imperiului otoman, a cunoscut o stagnare şi chiar un regres în dezvoltarea
viticulturii.
Primele scrieri în domeniul viticulturii apar târziu, la începutul sec. XIV-lea, când
în Italia, Petrus de Crescentius publică lucrarea „Opus ruralium comodorum“, în care un
capitol era dedicat viticulturii.
În perioada renaşterii (sec. XVI-XVII) viticultura începe să fie organizată pe baze
ştiinţifice, apar primele şcoli de agricultură din Spania (Alonso de Herrera, 1513), Franţa
(Olivier de Seres, 1600), în care se predau cunoştinţe despre viticultură.
Această perioadă, până la apariţia filoxerei în Europa (1863), numită şi perioada
prefiloxerică, se caracterizează printr-o tehnologie relativ simplă de cultură a viţei de vie,
care se cultiva pe rădăcini proprii.
Perioada filoxerică a durat de la apariţia filoxerei (1863), până în jurul anului 1900
şi a constituit o nouă etapă în dezvoltarea viticulturii.
Podgoriile europene au fost distruse rând pe rând de acest dăunător. Pentru
refacerea plantaţiilor viticole s-au încercat mai multe soluţii: cultivarea viţelor roditoare
americane rezistente la filoxeră, obţinerea de noi hibrizi de viţă de vie, care să întrunească
calităţile soiurilor „nobile“.
În cele din urmă, soluţia adoptată, singura care permitea menţinerea în cultură a
soiurilor europene a fost altoirea acestora pe viţe americane, rezistente la filoxeră (viţe
portaltoi). Tehnologia de cultură a viţei de vie prin altoire este mult mai complexă şi s-a
impus greu în practica viticolă. Au fost create noi soiuri de portaltoi care prezentau o mai
bună afinitate cu soiurile roditoare şi s-au modernizat tehnologiile de producere a
materialului săditor viticol.
În anul 1927 a fost înfiinţat Oficiul Internaţional al Viei şi Vinului (O.I.V.), cu
sediul la Paris, ca organism interguvernamental, la care au aderat toate ţările viticole şi care
are ca scop coordonarea activităţilor tehnice, economice şi de legislaţie în domeniul
viticulturii.
Perioada postfiloxerică (sec. XX) a determinat o dezvoltare puternică a
viticulturii. S-a renunţat treptat la cultura viţei de vie în formă clasică şi s-au adoptat
formele înalte de conducere şi distanţe mai mari de plantare, care permit aplicarea
tehnologiilor moderne de cultură: mecanizare, chimizare, irigare etc.

3
Ştiinţa viticolă a progresat mult, au fost publicate numeroase lucrări care cuprind
întreaga problematică viticolă: „Viticulture“ de J. Branas (1974), „General Viticulture“ de
A.J. Winkler şi colab. (1976), „Viticoltura generale“ de M. Fregoni (1986) etc.

1.5. ISTORICUL VITICULTURII ÎN ROMÂNIA


Perioada prefiloxerică. Numeroase mărturii arheologice atestă că geto-dacii
dispuneau de suprafeţe importante cultivate cu viţă de vie, amplasate mai ales în zona
deluroasă, subcarpatică.
Geograful Strabon (66 I.H. – 24 D.H.) relatează despre amploarea pe care o luase
cultura viţei de vie pe timpul regelui Burebista (70-44 I.H.), care, sfătuit de marele preot
Deceneu, ar fi dispus să fie distruse plantaţiile viticole pentru a evita abuzurile populaţiei.
În perioada migraţiei popoarelor, cultura viţei de vie a continuat ca o ocupaţie
tradiţională.
Începând cu sec. al XIV-lea, viticultura apare tot mai frecvent în documentele
istorice. Astfel, domnitorul Alexandru cel Bun a instituit funcţia de paharnic şi de pârcălab
pentru viile de la Cotnari.
În perioada prefiloxerică au fost obţinute soiurile locale şi au fost alcătuite pentru
fiecare podgorie sortimentele proprii de soiuri. Tehnologia de cultură era simplă, iar
prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor nu ridicau probleme deosebite.
Perioada filoxerică. Filoxera a fost „introdusă“ în România în jurul anului 1877 şi
este semnalată oficial la 13 iunie 1884 în comuna Chiţorani, din podgoria Dealu-Mare, de
unde s-a răspândit rapid în toate regiunile viticole ale ţării, printre ultimele numărându-se
podgoriile Huşi (1900) şi Cotnari (1912).
Pentru refacerea viticulturii româneşti s-au făcut importuri masive de viţe altoite (în
special din Franţa), din soiuri străine, fără o cercetare prealabilă a acestora, lucru care a
condus la modificarea sortimentelor autohtone stabilite de-a lungul secolelor pentru fiecare
podgorie în parte.
Perioada postfiloxerică. În această etapă se pun bazele viticulturii ca ştiinţă, apar
numeroase lucrări, care tratează pe larg problemele viticulturii: „Cultura viţei de vie şi
prepararea vinului în România“ (GH. D. Druţu, 1895), „Introduction à l’Ampelographie
roumaine“ (Gh. Nicoleanu, 1900), în care autorul prezintă principalele soiuri româneşti de
viţă de vie, condiţiile pedoclimatice, sistemele de cultură şi calitatea vinurilor din
principalele podgorii ale ţării. În 1902 V. Brezeanu publică „Tratatul de viticultură“, D.
Graur tipăreşte în 1912 „Cultura viei, manuarea vinului, morburile şi vindecarea lor“ etc.
În cadrul Institutului Naţional de Cercetări Agronomice al României (I.C.A.R.) se
organizează (1937) secţia de viticultură şi horticultură, condusă de profesorul I.C.
Teodorescu.
În anul 1936 se înfiinţează primele staţiuni viticole (Drăgăşani şi Odobeşti), iar în
1957 staţiunile Iaşi, Murfatlar, Miniş, Ştefăneşti-Argeş, Blaj şi Valea Călugărească, unde
în anul 1967 se înfiinţează Institutul de Cercetări pentru Viticultură şi Vinificaţie
(I.C.V.V.), pentru organizarea cercetării ştiinţifice în domeniul viticulturii şi vinificaţiei.

CAPITOLUL II CULTURA VIŢEI DE VIE ÎN ROMÂNIA


Diversitatea factorilor fizico-geografici (ecologici), prezenţa Munţilor Carpaţi, a
Munţilor Apuseni, cursului Dunării şi a influenţei Mării Negre, conduce la formarea unor
ecoclimate regionale şi la gruparea plantaţiilor viticole în funcţie de vocaţia naturală,

4
tradiţie, condiţiile social-economice, care personalizează un spaţiu geografic, în unităţi
taxonomice: zone, regiuni, podgorii, centre şi plaiuri viticole (V.D. Cotea şi colab., 2000).
Zona viticolă reprezintă unitatea taxonomică teritorială cea mai întinsă, mai puţin
omogenă în privinţa cadrului natural, din care se realizează o gamă foarte largă de produse
viti-vinicole. Specificul reliefului cu prezenţa coroanei carpatice în mijlocul ţării, a impus
delimitarea a trei zone viticole: Zona Intracarpatică, Zona pericarpatică şi Zona
Danubiano-Pontică.
Regiunea viticolă este o unitate teritorială de gradul II, subordonată zonei,
caracterizată prin condiţii morfo-pedo-climatice relativ asemănătoare, cu sortimente şi
direcţii de producţie viti-vinicole specifice.
Podgoria este unitatea tradiţională, de gradul III, subordonată ierarhic regiunii. Ea
se caracterizează prin condiţii specifice de climă, sol şi relief, prin soiuri cultivate, prin
metode de cultură şi procedee de vinificare folosite, care în ansamblu, duc la obţinerea
unor producţii de struguri şi vinuri cu însuşiri asemănătoare.
Centrul viticol este, obişnuit, inclus în spaţiul unei podgorii, iar uneori în afara
acesteia, când îşi păstrează un anumit grad de independenţă. Se caracterizează prin factori
specifici de climă, sol şi sortiment, precum şi prin condiţii agrotehnice şi tehnologice
asemănătoare. Centrul viticol este mai restrâns teritorial şi mai specializat decât podgoria.
Plaiul viticol constituie unitatea elementară, cea mai restrânsă teritorial şi cea mai
omogenă ecologic şi viti-vinicol.

A. Zona Viticolă Intracarpatică


Zona se caracterizează prin relieful dominant deluros cu cea mai mare altitudine
medie (peste 400 m) şi climatul cel mai răcoros, comparativ cu celelalte zone viticole.
Totuşi, datorită adăpostirii relative oferită de centura montană, frecvenţa mare a versanţilor
cu o expunere sudică şi vestică şi prezenţa culoarelor largi ale văilor, au condus la
realizarea unei ambianţe ecologice favorabile viticulturii. Eroziunea versanţilor este în
mare parte atenuată prin terasare şi alte măsuri antierozionale. Acestei zone îi corespunde o
singură regiune viticolă: Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei.

I. Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei cuprinde plantaţiile viticole din


bazinul Târnavelor, Valea Mureşului şi Secaşului. Relieful regiunii este foarte frământat,
cu altitudini cuprinse între 175 – 544 m şi cu orientare generală sudică, sud-vestică.
Regiunea este delimitată la sud de podgoria Sebeş-Apold (jud. Sibiu), iar la nord de
podgoria Lechinţa (jud. Bistriţa-Năsăud); se caracterizează prin resurse heliotermice în
general reduse şi perioadă scurtă de vegetaţie. Toamnele sunt în schimb lungi şi însorite,
permiţând acumularea unor cantităţi relativ mari de zaharuri. Temperatura medie anuală
este de 9,00 C (între 8,5 şi 9,50 C), durata perioadei de vegetaţie 173 zile (158 – 188 zile)
radiaţia solară globală de 110 – 125 kcal/cm2 (din care, 81 kcal/cm2 în timpul vegetaţiei),
insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1390 ore (1130 – 1650 ore), bilanţul termic activ
(Σt0a) 27960 C (2675 – 29020 C), suma anuală a precipitaţiilor 650 mm, din care 422 (366
– 498) în timpul perioadei de vegetaţie. Iernile sunt aspre, cu temperaturi minime absolute
care coboară până la – 30; - 350 C, care pun în pericol cultura neprotejată a viţei de vie cu o
frecvenţă destul de mare, de 2 – 3 ani din 10.Solurile cu utilizare viticolă sunt: brune
argilo-iluviale, regosoluri, vertisoluri şi soluri antropice.
Plantaţiile viticole ocupă cca 12.000 ha, majoritatea terenurilor fiind amenajate în
terase, datorită pantelor mari, de 15 – 30 %.
Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe de calitare superioară,
vinurilor aromate şi a vinurilor materie primă pentru spumante. Soiurile cultivate sunt:
Fetească regală, Fetească albă, Muscat Ottonel, Riesling italian, Pinot gris, Traminer roz,

5
Neuburger. Podgoriile mai importante sunt: Târnave, Alba, Sebeş – Apold, Aiud şi
Lechinţa. Îndrumarea tehnică este asigurată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Viti-
Vinicolă Blaj, judeţul Alba.

B. Zona viticolă Pericarpatică


Această zonă este cea mai întinsă corespunde centurii pericarpatice de dealuri sau
coline şi câmpiilor piemontane periferice acestora şi cuprinde peste 50 % din suprafaţa
viticolă a ţării. Relieful este predominant deluros cu expoziţii favorabile: estice, sudice şi
vestice şi cu potenţial pedo-climatic de certă pretabilitate viticolă. Zona este recunoscută
prin calitatea şi fineţea vinurilor albe în primul rând, secondate, mai ales spre sud, de cele
roşii. Ea cuprinde 5 regiuni viticole: Regiunea viticolă a Podişului Moldovei; Regiunea
viticolă a Piemontului de la Curbura Carpaţilor, Regiunea viticolă a Podişului Getic,
Regiunea viticolă a dealurilor şi câmpiilor Banatului, Regiunea viticolă a dealurilor şi
câmpiilor Crişanei şi Maramureşului.

II. Regiunea viticolă a Podişului Moldovei


Această regiune este cea mai mare regiune viticolă a ţării, care cuprinde cca 86.000
ha plantaţii viticole. Ea se întinde pe o lungime de peste 300 km, începând din sudul
Moldovei (podgoria Covurlui), până în N-E Moldovei (c.v. Hlipiceni, judeţul Botoşani) şi
cuprinde plantaţiile din spaţiul predominant deluros-colinar, cuprins între Subcarpaţii
Moldovei, Valea Prutului şi Valea Siretului inferior. Relieful regiunii este frământat, cu
altitudinea cuprinsă între 50 – 345 m.
Climatul este temperat-continental, cu veri călduroase şi uscate, ierni lungi şi aspre,
primăverile moderate termic şi hidric, iar toamnele blânde şi predominant senine.
Temperatura medie a aerului este de 9,30 C (între 8,8 – 9,80 C), durata perioadei de
vegetaţie 190 zile (172 – 208 zile), radiaţia globală de 115 – 125 kcal/cm2 (din care 83 – 87
kcal/cm2 în perioada de vegetaţie), suma insolaţiei reale din perioada de vegetaţie 1460 ore
(1250 – 1670 ore), suma temperaturilor active ((Σt0a) este de 3.1200 C (2950 – 33000 C),
suma anuală a precipitaţiilor 500 mm, din care 340 (230 – 450) în perioada de vegetaţie.
Temperaturile minime absolute coboară în timpul iernii până la –26-320C şi pun în
pericol cultura viţei de vie cca 2 ani din 10.
Solurile cu utilizare viticolă sunt: cernoziomuri cambice, soluri cenuşii, soluri
brune-podzolite, soluri antropice, regosoluri, rendzine şi psamosoluri.
În Moldova se întâlnesc unele din cele mai vechi podgorii ale ţării: Cotnari, Iaşi,
Huşi, Dealurile Bujorului, Nicoreşti etc. Regiunea este specializată în producerea vinurilor
albe şi roşii de consum curent, a vinurilor albe şi roşii de calitate superioară, vinurilor dulci
naturale şi vinurilor spumante. Soiurile mai cultivate sunt: Fetească albă, Fetească regală,
Aligoté, Riesling italian, Sauvignon, Cabernet Sauvignon, Merlot, Oporto etc.
O direcţie secundară de producţie este cultura soiurilor pentru struguri de masă din
grupa Chasselas, în special pentru consumul local.
Îndrumarea tehnică este asigurată de 2 staţiuni de cercetare şi dezvoltare viti-
vinicolă: Dealul Bujorului pentru sudul Moldovei şi Iaşi pentru nordul Moldovei.

III. Regiunea viticolă a Piemontului de la Curbura Carpaţilor


Această regiune viticolă corespunde în cea mai mare parte cu zona piemontană
dintre Valea Trotuşului (Adjud) şi Valea Prahovei (Ploieşti), desfăşurată pe o lungime de
200 km şi o lăţime de 5 – 10 km. Este regiunea cu cea mai mare omogenitate a condiţiilor
ecologice, cu cel mai mare procent al utilizării viticole pe unitate de suprafaţă (între 25 –
75 % din terenul agricol) şi cu cea mai mare producţie de struguri la hectar din ţară. Este
regiunea cu cel mai tipic peisaj viticol din România.

6
Relieful de câmpie piemontană, aplecată uniform sau în trepte largi spre exterior
(alt. de 100 – 300 m) este fragmentat de văi în suprafeţe cvasitabulare sau larg vălurate
colinar, cu expoziţii favorabile culturii viţei de vie. Pantele versanţilor sunt moderate (3 –
100), dar local sunt mai accentuate (20 – 450) cu procese deluviale mai intense.
Climatul este temperat cu accente continentale favorabil culturii viţei de vie, în
special din punct de vedere heliotermic: temperatura medie anuală este de 100 C (între 9,5
şi 10,50), durata perioadei de vegetaţie 195 zile (185 – 210 zile), radiaţia globală este de
120 – 130 kcal/cm2 )din care 85-90 kcal-cm2 în timpul vegetaţiei), suma insolaţiei reale din
perioada de vegetaţie 1550 ore (1320 – 1780 ore), suma temperaturilor active este de 32600
C (3120 – 34000 C), suma anuală a precipitaţiilor este de 550 mm (între 500 – 600 m), din
care cca 350 mm cad în perioada de vegetaţie. Temperaturile minime din timpul iernii
coboară până la –25-350 C şi pun, în general, rar în pericol cultura viţei de vie (1 – 2 ani
din 10).
Solurile cu utilizare viticolă sunt cernoziomuri argilo-iluviale, soluri cenuşii, soluri
brun-roşcate sau brune-luvice şi pe arii mai restrânse rendzine, pseudorendzine şi
litosoluri.
În această regiune viticolă există 5 podgorii: Panciu, Odobeşti, Coteşti, Dealurile
Buzăului şi Dealu Mare.
Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe şi roşii de calitate superioară
din soiurile: Fetească albă, Fetească regală, Aligoté, Sauvignon, Pinot gris, Riesling
Italian, Cabernet Sauvignon, Fetească neagră, Pinot noir şi Merlot. În regiune se produc
şi cantităţi însemnate de struguri pentru masă în special din grupa Chasselas (mai ales în
podgoriile Panciu, Odobeşti, Coteşti) la care se adaugă soiurile Muscat de Hamburg,
Muscat de Adda, Coarnă albă, Coarnă neagră şi Bicane.
Îndrumarea tehnică este asigurată de Institutul de Cercetări pentru Viticultură şi
Vinificaţie de la Valea Călugărească şi Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru
Viticultură şi Vinificaţie Pietroasa – Buzău.

IV. Regiunea viticolă a Podişului Getic


Regiunea corespunde teritorial aproape în întregime cu marea unitate de dealuri şi
coline cunoscute geografic sub numele de Podişul (Piemontul) Getic. Ea se întinde pe o
lungime de peste 200 km (între Turnu-Severin şi Dâmboviţa) şi pe o lăţime medie de 80
km, între Subcarpaţii Getici de la nord şi Câmpia Română de la sud-vest.
Plantaţiile viticole sunt grupate în podgorii importante: Ştefăneşti-Argeş,
Drăgăşani, Sâmbureşti, Dealurile Craiovei, Plaiurile Drâncei şi Severinului, cadrul natural
îndeplinind condiţii optime pentru cultura viţei de vie.
Relieful podişului prezintă o înclinare generală spre S şi SE, cu aspect deluros şi
altitudini de 200 – 500 m, mai mari în partea nordică (400 – 500 m), care coboară însă
până la 200 m spre SSE. Înclinarea versanţilor cuprinsă între 5 – 100 până la 15 – 200
reclamă (în special în podgoria Ştefăneşti – Argeş), măsuri de combatere a eroziunii
solului.
Climatul este temperat cu influenţe continentale est-europene, atenuate spre vest în
favoarea celor central-europene şi meditaraniene, la care se adaugă adăpostul conferit de
barajul Carpaţilor Meridionali, astfel încât primăverile sunt timpurii, verile calde, toamnele
blânde şi prelungite, iernile mai puţin aspre. Temperatura medie anuală este de 10,50 C
(între 10 şi 110 C), durata perioadei de vegetaţie 200 zile (195 – 215 zile), radiaţia globală
120 – 125 kcal/cm2 (din care 85 – 87 kcal/cm2 în timpul vegetaţiei), suma insolaţiei reale
din perioada de vegetaţie 1580 ore (1350 – 1810 ore), suma temperaturilor active 33200
(3180 – 34600 C), suma anuală a precipitaţiilor este de 600 mm (500 – 700 mm), din care

7
380 – 400 mm cad în perioada de vegetaţie. Temperaturile minime absolute coboară în
unele ierni până la –28-350 C, dar cu o frecvenţă redusă.
Solurile cu utilizare viticolă sunt brun-roşcate, cernoziomuri argiloiluviale, soluri
antropice versanţi şi mai rar regosoluri şi plamosoluri.
Regiunea este specializată în producerea vinurilor roşii şi albe de calitate superioară
şi mai puţin vinuri albe de consum curent, dintr-o gamă largă de soiuri: Cabernet
Sauvignon, Pinot noir, Merlot, Fetească neagră, Sauvignon, Riesling italian, Tămâioasă
românească etc. Aici se produc şi cantităţi mari de struguri pentru masă din epocile I – VI
de maturare: Perlă de Csaba, Cardinal, Chasselas, Victoria, Muscat de Hamburg, Italia
etc.
Îndrumarea tehnică a zonei este asigurată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare
Viticolă Drăgăşani.

V. Regiunea viticolă a dealurilor şi câmpiilor Banatului


Situată în sud-vestul României, în triunghiul format de apa Mureşului cu Munţii
Banatului şi frontiera cu Iugoslavia, această regiune cuprinde numai circa 4000 ha plantaţii
viticole cu caracter insular, formând mai multe centre viticole: Recaş, Silagiu, Teremia,
Tirol şi Moldova-Nouă.
Relieful este variat: dealuri piemontane cu versanţi prelungi care ajung până la 170
– 180 m şi zona Recaşului, dealuri înalte până la 320 m în zona Buziaş-Silagiu, platouri
înalte pe terasa superioară a Dunării (centrul viticol Moldova-Nouă), terenuri plane,
nisipoase în Câmpia Banatului (centrul viticol Teremia).
Climatul este moderat-continental, cu nuanţă submediteraneană, cu ierni blânde,
veri calde şi toamne lungi, asigurând condiţii optime pentru cultura viţei de vie.
Temperatura medie anuală este de 10,50 C (între 10 – 110 C), durata perioadei de vegetaţie
207 zile (187 – 227), radiaţia globală 120 – 130 kcal/cm2 (din care 84 – 94 kcal/cm2 în
perioada de vegetaţie), insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1470 ore (1265 – 1675
ore), bilanţul termic activ 34800 C (3200 – 37600 C), suma anuală a precipitaţiilor este de
650 mm, din care 395 mm cad în perioada de vegetaţie. Temperaturile minime din timpul
iernii coboară până la – 25- 330 C, dar cu o frecvenţă redusă (un an din 10).
Solurile cu utilizare viticolă sunt cernoziomuri argiloiluviale, brune-eumezobazice,
brune-luvice, regosoluri şi soluri nisipoase.
Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe şi roze de consum curent, a
vinurilor albe şi roşii de calitate superioară din soiurile: Creaţă de Banat, Majarcă,
Steinchiller, Pinot noir, Burgund mare, Riesling italian etc.
Soiurile pentru struguri de masă au pondere redusă, destinate consumului local. Se
cultivă soiuri din epocile III – IV de maturare: Chasselas, Muscat de Hamburg, Muscat de
Adda.
Îndrumarea tehnică este asigurată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Viti-
Vinicolă Miniş.

VI. Regiunea viticolă a dealurilor şi Câmpiilor Crişanei şi Maramureş


Este situată în zona deluros-colinară şi de câmpie din nord-vestul României,
cuprinsă între Mureş la sud şi Tisa la nord, protejată la est de lanţul Munţilor Apuseni,
cuprinde plantaţiile viticole din depresiunile Silvaniei, Oradei şi Aradului şi cele de pe
nisipurile din câmpia Tisei.
Relieful este format din dealuri-coline piemontane, cu altitudini cuprinse între 200-
400 m, puternic fragmentate de văi şi torenţi, în zona subcarpatică (dealurile vestice), cu
versanţi afectaţi de eroziune, ravenare, alunecări, care reclamă lucrări de îmbunătăţiri

8
funciare şi Câmpia de Vest, cu altitudini de 100-150 m, care prezintă riscul excesului de
umiditate freatică, sau a inundaţiilor prin revărsarea râurilor.
Climatul este moderat-continental datorită adăpostirii montane faţă de masele reci
de aer din nord-est şi deschiderii largi spre vest, cu o infuzie de aer cald, care pătrunde pe
valea Tisei, astfel încât iernile sunt de regulă scurte şi blânde, primăverile timpurii, verile
potrivit de calde şi umede, toamnele lungi şi suficient de călduroase, creează condiţii
avantajoase pentru cultura viţei de vie. Temperatura medie anuală este de 10,10C (9,4 –
10,80C), durata perioadei de vegetaţie 187 zile (185-190 zile), radiaţia globală 120-125
kcal/cm2 (din care 82-86 kcal/cm2 în perioada de vegetaţie), insolaţia reală din perioada de
vegetaţie 1450 ore (1050-1850 ore), bilanţul termic activ 32250C (3044-34060C), suma
anuală a precipitaţiilor în jur de 650 mm, din care cca. 385 mm în perioada de vegetaţie.
temperaturile minime absolute din timpul iernii coboară până la –23 –250C, dar pun rar în
pericol cultura viţei de vie.
Solurile cu utilizare viticolă sunt brune-luvice, brune-eumezobazice, cernoziomuri
argiloiluviale, regosoluri şi psamosoluri.
Regiunea este specializată în producea vinurilor de calitate superioară, a vinurilor
spumante, a vinurilor albe de consum curent şi mai puţin a vinurilor roşii (podgoria Miniş)
din soiurile: Fetească regală, Fetească albă, Furmint, Riesling italian, Mustoasă de
Măderat, Iordană, Cadarcă, Burgund etc.
Podgoriile şi centrele viticole mai importante sunt: Miniş, Diosig, Silvania, Valea
lui Mihai, Seini, Halmeu.
Îndrumarea tehnică este realizată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Viti-
Vinicolă Miniş – Arad.

C. Zona viticolă Danubiano-Pontică


Zona înregistrează cele mai bogate resurse heliotermice din ţară, iar solurile sunt
constituite în majoritate de cernoziomuri de stepă şi silvostepă formate pe loess. Aceste
condiţii pedoclimatice prezintă o mare favorabilitate pentru viticultură. Această zonă este
cea mai mare producătoare de struguri pentru masă, de o calitate deosebită, la care se
adaugă vinurile albe şi roşii, într-o gamă varietală largă.
În spaţiul acestei zone s-au individualizat 4 regiuni: Regiunea viticolă a nisipurilor
din sudul Olteniei, Regiunea viticolă a teraselor Dunării, Regiunea viticolă din Câmpia
Română şi Regiunea viticolă a Podişului Dobrogei.

VII. Regiunea viticolă a nisipurilor din sudul Olteniei


Această regiune se suprapune, în principal, pe larga zonă de nisipuri din sudul
Câmpiei Olteniei. Condiţiile pedologice nu sunt dintre cele mai avantajoase viticulturii.
Climatul este însă favorabil, suplinind într-o anumită măsură carenţele substratului.
Relieful corespunde câmpiei de terase fluviale din sudul Olteniei, terase care
coboară în trepte de la 130-150 m sub fruntea câmpiei înalte din nord, până la 25-50 m
altitudine în lunca Dunării şi care sunt fragmentate de văile care le traversează, îndeosebi
Jiul şi Oltul, cu terase şi lunci proprii. Trecerea dintre terase este puţin evidentă, câmpia
lasă impresia de uniformitate, cu slabă înclinare spre sud, acoperită cu o fâşie de nisipuri
orientată NV-SE, modelată eolian sub formă de dune uscate şi interdune umede. Acest
microrelief vălurat a fost în mare parte nivelat şi redat agriculturii (silviculturii) şi parţial
viticulturii.
Climatul este de tranziţie între cel moderat-continental din centrul Europei şi cel
continental-excesiv din estul Europei, peste care se suprapun influenţe mediteraneene.
Acest lucru se reflectă în ierni relativ blânde, primăveri timpurii, veri călduroase şi toamne
prelungi, regiunea dispunând de bogate resurse heliotermice. Temperatura medie anuală

9
este de 11,0-11,50C. Temperaturile absolute din timpul iernii coboară uneori până la –25 -
280C, dar cu o frecvenţă destul de rară (1-2 ani din 10). Durata perioadei de vegetaţie este
de190 zile, radiaţia solară globală de 125-130 kcal/cm2 (din care cca. 90 kcal/cm2 în
perioada de vegetaţie), insolaţia reală din timpul vegetaţie este de 1550 ore, bilanţul termic
activ de 33600C. Precipitaţiile însumează anual 500-530 mm, din care cca. 320 cad în
perioada de vegetaţie.
În cadrul acestei regiuni viticole se găsesc 3 podgorii: Dacilor, Calafat şi Sadova-
Corabia, care cuprind 8 centre viticole şi numeroase plaiuri viticole.
Datorită condiţiilor pedoclimatice regiunea este specializată în producerea vinurilor
de consum curent (albe, roze şi roşii) şi în secundar producerea strugurilor pentru masă.
Soiurile mai cultivate sunt: Roşioară, Rkaţiteli, Băbească neagră, Sangiovese, Aligoté,
Fetească regală, respectiv: Perla de Csaba, Cardinal, Chasselas doré, Muscat de Adda,
Coarnă neagră, Italia.
Îndrumarea tehnică este realizată de Staţiunea Centrală de Cercetări pentru
Ameliorarea Nisipurilor de la Dăbuleni.

VIII. Regiunea viticolă a teraselor Dunării


Această regiune este situată în cea mai mare parte pe terasele Dunării din sud-estul
Câmpiei Române (între gura Oltului şi gura Ialomiţei) şi cuprinde podgoria Greaca şi
centrele viticole independente: Zimnicea, Giurgiu, Ulmu-Călăraşi şi Feteşti.
Relieful aparţine teraselor Dunării, flancate spre interior de Câmpia Burnazului
(70-90 m) şi Câmpia Bărăganului sudic (40-70 m), iar spre exterior de Lunca Dunării şi
Balta Ialomiţei (10-15 m alt. abs.).
Climatul este temperat-continental, stepic şi silvostepic, cu un deficit hidric şi cu un
extremism termic, care pune în pericol desfăşurarea normală a fenofazelor de vegetaţie şi
reclamă măsuri împotriva îngheţurilor din timpul iernii. Temperatura medie anuală este de
11,0-11,50C, durata perioadei de vegetaţie 210 zile, radiaţia globală 130 kcal/cm2 (92
kcal/cm2 în timpul vegetaţiei), insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1670 ore, bilanţul
termic activ 34170C, suma anuală a precipitaţiilor 500 mm anual, din care 293 mm, în
perioada de vegetaţie. Minimele absolute din timpul iernii pun în pericol cultura viţei de
vie, cca. 2 ani din 10.
Solurile cu utilizare viticolă sunt predominant din clasa molisoluri: cernoziomuri
cambice şi cernoziomuri tipice în jumătatea vestică a regiunii, cernoziomuri şi soluri
bălane în extremitatea estică, toate fiind soluri foarte pretabile pentru viticultură.
Regiunea are ca direcţie principală de producţie obţinerea de struguri pentru masă.
Se cultivă soiuri din toate epocile de maturare, de la cele mai timpurii, la cele târzii. În
secundar se cultivă soiuri pentru vinuri de consum curent, între care dominante sunt cele
albe.
Îndrumarea tehnică este asigurată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Viti-
Vinicolă Greaca – judeţul Giurgiu.

IX. Regiunea viticolă din Câmpia Română


Această regiune corespunde aproape în totalitatea părţii mediene a Câmpiei
Române, dintre Oltul inferior şi Siretul inferior, respectiv câmpiilor Boianu, Găvanu,
Burdea, Vlăsiei, Bărăganului, Ialomiţei şi Brăilei. Pe această vastă suprafaţă, viile sunt
puternic dispersate, formând centre viticole independente: Drăgăneşti-Olt, Furculeşti,
Mavrodin (în partea vestică), Urziceni, Sudiţi, Ruşeţu, Cireşu, Însurăţei, Jirlău şi
Râmnicelu (în partea estică).
Condiţiile ecologice sunt dintre cele mai favorabile, cu relief de câmpie, substrat
litologic format aproape exclusiv de loess, cu grosimi de până la câţiva zeci de metri, peste

10
care local s-au depus nisipuri eoliene, pe care s-au format cernoziomuri, cernoziomuri
levigate, soluri brune-roşcate, local psamosoluri mai mult sau mai puţin evaluate.
Resursele heliotermice sunt bogate, probleme ridicând doar gerurile din timpul
iernii.
Favorabilittea ecologică constituie o premisă pentru extinderea şi modernizarea
viticulturii în acest spaţiu, încât regiunea să-şi capete personalitatea în ceea ce priveşte
cantitatea şi calitatea produselor sale.

X. Regiunea viticolă a Podişului Dobrogei


Situată la sud-estul României, corespunde în întregime Podişului Dobrogean,
delimitat între Dunăre, Marea neagră şi frontiera cu Bulgaria. Particularităţile fizico-
geografice ale acestei regiuni viticole sunt determinate de relieful de platou, cu slab-
moderată altitudine şi fragmentare, de învelişul loessic aproape generalizat şi de climatul
continental al stepei-silvostepei pontice, a cărui excesivitate este parţial atenuată de
vecinătatea Mării Negre şi Dunării.
Regiunea este vestită încă din antichitate pentru calitatea vinurilor sale la care
contribuie potenţialul heliotermic ridicat, în condiţiile unui deficit hidric.
Relieful este destul de accidentat în Dobrogea de Nord, reprezentat prin Munţii
Măcinului, Dealurile Niculiteţului, Dealurile Tulcei, Podişul Babadacului şi depresiunile
periferice nordice şi nord-vestice sub forma unor amfiteatre deschise spre Dunăre.
Climatul este deosebit de favorabil: temperatura medie anuală 10,90C, durata
perioadei de vegetaţie 185 zile, insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1600 ore, bilanţul
termic activ 31800C, precipitaţiile sunt insuficiente, înregistrează anual în jur de 400 mm,
din care 245 mm în per5ioada de vegetaţie. Atât maximele absolute, cât şi minimele
absolute (sub –200C) sunt rare (o dată la 25-30 ani), ceea ce permite cultura neprotejată a
viţei de vie.
Solurile zonale, dominante ale acestei regiuni sunt molisolurile de stepă
(cernoziomuri, soluri bălane) şi de silvostepă (cernoziomuri cambice), urmare la distabţă
de soluri cenuşii şi rendzine, argiluvisolurile brune întâlnindu-se doar izolat în Dobrogea
de nord.
Regiunea viticolă a Podişului Dobrogei cuprinde podgoriile Sarica-Niculiţel, Istria-
Babadag şi Ostrov, la care se adaugă 4 centre viticole independente: Mangalia, Chirnogeni,
Hârşova, Dăieni.
Principala direcţie de producţie este producerea vinurilor albe şi roşii de calitate
superioară din soiurile: Sauvignon, Chardonnay, Pinot gris, Riesling italian, Pinot noir,
Merlot, Cabernet Sauvignon.
Tot aici se obţin cantităţi mari de struguri pentru masă din toate epocile de
maturare. Pe suprafeţe mai mici se cultivă şi soiuri pentru stafide.
Îndrumarea tehnică est asigurată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Viti-
Vinicolă Murfatlar.

11
CAPITOLUL. III. ORIGINEA, EVOLUŢIA ŞI
SISTEMATICA VITACEAELOR
3.1. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA VITACEELOR
Dovezile arheologice arată că strămoşii viţei de vie au apărut în era mezozoică,
perioada Cretacicului (acum 70-80 milioane ani), odată cu formarea primelor angiosperme.
Cele mai vechi fosile de vitaceae, reprezentate prin frunze pietrificate, au fost găsite în
straturile cretacicului inferior din America de Nord, vestul Europei şi în Kazachstan.
Aceste fosile, atribuite genului Cissites Heer., care cuprind cei mai vechi reprezentanţi ai
vitaceelor (C. acerifolius, C. sinuosus), au fost contestate de majoritatea cercetătorilor,
deoarece puteau exista confuzii între frunzele pietrificate de viţă de vie şi cele ale arborilor
forestieri.
Reprezentanţii genului Cissites au dispărut, dar se pare că au condus la formarea
genului Cissus L. de astăzi.
În Cretacicul superior, condiţiile de mediu au devenit foarte favorabile, procesul de
diferenţiere a speciilor s-a intensificat; în rândul vitaceelor au apărut specii înrudite cu cele
existente astăzi din genurile Cissus , Ampelopsis, Vitis, etc.
Procesul de evoluţie a continuat în era Terţiară, vitaceele extinzându-se până în
regiunile arctice de astăzi ale Europei, Asiei de răsărit, Americii de Nord şi în Groenlanda
(P. Galet, 1988).
Din perioada paleogenă a terţiarului, epoca eocenă, au fost scoase la iveală cele mai
multe fosile de vitaceae din patru genuri actuale (Vitis, Ampelopsis, Cayratia, Tetrastigma)
şi două genuri fosile (Cissites şi Paleovitis). Cel mai răspândit era genul Vitis: Vitis
islandica (Islanda), V. britanica (Anglia), V. olriki (Groenlanda), V. crenata (Alaska), V.
sezannensis (Franţa), Vitis sachaliensis (peninsula Sahalin), V. hesperia (America de Nord)
etc. Cele mai vechi şi sigure fosile ale genului Vitis provin din eocenul inferior al Angliei:
V. minuta (regiunea Suffalk) şi V. Subgloboza (regiunea Kent).
În perioada neogenă are loc separarea continentelor şi răcirea climei, care a dus la
retragerea viţei de vie din regiunile nordice, în special ale Europei şi Asiei de est şi
fragmentarea arealului de răspândire a genului Vitis în trei grupe geografice:
− grupa viţelor americane, rămase pe teritoriul Americii de Nord;
− grupa viţelor asiatice, situate în Asia de est;
− grupa viţelor europene, situate în Europa , Africa de Nord şi Asia de vest.
Fiecare din cele trei grupe au evoluat diferit, sub influenţa condiţiilor specifice
de mediu.
În perioada Neogenă, cea mai răspândită în Europa era Vitis teutonica, cu
tegmentul seminţelor neted, considerată strămoşul direct al genului Vitis, iar în America de
Nord specia Vitis ludwigi, cu tegumentul seminţelor brăzdat pe partea dorsală, considerată
strămoşul viţelor din secţia Muscadinia.
În pliocenul inferior apare specia Vitis tokajensis, fosile ale acestei specii au fost
găsite şi pe teritoriul ţării noastre, în localitatea Filea din Transilvania (E. Pop, 1938).
În pliocenul superior se formează specia Vitis silvestris Gmel.
În perioada glaciaţiunilor, care au survenit la sfârşitul terţiarului şi începutul
cuaternarului, arealul vitaceelor s-a limitat şi mai mult. Unele specii au dispărut, iar altele
s-au retras în refugii climatice, protejate de influenţa gheţarilor de lanţurile muntoase şi
întinderile mari de apă.
În Europa singura specie care a supravieţuit a fost Vitis silvestris, în refugiile de la
sud de munţii Alpi, Carpaţi şi Caucaz.

12
În America de nord şi Asia de est au supravieţuit mai multe specii ale genului Vitis,
în regiunile climatice de la sud de munţii Alleghani (coasta Pacificului), refugiul mexican,
marele refugiu din sud-estul Chinei şi cel din Manciuria.
La sfârşitul Pleistocenului, gheţurile se retrag la poli şi se instalează climatul actual.
Vitis silvestris, strămoşul direct al viţei de vie cultivate îşi extinde din nou arealul spre
nord, fără însă să atingă limitele de dinaintea glaciaţiilor.
În Europa, după perioada glaciaţiilor, viţa de vie a reocupat regiunile cu climat
temperat şi chiar a depăşit în perioada caldă neolitică, limita nordică pe care o atinge
astăzi.
Pe teritoriul ţării noastre, Vitis silvestris, denumită lăuruscă sau labruscă, este
răspândită pe o arie largă aproape în toată zona subcarpatică, pe valea Cernei, valea
Oltului, valea Mureşului, Valea Someşului, lunca Dunării, Prutului etc. (C. Ţârdea, L. Dejeu,
1995).

3.2. FORMAREA VIŢEI DE VIE CULTIVATE


Formarea viţei de vie cultivate (Vitis vinifera) este strâns legată de istoria
civilizaţiei umane, procesul începe în neolitic, cu cca. 7000-9000 ani I.H. şi are ca punct de
plecare Vitis silvestris.
Omul primitiv a început prin a culege strugurii de la viţele sălbatice, iar după
stabilirea comunităţilor umane, acesta a ales viţele cele mai valoroase din flora spontana pe
care le-a cultivat în mod conştient.
Nu se poate stabili cu exactitate locul unde a fost luată în cultură pentru prima dată
viţa de vie. Legat de acest lucru au fost emise două teorii:
− teoria Monocentristă, potrivit căreia viţa cultivată s-a format într-un singur
centru, asiatic, format din Transcaucazia, Asia Mică, Turkmenia, Irak (unde
viţa de vie întruneşte condiţii foarte favorabile şi prezintă o largă răspândire şi
variabilitate, de unde a migrat în alte zone) (teoria migraţiei a lui V. Hein,
1877). Această teorie a fost combătută ulterior de majoritatea botaniştilor şi
ampelografilor;
− teoria Policentristă admite existenţa mai multor centre de origine a viţei de vie
cultivate: Asia Mică, ca centru principal, Asia Centrală (Azerbaidjan,
Tadjikistan, Iran, India de nord-est), unde s-au format principalele soiuri pentru
struguri de masă, bazinul mediteranean, unde s-au format principalele soiuri
pentru struguri de vin, orientul îndepărtat (China, Japonia, Corea), unde s-au
format viţele rezistente la ger, America de Nord (arealul cuprins între Canada
şi Mexic), unde s-au format speciile şi soiurile de viţă roditoare americane (Gh.
Constantinescu şi colab. 1970).

3.3. SISTEMATICA VITACEAELOR


Viţa de vie face parte din încrengătura Magnoliophyta (Angiospermatophyta), clasa
Magnoliatae (Dicotyledonatae), subclasa Rosidae, ordinul Rhamnales (plante cu flori cu
corola verde), familia Vitaceae.
Familia Vitaceae cuprinde 19 genuri cu circa 1000 specii (Victoria Cotea, V.V. Cotea,
1993) (după unii autori 12, 14, 15 sau 18), dintre care 2 fosile, răspândire în zonele
temperată, subtropicală şi tropicală:
1. Acoreosperma (Gagnepain, 1919) este reprezentat de o singură specie A.
spireanum, originară din Laos, fără importanţă uvologică;
2. Ampelocissus (Rlanchon, 1884) cuprinde 92 specii distribuite în zonele calde:
Asia de Sud-Est, Africa, America Centrală şi Oceania. Unele specii din acest gen, ca viţa

13
de Cochinchina (V. martini Planch.) şi viţa din Sudan (V. chantinii Planch.) produc
struguri de 1-2 kg, cu boabe comestibile;
3. Ampelopsis (Michaux, 1803), cuprinde 31 specii, majoritatea sunt cultivate ca
plante decorative în zona caldă.
4. Cayratia (Gagnepain, 1911) include 65 specii, distribuite în zona caldă a
globului, fără importanţă uvologică.
5. Cissites (Heer, 1868), însumează 19 specii fosile, din perioada Cretacicului: C.
acerifolius, C. parvifolius, C. sinuosus etc.;
6. Cissus (Linné, 1753), include 367 specii (din care 28 fosile), răpspândite în zona
tropicală. Majoritatea sunt cultivate ca plante decorative (C. discolar).
7. Cyphostema (Alston, 1931), apropiat de genul Cissus (considerat mult timp un
subgen al acestuia), cuprinde 258 specii, răspândite în zona tropicală, fără importanţă
uvologică;
8. Clematicissus (Planchon, 1887), cuprinde o singură specie C. angustissima,
răspândită în vestul Australiei.
9. Landukia (Planchon, 1887), cuprinde o singură specie, răspândită în peninsula
Jawa, golful Tonkin şi Vietnam.
10. Nothocissus (Latiff, 1982), întâlnit în Malaezia, este reprezentat de o singură
specie N. spicigera, fără valoare uvologică.
11. Paleovitis (Urban şi Ekman, 1933), include speciile fosile de viţă de vie din
perioada paleogenă.
12. Parthenocissus (Planchon, 1887), cuprinde 19 specii, majoritatea cultivate ca
plante decorative (P. quinquefolia, P. tricuspidata, P. inserta, etc.).
13. Pterisanthes (Blume. 1825), cuprinde 21 specii, răspândite în Asia de sud-est,
fără importanţă uvologică;
14. Pterocissus (Urban şi Ekman, 1926), are o singură specie P. mirabilis,
întâlnită în Haiti;
15. Puria (Nair, 1974), apropiat de genul Cissus, reprezentat printr-o singură
specie P. trilobata, fără importanţă uvologică;
16. Rhoicissus (Planchon, 1887), cuprinde 11 specii răspândite în Africa, Fără
importanţă uvologică;
17. Tetrastigma (Planchon, 1887), cuprinde 132 specii distribuite în Asia, Oceania
şi Africa.
18. Ina Li (Chaoluan, 1990), care cuprinde trei specii.
19. Vitis (Linne, 1753) este genul cel mai important, cuprinde speciile de viţă de
vie care se cultivă pentru struguri şi cele folosite ca portaltoi, cuprinde după P. Galet
(1988) 108 specii (28 fosile şi 20 incerte), din care 60 specii bine identificate, răspândite în
zona temperată, subtropicală şi tropicală din Europa, Asia şi America de Nord. Viţele sunt
plante lemnoase arbustiforme (liane), agăţătoare prin cârcei ramificaţi, cu frunze întregi
sau palmat-lobate, inflorescenţe în formă de racem compus, flori hermafrodite, rar
unisexuate, boabele cărnoase sau suculente, cu 1-4 seminţe, piriforme sau rotunde, cu
tegumentul neted sau rugos.

SISTEMATICA GENULUI VITIS


Genul Vitis a fost subdivizat de Planchon în două subgenuri sau secţiuni:
− secţia Muscadinia, care cuprinde viţe cu caractere morfologice apropiate de
genul Ampelopsis, cu 2n = 40;
− secţia Vitis, denumită în trecut şi Euvitis, include viţele „adevărate“, 2n = 38.
Secţia Muscadinia cuprinde 3 specii de viţă de vie, răspândite în regiunile tropicale
şi subtropicale din America de Nord: Vitis rotundifolia (Muscadine grape), Vitis

14
munsoniana (Little Muscadine grape) şi Vitis popencei. Aceste specii prezintă caractere
morfologice intermediare între Vitis şi Ampelopsis: coardele au lemnul dens, măduva este
slab dezvoltată şi continuă, neîntreruptă la noduri de diafragmă, de culoare albă, scoarţa nu
se exfoliază, cârceii sunt simpli, neramificaţi, dispuşi intermitent, frunzele sunt simple, slab
lobate, inflorescenţa este o cimă corimbiformă cu flori puţine, strugurii sunt mici, cu boabe
puţin suculente, cu gust foxat şi cantităţi mici de zaharuri, seminţele sunt ovoidale, cu
rostrul bazal scurt. Aceste viţe sunt imune la filoxeră, rezistente la mană şi oidium, foarte
sensibile la ger, emit foarte greu rădăcini adventive (nu pot fi înmulţite prin butaşi, ci
numai prin marcotaj), nu au afinitate la altoire cu viţele „adevărate“.
Secţia Vitis cuprinde viţele „adevărate“, răspândite în principal în zona temperată.
Coardele cu lemnul moale, măduva dezvoltată, de culoare cafenie, întreruptă la noduri de
diafragmă, scoarţa se exfoliază, cârceii sunt bifurcaţi sau trifurcaţi, dispuşi continuu sau
intermitent, frunzele sunt întregi sau lobate, strugurii sunt mari, cu boabe cărnoase sau
suculente, în care se acumulează cantităţi mari de zaharuri, seminţele sunt piriforme, cu
rostul lung.
După originea lor geografică, viţele din secţia Vitis pot fi grupate în viţe americane
(28 specii), viţe mexicane (5 specii), viţe asiatice (25 specii), viţe euroasiatice (2 specii),
care au fost grupate de J. Branas (1974) în 8 grupe ecologo-geografice.
1. Grupa americană orientală cuprinde speciile răspândite în nord-estul S.U.A.
(Vitis labrusca, Vitis aestivalis etc.) care prezintă rezistenţă mare la ger (până la –300C) şi
la mană, rezistenţă mijlocie la filoxeră şi oidium, sensibile la calcarul din sol, emit uşor
rădăcini adventive. Din speciile acestei grupe (în special din Vitis labrusca) s-au format
hibrizii direct producători.
2. Grupa americană centrală cuprinde viţele răspândite în sudul S.U.A., adaptate
de asemenea la climatul temperat (Vitis riparia, Vitis rupestris, Vitis Berlandieri, Vitis
candicans, Vitis monticola etc.). Aceste specii prezintă rezistenţă mare la ger (-28 –300C),
filoxeră şi mană. Nu au importanţă uvologică, dar cea mai mare parte sunt folosite ca
portaltoi.
3. Grupa americană occidentală cuprinde speciile de viţă răspândite în California,
Arizona şi Texas, care prezintă rezistenţă slabă la ger, filoxeră şi mană (Vitis californica,
Vitis arizonica, Vitis girdiana). Nu prezintă importanţă uvologică. Specia V. californica
este folosită în scop decorativ.
4. Grupa americană floridă cuprinde speciile răspândite în Florida, Louisiana şi
Georgia, adaptate la climatul cald subtropical (Vitis coriacea, Vitis gigas, Vitis simpsonii,
Vitis smalliana). Nu prezintă importaţă uvologică.
5. Grupa mexicană cuprinde speciile de viţe răspândite în Mexic (Vitis
bourgoeana, Vitis sicyoides), precum şi cele din America Centrală (Vitis caribaea, Vitis
tiliefolia), adaptate la climatul tropical, fără importanţă uvologică.
6. Grupa asiatică nord-estică include speciile de viţă răspândite în extremul
orient, regiunea fluviului Amur, nordul Chinei, Japonia, Coreea şi estul Mongoliei (Vitis
amurensis, Vitis coignetiae, Vitis thumbergii). Aceste specii prezintă rezistenţă mare la ger
(-400C) şi creştere luxuriantă. Nu prezintă importanţă uvologică, dar sunt folosite în
lucrările de ameliorare, ca sursă de germoplasmă.
7. Grupa asiatică sud-estică cuprinde speciile răspândite în sudul Chinei,
Cambodgia, Jawa şi Nepal (Vitis Davidii, Vitis Romanetti, Vitis loanata, Vitis flexuosa,
Vitis papilosa), se caracterizează prin vigoare mare, rezistenţa slabă la ger, fără importanţă
uvologică. Vitis Romanetti este folosită ca plantă ornamentală.
8. Grupa euroasiatică cuprinde numai două specii: Vitis silvestris şi Vitis vinifera,
adaptate la climatul temperat. Specia Vitis silvestris este reprezentată prin numeroase
populaţii de viţe sălbatice în pădurile aflate în zona stejarului şi zona inferioară a fagului.

15
Specia Vitis vinifera include soiurile de viţă roditoare. Aceste specii au rezistenţă mijlocie
la ger (-18 –220C), rezistenţă slabă la boli şi filoxeră.

Clasificarea soiurilor cultivate


Viţele cultivate se grupează în viţe roditoare, destinate producţiei de struguri şi viţe
portaltoi destinate producţiei de butaşi pentru altoirea viţelor europene.
Viţele roditoare sunt reprezentate de un număr mare de soiuri (peste 10.000) şi pot
fi grupate la rândul lor în trei categorii:
◊ viţe (soiuri) roditoare „nobile“, care aparţin în exclusivitate speciei Vitis
vinifera, realizează producţii mari de struguri, de calitate superioară, dar
prezintă rezistenţă slabă la filoxeră, boli şi ger;
◊ hibrizi direct producători (H.D.P.) provin din specii americane (Vitis labrusca,
Vitis aestivalis, Vitis lincecumii), realizează producţii mici de struguri, de
calitate inferioară, dar au rezistenţă bună la filoxeră, boli şi ger;
◊ viţe (soiuri) cu rezistenţe biologice complexe (hibrizi înnobilaţi), au rezultat din
încrucişarea şi reîncrucişarea viţelor europene cu cele americane, realizează
producţii relativ mari de struguri, de calitate apropiată soiurilor europene şi au
rezistenţă în general bună la filoxeră, boli şi ger.
Viţele portaltoi sau viţele americane sunt reprezentate prin soiuri care provin în
principal din trei specii: Vitis siparia, Vitis Berlandieri şi Vitis rupestris, au rezistenţă
foarte bună la filoxeră, se folosesc pentru altoirea soiurilor roditoare „nobile“.

CAPITOLUL IV MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA VIŢEI DE


VIE

Viţa de vie, ca plantă superioară, este formată din mai multe organe, care
îndeplinesc roluri diferite în viaţa plantei, grupate în organe vegetative (rădăcina, tulpina,
coroana, frunza, mugurele) şi generative (inflorescenţa, flora, fructul, sămânţa).

4.1. RĂDĂCINA (SISTEMUL SUBTERAN)


Rădăcina reprezintă un organ vegetativ de bază, care asigură ancorarea în sol a
butucului, absorbţia şi transportul apei şi sărurilor minerale, depozitarea unor substanţe de
rezervă etc. Sistemul subteran este alcătuit diferit în funcţie de modul de înmulţirea viţelor.
La viţele înmulţite pe cale generativă, sistemul subteran este alcătuit din
rădăcină şi colet.
Rădăcina provine din radicula embrionului, pătrunde vertical în sol sub forma unui
pivot (rădăcina principală), iar după ce atinge lungimea de 4-6 cm, pe ea se formează (din
periciclu dispus în dreptul fasciculelor lemnoase) ramificaţii secundare în 3, 4, 5 şiruri
longitudinale (funcţie de numărul fasciculelor lemnoase), pe rădăcinile secundare apar
rădăcini terţiare, ş.a.m.d., până la ordinele VII-IX.

16
Coletul reprezintă zona de trecere de la rădăcină la tulpină şi este de cca. 2 ori mai
gros decât rădăcina principală (fig. 1).
La viţele înmulţite pe cale vegetativă, sistemul subteran
este format din:
Tulpina subterană, reprezintă porţiunea de butaş
(butaşul portaltoi la viţele altoite), îngropat la plantare.
Aceasta are o lungime diferită în funcţie de metoda de
înmulţire folosită (minim 30 cm, Legea 75/1995). Baza
acesteia se îngroaşă şi poartă numele de călcâi.
Rădăcina. De-a lungul tulpinii subterane şi în
special la noduri, mai rar pe internoduri, se formează
rădăcini adventive, care îşi au originea în cilindrul
central, în parenchimul interfloemic sau în celulele
cambiale, aşezate în faţa razelor medulare (Gh.
Constantinescu, 1970). Rădăcinile care se formează direct
pe tulpina subterană poară denumirea de rădăcini
adventive principale. Pe acestea se formează rădăcini
secundare, ş.a.m.d. formându-se până la 7-9 ordine de
ramificaţii laterale. Deoarece apar la noduri, rădăcinile
adventive principale formează 1, 2, 3 sau mai multe
etaje, în funcţie de soi, lungimea butaşului, condiţiile de
Fig. 1 – Sistem radicular la viţa
obţinută din sămânţă mediu şi tehnologia
aplicată.
Rădăcinile superioare
numite şi „rădăcini de
rouă“ se recomandă a se
îndepărta prin „copcit“,
pentru a stimula
dezvoltarea rădăcinilor
bazale care pătrund adânc
în sol şi asigură rezistenţa
la secetă a plantelor.
La viţele plantate adânc
(pe nisipuri), rădăcinile
adventive formează mai
multe etaje.
Rădăcinile laterale nu
formează etaje decât în
cazuri cu totul particulare.
Ele se pot forma în număr
mare, la acelaşi nivel, sau
Fig. 2 – Sistem radicular la
viţa obţinută pe cale la niveluri apropiate,
vegetativă, dispus pe trei etaje numai dacă rădăcinile de
pe care pornesc au fost
traumatizate sau retezate. Uneori sub influenţa unor factori de sol, cum este apa
freatică, rădăcinile din apropiere se ramifică puternic, sub forma unor fascicule, fiecare
alcătuit din numeroase ramificaţii subţiri (M. Oşlobeanu şi colab., 1980).

17
Numărul rădăcinilor adventive principale poate ajunge la un butuc până la 60.
Lungimea medie a unei rădăcini ajunge la 4-8 m la viţele europene, 6-15 m la viţele
americane şi până la 8-25 m la Vitis silvestris.
Grosimea rădăcinilor atinge 3-6 cm la viţele europene, 6-10 cm la viţele americane, 10-
15 cm la Vitis silvestris (T. Martin, 1968).
Rădăcinile adventive au în primul an culoarea albă, după care devine brun-cenuşie, cu
nuanţe roşcate sau gălbui, în funcţie de soi, specie şi vârstă (C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).
După grosime, rădăcinile se clasifică în rădăcini de schelet (Ø > 3 mm), rădăcini
de semischelet (Ø 1 - 3 mm), care sunt permanente, au rol de fixare, transport şi depozitare
a unor substanţe de rezervă şi rădăcini active sau absorbante, care au grosimea până la 1
mm, culoare albă, acoperite cu numeroşi perişori absorbanţi (300-600/mm2), sunt anuale,
se formează primăvara şi mor la sfârşitul perioadei de vegetaţie. Rădăcinile active deţin
ponderea, peste 50% din lungimea totală a rădăcinilor şi peste 90% din numărul
rădăcinilor.
Unghiul format între o rădăcină şi verticala ce trece prin punctul ei de origine se
numeşte unghi geotropic. Ramificaţiile de ordinul I fac, de regulă, un unghi geotropic mai
mic decât ramificaţiile de ordine superioare. Unghiul geotropic este specific soiului de
portaltoi, influenţat de factorii pedologici, soiul altoi, tehnologia aplicată etc.
După valoarea unghiului geotropic, rădăcinile se pot clasifica în rădăcini
pivotante (Rupestris du Lot - 200), rădăcini oblice (Berlandieri × Riparia Kober 5 BB –
45-500) şi rădăcini trasante (Riparia gloire – 75-800).

4.1.1. MORFOLOGIA RĂDĂCINII


La o rădăcină tânără se disting următoarele zone, începând de la vârf spre bază (V.
Zanoschi şi C. Toma, 1985): piloriza, vârful vegetativ, zona netedă, zona piliferă şi zona
aspră (fig. 3).
Piloriza (scufia sau caliptra) acoperă vârful rădăcinii ca
un degetar şi protejează ţesuturile meristematice care
alcătuiesc vârful vegetativ al rădăcinii; are culoarea verde-
gălbuie, formă conică şi o lungime de 1-2 mm.
Vârful vegetativ, sau conul meristematic (apex), atinge
o lungime de 2-3 mm, se află sub piloriză, cuprinde trei etaje
de celule iniţiale, din diviziunea cărora se formează foiţele
histogene ale meristemului primordial, din diferenţiarea
cărora vor lua naştere ţesuturile care alcătuiesc structura
primară a rădăcinilor: dermato-caliptrogenul, care va
forma rizoderma şi piloriza, periblemul, care va forma
scoarţa şi pleromul, care va forma cilindrul central.
Zona netedă este situată deasupra vârfului vegetativ, are
Fig. 3 – Morfologia rădăcinii: p culoare albă, lungime de 2-3 mm şi reprezintă zona de
– piloriză; ‚Zn – zona netedă; creştere în lungime a rădăcinii, în care se diferenţiază
Zp – zona piliferă; Za – zona structura primară.
aspră
Zona piliferă este situată deasupra zonei netede, are o
lungime de 10-20 mm şi este acoperită de peri absorbanţi subţiri şi lungi, care iau naştere
prin alungirea pereţilor externi ai celulelor rizodermei. densitatea perilor absorbanţi este de

18
300-600/mm2, lungimea lor este de 10-15 mm, iar durata de viaţă de 10-20 zile. Pe măsură
ce rădăcina creşte în lungime, perişorii mai vechi, din partea superioară a zonei pilifere se
suberifică, mor şi cad. În acelaşi timp, la limita cu zona netedă se formează perişori noi.
Zona aspră este situată deasupra zonei pilifere, ocupând tot restul rădăcinii, până la
colet (în cazul înmulţirii generative), sau până la tulpina subterană (în cazul înmulţirii
vegetative). Zona este aspră la pipăit datorită cicatricelor formate prin căderea perişorilor
absorbanţi şi ulterior moartea şi exfoliarea rizodermei şi scoarţei primare a rădăcinii.
4.1.2. ANATOMIA RĂDĂCINII
În cursul dezvoltării sale, rădăcina poate prezenta o structură primară, rezultată din
activitatea meristemelor apicale (dermato-caliptrogenul, periblemul şi pleromul) şi o
structură secundară, formată în urma activităţii meristemelor laterale (cambiul şi
felogenul).
Structura primară se pune în evidenţă printr-o secţiune transversală esecutată în
zona piliferă a rădăcinii şi cuprinde trei zone anatomice concentrice, dispuse de la exterior
spre centru: rizoderma, scoarţa şi cilindrul central (fig. 4).
Rizoderma îmbracă la exterior rădăcina şi este
alcătuită dintr-un singur strat de celule
parenchimatice, strâns unite între ele, cu pereţii
subţiri celulozici. Cele mai multe celule ale
rizodermei se transformă în peri absorbanţi. La
limita superioară a regiunii pilifere, odată cu
moartea perişorilor absorbanţi, rizoderma se
exfoliază, rolul ei protector fiind luat e exodermă.
Scoarţa ocupă volumul cel mai mare şi este
alcătuită din trei subzone: exoderma (cutis),
mezoderma (parenchimul cortical) şi endoderma.

Fig. 4
Exoderma este situată la exteriorul scoarţei,
formată din 2-4 straturi de celule, cu pereţii
suberificaţi (uneori lignificaţi), impermeabili pentru
apă şi gaze, având rol de protecţie.
Mezoderma sau parenchimul cortical este formată din 10-15 straturi de celule
parenchimatice, bogate în substanţe de rezervă. Ea constituie partea cea mai groasă a
scoarţei.
Endoderma este cel mai intern strat al scoarţei, formată dintr-un singur strat de
celule compacte (pătrate în secţiune transversală), omogene, cu pereţii laterali îngroşaţi
(suberificaţi).
Cilindrul central (stelul) ocupă zona centrală a rădăcinii, este format din:
periciclu, fascicule conducătoare, raze medulare şi măduvă.
Periciclul îmbracă la exterior ciclindrul central, format din 2-4 straturi de celule
parenchimatice, cu potenţial meristematic. Prin diferenţierea celulelor sale, se formează
radicelele, parte din cambiu şi felogenul.
Fasciculele liberiene sunt dispuse alternativ cu cele lemnoase, imediat sub
periciclu, formate din tuburi ciuruite (cu placa ciuruită multiplă), lipsite de celule anexe
(protofloem).

19
Fasciculele lemnoase sunt formate din vase lemnoase de tip inelat şi spiralat
(protoxilem). Numărul fasciculelor de liber, respectiv de lemn, este cuprins între 2 şi 9, de
obicei 4 (tetrarhă).
Razele medulare sunt situate între fasciculele de liber şi cele de lemn, iar măduva
se află în partea centrală a rădăcinii.
Structura secundară se formează în urma activităţii celor două meristeme
secundare laterale (cambiul şi felogenul), care produc ţesuturi noi şi determină creşterea în
grosime a rădăcinii.
Cambiul se formează prin diferenţierea parenchimului medular, de pe faţa internă şi
laterală a fasciculelor de liber primar şi de pe faţa laterală a fasciculelor de lemn primar,
având iniţial forma unor arcuri. Ulterior se formează cambiu şi pe faţa externă a
fasciculelor de lemn (prin diferenţierea periciclului), rezultând o zonă meristematică cu
contur sinuos. Celulele cambiale din dreptul fasciculelor de liber primar produc spre
interior elemente de lemn secundar, care împing treptat zona generatoare şi liberul primar
spre exterior, astfel încât cambiul devine circular, începe să funcţioneze bifacial,
producând spre exterior liber secundar, iar spre interior lemn secundar. Între fasciculele
conducătoare cambiul dă naştere razelor medulare secundare.
Felogenul se formează la început în periciclu, apoi (în anii următori) în liberul
secundar (D. Oprea, 1965), el produce suber la exterior şi feloderm la interior.
Examinând de la exterior spre interior o secţiune transversală execută la o rădăcină cu
structură secundară (în vârstă de cel puţin un an), se constată prezenţa următoarelor zone:
scoarţa secundară, cilindrul central şi măduva (fig. 5).
Scoarţa secundară este formată din:
- suberul, reprezintă cel mai extern strat al
rădăcinii (în urma exfolierii scoarţei primare),
are rol de protecţie a rădăcinii, format din 5-
10 straturi (până la 20 la viţele portaltoi) de
celule turtite, cu membranele suberificate,
impermeabile la apă şi aer;
- felogenul este zona generatoare subero-
felodermică, cuprinde 1-2 straturi de celule
dreptunghiulare, cu pereţii subţiri, celulozici,
care formează la exterior suber, iar la interior
feloderm;
- felodermul, format din mai multe straturi de
celule mari, poligonale, ce conţin taninuri,
amidon şi cristale de oxalat de calciu.
Fig. 5 Suberul, împreună cu felogenul şi
felodermul, alcătuiesc scoarţa secundară
(peridermul) rădăcinii. Felogenul trăieşte un singur an, primăvara se formează în liberul
secundar un nou felogen, care generează un nou periderm.
Cilindrul central ocupă cea mai mare parte a secţiunii transversale şi este format
din:
- liberul secundar, situat la exterior, imediat sub scoarţă. La viţa de vie liberul secundar are
o conformaţie specifică, alcătuit din bezi alterne de liber moale şi liber dur.

20
Liberul moale reprezintă partea activă a liberului (celule vii cu pereţii celulozici,
subţiri), format din tuburi ciuruite (cu placa ciuruită multiplă), celule anexe şi parenchim
liberian, bogat în taninuri şi amidon. Liberul moale are culoare deschisă în secţiune.
Liberul dur, sau tare, are o culoare închisă, format din celule moarte, cu pereţii
interni îngroşaţi, formînd fibrele liberiene, cu rol mecanic.
Numărul de benzi de liber moale şi dur este cuprins între 2-5.
Cambiul este zona generatoare libero-lemnoasă, situat la limita dintre liber şi lemn,
format din 2-5 straturi de celule mici, dreptunghiulare, cu pereţii subţiri, transparenţi.
Lemnul secundar, dispus spre interiorul cambiului, format din vase lemnoase, în
majoritate de tip scalariform, la care se adaugă parenchim lemnos şi fibre lemnoase cu rol
mecanic. parenchimul lemnos este situat în jurul vaselor şi este format din celule vii în care
se depune amidon, ca principală substanţă de rezervă.
Razele medulare secundare separă fasciculele de lemn secundar, formate din 2-4
straturi de celule parenchimatice, alungite radiar, bogate în amidon;
Măduva ocupă partea centrală a rădăcinii, sub forma unui ţesut redus, cu celule
mari parenchimatice.
Viţele europene (soiurile aparţinând speciei Vitis vinifera) sunt sensibile la filoxera
radicicola, datorită, în primul rând grosimii reduse a scoarţei, înţepăturile insectei sunt
profunde, în locul acestora formându-se nodozităţi la rădăcinile tinere şi tuberozităţi la
rădăcinile de schelet. Numărul mare de nodozităţi determină perturbarea absorbţiei apei şi
sărurilor minerale, slăbirea capacităţii de creştere şi rodire şi în final moartea plantei.
Viţele portaltoi rezistă la atacul filoxerei în două moduri:
- pasiv, datorită grosimii mari a scoarţei (în special a suberului), încât înţepăturile insectei
sunt superficiale, dar şi conţinutului mare de fenoli şi acizi, care împiedică formarea
nodozităţilor;
- activ, prin modificarea metabolismului ţesuturilor din jurul înţepăturii, în care se
concentrează acid ribonucleic (ARN), care determină apariţia unui felogen de rană, ce
generează suber de apărare, care se interpune între ţesuturile lezate şi cele sănătoase (D.D.
Oprea, 1976).
4.2. TULPINA (TRUNCHIUL)
Viţa de vie este o plantă lemnoasă multianuală, care în mod natural creşte sub
formă de liană, cu tulpina lungă (până la câţiva zeci de metri), flexibilă, agăţătoare prin
cârcei caulinari. Luată în cultură şi supusă anual operaţiei de tăiere în uscat, ea capătă
formă de arbust, în cazul formei clasice de cultură, când tulpina este scurtă (10-40 cm),
groasă, cu ramificaţii flexibile situate în apropierea suprafeţei solului, sau formă de arbore
fructifer de talie mică, la formele înalte de cultură, la care tulpina atinge lungimi de 0,8-2,0
m. Acest arbust sau arboraş este cunoscut în practica viticolă sub numele de „butuc“.
Grosimea tulpinii este obişnuit de 8-10 cm, dar poate ajunge la 30 cm şi chiar mai
mult la viţele sălbatice.
La viile altoite legătura dintre tulpina subterană şi tulpina aeriană este făcută de
„punctul de altoire“, situat, de regulă, la nivelul solului, care se recunoaşte printr-o
îngroşare a zonei, numită „gâlmă“.

21
4.3. COROANA
Coroana cuprinde toate ramurile de ordine şi vârste diferite, aflate pe tulpină.
Ramurile care se formează direct pe tulpina butucului sunt ramuri de ordinul I, de schelet,
pe care se află ramurile tinere de 1-2 ani, numite coarde (fig. 6, 7).

Fig. 7 - Elementele lemnoase la formele


Fig. 6 - Elementele lemnoase ale butucului la înalte de cultură: a – tulpina subterană;
forma clasică de cultură (după D.D. Oprea, b – punctul de altoire; c – tulpina;
1976): a – tulpina subterană; d – cordonul; e – coardă de doi ani;
b – punctul de altoire; c – scaunul butucului; d – f – coardă de un an
braţ scurt (cotor); e – braţ lung (corcan);
f – coardă de doi ani; g – coardă de un an

Ramurile de schelet au vârsta mai mare de doi ani şi sunt denumite braţe sau cordoane.
Braţele prezente, de regulă, numai la viţele conduse în formă clasică sunt ramuri de
ordinul I, care poartă ramificaţii (elemente de rod) numai la vârf şi au o poziţie mai mult
sau mi puţin verticală. Braţele sunt temporare dacă se înlocuiesc după 3-5-8 ani sau
permanente, când sunt menţinute până la defrişarea plantaţiei.
Braţele, în funcţie de dimensiuni şi elasticitate poartă denumiri diferite în practica
viticolă:
♦ „cotoare“, când sunt scurte (30-50 cm) groase şi rigide;
♦ „corcani“, când sunt mai lungi (80-100 cm), mai subţiri şi mai elastice.
Numărul braţelor pe butuc este variabil, de la 1-2, până la 4-6, rareori mai multe.
Cordoanele prezente numai la formele înalte de conducere a viţei de vie, sunt
ramuri de ordinul I, care poartă ramificaţii (elemente de rod) pe toată lungimea şi au o
poziţie mai mult sau mai puţin orizontală.
Numărul cordoanelor pe butuc este mai mic decât cel al braţelor, de obicei este 1
sau 2, rar mai mare. Cordoanele sunt, de regulă, elemente semipermanente ale butucului,
ele, după 5-8 ani, sunt înlocuite cu altele mai tinere.
Pe tulpină, braţe şi cordoane se observă un ritidom multistratificat, format din
straturi succesive de scoarţă secundară. Sub stratul mai tânăr de scoarţă secundară se află

22
muguri dorminzi, cu rol important în regenerarea butucului. Ritidomul este format din
ţesuturi moarte, în curs de exfoliere şi poate servi ca adăpost pentru diferiţi dăunători ai
viţei de vie, de aceea se recomandă ca acesta să fie îndepărtat odată cu tăierea în uscat.
Coardele de doi ani se mai numesc „punţi de rod“ deoarece poartă coardele anuale
roditoare. Acestea au culoarea cenuşie deschisă a scoarţei, care începe să se exfolieze,
grosimea de 10-20 mm, noduri puţin evidente şi nu prezintă muguri vizibili.
Coardele anuale sunt cele mai tinere elemente lemnoase ale butucului, se
recunosc, uşor datorită culorii galben-roşcat (cu diferite nuanţe în funcţie de soi) a scoarţei,
prezenţei mugurilor vizibili, a nodurilor şi internodurilor evidente. Ele sunt subţiri (8-12
mm) şi au 1-3 m lungime. Coardele anuale pot fi roditoare sau neroditoare (lacome).
Coardele roditoare sunt cele formate pe lemn de doi ani şi de regulă numai acestea
formează muguri fertili.
Coardele neroditoare (lacome) sunt crescute direct pe elementele de schelet ale
butucului(tulpină, braţe,
cordoane) şi provin din
muguri dorminzi.
Excepţie de la această
regulă fac hibrizii direct
producători, la care
coardele anuale prezintă
muguri fertili indiferent
de vârsta lemnului pe care
se formează.P. Huglin
(1959) afirmă că „mugurii
de pe coardele lacome
posedă aceeaşi capacitate
de rodire ca şi cei de pe
coardele de rod cu aceeaşi
putere (vigoare) de
creştere“.

Fig. 8 – Elementele lemnoase rezultate pe butuc la tăiere: A – forma


clasică; B – forma înaltă; a – cep de rezervă; b – cep de rod; c – cordiţă;
d – călăraş; e – coardă de rod scurtă; f – coardă de rod mijlocie; g –
coardă de rod lungă; h – verigă de rod; i – bici; j – cep de siguranţă

Elementele lemnoase care rezultă pe butuc la tăiere


Prin tăierea de rodire, la care este supusă anual viţa de vie, o parte din elementele
lemnoase anuale sunt îndepărtate, iar altă parte sunt scurtate la diferite lungimi, rezultă
astfel elemente lemnoase noi, care poartă denumiri specifice în viticultură, atribuite în
special după lungimea acestora exprimată în număr de ochi (fig. 8).
Cepul rezultă prin scurtarea unei coarde anuale la lungimea de 1-3 ochi. După
coarda din care provine şi rolul pe care îl îndeplineşte pe butuc, cepul poate fi:
◊ cep de rod, rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la lungimea de 2-3 ochi
şi are ca scop formarea lăstarilor fertili, respectiv a producţiei de struguri;

23
◊ cep de înlocuire (substituţie) rezultă prin scurtarea unei coarde lacome (sau a
unei coarde roditoare aflată în apropierea braţului sau cordonului) la lungimea
de 1-2 ochi şi are rolul de a forma coarde de rod pentru anul următor;
◊ cep de siguranţă, prezent numai la butucii conduşi în formă semiînaltă sau înaltă
de conducere, situaţi în zona de cultură semiprotejată sau protejată; rezultă prin
scurtarea la 1-3 ochi a unei coarde aflate la baza butucului.
Cordiţa de rod rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la 4-7 ochi.
Călăraşul prezent, de regulă, la forma clasică, este de fapt o cordiţă (lungimea de
4-7 ochi) situată în spatele unei coarde de rod, ambele elemente aflate pe acelaşi lemn de
doi ani.
Coarda de rod rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la lungimea de cel puţin
8 ochi. În funcţie de lungime, coarda poate fi scurtă, când are 8-12 ochi, mijlocie, când are
13-16 ochi, lungă, când are 17-20 ochi, lungă, când are 17-20 ochi şi foarte lungă când are
peste 20 ochi.
Elementele lemnoase prezentate anterior pot fi situate separat pe butuc, sau pot
forma asociaţii:
Veriga de rod reprezintă un cuplu format dintr-o coardă (cordiţă) de rod şi un cep
de înlocuire cu poziţie inferioară, ambele elemente situate pe aceeaşi porţiune de lemn de
doi ani. Această verigă este tipică sau adevărată. În unele situaţii, cepul de înlocuire nu
poate fi format pe aceeaşi porţiune de lemn de doi ani, ci undeva în apropiere, în acest caz
veriga de rod este denumită disparată. În unele ţări (Bulgaria, Republica Moldova) pentru
asigurarea lemnului de înlocuire la baza coardei de rod se lasă 2 cepi, caz în care veriga
este numită verigă bulgărească.
Biciul este o asociaţie de elemente lemnoase, întâlnită numai la forma clasică,
formată dintr-o coardă lungă de rod aflată în vârful unui braţ lung, legat de acesta printr-o
porţiune scurtă de lemn de doi ani. Biciul permite folosirea spaţiului liber rămas între
butuci, în urma apariţiei golurilor.
Morfologia coardei. Coarda anuală este formată din noduri
şi internoduri (fig. 9).
Nodurile reprezintă porţiunile îngroşate, aflate pe
lungimea coardei. Nodurile au o grosime mai mare cu 2,3 chiar
4 mm faţă de internod, o nuanţă mai închisă la culoare (datorită
acumulării în cantitate mai mare a substanţelor de rezervă)

. În dreptul nodului, în poziţie laterală, se află ochiul de iarnă,


alături de ochiul de iarnă se află copilul lemnificat, atunci când
acesta îşi maturează suficient lemnul până la intrarea în
perioada de repaus, iar sub acesta cicatricea lăsată de frunză la
cădere. Opus mugurilor, dispuşi intermitent (la Vitis vinifera)
se întâlnesc cârceii în partea superioară şi pedunculii strugurilor
(rămaşi după recoltare), în partea inferioară.

24

Fig. 9 – Coardă anuală:


a – nod; b - internod
dacă se face o secţiune longitudinală prin rod, se observă că în dreptul nodului canalul
medular este întrerupt de un ţesut lemnos numit diafragmă. Diafragma întrerupe
complet canalul medular la nodurile care prezintă cârcel (putând avea formă plană,
plan-concavă sau plan-convexă), sau parţial, când diafragma are formă de triunghi
dispus cu vârful opus mugurelui (fig. 10).
Diafragma îndeplineşte rol
mecanic (atribuie rezistenţă
coardei), la nivelul ei se
depozitează substanţe de rezervă
(amidon), care sunt folosite la
pornirea în vegetaţie, formarea
rădăcinilor adventive sau a
calusului la punctul de altoire.
Diafragma este sensibilă la ger,
examinarea în primăvară a culorii
ei dă indicatorii privind rezistenţa
viţei la temperaturile scăzute din
timpul iernii. Fig. 10 – Prezenţa diafragmei în
zona nodului: a – diafragmă
Internodurile, câmpurile sau plan-concavă, la nodul cu cârcel:
meritalele reprezintă porţiunea de b – diafragmă triunghiulară, la
coardă cuprinsă între două noduri. În
general, internodurile sunt mai lungi şi mai groase la speciile americane folosite ca
portaltoi (15-20 cm) şi mai mici la viţele roditoare europene la care lungimea
internodurilor este cuprinsă între 5-8 cm la soiurile slab viguroase (ex. Pinot gris), 10-12-
15 cm la soiurile viguroase (ex. Crâmpoşie). Grosimea internodurilor oscilează mai puţin,
este cuprinsă, de regulă, între 8-12 mm.
Dacă se examinează o coardă în secţiune transversală, se observă că aceasta nu are
o formă circulară, ci asimetrică, prezentând patru părţi distincte (fig. 11), aspect cunoscut şi
sub numele de dorso-ventralitatea
coardei:
-partea ventrală cea mai groasă, cu
ţesuturile cele mai dezvoltate, aici fiind
depozitate cele mai mari cantităţi de
substanţe de rezervă;
-partea ventrală, opusă părţii ventrale
(pe diametrul mare al coardei) de
asemenea cu ţesuturile dezvoltte, bogate
în substanţe de rezervă, dar la nivele
inferioare părţii ventrale;
-partea cu jgheab, situată deasupra
Fig. 11 – Dorsoventralitatea coardei: a – partea ochiului (dispunerea ei pe coardă
ventrală; b – partea dorsală; c – partea plană; d – alternează ca şi cea a ochiului de iarnă),
partea cu jgheab; e – ochiul de iarnă
este cea mai săracă în substanţe de
rezervă, cu ţesuturile cele mai subţiri;
-partea plană, aflată totdeauna opus părţii cu jgheab (pe diametrul mic al coardei) este
de asemenea săracă în substanţe de rezervă şi cu ţesuturi slab dezvoltate, dar la nivele
superioare părţii cu jgheab.

25
Această construcţie asimetrică a coardei
înseamnă şi acumularea diferită a substanţelor de
rezervă pe părţile coardei, lucru de care trebuie ţinut
seama la altoire.
Lăstarii sunt ramuri tinere, în vârstă de până la
un an, cu o consistenţă erbacee (în primele faze de
vegetaţie), până la lemnoasă (înainte de căderea
frunzelor), de culoare verde, cu diferite nuanţe (roşcată,
vineţie etc.) în funcţie de soi. Ei sunt alcătuiţi ca şi
coardele din noduri şi internoduri (fig. 12).
La noduri se află frunzele dispuse solitar, altern
şi distih, iar în axila acestora se dezvoltă mugurii.
La vârf lăstarul prezintă apexul (mugurele
terminal) şi internoduri foarte scurte, acoperite de
frunzuliţe suprapuse.
Începând cu nodurile 2-5 de la baza lăstarilor
fertili, la noduri, opus frunzelor, se găsesc 1-5
inflorescenţe (de regulă 2), iar deasupra acestora
nodurile poartă cârcei.
Caracterele morfologice ale lăstarilor Fig. 12 – Lăstarul tânăr la Vitis vinifera: a –
(dimensiuni, aspect) sunt asemănătoare coardelor, în nod; b – internod; c – inflorescenţă; d –
care se transformă. frunză;

După fertilitate, lăstarii pot fi: fertili, când


poartă inflorescenţe şi provin de regulă din mugurii principali, uneori din mugurii
secundari şi sterili, lipsiţi de inflorescenţe, când provin din mugurii terţiari şi dorminzi.
Lăstarul, la început erbaceu, se lemnifică treptat începând cu internodurile de la
bază, iar la sfârşitul toamnei, odată cu apariţia temperaturilor scăzute, lăstarul pierde părţile
erbacei (frunze, vârful lăstarului cu internodurile nematurate) şi se transformă în coardă.
Copilii sunt lăstari anticipaţi, formaţi în timpul vegetaţiei, la subsuoara frunzelor,
din mugurii de copil. Copilii prezintă importanţă la formarea rapidă în verde a butucului, la
completarea sarcinii de rod şi chiar a producţiei la soiurile cu copili fertili (Perlă de Csaba,
Regina viilor etc.).

Anatomia tulpinii
Structura primară se pune în evidenţă la lăstar prin secţiuni transversale executate
pe primul internod de la vârf (fig. 13) şi cuprinde 3 zone: epiderma, scoarţa şi cilindrul
central.
Epiderma este stratul cel mai extern al lăstarului, cu rol de protecţie, alcătuită
dintr- un singur strat de celule poligonale, strâns unite între ele, cu pereţii externi bombaţi
şi cutinizaţi. La nivelul epidermei se observă stomatele şi perii.
Scoarţa situată spre interior este alcătuită din parenchim cortical şi endodermă.

26
Parenchimul cortical este format din 8-10
straturi de celule poligonale, care conţin
cloroplaste şi dau culoarea verde,
caracteristică lăstarului. În parenchimul
cortical apar din lor în loc (sub crestele
formate între două striuri) grupuri de celule
mici,. cu pereţii subţiri, care vor forma
pachete de colenchim unghiular.
Endoderma este stratul interior al scoarţei,
delimitează cilindrul central; aceasta se
observă mai greu, numai în dreptul
fasciculelor liberiene, ca un strat de celule
mari, bogate în amidon.
Cilindrul central este dine dezvoltat în cazul
lăstarului, alcătuit dintr-un parenchim
fundamental (care alcătuieşte măduva şi
Fig. 13 – Structura primară a tulpinii de Vitis razele medulare primare) în care sunt dispuse
vinifera: A – schemă; b – detaliu; ct. – circular fasciculele libero-lemnoase de tip
cuticulă; ep – epidermă; col. t – colenchim deschis. Fasciculul libero-lemnos este format
tânăr; pc – parenchim cortical; end –
din liber primar orientat spre scoarţă şi lemn
endoderm; per – periciclu; lb – liber; rzm –
primar spre măduvă. Liberul primar cuprinde
rază medulară; lm – lemn; md – măduvă; fc
tuburi ciuruite cu lumenul îngust, celule
f i l d ăt
anexe şi parenchim liberian. Lemnul primar
este format din vase de lemn inelate sau spiralate, înconjurate de celule de parenchim
lemnos. La exteriorul fasciculelor de liber, sub endodermă, se află calote semicirculare
alcătuite din celule mici care formează periciclul. Între liberul primar şi lemnul primar se
află 2-3 straturi de celule mici, cu pereţii subţiri celulozici (procambiu), din care ulterior se
va forma cambiul. Lăstarul conţine cloroplaste şi în razele medulare şi zona perimedulară.
Structura secundară se observă la o ramură în vârstă de cel puţin de un an,
evoluează din structura primară în urma activităţii a două meristeme secundare (laterale):
cambiu şi felogenul. Cambiu ia naştere din parenchimul interfloemic (procambiu), el va
forma liber secundar la exterior, lemn secundar spre interior şi raze medulare secundare
între fascicule. Felogenul se formează mai târziu (iulie-august, în funcţie de timpurietatea
soiului) în ţesutul liberian. El va forma la exterior suber, iar la interior feloderm. Suberul
format, datorită impermeabilităţii la apă şi aer, conduce la moartea ţesuturilor exterioare lui
(epidermă, scoarţă primară, periciclul, liberul primar şi parţial liberul secundar), astfel
încât lăstarul îşi schimbă culoarea din verde (specifică lăstarului) în galben-roşcat
(specifică coardei).

27
◊ Epiderma şi scoarţa
primară, formate din
celule moarte,
brunificate, care dau
culoarea specifică
coardei. La nivelul
scoarţei sunt bine
distincte pachetele de
colenchim care dau
strierea coardelor (sunt
dispuse sub coamele
dintre striuri).
◊ Scoarţa secundară sau
peridermul, alcătuit din:
- suberul, dispus imediat
sub scoarţa primară, format
din 4-5 mai rar 6-9 straturi
de celule dreptunghiulare în
secţiune, cu pereţii îngroşaţi,
suberificaţi, cu rol de
protecţie;
În cazul coardei anuale,
structura secundară cuprinde
(fig. 14):
Fig. 14 – Structura sedundară la coarda anuală - felogenul dispus
imediat sub suber, format din
1-2 straturi de celule turtite, cu pereţii subţiri, celulozici;
- felodermul situat spre interior, cuprinde 2-3 straturi de celule parenchimatice.
Felogenul activează un singur an, anul următor se formează un nou felogen în liber,
care va genera un nou periderm. Succesiunea de periderme alcătuieşte ritidomul, care se
exfoliază în fâşii la ramurile de schelet.
La coardele de doi ani scoarţa primară moartă (care a dat culoare coardei anuale) se
exfoliază, cel mai extern strat devine suberul, iar culoarea coardelor devine cenuşie
deschisă la ramurile tinere, până la cenuşie închisă la ramurile de schelet.
Cea mai mare parte a secţiunii este formată din cilindrul central care cuprinde
fascicule libero-lemnoase dispuse radial, despărţite prin raze medulare.
Liberul secundar, produs de cambiu către exterior, este alcătuit din straturi alterne
de liber dur (format din fibre liberiene cu pereţii îngroşaţi şi lignificaţi) şi liber moale
(format din vase liberiene, celule anexe şi parenchim liberian). Numărul de straturi de liber
moale şi dur este cuprins între 2-5, mai mare la coardele bine maturate (reprezintă un
indicator de maturare a coardelor) şi pe părţile situate pe diametrul mare al coardei
(ventrală şi dorsală), cu ţesuturi mai dezvoltate.
Cambiul (zona generatoare libero-lemnoasa), formează un inel, dispus între liber şi
lemn, alcătuit din 3-4 straturi de celule mici, dreptunghiulare în secţiune, cu pereţii subţiri,
celulozici.

28
Lemnul secundar generat de cambiu spre interior, formează cea mai mare parte a
cilindrului central şi este alcătuit din vase mari de lemn (cu diametrul până la 1 mm),
parenchim lemnos şi fibre lemnoase. Succesiunea lemnului anual (cu vase de diametre
diferite), formează inelele de lemn, după care se poate aprecia vârsta butucului. Fasciculele
lemnoase sunt despărţite de razele medulare secundare, formate din 2-4 straturi de celule
alungite, dispuse perpendicular pe scoarţă. În centrul secţiunii se află măduva formată din
celule moarte, rarefiate, de culoare brună.

4.4. MUGURII
4.4.1. DEFINIŢIE, CLASIFICARE
Mugurii sunt organe verzi, provizorii, reprezentate prin vârfuri de creştere, prin
intermediul cărora are loc reluarea ciclului biologic anual al viţei de vie. Ei au formă conică şi
sunt consideraţi lăstari scurţi, în stare embrionară, fiind alcătuiţi din meristeme care prin
diviziuni succesive, formează viitoarele părţi componente ale lăstarului (Zanoschi V. şi Toma
C., 1985).
Mugurii la viţa de vie se formează pe lăstari la noduri, în axila frunzei şi pot fi solitari
(cu un singur con de creştere), aşa cum sunt mugurii apicali, mugurii coronari şi mugurii
dorminzi, sau grupaţi câte 2-9 sub un înveliş de protecţie comun, alcătuind un complex
mugural, cunoscut în practica viticolă sub denumirea de "ochi" (Oşlobeanu M., Alexandrescu
I. şi colab., 1980).
Clasificarea mugurilor se poate face după mai
multe criterii:
1. După poziţia lor pe lăstar sau pe coardă, mugurii
pot fi: apicali, axilari, coronari şi dorminzi (fig. 15)
Mugurii apicali (terminali) sunt muguri simpli, cu
un singur con vegetativ, situaţi în vârful lăstarilor şi
copililor, asigurând creşterea în lungime a acestora.
Mugurii axilari (laterali) se găsesc pe lăstari şi
copil la subsuoara fiecărei frunze şi la nodurile coardelor
de un an. Aceşti muguri sunt complecşi, alcătuiţi din 2 - 9
muguri simpli şi formează aşa-numitul "ochi".
Mugurii coronari (unghiulari) sunt mugurii
Fig. 15 - Amplasarea mugurilor pe
lăstar (după Martin T., 1988):
dispuşi de jur împrejurul bazei lăstarului sau a coardei în
A - lemn bianual; B - lăstar formă de coroană, au o formă ascuţită (unghiulară), sunt
principal; C - muguri coronari; muguri simpli, au o fertilitate redusă şi prezintă o rezistenţă
D - muguri axilari
la ger mai bună de cât mugurii axilari, de aceea pot servi la
refacerea butucului în cazul în care mugurii ochiului de
iarnă au fost parţial sau total afectaţi de ger (Atanasiu C. şi colab, 1974).
Mugurii dorminzi sunt muguri microscopici, proveniţi din mugurii secundari şi
terţiari ai ochiului de iarnă rămaşi inactivi, sunt dispuşi la nodurile elementelor de schelet şi
semischelet (tulpină, braţe, cordoane) şi acoperiţi de ţesuturile secundare ale scoarţei,
reprezentând rezerva de muguri a butucului. Ei rămân în stare de repaus o perioadă
nedeterminată şi pornesc în vegetaţie numai în cazuri speciale, cum ar fi distrugerea din
anumite motive a unei părţi a butucului sau tăieri severe care generează un dezechilibru
între sistemul radicular şi cel aerian (Zanoschi V. şi Toma C.; 1985; Ţârdea C. şi Dejeu L.,
1995).
2. După gradul de evoluţie al ochilor, aceştia se pot grupa în: ochi primar, ochi de
vară, ochi de iarnă.

29
Ochiul primar (fig. 16 şi fig. 17) este primul ochi care îşi face apariţia pe lăstar şi
este situat în axila frunzelor de pe nodurile din apropierea vârfului lăstarului.
Ochiul de vară (fig. 18) provine din mugurele mai mic al ochiului primar, este
situat în axila frunzei, la baza copilului, la nodurile din partea mijlocie şi bazală a
lăstarului.
Ochiul de iarnă (fig. 19) provine din ochiul de vară şi se află situat la nodurile
coardei de un an sau ale copilului lemnificat, deasupra cicatricei rămasă de la căderea
frunzei. 3. După existenţa şi durata stării de repaus, mugurii se clasifică în (după Oprea
D.D., 1976; Galet P., 1988):
− muguri fără stare de repaus (mugurii de copil);
− muguri fără stare de repaus (mugurii de copil);
− muguri cu stare de repaus având perioadă determinată (mugurele principal şi
cei secundari din ochiul de iarnă);
− muguri cu stare de repaus având durată nedeterminată (mugurii dorminzi).

Fig. 17 - Schema secţiunii


transversale prin ochiul primar
(după Oprean M., 1975):
L – secţiune transversală prin
lăstarul purtător;pf – secţiune
Fig. 16 - Ochiul primar în secţiune longitudinală(după transversală prin peţiolul frunzei;
1 - mugurele mare (mugure de
Baranov P.A., 1946): copil); 2 - mugurele mic;a şi b -
A - mugure de copil; B – mugure principal al catafilele comune; a' şi b' - catafilele
viitorului ochi de iarnă mugurelui mic

4. După gradul de fertilitate, mugurii pot fi fertili şi sterili.


5. După poziţia în ochiul de iarnă, se disting muguri principali, secundari şi terţiari.
Dimensiuni. Mugurii de pe coarde, axilari şi coronari, au o lungime cuprinsă între 2 -
6 mm în funcţie de soi: Riesling italian 3,4 - 4,3 mm, Cabernet Sauvignon 3,6 - 4,8 mm,
Barbera 4,2 - 5,6 mm. La unul şi acelaşi soi, dimensiunile ochilor variază şi cu poziţia lor pe
coardă. Totdeauna sunt mai mici şi mai slab formaţi ochii de pe nodurile 1 - 2 de la baza
coardei şi cei dinspre vârf şi mai mari ochii situaţi între aceste porţiuni.
Forma mugurilor axilari seamănă cu cea a unui con ceva mai gros imediat deasupra
bazei şi cu vârful uşor rotunjit. Mugurii coronari seamănă cu cei axilari, dar sunt mai ascuţiţi.
Culoare. Mugurii de pe coarde au culoarea brună, iar cei de pe lăstari verde, în
diferite nuanţe, până la brun (Oşlobeanu M., Alexandrescu I. şi colab. 1980).

4.4.2. MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA OCHIULUI DE IARNĂ


Ochiul de iarnă are rolul de a transfera peste iarnă, în stare de primordii, organele
vegetative şi generative (lăstarii, inflorescenţele) şi de a asigura reluarea creşterii şi
fructificării viţei de vie. Acesta are o structură complexă, fiind constituit în funcţie de
poziţia lui pe coardă, de soi şi condiţiile agrotehnice din 3 - 7 - 9 muguri în diferite stadii
de diferenţiere morfologică (Zanoschi V. şi Toma C., 1985). La exterior, ochiul de iarnă

30
prezintă nişte formaţiuni tari, groase, împregnate cu suberină, numite solzi (catafile) care
sunt glabre pe partea superioară şi păroase pe cea interioară. Aceşti solzi, împreună cu perii
care umplu întreg spaţiul dintre muguri, asigură protecţia acestora împotriva frigulului,
traumatismelor şi a pierderilor de apă.
În interiorul acestui înveliş protector se află complexul mugural propriu-zis, alcătuit
dintr-un mugure principal, 1 - 2 muguri secundari şi 3 - 5 muguri terţiari.
Mugurele principal se află dispus în centrul ochiului de iarnă şi este cel mai mare şi
mai dezvoltat mugure, fiind alcătuit după Oprea D.D., (1976), dintr-un ax în formă de con cu
vârful rotunjit şi baza fixată într-un ţesut comun tuturor mugurilor care formează ochiul de
iarnă. Acest ax este format din zone de culoare mai închisă care alternează cu zone de culoare
mai deschisă. Zonele închise corespund nodurilor viitorului lăstar (ţesuturi mai dense), iar
zonele mai deschise corespund internodurilor (ţesuturi mai puţin dense). La nivelul zonelor
mai închise (nodurilor) se observă rudimente de frunze care descresc ca mărime de la baza
spre vârful axului. Începând cu nodul trei, patru sau cinci, opus rudimentelor de frunze, se
observă, în funcţie de soi, una, două sau trei primordii de inflorescenţe. Deasupra nodurilor
care poartă primordii de inflorescenţe, opus rudimentelor de funze, apar rudimente de cârcei şi
foarte rar, după câţiva cârcei, mai poate apărea o inflorescenţă. În axila rudimentelor foliare
mai evoluate, situate mai spre baza axului, se pot observa primordiile mugurilor axilari.
Vârful axului este ocupat de meristemul apical (conul de creştere). Un mugure principal poate
avea formate până la intrarea în repaus, 7 - 15 noduri, tot atâtea primordii de frunze şi 1 - 3
primordii de inflorescenţe. Se poate spune deci că mugurele, prin modul său de alcătuire,
reprezintă un lăstar în miniatură.
Mugurele principal al ochiului de iarnă este cel mai sensibil la acţiunea factorilor
nefavorabili (temperaturi scăzute sau asfixiere), de aceea este primul distrus; în condiţii
favorabile de mediu acesta porneşte primul în vegetaţie şi formează un lăstar principal (Martin
T., 1988).
Mugurii secundari (laterali sau de înlocuire) sunt de regulă doi, rar mai mulţi, dispuşi
la baza mugurelui principal; au o alcătuire asemănătoare mugurelui principal, dar o
dimensiune mai redusă, sunt mai puţin evoluaţi (prezintă numai 4 - 6 primordii de funze),
ceva mai puţin sensibili la condiţiile nefavorabile de mediu şi pornesc în vegetaţie mai târziu
şi numai dacă mugurele principal este distrus, formând lăstari secundari, de dimensiuni mai
mici, ce pot avea 1 - 2 inflorescenţe, mai reduse ca mărime. Uneori, unul din mugurii
secundari se dezvotă paralel cu lăstarul principal, astfel încât la acelaşi nod se pot întâlni doi
lăstari gemeni. La unele soiuri (Riesling italian, Fetească regală etc.) mugurii secundari
prezintă o fertilitate ridicată (Constantinescu Gh. şi colab., 1968).
Mugurii terţiari, în număr de 3 - 5, se află dispuşi la baza mugurilor secundari, sunt
abia schiţaţi în ochiul de iarnă şi au forma unor mici excrescenţe sau rudimente (cu cel mult 1
- 2 primordii de funze); aceştia prezintă cea mai mică sensibilitate faţă de factorii externi
nefavorabili (sunt distruşi, de regulă odată cu lemnul) şi cea mai mică excitabilitate. Ei
pornesc în vegetaţie numai în condiţii speciale (tăieri de regenarare parţiale sau totale, sarcină
de rod mult prea mică faţa de cea normală etc.). Lăstarii porniţi din aceşti muguri au
dimensiuni şi mai mici şi sunt de regulă sterili (Martin T., 1988).
Faptele arată că mugurele principal din ochiul de iarnă are o fertilitate mai ridicată
decât a celor secundari, iar aceştia decât a celor terţiari, care sunt practic sterili. Rezultă astfel
că producţia viticolă se sprijină, în principal, pe existenţa şi starea de sănătate a mugurelui
principal din ochiul de iarnă şi numai în al doilea rând pe cei secundari şi practic deloc pe cei
terţiari, de aceea, atenţia viticultorilor trebuie să se îndrepte în cea mai mare măsură, asupra
mugurelui principal (Martin T. şi Oprea A., 1988).

2.3. CICLUL BIOLOGIC DE EVOLUŢIE A MUGURILOR LA VIŢA DE VIE

31
Primăvara, dintre mugurii ochiului de iarnă, porneşte în vegetaţie, de obicei, numai cel
principal (fig. 21). În cazul în care acesta este distrus, va porni în vegetaţie un mugure
secundar (cel mai dezvoltat) care va forma un lăstar de înlocuire.
După pornirea lăstarului (principal sau secundar) în vegetaţie, mugurele terminal al
acestuia începe să producă organe vegetative. Într-un stadiu timpuriu, când frunza are
dimensiunea de 0,5 - 1 cm şi primul mugure şi-a format 3 - 5 primordii de frunze, la baza
acestuia îşi face apariţia încă un mugure. Aceşti doi muguri, protejaţi de două catafile comune
şi dispuşi imediat sub meristemul apical, formează ochiul. Mugurele mare din ochiul
primar,aflat sub catafila mică, poartă numele de mugure de copil, iar elementele lui
morfologice sunt dispuse într-un plan perpendicular faţă de cele ale lăstarului purtător.
Acest mugure are o
creştere rapidă, fără perioadă
de repaus şi după circa 25 -
30 zile de la formare, poate
porni în vegetaţie, dând
naştere unui copil (Branas J.,
1957). Mugurele mic din
ochiul primar îşi continuă
evoluţia intramugurală,
formează noi rudimente de
noduri, internoduri, frunze şi
inflorescenţe, iar la baza lui
îşi fac apariţia unul sau doi
muguri secundari, iar într-o
etapă avansată, la baza
acestora încep să se formeze
Fig. 20 - Ciclul biologic de evoluţie a mugurilor la viţa de vie mugurii terţiari. Acest
(după Constantinescu Gh., 1970)
complex mugural format
dintr-un mugure principal, 1 -
2 muguri secundari şi muguri terţiari, alcătuiesc ochiul de vară care se află situat la subsoara
frunzei şi baza copilului de pe toată lungimea lăstarului, cu excepţia nodurilor din apropierea
meristemului apical, unde se află ochiul primar (Martin T. şi Oprea A., 1988).
Ochiul de vară îşi continuă evoluţia, intră în repaus odată cu maturarea lemnului,
iar după căderea frunzelor devine ochi de iarnă.
La sfârşitul perioadei de vegetaţie activă, în condiţiile climatului temperat, complexul
meristematic apical nu intră în stare de repaus şi nu se transformă în mugure apical prevăzut
cu catafile şi alte elemente care să-l protejeze de factorii externi nefavorabili, astfel încât
acesta, precum şi toţi mugurii axilari situaţi pe segmentul de lăstar în fază erbacee, sunt
surprinşi de temperaturile scăzute din perioada toamnă - iarnă şi sunt astfel eliminaţi din ciclul
biologic (Oprea D.D. şi Oprea Constanţa, 1975).
Reluarea ciclului de vegetaţie se face în primăvara anului următor pe seama mugurilor
axilari.
Mugurii din ochiul de iarnă care nu pornesc în vegetaţie (secundari şi terţiari) rămân
în stare latentă la baza lăstarului, apoi a coardei, fiind dispuşi înprejurul acesteia şi formează
mugurii coronari, unghiulari, bazali sau de încheietură, muguri care constituie o rezervă
meristematică la care se face apel atunci când mugurii axilari sunt distruşi, sau numărul lor
este insuficient (Georgescu Magdalena şi Dejeu L., 1989).

4.5. FRUNZA

32
Frunza este un organ lateral al tulpinii, cu simetrie bilaterală, structură
dorsaventrală, creştere limitată, durată relativ scurtă de viaţă, care se inseră la nodurile
tulpinilor şi ramurilor.
Ontogenetic frunzele se dezvoltă pe seama meristemului apical al tulpinii,
primordiile foliare apar acropetal în lungul apexului.
Dispunerea frunzelor pe lăstar se face altern, distih (după formula 1/2), cu excepţia
lăstarilor embrionari, la care primele 4-11 frunze (până la primul cârcel) sunt dispuse după
formula 2/5.
Morfologia frunzei. Frunza la viţa de vie este simplă, completă, alcătuită din limb,
peţiol şi teacă. La baza frunzei există două stipele caduce.
Limbul (lamina) este partea lăţită a frunzei, cea mai importantă, deoarece
realizează funcţiile specifice şi întruneşte caracterele cele mai importante, folosite în
ampelografie. Punctul de legătură între peţiol şi teacă se numeşte punct peţiolar. Limbul
prezintă o nervaţiune palmată formată din cinci nervuri principale (fig. 22): nervura
mediană (N1) care se află în prelungirea peţiolului, două nervuri laterale superioare (N2) şi
două nervuri laterale inferioare (N3), toate având ca origine punctul peţiolar. Ramificarea
nervurilor principale se face după tipul penat, cu formarea nervurilor secundare şi terţiare
etc., ultimele ramificaţii se anastomozează, formând o reţea densă.
Între nervurile principale se observă nişte intrânduri numite sinusuri laterale, care
pot fi superioare (între N1 şi N2) şi inferioare (între N2 şi N3) şi o deschidere în zona
punctului peţiolar numit sinus peţiolar.
Porţiunea de limb delimitată de două sinusuri poartă numele de lob, deosebindu-se:
lobul median, delimitat de sinusurile laterale superioare, lobi laterali superiori situaţi între
sinusurile laterale superioare şi inferioare şi lobi laterali inferiori, aflaţi între sinusurile
laterale inferioare şi sinusul peţiolar.

Limbul prezintă caractere specifice soiului,


care fac obiectul ampelografiei, cele mai
importante sunt: mărimea, forma, lobia,
forma şi adâncimea sinusurilor, dinţatura,
culoarea şi aspectul, perozitatea etc.
După mărime (exprimată de obicei ca
lungime, măsurată între punctul peţiolar şi
vârful mucronului), limbul este mic, când are
sub 10 cm (Traminer, Pinot), mijlociu, când
are 10-15 cm (majoritatea soiurilor: Fetească
regală, Chasselas doré), mare, când are 15-20
cm (Ceauş, Dodrelabi), foarte mare, când are
peste 20 cm (Riparia gloire).
Forma limbului, dată de raportul
dintre lungime şi lăţime şi valoarea
Fig. 21 – Frunza la viţa de vie: l – limb; p – unghiurilor dintre nervurile principale, poate
peţiol; t – teacă; l.m. – lob median; l.s. – lob
lateral superior; l.i. – lob lateral inferior; m –
fi orbiculară, reniformă, cordiformă,
mucron; n.m.(N1) – nervura mediană; n.l.s. (N2) cuneiformă şi pentagonală.
– nervura laterală superioară; n.l.i (N3) – nervura
laterală inferioară; s.l.s. – sinus lateral superior;
s.l.i. – sinus lateral inferior; s.p. – sinus peţiolar

33
În funcţie de numărul de lobi (de sinusuri laterale) pe care îi prezintă, limbul poate
fi: întreg (Crâmpoşie), trilobat (Afuz Ali), pentalobat (Fetească albă), septalobat (Ceauş) şi
multilobat (Chasselas cioutat).
Forma sinusurilor. Sinusurile pot fi închise şi deschise. Sinusurile deschise pot avea
formă de V (superficiale), U sau liră, iar cele închise pot fi complet închise (lobii acoperă
complet sinusul) sau elipsoidale, avoidale, circulare, triunghiulare.
Marginea limbului poate fi dinţată, când dinţii sunt mici, ascuţiţi, perpendiculari pe
limb (Aligoté), serată, când dinţii sunt ascuţiţi şi orientaţi spre vârful limbului (majoritatea
soiurilor) şi crenată, când au vârful rotunjit situaţi perpendicular pe limb.
Dinţii pot avea o succesiune regulată, de obicei grupaţi câte 2-3 (Muscat de
Hamburg), sau neregulată (Cadarcă), pot avea aceeaşi culoare cu limbul sau o nuanţă uşor
gălbuie, mai ales spre vârf (soiurile aromate). Dinţii situaţi în vârful nervurilor principale
(lobilor) sunt mai mari, poartă numele de mucroni şi sunt caracteristici soiurilor.
Culoarea limbului este verde cu diferite nuanţe, mai închisă pe partea superioară şi
mai deschisă pe cea inferioară. Toamna frunzele soiurilor „albe“ capătă o culoare galbenă-
ruginie, a celor roşii o culoare roşietică cu diferite intensităţi, iar la soiurile tinctoriale
(AlicanteBouschet), atât frunzele cât şi lăstarii se colorează în roşu-violaceu intens.
Limbul prezintă, în special pe partea inferioară, peri, în funcţie de prezenţa,
desimea, lungimea, rigiditatea lor, limbul poate fi: glabru, scămos, pufos, catifelat sau
pâslos.
Peţiolul este partea care susţine, asigură legătură între limb şi tulpină, orientează
limbul spre lumină, amortizează şocul mecanic produs de diferiţi factori; are lungime şi
grosimea variabilă şi o formă semicirculară, cu o adâncime longitudinală în formă de
jgheab pe faţa dinspre lăstar. Peţiolul are culoarea verde cu nuanţe roşietice şi vineţii şi
poate forma cu limbul un unghi obtuz, drept sau ascuţit, rareori peţiolul se află în
continuarea limbului.
Teaca reprezintă partea lăţită, umflată de la baza peţiolului, prin care frunza se
inseră pe lăstar în dreptul nodului. Teaca poate acoperi ½ sau 2/3 din circumferinţa
lăstarului, în funcţie de specie şi soi.
La baza frunzei se află două stipele, de regulă slab dezvoltate şi caduce (P. Galet,
1956).

4.5. CÂRCEII
Cârceii sunt organe de agăţare inserate pe lăstar în dreptul nodurilor, opus
frunzelor, având aceeaşi origine cu inflorescenţele. Iniţial cârceii au o consistenţă erbacee,
iar în momentul în care întâlnesc un suport, se înfăşoară în jurul acestuia, crescând mai
încet pe partea de contact şi mai repede pe partea opusă şi se lignifică, în caz contrar se
usucă şi cade.
Primele 1-4 noduri (la lăstarii vegetativi) sau 4-11 noduri (la lăstarii generativi)
sunt lipsiţi de cârcei, după care aceştia pot fi dispuşi: continuu (la fiecare nod), ca la Vitis
labrusca, discontinuu uniform (după două noduri cu cârcel urmează un nod fără cârcel),
caracteristic speciei Vitis vinifera şi discontinuu neuniform (după mai multe noduri cu
cârcel, urmează unul sau mai multe noduri fără cârcel), întâlnită la hibrizii dintre Vitis
vinifera şi Vitis labrusca.

34
Cârceii pot fi simpli (fără ramificaţii), la secţia Muscodinia, sau cu 2, uneori 3
ramificaţii la Vitis vinifera.

4.7. INFLORESCENŢA
Florile la viţa de vie sunt grupate în inflorescenţă care este un racem compus de
dichazii. Inflorescenţele se întâlnesc pe lăstarii proveniţi din mugurii principali (uneori
mugurii secundari), începând cu nodul 3-5, opus frunzelor, având dispoziţie şi origine
similară cârceilor. Pe un lăstar se formează 1-5 (de cele mai multe ori 2) inflorescenţe, în
funcţie de soi.
Pentru a caracteriza fertilitatea soiurilor în practica vitică se folosesc următorii
indicatori:
◊ % de lăstari fertili;
Nr. de inf lorescente
◊ Coeficientul de fertilitate absolut (c.f.a.)= ≥1
Nr. de lastari fertili
Nr. de inf lorescente
◊ Coeficientul de fertilitate absolut (c.f.a.)= >/< 1
Nr. total de lastari
Coeficientul de fertilitate absolut are valori cel puţin unitare, coeficientul de fertilitate
relativ are valori mai mici, de multe ori subunitare. C.f.a. constituie un caracter mai stabil,
ereditar, în timp ce C.f.r. este influenţat de condiţiile naturale şi tehnologice.
Formarea inflorescenţelor parcurge două etape: prima intramugurală, durează de la
formarea mugurelui până în primăvara anului următor, în care se formează primordiile de
inflorescenţă (rahisul şi ramificaţiile acestuia) şi a doua extramugural, după pornirea
mugurelui în vegetaţie, în care se dezvoltă scheletul inflorescenţei şi se formează florile. O
inflorescenţă este complet formată înainte de
înflorit, fiind alcătuită din (fig. 22): peduncul,
ramificaţii de diferite ordine şi flori.
Pedunculul reprezintă porţiunea
cuprinsă între inserţia pe lăstar şi prima
ramificaţie. Pedunculul este mai mult sau mai
puţin cilindric, variabil ca lungime, de
culoare verde sau roşu cu diferite nuanţe,
glabru sau pufos. Pe lungimea lui se observă
un nod, unde uneori se formează un cârcel şi
de unde se poate rupe uşor inflorescenţa sau
strugurele.
Rahisul sau axul inflorescenţei se află
în prelungirea pedunculului. Prima
Fig. 22 – Alcătuirea inflorescenţei: A – peduncul,
B – ramificaţie sub formă de cârcel; C – rahis; D
ramificaţie apărută pe rahis este mai lungă,
– ramificaţie de ordinul I; E – ramificaţie de uneori mai dezvoltată şi poartă numele de
ordinul II; F – ramificaţie de ordinul III; G – acin aripă. La unele soiuri şi a doua, chiar a treia
floral; H – buton floral
ramificaţie, ia aspect de aripă. Următoarele
două ramificaţii sunt dispuse opus pe rahis, la
acelaşi nivel sau la nivele apropiate; următoarele două ramificaţii sunt dispuse de asemenea
opus, dar în plan perpendicular faţă de perechea anterioară. Dispunerea în continuare a
ramificaţiilor de ordinul I pe rahis se face obişnuit în spirală, uneori în verticil. La unele

35
soiuri (Selection Carriere, Bakator), ramificaţiile sunt dispuse de la început în spirală. La
Aramon, după primele ramificaţii aşezate în spirală se observă dispunerea în verticil.
Pe ramificaţiile de ordinul I se află ramificaţiile de ordinul II (dispuse de regulă în
spirală), iar pe acestea pedicelii florali (ramificaţii de ordinul III). Florile sunt grupate câte
3-5 la un loc, grupare numită acin. O inflorescenţă conţine un număr variabil de flori, în
funcţie de soi, condiţiile climatice, tehnologie etc.; în medie într-o inflorescenţă sunt 100-
400 flori, numărul acestora putând ajunge până la 1000, uneori mai mult (D.D. Oprea,
1965).
După lungime inflorescenţele pot fi foarte mici (sub 6 cm), mici (între 6-10 cm),
mijlocii (10-18 cm), mari (18-24 cm) şi foarte mari (peste 24 cm).
Forma inflorescenţelor poate fi: cilindrică, cilindro-conică, conică sau rămuroasă.

4.8. FLOAREA
Floarea de viţă de vie este mică (3-5 mm), actinomorfă, de culoare verzuie,
hermafrodită, pentameră (pe tipul 5, uneori 4, 6 sau 7), tetraciclică şi cuprinde următoarele
părţi componente: pedicelul, receptaculul, caliciu, corola, androceul şi gineceul (fig. 23).
Pedicelul este subţire, verde, de 2-4
mm lungime. Către vârf pedicelul se
lăţeşte şi formează receptaculul sau
axul florii, pe care se inseră celelalte
elemente ale florii, dispuse în
verticile.
Caliciul este alcătuit din 5 rudimente
de sepale, verzi, sub forma unor
dinţişori. La viţa de vie rolul
protector îl are corola, caliciul fiind
atrofiat. Între caliciu şi corolă se află
discul nectarifer inferior, format din
cinci glande nectarifere, cu aspectul
unui guleraş.

Fig. 23 – Schema florii la Vitis vinifera: p – pedicel;


Corola este dialipetală,
alcătuită de regulă din 5 petale de
r – receptacul; s – sepale; d.i. – disc inferior; c – corola;
st – stamină; d.s. – disc superior; g - gineceu culoare verde-gălbui, dispuse altern
cu sepalele. Petalele rămân sudate la
vârf, se desprind de receptacul datorită presiunii exercitate de stamine şi cad sub forma
unei scufii sau capişon. La unele soiuri (Braghină) florile se deschid prin desprinderea de
la vârf a petalelor, în formă de stea.
Androceul este format din 5 stamine libere (dialistemon), dispuse pe un singur
verticil (haplostemon), în faţa petalelor (epipetal). Staminele au filamentele filiforme,
incolore, mai subţiri către bază şi vârf şi mai groase la mijloc, cu anterele prinse în treimea
mijlocie. Anterele sunt introrse, iar la maturitate se deschid prin linii longitudinale.
Lungimea staminelor variază între 1,5-5 mm (Gh. Constantinescu şi colab., 1970).
Până la deschiderea florilor, staminele sunt aplecate de-a lungul gineceului, încât
anterele ocupă spaţiul dintre stigmat şi ovar. După desprinderea corolei, staminele se

36
destind, filamentele se înclină spre exterior cu 450, iar anterele se rotesc cu 1800, devenind
extrorse.
Gineceul (pistilul) este bicarpelar sincarp, format din ovar, stil şi stigmat. Ovarul
poate fi piriform, oval, tronconic, cilindric, prezintă de regulă două loje, în fiecare lojă
aflându-se câte două ovule anatrope-apotrope ascendente, prevăzute cu două integumente.
La viţa de vie se întâlnesc şi cazuri de ovare tri ori pluriloculare, cu 4-6-8 ovule (Gh.
Constantinescu şi colab., 1970). Lungimea ovarului oscilează între 1,5-3 mm. Stilul se află
în prelungirea ovarului. El poate fi scurt (Ceauş), lung şi subţire (Cadarcă) sau chiar poate
lipsi. Stigmatul este capitat, sau format din doi lobi puţin distincţi, prevăzuţi cu papile, care
secretă timp de 2-5 zile un lichid zaharos, care stimulează germinarea grăunciorilor de
polen reţinuţi de papile.
Între gineceu şi androceu se află discul nectarifer superior, alcătuit din 5 glande
nectarifere galbene-portocalii. În perioada înfloritului aceste glande secretă uleiuri eterice
ce atrag insectele.
În funcţie de caracterele morfologice şi modul de polenizare, la Vitis vinifera se pot
deosebi următoarele tipuri de flori (V. Zanoschi şi C. Toma, 1985) (fig. 24):

◊ flori hermafrodite
normale. Aceste flori au atât
androceul, cât şi gineceul normal
dezvoltate, cu staminele egale, sau
mai lungi decât pistilul, care după
înflorit se înclină către exterior cu
circa 450. Corola este formată din
cinci petale unite la vârf, care cad
împreună sub forma unei scufii.
Polenizarea se face cu polen propriu
(autopolenizare), soiurile cu astfel de
floare sunt autofertile şi pot fi
cultivate în plantaţii pure. Astfel de
floare prezintă cea mai mare parte a
soiurilor de viţă de vie;
◊ flori hermafrodite funcţional
femele prezintă atât androceu cât şi gineceu,
dar staminele sunt mai scurte decât gineceul
şi după căderea corolei filamente se
recurbează către bază, luând o poziţie
Fig. 24 – Principalele tipuri de flori la Vitis
vinifera: a – hermafrodite normale; b – funcţional inferioară pistilului, polenul produs de
femele; c – funcţional mascule; d – unisexuat anterele acestor flori este steril. Soiurile cu
femele; e – unisexuat mascule astfel de floare sunt autosterile (Braghină,
Bicane, Coarnă albă etc.), pentru a fructifica
trebuie cultivate în amestec (sortiment biologic) cu soiuri cu polen fertil, abundent şi
înflorire simultană. Soiurile folosite ca polenizator este bine să fie din aceeaşi direcţie de
producţie (struguri cu caracteristici asemănătoare) cu soiul de bază;
◊ flori hermafrodite funcţional mascule prezintă atât androceu cât şi
gineceu, dar ovarul este slab dezvoltat, rudimentar. Staminele sunt normal dezvoltate, cu
polen fertil. Soiurile cu astfel de floare sunt autosterile, nu pot fructifica şi sunt întâlnite de
regulă la portaltoi (Riparia gloire, Riparia x Rupestris 3306 etc.);

37
◊ flori unisexuat femele prezintă numai gineceu, normal dezvoltat, lipsind
complet androceul. Astfel de flori sunt mai rar întâlnite, fiind semnalate la soiul Mourvedre
şi la un biotip de Calbenă de Odobeşti;
◊ flori unisexuat mascule prezintă numai androceu, normal, dezvoltat,
lipsind complet gineceul. Astfel de flori au fost semnalate la unele soiuri folosite ca
portaltoi: Aramon x Rupestris Ganzin 1, un biotip de Riparia gloire.
Polenul. Granulul de polen prezintă un înveliş extern (exina) şi unul intern (intina)
care alcătuiesc sporoderma. Suprafaţa sporodermei este reticulat-ornată. Intina delimitează
conţinutul protoplasmatic, în care se află un nucleu mai mare (vegetativ) şi unul mai mic
(germinativ), care, împreună cu citoplasma din jur, formează o celulă vegetativă şi una
generativă.

4.9. STRUGURII
Fructul la viţa de vie este compus din totalitatea bacelor formate prin dezvoltarea
ovarelor florilor ce alcătuiau inflorescenţa şi se numeşte strugure. Strugurii sunt formaţi
din ciorchine şi bace.
Ciorchinele rezultă din scheletul inflorescenţei, este compus din: peduncul, rahis şi
ramificaţiile de diferite ordine.
Pedunculul are o lungime variabilă, de la 2,5 cm (Fetească albă) până la 7-8 cm
(Afuz-Ali). La maturitatea deplină a strugurilor, pedunculul poate fi lignificat (Aligoté),
semilignificat (Coarnă neagră), sau erbaceu (Kiş Miş).
Rahisul sau axul strugurelui se află în continuarea pedunculului şi poartă
ramificaţii de diferite ordine, pe care se inseră pedicelele boabelor. Pedicelele au lungimea
cuprinsă între 6-20 mm (mai scurte la soiuri pentru vin şi mai lungi la soiurile pentru
masă), culoarea verde, verde-cafenie sau roşie. În vârful pedicelelor se află bureletul,
rezultat prin creşterea dimensiunilor receptaculului floral. Forma, mărimea şi culoarea
bureletului poate fi caracteristică pentru unele soiuri.
Strugurii reprezintă al doilea organ ca importanţă (după frunză), utilizat în
amelografie, datorită caracterelor morfologice: mărimea, forma, densitatea boabelor etc.
Mărimea strugurilor se apreciază după lungime şi greutate, variază cu soiul,
condiţiile climatice şi tehnologia aplicată, din acest punct de vedere strugurii pot fi: foarte
mici (sub 6 cm lungime şi 50 g greutate), mici (6-10 cm lungime şi 50-100 g greutate),
mijlocii (10-18 cm lungime şi 100-250 g greutate), mari (18-24 cm lungime şi 250-500 g
greutate) şi foarte mari (peste 25 cm lungime şi peste 500 g greutate).
Forma strugurilor este dată de raportul dintre lungimea ramificaţiilor secundare
formate pe rahis şi poate fi cilindrică, conică, cilindro-conică sau rămuroasă.
După aşezarea boabelor pe ciorchine strugurii pot fi: foarte denşi (bătuţi), când
boabele se deformează, denşi, când boabele se ating fără a se deforma, rari (lacşi) şi foarte
rari.
Baca (fig. 25) ia naştere prin dezvoltarea ovarelor, ea se prinde de burelet prin
intermediul unui fascicul de vase liberiene şi lemnoase. Când baca se desprinde de burelet,
la majoritatea soiurilor rămâne o „pensulă“ din fascicul.

38
Gradul de rezistenţă la desprindere a
boabelor de burelet prezintă
importanţă, mai ales pentru soiurile
de struguri pentru masă (C. Târdea,
L. Dejeu, 1995).
Urma lăsată de stil şi stigmat pe
suprafaţa bobului, poartă numele de
punct pistilar.
Fig. 25 – Fructul la viţa de vie: a – punct pistilar; b – Baca prezintă în secţiune
fascicul vascular; c – seminţe; d – endocarp; e – mezocarp; transversală trei zone anatomice
f – reţea vasculară; g – hipocarp; h – epicarp; i – pensulă; distincte: epicarpul, mezocarpul şi
j – burelet; l - pedicel
endocarpul, care împreună formează
pericarpul sau peretele fructului, ce
protejează la interior 1-4 seminţe.
Epicarpul este unistratificat, format din cele mari, cu pereţii externi cutinizaţi şi
cerificaţi. Sub epicarp urmează câteva straturi de celule cu pereţii colenchimatizaţi,
alcătuind hipocarpul, în care se acumulează pigmenţii antocianici, substanţe aromate şi
taninuri. Hipocarpul împreună cu epicarpul alcătuiesc pieliţa bobului. Prin consistenţă şi
elasticitate, pieliţa caracterizează diferite soiuri în caeea ce priveşte rezistenţa boabelor la
fisurare, transport şi păstrare.
Mezocarpul constituie partea cea mai importantă (groasă) a bobului, este format din
mai multe straturi de celule mari, alungite radiar, cu pereţii subţiri şi vacuolă mare, sucul
acesteia conţinând glucide, acizi organici, săruri minerale şi vitamine. La soiurile pentru
strugurii de vin membranele celulelor mezocarpului se subţiază tot mai mult şi chiar se
resoarbe, uşurând extragerea mustului.
Endocarpul reprezintă zona internă a pericarpului, alcătuit din unul sau două
rânduri de celule alungite tangenţial, conţinând numeroase cristale (macle) minerale, la
fructul tânăr. Către maturitate, pereţii celulelor endocarpice se gelifică şi se confundă cu
mezocarpul.
Baca (bobul) prezintă, de asemenea, caractere morfologice specifice soiurilor
folosite în ampelografie: mărime, formă, culoare, consistenţa pulpei, gustul etc.
Mărimea boabelor se exprimă prin lungime (măsurat între cei doi poli), prin
greutatea unui bob, respectiv a 100 bobe, sau prin numărul de boabe dintr-un kilogram. Se
consideră boabe foarte mici cele cu lungimea sub 6 mm; mici, cele de 6-12 mm mijlocii,
cele de 12-18 mm mari; cele de 18-24 mm şi foarte mari, cele cu lungimea peste 24 mm.
După greutate boabele se clasifică astfel: foarte mici, când greutatea unui bob este
mai mică de 1 g, mici (1,1-1,9 g), mijlocii (2,0-3,5 g), mari (3,6-4,9 g) şi foarte mari (peste
5 g) (St. Oprea, 2001).
Forma boabelor este dată de raportul dintre lungime şi lăţime, precum şi de punctul
de pe diametrul mare, unde bobul are cea mai mare grosime şi poate fi discoidală
(Băbească neagră), sferică (Chasselas doré), elipsoidală (Muscat de Hamburg), ovoidală
(Coarnă neagră), obovoidală (Muscat de Alexandria), cilindrică (Afuz Ali).
Culoarea boabelor este verde până la pârgă, după care se schimbă şi devine tipică
soiului la maturitatea deplină: alb-gălbuie (Plăvaie), verde-gălbuie (Creaţă de Banat),
galben-verzuie (Fetească albă), galben-aurie (Chaselas doré), gri (Pinot gris), roz
(Traminer roz), roşie (Cardinal, Roşioară), neagră, cu nuanţe de violet sau albastru

39
(Fetească neagră). Pigmenţii care dau culoarea soiurilor negre se află în pieliţă, de unde
sunt extraşi prin fermentarea pe tescovină, lipsind din mezocarp. Unele soiuri pot prezenta
pigmenţi antocianici şi în mezocarp, soiuri numite „tinctoriale“ (Alicante Bouschet),
caracteristica fiind general valabilă în cazul hibrizilor direct producători.
Consistenţa bobului la maturitate poate fi: cărnoasă şi crocantă (majoritatea
soiurilor pentru struguri de masă), semicărnoasă (Chasselas doré), zemoasă (soiurile pentru
vin), mucilaginoasă (hibrizii direct producători).
Gustul boabelor este dulce-acrişor, asociat uneori cu un gust ierbos, tămâios sau
foxat, caracteristic anumitor soiuri.

CAPITOLUL V ECOLOGIA VIŢEI DE VIE


Ecologia viticolă se ocupă cu studiul interacţiunii dintre factorii de mediu şi viţa de
vie, care are nevoie pentru o dezvoltare normală, armonioasă, de anumite condiţii naturale.
Organismele vegetale şi animale (biocenoză), care ocupă un anumit areal şi factorii
abiotici aferenţi (biotop), alcătuiesc ecosistemul.
Ecosistemul în care cel mai important element al biocenozei este viţa de vie, poartă
numele de ecosistem viticol şi a fost definit (Oşlobeanu M. şi colab., 1980) ca „unitatea
funcţională a biosferei, creată şi controlată de om, în scopul obţinerii unor producţii de
struguri ridicate şi de calitate superioară“.
Ecosistemul viticol este alcătuit din patru subsisteme, biocenoza viticolă, biotopul,
subsistemul agrofitotehnic şi cel social-economic (Ţârdea C. şi Dejeu L., 1995), între care are
loc un permanent schimb de energie şi substanţă, prin care se realizează producţia viticolă.
În decursul timpului, ecosistemele viticole au evoluat de la cel natural, la
ecosistemul viticol primitiv, apoi la cel tradiţional şi la cel industrial, practicat astăzi.
Ecosistemul viticol natural corespunde perioadei paleolitice (600.000-10.000 Î.
Ch.), în care viţa de vie sălbatică (Vitis silvestris), făcea parte din asociaţii silvice, fără nici
o intervenţie din partea omului.
Ecosistemul viticol primitiv corespunde perioadei mezolitice (10.000-5.500 Î.
Ch.), în care s-a realizat pentru prima dată, trecerea la practicarea unei viticulturi
rudimentare.
Ecosistemul viticol tradiţional debutează în neolitic (acum circa 5.500 ani Î. Ch.)
şi s-a menţinut până aproape de sfârşitul secolului al XX-lea, odată cu atacul filoxerei.
În această perioadă s-au format mare majoritate a soiurilor locale de viţă de vie,
tehnicile culturale înregistrează un progres continuu (tăierea în uscat, lucrări în verde,
susţinerea pe suporţi artificiali, fertilizarea, protecţia fitosanitară etc.), sunt perfecţionate
uneltele de lucru.
Controlul omului în ecosistem este din ce în ce mai mare şi are drept consecinţă
creşterea producţiei de struguri şi a calităţii acesteia.
Ecosistemul viticol industrial îşi face apariţia în etapa postfiloxerică, odată cu
refacerea viticulturii pe baza viţelor altoite (după 1900, dar mai ales după cel de-al doilea
război mondial). În acest ecosistem sunt folosite pe scară largă cuceririle tehnico-ştiinţifice
(mecanizare, chimizare, soiuri ameliorate, sisteme moderne de susţinere etc.), care conduc
la intensivizarea treptată a culturii (Oşlobanu M. şi colab., 1980; Oprea Şt. 1995).

40
În viticultura modernă optimizarea ecosistemului viticol urmăreşte maximizarea
producţiei, a calităţii şi a profitului, minimizarea costurilor şi a forţei de muncă, folosirea
raţională a resurselor ecologice şi economice, conservarea habitatului împotriva poluării
(Ţârdea C. şi Dejeu L., 1995).

5.1. BIOCENOZA VITICOLĂ


Biocenoza viticolă (numită şi viticenoză) este reprezentată de plantaţia viticolă ca
principal element, în conexiune directă cu toate organismele vii aferente suprafeţei de
cultură.
Comparativ cu biocenozele naturale, biocenoza viticolă este relativ mai simplă,
cuprinde un singur producător autotrof (viţa de vie), vulnerabilă faţă de condiţiile
climatice, atacul de boli şi dăunători etc. şi mai puţin stabilă decât omoloaga sa din flora
spontană, iar pentru menţinerea echilibrului acesteia, omul intervine prin subsistemul
agrofitotehnic (soiuri noi, lucrări aplicate solului şi plantei, combaterea bolilor şi
dăunătorilor, fertilizare, irigare etc.) şi subsistemul social-economic (cunoştinţele
ştiinţifice, baza energetică, materiale, combustibili).
Pe lângă plantaţia viticolă, biocenoza viticolă mai cuprinde o serie de organisme,
unele cu acţiune antagonică faţă de viţa de vie, împotriva cărora omul trebuie să intervină
prin anumite măsuri în ecosistem:
a. Specii de buruieni care concurează viţa de vie în ce priveşte rezervele de apă şi
hrană, frânându-i dezvoltarea şi care se combat prin măsuri agrotehnice şi chimice;
b. Viruşi, bacterii, ciuperci, care produc viţei de vie diferite boli (mana, făinarea,
putregaiul cenuşiu etc.), unele dintre acestea pot produce, în anii favorabili atacului,
pagube deosebit de importante şi care sunt controlate în special prin măsuri chimice;
c. Diferite insecte care se dezvoltă pe viţa de vie, dintre acestea filoxera
(Phylloxera vastatrix) a generat, după „introducerea“ ei în Europa, un dezastru al
viticulturii şi împotriva căreia s-a instituit altoirea soiurilor sensibile (europene) pe
portaltoi de origine americană, rezistenţi la acest dăunător, urmată de molia strugurilor
(Lobesia botrana), diferite specii de acarieni (Eryophis vitis, Tetranycus sp. etc.), nematozi
(Xiphinema sp.) etc.
În afară de speciile cu efecte negative asupra viţei de vie, biocenoza viticolă mai
cuprinde o serie de specii utile care, de regulă, se dezvoltă pe seama celor dintâi şi le
menţin la un plafon inferior de dăunare.
Chimizarea viticulturii care implică utilizarea a numeroase produse de sinteză
(erbicide, fungicide, insecticide etc.), aplicarea unui număr mare de tratamente, au
determinat reducerea şi chiar dispariţia speciilor utile din cadrul biocenozei viticole,
poluarea mediului, reziduurile depuse pe struguri se transmit în must şi vin, în final cu
efecte negative asupra organismului uman.
Menţinerea sub control a speciilor dăunătoare trebuie făcută cu mai multă atenţie,
prin stimularea dezvoltării speciilor utile şi aplicarea unor măsuri prin care acestea să nu
fie afectate (Dejeu L. şi colab., 1997).

5.2. BIOTOPUL
Biotopul cuprinde totalitatea condiţiilor de mediu natural, în care creşte şi se
dezvoltă viţa de vie şi care pot fi grupate în: factori climatici, edafici, orografici etc.
Factorii de biotop din cadrul ecosistemului viticol nu acţionează separat, ei
formează un coplex de factori care se intercondiţionează reciproc şi în virtutea corelaţiei

41
dintre plantă şi mediu limitează, stânjeneşte sau stimulează cultura viţei de vie, ţinând cont
de particularităţile biologice ale soiurilor roditoare şi de portaltoi.
Cunoaşterea acestor factori permite identificarea acelor areale favorabile culturii
viţă de vie, unde cu cheltuieli minime se pot obţine rezultate economice superioare şi o
folosire eficientă a terenului.

5.2.1. Factorii climatici


În cadrul climatului general (temperat continental în cazul ţării noastre) se disting
următoarele unităţi caracteristice:
a. Macroclimatul sau climatul regional cuprinde o suprafaţă destul de vastă, cu
forme diferite de relief; indicatorii climatici prezintă valori relativ diferite, datele care îl
caracterizează provin de la mai multe staţii meteorologice.
b. Mesoclimatul sau topoclimatul, sau mai simplu spus climatul local corespunde
unei situaţii particulare a macroclimatului, cum ar fi spre exemplu unul sau mai mulţi
versanţi având aceeaşi orientare şi se poate caracteriza cu datele provenite de la o singură
staţie meteorologică. În anumite publicaţii tehnice, mesoclimatul este adesea numit
microclimat.
c. Microclimatul corespunde condiţiilor climatice care guvernează o suprafaţă
foarte redusă. Pentru viţa de vie care este condusă în moduri diferite, Carbonneau (1984),
citat de Huglin P. (1986) propune două tipuri de microclimat:
- un microclimat natural, corespunzător unei suprafeţe de 10-100 m2;
- un microclimat al plantei, la care indicatorii climatici sunt măsuraţi prin aparate
situate chiar pe plante.
Dintre factorii climatici interesează: radiaţia solară, lumina, umiditatea, curenţii de
aer etc.
Radiaţia solară reprezintă principala sursă de energie care ajunge la suprafaţa
solului; viţa de vie foloseşte atât efectul caloric cât şi efectul luminos al acesteia.
În podgoriile din ţara noastră radiaţia globală (ca sumă dintre radiaţia directă şi cea
difuză) din perioada de vegetaţie (considerată de la început dezmuguritului până la
căderea frunzelor, convenţional între 1 aprilie – 31 octombrie), oscilează între 85
Kcal/cm2, înregistrată în podgoriile din Transilvania, până la 95 Kcal/cm2, înregistrată pe
primele terase ale Dunării şi în Dobrogea. Limita minimă pentru viţa de vie este
considerată 80 Kcal/cm2.
Energia radiantă interceptată de aparatul foliar al viţei de vie depinde de latitudine,
panta terenului, expoziţie, forma de conducere a butucilor, orientarea rândurilor, densitatea
de plantare, fenofază şi înălţimea peretelui vegetal.
La activitatea fotosintetică participă numai radiaţiile cu lungimea de unde cuprinsă
între 0,7 şi 0,3 nm, iar dintre acestea 40-60 % sunt interceptate de aparatul foliar al viţei de
vie (Ţârdea C. şi Dejeu L., 1995).
Valorile mai mari ale radiaţiei globale favorizează declanşarea mai timpurie a
dezmuguritului, parcurgerea mai rapidă a perioadei de vegetaţie, îmbunătăţeşte gradul de
maturare a lemnului şi rezistenţa la iernare a butucilor, iar pe măsura reducerii intensităţii
radiaţiei solare scade conţinutul mustului în zahăr şi creşte aciditatea totală (Constantinescu
Gh. şi Oprea Şt., 1978).
Lumina. Viţa de vie este o plantă heliofilă, cu cerinţe mari faţă de lumină, cu
ajutorul căreia în procesul de fotosinteză sunt sintetizate substanţele organice.
Influenţa luminii se realizează prin intensitate, durată şi calitate.
Intensitatea luminii. Fotosinteza se realizează la un nivel optim la o intensitate a
luminii de 30-50 mii de lucşi, caz în care lăstarii prezintă meritale scurte şi groase, frunzele
au mezofilul gros şi de culoare verde intens. Fotosinteza poate avea loc şi la intensităţi mai

42
mici, de 15-17 mii de lucşi şi chiar de 1000 lucşi (pe timp noros), dacă temperatura
mediului ambiant este corespunzătoare (circa 20°C), dar aceasta este încetinită, creşterile
sunt slabe, butucii sunt sensibili la atacul bolilor şi dăunătorilor, producţiile sunt mici şi de
calitate inferioară, iar diferenţierea mugurilor este slabă. La peste 100000 lucşi stomatele
se închid, blocându-se fotosinteza.
Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de iluminare se întreprind o serie de măsuri:
cultura viţei de vie pe versanţi însoriţi (expoziţie sudică, sud-estică sau sud-vestică),
orientarea rândurilor, acolo unde panta terenului permite, pe direcţia N-S, dirijarea răsfirată
a coardelor pe mijlocul de susţinere, aplicarea unor lucrări şi operaţiuni în verde (dirijatul
lăstarilor, plivit, copilit, cârnit etc.).
Durata luminii influenţează prin durata zilei şi suma orelor de strălucire a soarelui.
În ceea ce priveşte durata zilei (fotoperiodism), speciile şi soiurile de viţă de vie se
grupează diferit în funcţie de cea pe care acestea au asimilat-o în filogenie, ţinându-se cont
de locul de origine:
a. de zi lungă: soiurile de viţă roditoare din Proles occidentalis (ex. Pinot gris);
b. de zi scurtă: soiurile de viţă roditoare din Proles orientalis (ex. Afuz Ali), viţele
americane (ex. Vitis rupestris);
c. neutrale: soiurile de viţă roditoare din Proles pontica (ex. Fetească albă).
Speciile şi soiurile de zi scurtă, cultivate în condiţii de zi lungă sunt influenţate în
sensul prelungirii perioadei de vegetaţie, a întârzierii diferenţierii mugurilor de rod, a unei
maturări incomplete a lemnului etc. Aceleaşi influenţe se înregistrează şi în cazul soiurilor
de zi lungă, cultivate în condiţii de zi scurtă (Oşlobeanu M. şi colab., 1980).
Resursele de lumină ale unei podgorii se apreciază după suma orelor de strălucire a
soarelui (insolaţie), din perioada de vegetaţie. Aceasta poate fi globală (potenţială) sau
reală.
Insolaţia globală (Σig) arată durata potenţială de strălucire a soarelui dintr-un areal
de cultură dat, considerându-se teoretic că toate zilele din perioada de vegetaţie sunt
senine. Acest indicator înregistrează valori relativ constante pentru o anumită podgorie, el
variază doar în funcţie de latitudine.
Insolaţia reală (Σir) rezultă din însumarea orelor de strălucire efectivă a soarelui din
perioada de vegetaţie. În condiţiile ţării noastre ea este cuprinsă între 1200-1600 ore.
Cu ajutorul sumelor orelor de insolaţie sunt apreciate resursele de lumină ale unui
centru viticol, cât şi cerinţele specifice ale unui soi sau grup de soiuri.
Resursele de lumină ale unei podgorii pot fi apreciate şi prin Coeficientul de
insolaţie (Ci), definit ca media zilnică a orelor de strălucire a soarelui; el este calculat ca
raportul dintre suma orelor de insolaţie reală şi numărul de zile din perioada de vegetaţie:
∑ ir
Ci = .
Nzv
Calitatea luminii este dată de categoria radiaţiilor din spectrul solar, care
acţionează asupra viţei de vie.
Radiaţiile ultraviolete stimulează asimilarea substanţelor azotoase şi a vitaminei D
şi prin aceasta creşterea lăstarilor cu meritale scurte şi groase.
Radiaţiile violete şi albastre favorizează formarea pigmenţilor antocianici,
carotenoizi (provitamina A) şi vitamina C, au importanţă în reacţia fotoperiodică a
diferitelor soiuri sau grupe de soiuri.
Radiaţiile galbene-portocalii determină alungirea şi etiolarea lăstarilor şi slăbesc
pigmentaţia antocianică a strugurilor.
Radiaţiile infraroşii inhibă asimilarea fosforului, determină etiolarea lăstarilor şi
chiar distrugerea pigmentului clorofilian, datorită temperaturilor ridicate pe care le
dezvoltă.

43
Cunoaşterea influenţei calităţii luminii are importanţă mai ales pentru cultura în
seră a soiurilor pentru strugurii de masă şi producerea materialului săditor viticol în solarii
(Oşlobeanu M. şi colab., 1980).
Temperatura. Aceasta, împreună cu umiditatea, determină aria de răspândire şi de
cultură economică a viţei de vie pe glob, declanşarea şi parcurgerea fenofazelor de
vegetaţie, cantitatea şi calitatea producţiei.
Sursa principală de energie termică este soarele. La nivelul scoarţei terestre radiaţia
solară este transformată în energie calorică, care influenţează viţa de vie, atât prin nivelul
temperaturii, cât şi prin durată.
Nivelul temperaturii poate fi optim, minim, maxim. Pentru cultura viţei de vie se
disting praguri biologice inferioare şi superioare.
Pragurile biologice inferioare arată limita de la care este posibilă cultura viţei de
vie. Unul din aceste praguri este media anuală a temperaturii de 9°C, care practic,
delimitează arealul de cultură economică a viţei de vie, atât pe latitudine cât şi pe
altitudine.
Rezultate deosebite se obţin, în special în cazul soiurilor pentru vinuri roşii şi a
celor pentru strugurii de masă, la medii anuale de peste 10°C.
În zona temperată a globului, datorită periodicităţii temperaturii, creşterea şi
dezvoltarea viţei de vie manifstă un caracter ciclic, deosebindu-se două perioade distincte:
perioada de repaus relativ şi perioada de vegetaţie activă.
Pentru trecerea viţei de vie de perioada de repaus relativ la viaţa activă este
necesară depăşirea unui prag biologic inferior al temperaturii medii zilnice a aerului,
socotit convenţional de 10°C, numit „zero biologic“. În realitate, fenomenele biologice se
petrec deasupra ca şi sub 10°C, de aceea, noţiunea de „zero biologic“ trebuie înlocuită cu
cea de „zero de creştere“, deoarece fenomenele de creştere încep şi se sfârşesc la şi sub
10°C şi nu cele biologice. Acest prag biologic inferior este, pentru soiurile care provin din
Vitis vinifera, cuprins între 8-9°C (Fetească albă, Coarnă neagră) şi 11-12°C (Braghină,
Afuz Ali), pentru speciile de viţă americane folosite ca portaltoi (Vitis riparia, Vitis
rupestris, Vitis berlandieri etc.) de 6-8°C, iar pentru speciile asiatice rezistente la ger (Vitis
amurensis) de 4-6°C (Constantinescu Gh., 1970).
Toamna, odată cu scăderea temperaturii sub acest prag, viţa de vie intră în perioada
de repaus relativ.
Perioada cuprinsă între pornirea în vegetaţie (desemnată prin plânsul viţei) şi
intrarea în repausul relativ (desemnată prin căderea frunzelor) este denumită perioadă de
vegetaţie, delimitată convenţional între 1 aprilie – 31 octombrie.
Pentru ţara noastră, perioada de vegetaţie este cuprinsă între 155-160 zile în Podişul
Transilvaniei şi 210-220 zile pe Terasele Dunării.
În ceea ce priveşte soiurile cultivate, soiurile de maturare timpurie necesită un
minim de 160 zile, cele cu maturare mijlocie 170 zile, iar cele cu maturare târzie, 180 zile
(Ţârdea C. şi Dejeu L., 1995).
Pragurile biologice inferioare pot fi desemnate pentru fiecare fenofază. Astfel,
pentru declanşarea înfloritului pragul inferior este de 15-17°C (cu un optim de 20-25°C),
valori inferioare determină fecundarea defectuoasă a florilor, cu formarea unui număr mare
de boabe meiate şi mărgeluite.
Pentru creşterea boabelor, pragul inferior este de 20°C, pentru maturarea boabelor
este de 17°C, iar pentru maturarea lemnului este de 12°C (Oprea Şt., 1995).
Fotosinteza se desfăşoară la un nivel optim de circa 30°C, cu un minim de 6-7°C şi
un maxim laa 35-40°C.

44
Pragul biologic superior al temperaturii pentru partea butucului aflată deasupra
solului se situează în condiţii de umiditate normală la 45-50°C, iar în condiţii de secetă,
acesta scade la 35-40°C.
Nivelul temperaturii medii lunare din luna cea mai călduroasă a anului, poate
constitui un criteriu de apreciere a direcţiei de producţie care poate fi promovată: valori
peste 17-18°C indică existenţa unor condiţii favorabile pentru producerea vinurilor albe de
consum curent şi a celor spumante, valori peste 19°C pentru producerea de vinuri de
calitate superioară, valori peste 21°C pentru vinuri de calitate superioară cu denumire de
origine, iar în cazul soiurilor pentru struguri de masă cu maturarea târzie, valori de peste
22°C.
În condiţiile climatului temperat-continental prezintă importanţă deosebită pentru
cultura viţei de vie, temperaturile minime nocive.
În timpul perioadei de vegetaţie, vârful lăstarilor şi frunzele tinere sunt afectate
începând de la –0,2.... –0,3°C, baza lăstarilor şi frunzele mature la –0,5 ....-0,7°C, iar
boabele la –2 ... –5°C, după cum acestea se găsesc în faza de creştere sau de maturare.
În timpul periodei de repaus vegetativ, mugurii încep să fie afectaţi la temperaturi
cuprinse între –16 ...-18°C (Cardinal, Perlette, Merlot etc.) şi –22 ...-24°C (Rtaţiteli,
Sauvignon, Pinot gris etc.). Lemnul anual al coardelor viţelor roditoare rezistă până la –20
.... –21°C, iar lemnul multianual până la –22….-24oC. Lemnul anual al speciilor de viţă
americane rezistă până la –28 ... –30°C, iar al speciei Vitis amurensis, până la –40°C.
Limita de rezistenţă prezentată mai sus se referă la situaţia în care lemnul este bine
maturat, iar viţele au parcurs normal pregătirea fiziologică pentru iernare (călire). În cazul
în care viţele sunt surprinse nepregătite fiziologic (către sfârşitul toamnei) sau când în
timpul perioadei repausului relativ survin temperaturi pozitive mai mari de 12-14°C, care
produc decălirea plantelor, mugurii pot fi afectaţi şi la temperaturi de –8 ....-10°C (Bernaz
Gh., 2000), iar în faza dezmuguritului, mugurii sunt distruşi la temperaturi sub –2,5°C
(Martin T., 1968).
Rădăcinile soiurilor vinifera au o rezistenţă foarte scăzută la ger (-5...-7°C), dar, de
regulă, nu sunt afectate, fiind situate la adâncimi relativ mari în sol. Mai rezistente sunt
rădăcinile speciilor americane folosite ca portaltoi (-10 ...-11°C) şi mai ales ale speciei
Vitis amurensis (-22 ...-24°C) (Merjanian A.S., 1967).
Prevenirea efectului negativ al temperaturilor scăzute se face prin cultivarea
soiurilor rezistente la ger, cu dezmugurire târzie, protejarea totală sau parţială pe timpul
iernii şi măsuri de creştere a temperaturii solului şi aerului: fumigaţie, irigare etc.
Evaluarea resurselor termice ale unei podgorii sau a cerinţelor unui soi se poate
face prin suma gradelor de temperatură (bilanţuri termice), care pot fi calculate pentru
întreaga perioadă de vegetaţie sau numai pentru o anumită fenofază, ca sumă de
temperatură necesară pentru parcurgerea fenofazei respective.
Bilanţul termic global (Σt°g) reprezintă suma temperaturilor medii zilnice pozitive,
înregistrate în timpul perioadei de vegetaţie. Pentru condiţiile ţării noastre Σt°g are valori
cuprinse între 2700-4000°C.
Bilanţul termic activ (Σt°a) reprezintă suma temperaturilor medii zilnice, superioare
lui 10°C, din perioada de vegetaţie. Pentru ţara noastră acest indicator are valori cuprinse
între 2600-3800°C.
Bilanţul termic util (Σt°u) reprezintă temperaturile medii zilnice din perioada de
31. X
vegetaţie care depăşesc valoarea de 10°C ( ∑ t 0 − 100 C ). Pentru ţara noastră, acest
1. IV
indicator are valori cuprinse între 1000 şi 1800°C.

45
Bilanţul termic global (Σt°g) minim pentru cultura viţei de vie este de 2700°C, caz
în care se pot cultiva numai soiuri timpurii. Pentru cultura economică a soiurilor de viţă de
vie cu maturare mijlocie a strugurilor, trebuie să se asigure un minim de 2900°C, iar pentru
cultura soiurilor de masă cu maturare târzie, minim 3000-3200°C.
Bilanţul termic util (Σt°u) minim pentru cultura viţei de vie este de 1000°C, caz în
care pot fi cultivate soiuri cu maturare timpurie, 1200-1300°C pentru cultura soiurilor cu
maturare mijlocie şi 1400-1500°C pentru soiurile cu maturare târzie (Oprea Şt., 1980).
Coeficientul termic (Ct) reprezintă temperatura medie zilnică a aerului din perioada
de vegetaţie; se calculează ca raportul dintre Σt°a şi Nzv şi ajută la aprecierea resurselor
termice, precum şi pentru interpretarea interacţiunilor dintre factorii climatici.
Valorile temperaturii sunt specifice climatului general cu particularităţi în funcţie
de macroclimat, topoclimat şi microclimat. La nivelul microclimatului, temperatura aerului
nu este uniformă, ci se înregistrează diferenţe destul de mari între nivelul solului şi
înălţimea de 2 m, până la care se dezvoltă, de regulă, butucii (tab. 1 ).
Umiditatea. Viţa de vie face parte din gurpa plantelor de cultură mezofite. Ea se
adaptează în general bine în zone mai secetoase, pe terenuri în pantă şi chiar pe nisipuri,
datorită sistemului radicular puternic, care poate să exploreze un volum mare de sol, de 20-
25 m3/butuc în medie şi capacităţii mari de absorbţie a apei şi sărurilor minerale; totuşi,
rezistenţa ei la secetă este limitată. Dacă toamna şi iarna sunt bogate în precipitaţii, care
sunt reţinute în sol şi folosite exclusiv pentru nevoile plantei, viţa de vie poate suporta
seceta verii.
Bogăţia aparatului foliar şi capacitatea mare de transpiraţie a acestuia, arată că viţa
de vie are cerinţe mari faţă de apă. Cercetările au arătat că pentru elaborarea unui kg de
substanţă uscată, viţa de vie foloseşte 250-300 l de apă (Carpentieri F., 1930, citat de Oprea
Şt., 1995), iar după Fregoni M. (1973) de la 329 – 730 l apă, iar un butuc cu 150-200 frunze
pierde prin evaporare în decurs de 24 ore, la temperatura de 24°C cca. 1-1,5 l apă, pe
hectar pierderile ajungând la 6-10 m3 (Martin T., 1968).
Viţa de vie îşi asigură necesarul de apă, în principal pe seama precipitaţiilor
(eventual irigaţii) şi în măsură mai mică din pânza de apă freatică.
După mai mulţi autori (Oşlobeanu M. şi colab, 1980; Martin T., 1966, 1968; Oprea M.,
1975; Huglin P., 1986), în zona temperată, cultura viţei de vie este posibilă în arealele în care
precipitaţiile anuale sunt cuprinse între 400-700 mm, din care 250-300 mm în perioada de
vegetaţie.
În climatul subtropical şi tropical umed sau subecuatorial (ex. Brazilia), viţa de vie
poate fi cultivată şi la 800-1500 mm precipitaţii anuale, în contextul în care procesul de
evapotranspiraţie este foarte intens.
În arealele cu mai puţin de 400 mm precipitaţii anuale (ex. Cipru) şi chiar sub 100
mm anual (ex. Mendoza-Argentina), poate fi practicată viticultura, numai cu condiţia
folosirii irigaţiei.
Precipitaţiile anuale sunt formate din „ploi utile“ (mai mari de 10 mm) şi ploi puţin
utile (mai mici de 10 mm), care nu ajung până la rădăcinile viţei de vie. Ploile utile trebuie
să însumeze cel puţin 2/3 din totalul precipitaţiilor, pentru a asigura butucilor apa necesară.
Cerinţele viţei de vie faţă de umiditate diferă în funcţie de speciile cultivate (Vitis
berlandieri are cerinţe mai mari comparativ cu Vitis vinifera), de soiurile cultivate (Pinot
gris mai pretenţios faţă de Muscat Ottonel), perioada din ciclul anual (repausul relativ cu
cerinţe minime, iar perioada de vegetaţie cu cerinţe ridicate), fenofază şi chiar subfenofază.
Astfel, cerinţele sunt maxime la dezmugurit şi în fenofaza creşterii intense a lăstarilor şi
boabelor, mijlocii către sfârşitul acestei fenofaze şi minime în fenofazele înflorit,
maturarea boabelor şi maturarea lemnului (Oşlobeanu M şi colab., 1980).

46
Perioadele de secetă pot fi scurte (în care timp de 15-30 zile precipitaţiile lipsesc,
sau acestea însumează până la 2 mm), sau lungi (cu mai mult de 30-40 zile fără
precipitaţii). Perioadele scurte de secetă influenţează în special umiditatea atmosferică
(dacă nu există în apropiere o sursă mare de apă), care poate stânjeni anumite procese
fiziologice, fără însă a se înregistra fenomene negative deosebite, în schimb perioadele
lungi de secetă afectează şi umiditatea solului, exercită o influenţă negativă asupra creşterii
butucilor, diferenţierii mugurilor, cantităţii şi calităţii producţiei.
Excesul de apă este, de asemenea, nefavorabil, deoarece determină reducerea
creşterii sistemului radicular, care se dezvoltă superficial, în straturile mai bine aerate,
scade procentul de legare a florilor, favorizează meierea şi mărgeluirea boabelor, întârzie
maturarea strugurilor şi lemnului, rezistenţa la boli şi la temperaturi scăzute a butucilor,
conţinutul în zaharuri şi pigmentaţia antocianică a boabelor este deficitară, boabele se
fisurează şi se instalează cu uşurinţă putregaiul cenuşiu (Georgescu Magdalena, 1986).
Coeficientul precipitaţiilor (Cp) reprezintă precipitaţiile medii zilnice din perioada
de vegetaţie şi se calculează ca raportul dintre suma precipitaţiilor (Σmm) şi numărul
zilelor din perioada de vegetaţie (Nzv).
În ceea ce priveşte umiditatea relativă a aerului, viţa de vie îşi desfăşoară normal
procesele de creştere şi fructificare la valori cuprinse între 50-80%, diferenţiate pe fenofaze
de vegetaţie: creşterea lăstarilor şi boabelor 70-80%, înflorit >55%, maturarea boabelor 50-
60% etc. Valori mai mici de 40% stânjenesc fotosinteza, iar sub 20% blochează această
activitate.
Higroscopicitatea în exces (90-100%), de lungă durată, în contextul unor resurse
heliotermice normale, stimulează creşterea biomasei, dar se realizează o alcătuire mai puţin
densă a ţesuturilor, ceea ce determină rezistenţă scăzută la boli, dăunători şi la temperaturi
scăzute.
Curenţii de aer (vânturile) influenţează cultura viţei de vie, efectul lor depinde de
viteză şi direcţie, de anotimp, etapa din viaţa plantei etc.
Vânturile puternice şi reci, însoţite de ploi, ca şi cele uscate şi calde, au efecte
negative asupra înfloritului, legării florilor şi implicit asupra producţiei de struguri, în
schimb vânturile uşoare, potrivit de calde şi de umede au efecte benefice asupra acestor
procese.
În anii umezi, curenţii de aer ajută la evaporarea apei de pe frunze, previne atacul
bolilor, dar atunci când depăşesc 55-65 km/h pot determina ruperea sau desprinderea
lăstarilor de la punctul de inserţie, mai ales în prima parte a vegetaţiei şi chiar deteriorarea
sistemului de susţinere (Pouget R., 1986).
Pentru prevenirea efectelor negative, se orientează rândurile paralel cu direcţia
vântului dominant, sau se înfiinţează perdele de protecţie.
Factorii climatici accidentali. Aceşti factori se manifestă de regulă cu o frecvenţă
redusă, dar au un impact deosebit de nefavorabil asupra viţei de vie, ei pot compromite
producţia anului în curs, cea a anului viitor şi longevitatea plantaţiei.
Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară, care survin după pornirea în
vegetaţie a viţei de vie, precum şi cele timpurii de toamnă, care apar înainte de încheierea
perioadei de viaţă activă, afectează organele verzi (erbacee) ale butucului, diferenţiat în
funcţie de nivelul temperaturilor şi fenofaza (subfenofaza) în care se înregistrează.
Pentru prevenirea efectelor negative, se vor exclude de la plantare arealele
frecventate de brume şi îngheţuri târzii de primăvară şi timpurii de toamnă, iar în cadrul
acestora, în special firul văilor şi baza versanţilor unde stagnează aerul rece, se vor utiliza
la plantare soiuri de dezmugurire târzie, tăierea în uscat a viţelor se va face după pornirea
în vegetaţie, iar în cazul de iminenţă a atacului, se iau măsuri de creştere a temperaturii
cerului: fumigaţie, irigare etc.

47
Grindina, în funcţie de momentul în care survine, intensitatea şi mărimea
particulelor de ghiaţă, poate să producă pagube foarte importante prin distrugerea totală
sau parţială a lăstarilor (frunzelor, inflorescenţelor, strugurilor) şi coardelor. Prin rănile
produse, se realizează porţi de intrare a diferitelor boli, se diminuează suprafaţa
asimilatorie a funzelor etc.
Prevenirea pagubelor provocate de grindină se face prin evitarea arealelor
frecventate de grindină, folosirea de plase protectoare (cu ochiuri de 10 mm), împrăştierea
norilor cu tunuri antigrindină, însămânţarea norilor (cumulo-nimbus) cu iodură de argint,
cultivarea unor soiuri mai rezistente (cu lăstari groşi; internoduri scurte, frunze mari,
întregi şi pieloase) etc. (Oşlobeanu M. şi colab., 1980).
Poleiul şi chiciura în zona de cultură semiprotejată şi neprotejată a viţei de vie pot
determina rănirea sau ruperea coardelor de un an şi chiar a elementelor de schelet. Poleiul,
atunci când îmbracă complet mugurii şi persistă mai mult de 25-30 ore, poate determina
asfixierea acestora. Pentru îndepărtarea poleiului şi chiciurii de pe butuc se pot folosi
măturoaie din nuiele.

Influenţa factorilor edafici


Solul reprezintă substratul material pe care viţa de vie creşte şi fructifică circa 30 de
ani. Factorii edafici alături de cei climatici influenţează procesele vegetative şi generative,
producţia şi calitatea acesteia, rezistenţa la boli, dăunători etc. prin tipul genetic, însuşiri
fizice, compoziţia chimică şi însuşirile fizico-chimice.
Tipul genetic. Datorită plasticităţii remarcabile şi sistemului radicular puternic,
viţa de vie se adaptează uşor la o gamă largă de soluri, cu excepţia celor halomorfe
(soloneţuri şi solonceacuri) şi a celor cu exces de umiditate. Cu toate acestea, viţa de vie se
comportă diferit pe diferite tipuri de sol. Cele mai bune rezultate această plantă le
realizează pe:
– molisoluri cu următoarele note de bonitare din 100 (vie vin – vie masă) (după
Oprea Şt., 1995): cernoziom 100-100, cernoziom cambic 100-100, cernoziom argiloiluvial
100-100, sol cernoziomoid 100-100, sol cenuşiu 100-100, pseudorendzină 100-90,
rendzină 25-15, urmate de
– argiluvisoluri: brun-roşcat 100-100, brun argiloiluvial 100-100, brun-roşcat luvic
72-56, brun-luvic 65-50, luvisol albic 54-40;
– planosol 54-40;
– soluri hidromorfe: lăcovişte 50-60, sol gleic 36-34, sol negru-clinohidromorf 21-
12, sol pseudogleic 16-7;
– vertisoluri 48-42.
În ţara noastră, cele mai echilibrate vinuri se obţin la zona de trecere de la
cernoziomurile cambice, la solurile brun-roşcate iluviale şi brune argiloiluviale, aspect ce
poate fi atribuit în principal gradului de saturaţie a lor în calciu (Moţoc M., 1968).
Particularităţile solului influenţează regimul termic, starea de umiditate şi de aerare,
desfăşurarea proceselor biochimice şi microbiologice şi în ultimă instanţă condiţiile de
viaţă pentru sistemul radicular. Pentru aprecierea însuşirilor fizice ale solului prezintă
importanţă volumul edafic util, textura, structura, porozitatea, temperatura şi umiditatea.
Volumul edafic util reprezintă volumul de sol pe care viţa de vie îl poate explora
în vederea absorbţiei apei şi sărurilor minerale. Deoarece viţa de vie rămâne pe acelaşi loc
un număr mare de ani, rădăcinile ei pătrund la adâncime mare în sol fiind limitate în
creştere de roci dure, apa freatică sau orizonturi limitative (salice, natrice sau compacte).
Volumul de sol explorat de rădăcinile viţei de vie este de 4-5 m3 la butucii tineri, de
20-25 m3 (chiar până la 80-100 m3) la butucii maturi.

48
În funcţie de soiul de portaltoi dar şi de tipul de sol, rădăcinile pot avea o poziţie
verticală, oblică sau trasantă cu o maximă răspândire a lor în straturile de la 0,2-0,8 m
(Oprea Şt., 1995).
În condiţiile solurilor foarte uşoare din California, rădăcinile viţei de vie au fost
semnalate până la 12 m adâncime (Winkler A.I., 1965).
La Băneasa – Bucureşti (sol brun-roşcat), Pomohaci N. (1967) a constatat existenţa
unor rădăcini verticale asociate până la pânza de apă freatică, situată la o adâncime de 7 m,
din care viţa de vie se poate aproviziona.
După Budan C., (1973), în podgoria Ştefăneşti–Argeş, pe solul brun coluvial de pe
platformele de la baza versanţilor, adâncimea de răspândire a rădăcinilor ajunge la 4 m; pe
solul brun puternic erodat de pe versanţi, rădăcinile ajung la 2,6 m, iar pe solul brun de
pădure pseudogleizat, puternic podzolit de pe platouri, până la 1 m.
Viţa de vie se adaptează şi pe terenuri cu o profunzime redusă, de 50-60 cm (ex.
Măcin, jud. Tulcea), dacă solul prezintă suficiente substanţe nutritive (Oşlobeanu M. şi
colab., 1980).
Oprea Şt. (1995) consideră că grosimea stratului util trebuie să fie de cel puţin un
metru, iar pânza de apă freatică să nu urce la mai mult de 1,5-2 m faţă de suprafaţa solului.
Textura. Viţa de vie se adaptează la o gamă largă de categorii texturale, de la
argile, până la nisipuri, cele mai bune rezultate se obţin însă în condiţiile unei texturi
lutoase, luto-nisipoase, nisipo-lutoase. Raportul dintre particolele grosiere de schelet şi cele
fine determină, pentru acelaşi tip genetic de sol, însuşiri hidrofizice deosebite în ceea ce
priveşte regimul termic, de aeraţie şi de umiditate.
Solurile argiloase, cu mai mult de 50% particule cu Ø ≤ 0,002 mm sunt mai fertile
decât nisipurile, au o capacitate mare de reţinere a apei şi asigură obţinerea unor producţii
mari de struguri, dar sunt reci, puţin permeabile, insuficient aerate, se lucrează greu,
prelugesc perioada de vegetaţie, întârzie maturarea boabelor, vinurile obţinute au un
conţinut ridicat în substanţe azotoase, de tanin şi o cantitate mai mică de substanţe aromate
(Peynaud E., 1969).
Se consideră (Ţârdea C. şi Dejeu L., 1995), că solurile bogate în argilă, fără ca
aceasta să fie în exces, sunt favorabile producerii vinurilor roşii, argila contribuind la
formarea culorii boabelor, rezultând vinuri bine colorate, corpolente, mai puţin alcoolice,
dar catifelate şi durabile, care se pretează la învechire.
Pe solurile bogate în argilă, viţa de vie suferă mai rar de secetă, dar în anii umezi
strugurii sunt uşor afectaţi de putregaiul cenuşiu, iar sistemul radicular înregistrează o
creştere limitată, datorită regimului de aeraţie deficitar.
Pe solurile nisipoase are loc o acumulare mai redusă de substanţă uscată prin
fotosinteză, strugurii se maturează mai repede, au un potenţial alcoolic mai scăzut, vinurile
sunt mai puţin extractive, nu acumulează suficientă aciditate şi culoare. Viţa de vie
valorifică însă bine nisipurile, datorită sistemului radicular puternic, explorează un volum
mare de sol, asigură plantei apa şi sărurile minerale necesare şi fixează nisipul.
Prezenţa materialului scheletic are o influenţă pozitivă asupra calităţii întrucât
asigură o bună permeabilitate, reduce influenţa excesului de umiditate, îmbunătăţeşte
regimul termic şi de aeraţie al solului, micşorează compactitatea etc. (cazul podgoriilor
Miniş, Pietroasele, Murfatlar etc.) permiţând obţinerea unor vinuri cu un buchet deosebit.
Importanţa solurilor scheletice creşte către limita nordică de cultură a viţei de vie, deoarece
căldura acumulată în timpul zilei poate fi cedată treptat în timpul nopţii.
Structura. Pentru cultura viţei de vie sunt de preferat solurile cu structură
glomerulară, care sunt bine aerate, au o capacitate mare de reţinere a apei şi sunt în general
bine aprovizionate cu elemente nutritive.

49
În România ca şi în alte ţări viticole, multe plantaţii de vii roditore sunt amplasate
pe terenuri în pantă, sărace, cu grad sporit de eroziune, pe terenuri terasate, nisipuri puţin
structurate etc.
Datorită monoculturii îndelungate, structura solurilor viticoe se înrăutăţeşte,
datorită aplicării neraţionale a lucrărilor solului (număr mare şi momente nepotrivite), prin
cantităţile mici de materie organică pe care plantaţia o cedează solului, prin trecerea
agregatelor şi a oamenilor pe intervalul dintre rânduri de 20-25 ori pe an, prin lucrări ce
trebuie efectuate uneori în timpul sau imediat după ploi etc.
Structua solului poate fi protejată, dacă la o trecere a tractorului se execută 2-3
lucrări concomitent sau se lucrează pe mai multe rânduri deodată, prin reducerea forţei de
muncă la hectar, combaterea bolilor şi dăunătorilor cu mijloace aero etc.
Porozitatea solului. Porozitatea totală optimă pentru viţa de vie este cuprinsă între
46 şi 52% din volumul total al solului, care se realizează prin desfundarea terenului. Sub
desfundătură, porozitatea scade treptat, ajungând la valori minime de 38-40%, situaţie în
care se observă o limitare a creşterii rădăcinilor (Puiu Şt. şi colab. 1977).
Afânarea exagerată, mai ales a solurilor cu textură uşoară în care volumul total al
porilor depăşeşte 55% este nefavorabilă, întrucât determină pierderea rapidă a apei şi
intensificarea descompunerii materiei organice.
Pe solurile cu porozitate deficitară, datorită însuşirilor aerohidrice nefavorabile,
încălzirea se produce lent, iar dezvoltarea viţei de vie şi maturarea strugurilor întârzie.
Raportul optim dintre porozitatea capilară (ocupată de apă) şi cea necapilară
(ocupată de aer), întâlnită pe solurile cu textură lutoasă este de 70%:30%. Pe solurile
nisipoase, raportul este de 63:37, iar pe cele argiloase din zona Costeşti-Argeş, apte pentru
cultura viţei de vie de 78:22 (Oşlobeanu M. şi colab., 1980). Lucrările repetate aplicate
solului, în special pe timp de secetă determină creşterea excesivă a porozităţii necapilare,
favorizând astfel pierderea rapidă a apei din sol.
Umiditatea solului. Umiditatea optimă a solului pentru viţa de vie este cuprinsă
între 50 şi 80% din intervalul umidităţii active după Moţoc M. (1968) şi între 40 şi 70%
după Steinberg B. (1975), valorile mai mici sunt favorabile pentru maturarea boabelor, iar
cele mai mari pentru creşterea lăstarilor.
Pe măsura scăderii umidităţii solului de la 83% la 35% din capacitatea de reţinere a
apei, se reduce asimilaţia şi creşterea lăstarilor, întârzie înflorirea, creşterea boabelor fiind
mult întârziată (Kobayashi A. şi colab., 1963 şi Shimomura K., 1967).
Apa în exces influenţează negativ atât rezistenţele biologice ale viţei de vie (la ger,
putregaiul cenuşiu, mană), cât şi rezistenţele la fisurare, transport şi păstrare a strugurilor
pentru masă.
Apa freatică, prin prezenţa ei la o anumită adâncime, poate avea un rol important
deoarece poate umecta profilul de sol, sau rădăcinile viţei de vie pătrund până la aceasta,
asigurând o aprovizionare suplimentară cu apă, mai ales în perioadele deficitare. Pentru
viţa de vie adâncimea pânzei de apă freatică este considerată optimă când este între 2 şi 8
m. În cazul în care nivelul apei freatice se apropie la mai puţin de 1,0-1,5 m de suprafaţa
solului, plantele au o creştere foarte slabă sau apare fenomenul de cloroză asfixiantă (Oprea
D.D., 1976).
Temperatura solului. Temperatura optimă pentru creşterea rădăcinilor viţei de vie
este de 25°C, cu un minim de 6-8°C şi un maxim de 30-32°C (Branas J., 1974).
Temperatura solului influenţează declanşarea şi desfăşurarea fenofazelor de
vegetaţie. Astfel, plânsul începe , în funcţie de soiul de portaltoi la temperaturi ale solului
cuprinse între 5,1-10,9°C (Popescu E., 1956). Urmărind comportarea viţei de vie în soluţii
nutritive cu temperaturi diferite Woodham R.C. şi Alexander D.E. (1966), au constatat că
la 30°C procentul florilor legate a fost de două ori mai mare decât la 20°C, iar la 11°C

50
procentul florilor legate este foarte scăzut. Dudnic M.A. (1971) a constatat că primăvara
creşterea rădăcinilor este mai intensă în orizontul superficial al solului (0-20 cm), iar
toamna, în orizonturile mai adânci (40-60 cm), ca urmare a răcirii solului la suprafaţă.
Lungimea perioadei bioactive a solului. Solul prezintă o inerţie termică în raport
cu mediu supraterestru, ceea ce determină o întârziere la începutul şi la încheierea
perioadei bioactive a aerului. Aceste diferenţe dispar pe măsură ce ne apropiem de
latitudinea de 20-21°, de la care temperatura din timpul anului nu mai scade sub media
diurnă de 10°C.
Compoziţia minerală. Dintre cele peste 70 de elemente minerale identificate în
masa solului, numai o parte prezintă importanţă în nutriţia viţei de vie. După raporturile
cantitative în care sunt absorbite şi folosite de către plante, elementele nutritive se grupează
în: macroelemente, macro-microelemente, microelemente şi ultramicroelemente (Oprea Şt,
1995).
Macroelementele cuprind: azotul, fosforul, potasiul şi calciul care intră în
compoziţia plantelor în proporţie de 0,1-10%.
Macro-microelementele sau elementele nutritive secundare, cuprind: magneziul,
fierul, sulful, clorul, aluminiul, intră în compoziţia plantelor în proporţie de 0,1-0,01%.
Microelementele cuprind: borul, zincul, manganul, cuprul, bariu, intră în
compoziţia plantelor în proporţie de 0,01%-0,0001%.
Calciul intră în componenţa membranei celulare, a ţesuturilor de susţinere şi de
protecţie, favorizează absorbţia azotului, intervine activ în reglarea pH-ului sucului celular,
în sinteza zaharurilor şi a substanţelor aromate.
Calciul din sol contribuie la neutralizarea acizilor organici şi anorganici,
îmbunătăţirea schimbului de gaze, stimulează procesele de dezagregare şi duce la formarea
unei structuri stabile. Calciul în exces poate bloca unele microelemente: fierul, magneziul,
zincul, cuprul, iar atunci când este însoţit de un conţinut mare de apă, poate determina
aparţia fenomenului de cloroză, manifestat prin schimbarea culorii frunzelor din verde în
galben.
Cloroza la viţa de vie poate avea mai multe cauze:
– cloroza fero-calcică;
- cloroza asfixiantă determinată de excesul de apă şi de un regim aerohidric
necorespunzător în sol;
– cloroza de sărăturare (salinizare, alcalinizare), determinată de prezenţa unui
conţinut mai mare de 0,10-0,15 g săruri solubile/100 g sol sau Na schimbabil > 5% (Răuţă
C., 1982).
Cloroza fero-calcică reprezintă un proces complex, este indusă de carbonatul de
calciu, în condiţiile unor soluri ce conţin cantităţi normale de fier, care ajung în plantă la
nivele de concentrare obişnuită. La plantele clorozate se constată că în lichidul extras din
frunze se găseşte foarte puţin fier în stare solubilă. Acest lucru se datorează prezenţei în

soluţia solului a anionului HCO , care se formează în solurile calcaroase: CaCO3 + H2CO3
3
− −
= Ca2+ + 2HCO . Anionul HCO este absorbit de rădăcini şi accelerează metabolizarea
3 3
glucidelor, formarea acizilor organici, în special acidul malic; astfel amidonul depus în
frunze este consumat în mod sistematic prin respiraţie. Epuizarea amidonului determină
reducerea intensităţii respiraţiei în frunze, urmată de creşterea pH-ului intern până la
alcalin, situaţie în care Fe precipită, mai întâi cel trivalent (Fe3+), apoi cel bivalent (Fe2+),
acesta din urmă fiind indispensabil pentru fotosinteză. Datorită epuizării glucidelor
respirabile şi blocării Fe2+ are loc o degradare a grăunciorilor de clorofilă, iar frunzele se
decolorează treptat de la verde spre galben, cu marcarea diferitelor trepte de clorozare.

51
Cloroza fero-calcică poate avea şi alte cauze:
– excesul de calcar din sol determină creşterea pH-ului şi trecerea Fe2+ solubil în
3+
Fe insolubil, care precipită, devenind neutilizabil (Fregoni M., 1980);
– excesul de calcar din sol reduce gradul de solubilitate al unor microelemente (B,
Cu, Mn, Zn) şi intensitatea absorbţiei acestora (Răuţă C., 1982);
– conţinutul redus în fier al solului, sau existenţa acestuia sub formă insolubilă
(Fregoni M., 1980);
– reducerea accesibilităţii fierului datorită conţinutului excesiv în B, Cu (Fregoni M.,
1980);
– fosforul în exces poate inactiva fierul atât în sol cât şi în plantă (Gärtel W., 1965);
– conţinutul neechilibrat al solului în elemente nutritive (Răuţă C., 1982);
– o anumită formă de hidromorfism în mediu carbonatat, care determină o
precipitare a CaCO3 în micropori şi în imediata apropiere a rădăcinior (Răuţă C., 1982);
– structura defectuoasă a solului, tasarea acestuia, lipsa aerisirii solului în condiţii
de umiditate în exces, care determină condiţii de anaerobioză, influenţează nagativ
metabolismul vieţii, fierul rămânând inactiv (Koblet W., 1971, citat de Ţârdea C. şi Dejeu L.,
1995);
– încorporarea în sol a materiilor organice fermentescibile (Pouget R., 1972);
– toate cauzele care diminuează vigoarea şi prin aceasta sinteza hidraţilor de carbon
şi a acizilor organici (condiţii climatice adverse în cursul primăverii, încărcături de ochi
prea mari şi producţii excesive, maturarea defectuoasă a lemnului, accidente climatice,
atacul bolilor şi dăunătorilor etc.), toate acestea conduc la perturbarea metabolismului
fierului în plantă şi la accentuarea clorozei (Hidalgo L., 1982);
– sudura defectuoasă dintre altoi şi portaltoi (Pouget R., 1980);
– incapacitatea sistemului radicular (al portaltoiului) de a satisface necesităţile de
fier ale aparatului foliar (al altoiului), mult diferite de la un soi la altul (Hidalgo L., 1982).
Cloroza fero-calcică apare în urma unuia, dar cel mai adesea a mai multor procese
enumerate mai sus care acţionează combinat.
Conţinutul solului în calcar poate fi exprimat în:
– calcar total, care reprezintă conţinutul total de CaCO3 al solului, exprimat în %;
– calcar activ (%) care reprezintă partea din CaCO3 total care poate uşor reacţiona
cu H2CO3 din sol şi elibera ionul de Ca2+. Această fracţiune este reprezentată de particulele
fine, cu diametrul sub 10µ (Fregoni M., 1980).
Solurile pe care apare frecvent cloroza fero-calcică sunt: cernoziomurile
carbonatice, pseudorendzinele carbonatice, regosolurile carbonatice, vertisolurile
carbonatice şi solurile antropice carbonatice rezultate în urma lucrărilor de amenajare a
versanţilor prin terasare.
Solurile pe care apare, de regulă, cloroza asfixiantă au un conţinut de peste 50%
argilă pe întreg profilul (vertisol) sau numai în orizontul Bt (soluri argiloiluvide), cu o
pondere ridicată a montmoillonitului (peste 50%) în fracţiunile argiloase.
Pe suprafeţe mici se semnalează cloroza de sărăturare ca urmare a unui conţinut în
sol (în special în orizontul desfundat), mai mare de 0,10 – 0,15 mg/100 g sol de săruri
solubile, sau cea de alcalinizare (soloneţizare) în cazul în care solul conţine mai mult de
5% Na schimbabil.
S-a observat că tratamentele de combatere a clorozei prin administrarea unor
compuşi minerali sau organici de fier, pot atenua sau chiar înlătura puterea clorozantă a
solului, fără să aibă o influenţă asupra conţinutului în calcar activ. Această observaţie, i-a
condus pe Pouget R. şi Juste C. (1972) să determine, pe lângă calcarul activ, cantitatea de
„fier uşor extractibil“ din sol (dozat cu oxalat de amoniu) şi să calculeze indicele puterii
clorozante a solului (IPC) după formula:

52
CaCO 3 4
IPC =
2
⋅ 10 , în care:
(Fe)
- CaCO3 reprezintă conţinutul solului în calcar activ, exprimat în %;
- (Fe)2 reprezintă conţinutul solului în fier uşor extractibil, exprimat în ppm.
Conţinutul solului în calcar (total, activ) şi indicele puterii clorozante (IPC) servesc
la aprecierea rezistenţei la calcar a soiurilor de portaltoi, la alegerea şi repartizarea corectă
a lor pe teren (tab. 2).
Cloroza fero-calcică poate fi prevenită prin alegerea corectă a soiurilor de portaltoi,
mobilizarea şi afânarea solului, înlăturarea excesului de apă, evitarea aducerii la suprafaţă
prin lucrări de desfundare şi terasare a orizonturilor cu conţinut ridicat de CaCO3, evitarea
efectuării lucrărilor solului în perioade prea umede, administrarea de substanţe care măresc
permeabilitatea solului, iar în caz de apariţie a fenomenului, acesta poate fi combătut prin
stropiri pe frunze cu substanţe care conţin fier asimilabil: sulfat feros 0,7-1% cu adaos de
acid citric 0,1%, chelaţi de fier în concentraţie de 0,05-0,1% etc.
Tabelul 2
Rezistenţa la calcar a unor soiuri de portaltoi
după Galet P., Pouget R. şi colab. şi Fregoni M.

CaCO3
CaCO3 activ (%) I.P.C.
total (%)
Portaltoii
Fregoni M. Galet P. Fregoni M. Pouget R., Juste Fregoni M.
(1981) (1947, 1976) (1981) C. (1972) (1981)
Riparia gloire 15 6 6 2 6
Solonis × Riparia 1616 C - - 10 - -
Rupestris du Lot 22-23 14 14 20 20
Berlandieri × Rip. SO4 25-35 17 19 30 30
Berlandieri × Rip. Kober 5 BB 25-35 21 20 40 40
Berlandieri × Rip. 420 A 25-35 21 20 40 40
Berlandieri × Rip. 140 Rugeri 45-50 21 40 90 60
Chasselas × Berlandieri 41 B 50-55 40 40 60 60
Fercal - - - - 120

Magneziul, un component important al clorofilei, influenţează favorabil procesul


de fotosinteză, creşterea şi fructificarea, cantitatea şi calitatea recoltei, iar, împreună cu
potasiul, reglează presiunea osmotică a sucului celular şi menţin turgescenţa celulelor.
Nivelul minim de aprovizionare cu magneziu pentru viţa de vie este de 12 mg/100
g sol, cu menţiunea că pe solurile bogate în potasiu, conţinutul trebuie să fie mai mare
deoarece potasiul frânează accesibilitatea magneziului.
Insuficienţa magneziului frânează creşterea frunzelor şi stimulează schimbarea
culorii acestora către galben şi roşu, începând cu cele mature de la bază şi căderea
prematură a lor. Carenţa în magneziu se constată frecvent pe solurile nisipoase, slab
aprovizionate cu elemente nutritive şi pe podzolurile acide, sărace în calciu.
Deficitul de magneziu se completează cu îngrăşăminte adecvate administrate pe
cale radiculară sau extraradiculară.
Fierul participă la formarea clorofilei, având efect favorabil asupra procesului de
fotosinteză, creşterii şi fructificării butucilor, intervine în procesele de oxido-reducere şi de
formare a substanţelor antocianice implicate în realizarea culorii vinurilor roşii.
Carenţa în fier duce la epuizarea auxinei din organe, urmată de oprirea creşterii
vegetative.
Insuficienţa fierului din plantă nu poate fi atribuită decât în cazuri rare deficitului
acestuia din sol. De cele mai multe ori fierul se găseşte în cantităţi suficiente, dar nu poate

53
fi absorbit datorită blocării lui de către ionii de calciu şi magneziu, din soluţia solului.
Uneori, chiar dacă a fost absorbit, poate fi blocat de fosfor în frunze.
Conţinutul în săruri solubile. Viţa de vie are o capacitate medie de a suporta
sărurile solubile din sol dar diferenţiată în funcţie de specie şi soi. Vitis vinifera suportă o
concentraţie în săruri solubile cuprinsă între 1,5-4,0‰ exprimată în NaCl. Speciile
americane şi hibrizii dintre ele folosiţi ca portaltoi au rezistenţă mai mică, cuprinsă între
0,2 - 0,5‰. Există şi portaltoi cu rezistenţă mai mare, de 0,7-1,0‰ NaCl (Solonis ×
Riparia 1616 C) şi chiar 1,0-1,5‰ NaCl (1103 P), care sunt indicaţi pe solurile cu
sărăturare mijlocie (Ţârdea C. şi Dejeu L., 1995).
Toxicitatea sărurilor solubile se manifestă prin încetinirea creşterii, arsuri pe frunze,
leziuni interne la nivelul vaselor lemnoase, brunificarea şi, în final, moartea butucului.
Bucur N. şi colab. (1967), studiind comportarea viţei de vie pe sărăturile din
depresiunea Jijia-Bahlui, constată dispunerea diferenţiată a rădăcinilor în funcţie de
salinitatea solului. Când salinitatea solului se află sub nivelul de toleranţă a viţei de vie,
marea masă a rădăcinilor se răspândesc în stratul de sol cuprins între 20-60 cm adâncime
unele dintre acestea pătrund la adâncime mai mare, până la câţiva metri. În cazul în care
salinitatea solului în straturile sub 60 cm este mai mare decât cea tolerată de viţa de vie,
rădăcinile se dezvoltă şi se răspândesc numai până la adâncimea de 60 cm, ca şi cum
straturile salinizate ar fi impermeabile. Dacă stratul mai puternic salinizat începe de la 30-
40 cm adâncime, viţa de vie se dezvoltă şi mai greu. Cănd salinitatea solului depăşeşte
gradul de toleranţă la salinitate a viţei de vie începând de la suprafaţă, viţa de vie nu se
prinde chiar de la plantare.
Însuşirile chimice.
Capacitatea de schimb cationic. În condiţiile ţării noastre, în general solurile sunt
saturate în cationi bazici, bine aprovizionate cu elemente nutritive totale şi mobile,
prezentând condiţii favorabile pentru viţa de vie.
Valorile capacităţii totale de schimb cationic (T), favorabile viţei de vie sunt
cuprinse între 20 şi 40 me/100 g sol (Puiu şt. şi colab., 1977).
Solurile la care procentul de sodiu absorbit în complexul coloidal este mai mare de
10 sunt nefavorabile pentru viţa de vie (Ungurean V.G., 1979).
Reacţia solului. Viţa de vie, datorită plasticităţii ecologice, se comportă bine pe
soluri cu pH de la moderat acid (5,5), până la moderat alcalin (8,5), dar nivelul optim
depinde de textură, conţinutul în humus, elemente nutritive, soiul portaltoi şi altoi etc. Cele
mai bune rezultate se obţin pe solurile cu reacţie neutră spre uşor bazică, urmate de solurile
cu reacţie uşor acidă.
Urmărind în condiţii controlate efectul pH-ului solului asupra producţiei şi calităţii
acesteia, Kobayashi A. şi colab. (1962), a obţinut cele mai bune rezultate la valori ale pH
cuprins între 7,3-8,1 pentru soiul Muscat de Alexandria şi între 5,0-7,5 pentru soiul
Delaware (Vitis labrusca), acesta din urmă fiind mai tolerant la aciditatea solului. După
Dalmasso G. (1972), viţele europene preferă solurile uşor alcaline, în timp ce viţele
americane un pH neutru (6,8-7,2) sau uşor acid (6,5-6,8).
Prin crearea şi diversificarea soiurilor de portaltoi s-au lărgit posibilităţile de
folosire a solurilor cu diferite valori ale pH-ului, de la acid (Riparia gloire), către neutru
(hibrizii Riparia × Rupestris), până la alcalin (hibrizii Berlandieri × Riparia şi hibrizii
europo-americani). Solurile acide, cu pH-ul sub 5,5 (cazul podzolurilor), prezintă în exces
elemente cum ar fi aluminiu şi manganul, care inhibă creşterea rădăcinilor, urmată de o
debilitare a butucilor şi de reducere a potenţialului lor productiv.
Cercetări recente (Oprea Şt, 1995) arată că pe solurile acide accesibilitatea
elementelor nutritive se reduce simţitor, activitatea microorganismelor scade, structura se
degradează, iar regimul aerohidric se înrăutăţeşte.

54
La valori mai ridicate ale pH-ului, determinat de excesul de CaCO3 apare cloroza
fero-calcică, gradul de manifestare al acesteia depinde de rezistenţa portaltoilor folosiţi.
Reacţia puternic alcalină (pH>8,5) determină scăderea eficienţei îngrăşămintelor chimice,
reduce accesibilitatea microelementelor (Fe, Mn, B, Zn), care trec în forme inaccesibile
viţei de vie.
Reacţia solului reprezintă un factor dinamic, mai ales pentru straturile superficiale,
care pot fi influenţate de sulful care ajunge în sol în urma tratamentelor fitosanitare,
sistemul de fertilizare şi tipurile de îngrăşăminte folosite, sistemele de lucrare a solului şi
de folosire a irigării etc.

Influenţa factorilor orografici


Din această grupă fac parte: forma de relief, altitudinea, înclinarea şi expoziţia
pantei, care au o acţiune indirectă asupra viţei de vie, influenţând celelalte categorii.
Relieful. În ţara noastră, cele mai bune condiţii pentru viticultură le asigură relieful
deluros şi colinar, care câştigă în importanţă pe măsură ce ne deplasăm spre nord. În aceste
condiţii, amplitudinea variaţiei diurne a temperaturii este mai mică, astfel încât îngheţurile
şi brumele (târzii de primăvară şi timpurii de toamnă) sunt mai rare şi mai puţin intense;
umiditatea solului mai redusă provoacă o încetarea a creşterii lăstarilor spre pârgă, cu
efecte favorabile asupra maturării strugurilor. Este mai scăzută, de asemenea, umiditatea
relativă a aerului şi pericolul atacului bolilor criptogamice.
Şirul de dealuri care brăzdează spaţiul ţării noastre, creează prin orientare şi grad
de modelare, vaste amfiteatre, unde viţa de vie reuşeşte să-şi exprime în toată plenitudinea
însuşirile sale de producţie şi calitate.
Văile determină stagnarea aerului rece, mai ales atunci când sunt închise, creşte
frecvenţa accidentelor climatice, radiaţia globală şi insolaţia reală sunt mai reduse,
umiditatea atmosferică este mai ridicată, creând condiţii favorabile atacului bolilor
criptogamice.
Plantaţiile situate pe terenuri plane sunt mai expuse influenţei negative a
temperaturilor scăzute din timpul iernii, afectate de accidentele climatice, frecvenţa
atacului bolilor este mai mare, iar calitatea strugurilor mai redusă faţă de versanţi. Calitatea
mai redusă obţinută în astfel de situaţii se datorează acumulării unei cantităţi mai mari de
substanţe proteice şi mai mici de zaharuri în boabe, prelungirii fazei erbacee, ceea ce duce
la creşterea acidităţii (în special acid malic) şi a conţinutului în tanin, boabele au un gust
erbaceu, un conţinut ridicat în pectine şi clorofilă şi mai redus în arome şi antociani
(Fregoni M., 1980).
Amenajarea în terase determină unele schimbări în climatul solului, care
influenţează creşterea şi fructificarea viţei de vie. Ca regulă generală, pe adâncimea a 0-40
cm temperatura solului este mai ridicată cu circa 15-20% pe terenul neterasat. Diferenţieri
există chiar în cadrul aceleiaşi platforme terasate, porţiunea cea mai bine încălzită fiind
partea din amonte, apoi în ordine cele din mijloc şi aval (Budan C., 1974). Pe terenul terasat
umiditatea este mai scăzută în anii secetoşi şi mai ridicată în anii umezi. În anii secetoşi,
partea din amonte este dezavantajată, iar în cei ploioşi umiditatea se egalizează, cu o
uşoară preponderenţă în porţiunea din amonte. Fertilitatea solului este, de asemenea,
neuniformă pe terasă, valori superioare înregistrându-se în partea din aval.
Aceste diferenţieri determină o distribuţie inegală a rădăcinilor (cu densitate mai
mare pe mijlocul platformei terasei), precum şi inegalităţi în ceea ce priveşte creşterea şi
fructificarea butucilor situaţi pe rândurile marginale.
Apreciate în ansamblu, condiţiile de cultură pentru viţa de vie de pe terase sunt mai
puţin favorabile faţă de terenurile netrasate. Din aceste motive, terasarea nu este economică
decât dacă permite extinderea mecanizării lucrărilor şi combaterea eroziunii solului.

55
Altitudinea influenţează factorii climatici: radiaţia solară, nebulozitatea, regimul
de precipitaţii şi vânturile. Astfel, pe măsura creşterii altitudinii, scade intensitatea radiaţiei
solare, durata de strălucire a soarelui şi nivelul temperaturii. Se apreciază că temperatura
medie zilnică scade (până la altitudinea de 500-600 m) cu circa 0,6°C la fiecare 100 m.
Altitudinea poate avea şi un rol compensator, diminuând resursele heliotermice
excedentare în climatele subtropical, tropical şi subecuatorial, unde viţa de vie se cultivă la
altitudini mari, de 2000-2500 m (în Mexic, Peru, Bolivia, Afganistan etc.).
Viţa de vie se cultivă începând de la nivelul mării, până la 600 m în Munţii Cerveni
(Franţa), 750 m în Pirinei, 1300 m în Munţii Caucaz, 1360 m pe muntele Etna 2277 m în
Mexic, 3000 m în Podişul Pamirului şi aproape 3500 m în Etiopia. În România viţa de vie
se cultivă de la o altitudine de câţiva metri în Dobrogea, până la 550 m pe dealul Măgura
Şimleului din podgoria Silvaniei din judeţul Sălaj şi 600 m pe dealurile din comuna Tătaru
din podgoria Dealu-Mare, judeţul Prahova. Marea majoritate a suprafeţelor cultivate cu
viţa de vie sunt amplasate la altitudini cuprinse între 100-400 m.
Panta terenului. Cele mai favorabile pentru cultura viţei de vie sunt pantele
moderate, de până la 25%, care asigură condiţii pentru obţinerea unor produse de calitate şi
permit executarea mecanizată a lucrărilor.
Expoziţia terenului. Resursele heliotermice ating valori maxime la orientarea
sudică (180°) şi valori minime la orientarea 0°C. Diferenţele descresc pe măsura deplasării
de la climatul temperat-continental către cel tropical (Branas J., 1974). În emisfera nordică,
brumele şi îngheţurile (timpurii de toamnă şi tărzii de primăvară) sunt mai frecvente şi
produc pagube mai importante în cazul orientării plantaţiilor în direcţia nord-est (45°).
Cele mai ridicate temperaturi ce pot produce arsuri pe frunze, se înregistrează în parcelele
orientate către sud-vest (225°), care recepţionează cea mai mare cantitate de radiaţii solare.
În condiţii de latitudine şi expoziţie constantă, panta modifică în sens pozitiv gradul
de folosire a radiaţiei solare.

Influenţa factorilor secundari de biotop asupra viţei de vie


Bazinele şi cursurile de apă (mările, fluviile, râurile şi lacurile) au un rol termo-
regulator, asigură menţinerea unei umidităţi relative ridicate, imprimă un caracter de
moderaţie şi restrânge amplitudinea de variaţie a temperaturii. La aceeaşi latitudine,
temperaturile minime absolute înregistrează valori mai puţin scăzute în zone limitrofe
întinderilor de apă. Luminozitatea şi higroscopicitatea aerului sunt moderate în zonele
deficitare sau excesive. Îngheţurile şi brumele târzii de primăvară ca şi cele timpurii de
toamnă au o frecvenţă mai mică.
Masivele muntoase şi pădurile pot influenţa favorabil condiţiile ecoclimatice prin
creşterea umidităţii relative a aerului şi diminuarea intensităţii vântului, dar pot conduce la
scăderea temperaturii medii lunare în perioada de vegetaţie cu până la 1°C în lunile de
vară. Frecvenţa şi intensitatea brumelor şi îngheţurilor ţârzii şi timpurii cresc, mai ales pe
terenurile înconjurate de păduri, unde nivelul temperaturii poate să scadă cu până la 3-4°C
faţă de platouri (Budan C., 1977), iar frecvenţa şi intensitatea atacului bolilor criptogamice
este ceva mai mare.

56
CAPITOLUL VI
BIOLOGIA VIŢEI DE VIE

Ca plantă perenă, viţa de vie se caracterizează printr-un ciclu biologic multianual


sau ontogenetic şi un ciclu biologic anual.

6.1. CICLUL BIOLOGIC ONTOGENETIC (de viaţă) al viţei de vie este


alcătuit din totalitatea schimbărilor morfologice şi fiziologice, prin care trece viţa de vie
provenită din sămânţă, începând din momentul formării zigotului şi până la moartea
naturală a plantei. Longevitatea viţei de vie este condiţionată de următorii factori: genetici,
biologici, ecologici şi tehnologici.
Factorii genetici determină diferenţe mari în ceea ce priveşte longevitatea. Viţele
din flora spontană (Vitis silvestris), datorită rusticităţii şi gradului sporit de adaptare la
diferite condiţii ecologice, au cea mai mare longevitate, de 100-150 de ani şi chiar mai
mult, iar cele cultivate (Vitis vinifera) au o longevitate mult mai mică, de numai 50-60 de
ani. Diferenţieri se constată şi între soiuri, unele, cum ar fi Cabernet Sauvignon, Fetească
albă, Coarnă etc., sunt mai longevive decât altele: Traminer, Pinot, Riesling italian.
Factorii biologici influenţează longevitatea, în primul rând prin modul de
înmulţire. În aceleaşi condiţii ecologice şi agrofitotehnice, plantele obţinute pe cale
generativă au o longevitate de circa două ori mai mare decât cele rezultate pe cale
vegetativă. Diferenţe se înregistrează şi în cazul înmulţirii pe cale vegetativă. Astfel, viţele
altoite au o durată mai scurtă de viaţă decât viţele pe rădăcini proprii, longevitatea fiind
influenţată şi de gradul de afinitate dintre altoi şi portaltoi.
Factorii ecologici, prin gradul lor de favorabilitate, influenţează desfăşurarea
proceselor fiziologice; cu cât condiţiile climatice şi pedologice se apropie mai mult de
cerinţele specifice ale unui soi sau ale unei combinaţii altoi-portaltoi, cu atât longevitatea
plantaţiei şi productivitatea lor sunt mai mari şi invers.
Factorii tehnologici, corect aplicaţi (tăierea, fertilizarea, irigarea etc.) măresc
productivitatea şi calitatea, în paralel cu durata de viaţă a plantaţiei.
Vârsta reprezintă numai o parte din longevitate, respectiv, durata de timp de la
obţinerea viţei ca plantă independentă, până la un moment dat al existenţei sale.
Perioadele ciclului ontogenetic. În desfăşurarea ciclului ontogenetic al viţei de vie
au fost delimitate următoarele perioade (fig. 26).
Perioada embrionară (intraseminală) începe cu formarea zigotului, continuă cu
maturarea fiziologică a seminţei şi se încheie cu formarea primelor frunze adevărate. Prin
analogie, la viţele înmulţite pe cale vegetativă, această perioadă este numită perioada
intramugurală şi corespunde perioadei de formare a mugurelui, urmată de perioada de
multiplicare în pepiniera viticolă, până în momentul apariţiei lăstarului cu primele frunze.
Perioada de tinereţe (juvenilă) începe în momentul apariţiei lăstarului cu primele
frunze (primele frunze adevărate în cazul viţelor înmulţite prin sămânţă) şi se încheie odată
cu formarea primelor inflorescenţe. În această perioadă plantele îşi formează elementele de
schelet (în funcţie de sistemul de cultură şi forma de conducere preconizată a butucilor) şi
se pregătesc pentru fructificare: raportul C/N este în favoarea azotului, ceea ce conduce la

57
creşteri vegetative puternice, frunzele sunt mari, internodurile lungi, creşterile se
prelungesc până toamna târziu, maturarea lemnului este slabă, plantele fiind sensibile la
ger.
În frunze se formează, aproape în exclusivitate, hormoni de creştere; de aceea,
diferenţierea mugurilor de rod este nulă sau foarte slabă.
Perioada de tinereţe are o durată diferită, în funcţie de metoda de înmulţire, soiul
cultivat, condiţiile ecologice şi tehnologia aplicată; ea poate dura 2-15 ani la viţele obţinute
din sămânţă şi 2-4 ani la cele obţinute pe cale vegetativă. Soiurile cu vigoare mică-mijlocie
şi fertilitate ridicată intră mai devreme pe rod. De asemenea, condiţiile ecologice
favorabile, asociate cu o tehnologie superioară determină reducerea perioadei de tinereţe, şi
grăbirea formării organelor lemnoase, pe care rodeşte viţa de vie.
Perioada de maturitate (de rodire) este cuprinsă între intrarea în producţie (ca
început) şi scăderea sistematică a producţiei de struguri (ca sfârşit) şi poate fi împărţită în
două subperioade:
a. Perioada de maturitate progresivă (început de rodire) durează de la apariţia
primelor inflorescenţe, până la atingerea producţiei normale, specifice soiului. Perioada
durează 5-7 ani, timp în care productivitatea viţelor creşte an de an, raportul C/N se
echilibrează, şi sinteza hormonilor florigeni este tot mai intensă. Creşterile vegetative sunt
încă puternice, dar se echilibrează pe măsura creşterii productivităţii butucilor.
Tehnologia de cultură din această perioadă urmăreşte finalizarea proiectării
organelor de schelet (tulpini, cordoane, braţe) şi a elementelor de rod, asigurarea hranei
necesare viţelor, combaterea bolilor şi dăunătorilor etc., pentru formarea unor plante
viguroase, care să fructifice la nivelul potenţialului soiului.
b. Perioada de maturitate deplină (productivitate maximă) începe odată cu
obţinerea producţiilor normale, specifice soiului, constante an de an. Viţa de vie atinge

Fig. 26 – Etapele ciclului biologic ontogenetic la viţa de vie


(după M. Fregoni, 1986)
această perioadă după 10-15 ani de la plantare, care se menţine timp de 20-25 de ani. În
această perioadă, procesele de creştere şi fructificare se menţin în echilibru, raportul C/N
este uşor favorabil hidraţilor de carbon, creşterile vegetative sunt moderate, cu formarea
abundentă a mugurilor de rod. Frunzele au o mărime normală, internodurile o lungime
medie, maturarea lemnului este bună şi timpurie. Lăstarii lacomi, absenţi în perioada
precedentă, apar sporadic în această perioadă, pentru a fi o manifestare caracteristică în cea
următoare. Cea mai mare parte a substanţelor sintetizate sunt depuse în struguri, lăstari şi

58
coarde. Concomitent cu formarea de noi elemente lemnoase, parte din cele bătrâne se
usucă.
Perioada de declin (bătrâneţe) se instalează treptat, durează 5-10 ani şi se
manifestă prin scăderea, an de an, a producţiei de struguri, degarnisirea elementelor de
schelet, datorită pornirii în vegetaţie a unui număr tot mai mic de muguri, care formează
lăstari de vigoare slabă; se accentuează procesul de uscare a elementelor de schelet, care
se reînnoiesc cu greutate. Sistemul radicular îşi reduce volumul şi, ca urmare, scade
absorbţia apei şi a substanţelor nutritive, apar numeroase plăgi atât pe partea aeriană, cât
şi pe cea subterană, iar numărul de goluri este tot mai mare. Raportul C/N este în favoarea
hidraţilor de carbon, ceea ce determină creşteri vegetative slabe, cu formarea limitată a
mugurilor de rod şi a producţiei de struguri. Frunzele sunt mici, galbene-verzui, lăstarii au
internoduri scurte, lemnul format este puţin, dar se maturează bine.
Butucul reacţionează la îmbătrânire prin formarea de lăstari lacomi, care pot fi
folosiţi la înlocuirea braţelor sau a cordoanelor degarnisite. Această tendinţă naturală de
refacere a butucilor trebuie susţinută prin tăieri de regenerare (totale sau parţiale),
completate prin lucrări, cum ar fi subsolajul (în vederea afânării solului în profunzime şi a
regenerării sistemului radicular), fertilizare, irigare etc., care prelungesc durata de viaţă
economică a plantaţiei.
Viţele altoite parcurg mai rapid perioadele de tinereţe şi de maturitate progresivă
(intră mai devreme pe rod), perioada de maturitate deplină durează mai mult (20-25 ani),
iar producţiile şi calitatea acestora sunt mai ridicate. Între altoi şi portaltoi se manifestă
permanent tendinţa de separare, fiecare încercând să-şi refacă organele lipsă. Această
tendinţă de separare este mai puternică în primii ani, după care scade pe măsura înaintării
în vârstă a viţelor, tendinţă care este frânată prin lucrarea de copcit, care se execută
obligatoriu la viţele altoite (C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).

6.2. CICLUL BIOLOGIC ANUAL


Periodicitatea anuală a condiţiilor climatice din zona temperată determină
manifestarea cu intensităţi diferite a fenomenelor biologice, grupate în etape, numite faze
fenologice (fenofaze). Totalitatea fenofazelor pe care le parcurge viţa de vie, pe timpul
unui an calendaristic, alcătuiesc ciclul biologic anual. După gradul de manifestare a
proceselor biologice, acesta se împarte în două perioade distincte: perioada de vegetaţie
sau de viaţă activă şi perioada de repaus fiziologic relativ sau de viaţă latentă (fig. 27).

Fig. 27 – Ciclul biologic anual al viţei de vie


(după M. Oşlobeanu şi colab., 1980)

59
6.2.1. PERIOADA DE VEGETAŢIE
Perioada de vegetaţie sau de viaţă activă reprezintă acea parte din ciclul biologic
anual în care procesele şi fenomenele biologice se desfăşoară intens, încât multe dintre ele
se manifestă vizibil la exterior, putându-se măsura şi delimita prin indicatori morfologici
specifici.
În zona climatului temperat, perioada de vegetaţie poate fi delimitată morfologic şi
calendaristic. Sub aspect morfologic, perioada de vegetaţie este delimitată de începutul
circulaţiei de primăvară a sevei brute, marcată prin plânsul viţei de vie, şi durează până în
toamnă, la căderea ultimelor frunze. Calendaristic, această perioadă se eşalonează din a
doua jumătate a lunii martie, până către sfârşitul lunii octombrie, convenţional între 1 IV şi
31 X.
În zona climatului temperat, perioada de vegetaţie este cuprinsă între 160-220 zile,
în climatul mediteranean şi subtropical 250-270 zile, în cel tropical 300-340 zile şi ajunge
până la întreg anul în apropiere de ecuator, unde vegetaţia este aproape continuă.
Durata şi ritmul de desfăşurare a perioadei de vegetaţie depind în primul rând, de
condiţiile ecologice (în special de temperatură), dar şi de natura genetică a soiurilor: cu
perioadă scurtă, mijlocie sau lungă de vegetaţie.
Denumirea fenofazelor pe care le parcurge viţa de vie în această perioadă şi
delimitarea lor se fac în funcţie de fenomenele periodice, caracteristice pentru fiecare în
parte. Astfel, au fost delimitate nouă fenofaze, grupate după specificul lor în:
- fenofaze de trecere: de la starea de repaus fiziologic la cea de vegetaţie (plânsul)
şi de la starea de vegetaţie la cea de repaus fiziologic (căderea frunzelor);
- fenofaze ale creşterii: dezmuguritul, creşterea lăstarilor şi maturarea lăstarilor;
- fenofaze ale fructificării: diferenţierea mugurilor de rod şi formarea organelor
florale, înfloritul, creşterea boabelor şi maturarea boabelor.
6.2.1.1. Fenofazele de trecere
Aceste fenofaze delimitează cele două perioade din ciclul biologic anual al viţei de
vie: perioada de vegetaţie şi perioada repausului fiziologic relativ.
PLÂNSUL reprezintă fenomenul de scurgere a sevei, sub formă de picături, prin
rănile produse la tăierea în uscat, şi se manifestă primăvara, înainte de umflarea mugurilor,
fiind o consecinţă a absorbţiei sevei brute prin zona slab suberificată a rădăcinii şi prin
perişorii absorbanţi, asociată cu dilatarea gazelor şi a lichidelor stocate în organele
subterane ale butucului şi a deplasării curentului ascendent prin vasele de lemn şi liber,
eliberate de caloză cu o presiune cuprinsă între 1,5-2,5 atmosfere (T.I.A. Cikuaseli,
1958).
Plânsul se manifestă numai la viţele cultivate, cărora li s-a aplicat „tăierea în uscat“;
nu se exteriorizează la viţele sălbatice sau la cele cultivate netăiate, la care nu s-au produs
răni şi în primăverile deosebit de secetoase (T. Martin, 1968). Acest fenomen se poate
petrece pe parcursul întregii perioade de vegetaţie, dacă s-au produs răni în lăstari sau
coarde; totuşi, având în vedere că viţa de vie este supusă anual tăierii în uscat, acesta este o
caracteristică a primăverii, precedând pornirea în vegetaţie.
Plânsul poate fi delimitat fenologic şi calendaristic. Fenologic, este cuprins între
apariţia primilor picături şi dispariţia celor din urmă, iar calendaristic, pentru condiţiile ţării
noastre, plânsul are loc între decada a II-a a lunii martie şi decada I-a a lunii aprilie, cu o

60
durată cuprinsă între câteva zile, până la circa două săptămâni, respectând legea perioadei
maxime.
Plânsul apare mai întâi la organele situate la o distanţă mai mică faţă de rădăcini,
începând de la scaunul butucului către lemnul vechi şi coarda de un an. În contact cu aerul,
lichidul rezultat se concentrează, pe acesta instalându-se unele bacterii şi ciuperci;
fenomenul încetează odată cu apariţia primelor frunze capabile să consume această sevă.
Declanşarea, durata şi intensitatea de desfăşurare a plânsului sunt sub influenţa unui
complex de factori, cei mai importanţi fiind prezentaţi în continuare.
Temperatura solului, la adâncimea de răspândire a masei principale de rădăcini,
reprezintă factorul principal în desfăşurarea plânsului. În condiţiile unui regim hidric
normal, plânsul se declanşează la 2-3 zile de la realizarea în sol a unui nivel termic de 8-
100C. În condiţiile unui climat secetos, plânsul întârzie până la realizarea în sol a unei
temperaturi de 12-140C. Intensitatea plânsului creşte odată cu temperatura solului,
înregistrând un maxim la 250C.
Umiditatea solului. La I.U.A. = 40% plânsul se manifestă slab, creşte simţitor la
IUA = 80% şi are intensitatea maximă la I.U.A. = 100%.
Seceta pedologică poate să împiedice manifestarea plânsului, să diminueze
cantitatea de lichid eliminată sau să reducă durata de desfăşurare a acestuia.
Excesul de umiditate din sol determină intensificarea plânsului, creşterea cantităţii
de lichid eliminat, iar în prezenţa unor temperaturi mai scăzute poate prelungi durata
acestuia până la 3-4 săptămâni.
Factorii biologici. În condiţii relativ uniforme, desfăşurarea plânsului depinde de
speciile şi soiurile cultivate. Astfel, Vitis amurensis, format într-un climat mai rece, începe
plânsul la 4-50C, speciile americane la temperaturi mai ridicate: 6-70C Vitis riparia, 80C
Vitis Berlandieri etc. Soiurile aparţinând speciei Vitis vinifera, când se cultivă pe rădăcini
proprii, declanşează plânsul la temperaturi cuprinse între 7,5-100C, iar când sunt altoite,
plâng la temperatura specifică portaltoiului.
Rădăcinile situate în straturile superficiale ale solului, încălzindu-se mai repede,
determină declanşarea mai rapidă a plânsului, comparativ cu cele situate mai în
profunzime, unde solul se încălzeşte mai greu.
Factorii tehnologici. Tăierea în uscat favorizează manifestarea plânsului prin
rănile produse în urma secţionării coardelor. Cantitatea de lichid care se scurge este mai
mică la tăierea de iarnă, comparativ cu cea de primăvară şi la tăierea pe nod, faţă de cea pe
internod. Prin repetarea secţionării coardelor cantitatea de sevă scursă creşte.
Irigarea plantaţiilor viticole în primăverile secetoase (aplicate mai ales în prima
parte a lunii martie) stimulează declanşarea plânsului şi face să crească cantitatea de lichid
eliminată.
Cantitatea şi compoziţia lichidului pierdut prin plâns. În condiţii normale,
cantitatea de lichid pierdut oscilează de la 0,2-0,3 litri la 2-3 litri/butuc, uneori şi mai mult,
putând ajunge până la 20 litri/butuc, când se recurge la împrospătarea secţiunilor (J.
Branas, 1974), astfel încât plânsul la viţa de vie poate determina pierderea unor cantităţi
mari de apă din sol, care pot să ajungă de la câteva sute, până la câteva zeci de mii de
litri/ha, pierderi care nu sunt de neglijat, deoarece pe lângă apă se pierde şi o cantitate
destul de însemnată de substanţe nutritive.

61
Densitatea lichidului scurs este cu puţin mai mare decât cea a apei distilate,
cuprinsă între 1,0001 şi 1,0007. Un litru de lichid conţine 1,5-3g substanţă uscată, din care
2/3 este reprezentată de substanţe organice (zaharuri peste 50%, urmate de proteine,
aminoacizi, acizi organici etc.) şi 1/3 substanţe minerale: Ca, K, P, Mg, Fe, Ba, Ti, Al, Na,
Cr, Ni, Mo, Cu, Mn, Pb etc. (D.K. Stoev, 1979).
CĂDEREA FRUNZELOR este fenofaza care face trecerea de la perioada de
vegetaţie, la perioada repausului fiziologic. În condiţiile climatului temperat-continental, în
care se află şi ţara noastră, căderea frunzelor începe în jurul datei de 10-15X (căderea primelor
frunze) şi durează până la 15.XI (căderea ultimelor frunze). Acest fenomen poate apărea cu 1-
2 săptămâni mai devreme de maturarea boabelor, fără însă a avea un caracter de masă şi
durează, în medie, 30 de zile, rar mai mult sau mai puţin; în toamnele lungi fenofaza se
prelungeşte cu circa două săptămâni.
Odată cu apariţia temperaturilor scăzute din toamnă, intensitatea fotosintezei scade
tot mai mult, creşte conţinutul frunzelor în acid abscisic, care determină îmbătrânirea
celulelor frunzei, în acestea apar vacuole mari, ce se unesc, are loc o dezorganizare a
cloroplastelor şi punerea în evidenţă a pigmenţilor flavonici şi antocianici, care duc la
schimbarea culorii frunzelor din verde în galben-ruginiu la soiurile cu struguri „albi“,
ruginiu-roşietică la soiurile cu pieliţa boabelor colorată în roşu-violaceu şi până la vineţiu
în cazul soiurilor tinctoriale; are astfel loc o îmbătrânire a frunzelor de la baza spre vârful
lăstarilor.
Substanţele de rezervă din frunze, în special hidraţii de carbon şi sărurile minerale
cu azot, fosfor şi potasiu, migrează către elementele lemnoase ale butucului.
Pe măsura instalării acestor modificări, la baza peţiolului se formează un strat
izolator de suber, alcătuit din celule slab legate între ele, care, datorită vântului, modificării
turgescenţei sau gravitaţiei (în cazul frunzelor mari) provoacă căderea frunzelor, după care
vasele conducătoare sunt blocate prin depunerea de caloză.
Căderea frunzelor poate fi prematură, cauzată de temperaturi scăzute (brume
timpurii de toamnă), de seceta prelungită sau de atacul puternic al bolilor şi dăunătorilor,
când determină o maturare mai slabă a lemnului şi o rezistenţă redusă la temperaturile
scăzute din timpul iernii. Nici întârzierea căderii frunzelor, întâlnită în toamnele reci şi
ploioase, soiurile tardive etc., nu este favorabilă, deoarece se întârzie migrarea substanţelor
de rezervă din frunze, care consumă prin respiraţie cantităţi importante de hidraţi de
carbon, iar maturarea lemnului este insuficientă. În acest caz se recomandă tratamente cu
substanţe defoliatoare, mai ales în şcolile de viţă, pentru a fi întreruptă vegetaţia şi a se
asigura o mai bună maturare a lemnului.
6.2.1.2. Fenofazele de creştere. Aceste fenofaze privesc creşterile vegetative ale
viţei de vie, care se succed din primăvară (dezmugurit) până în toamnă (maturarea
lăstarilor).
DEZMUGURITUL reprezintă prima manifestare vizibilă a fenomenului de
creştere şi cuprinde două subfaze: înmuguritul şi dezmuguritul propriu-zis.
Înmuguritul (umflarea mugurilor) începe în momentul în care mugurii îşi măresc
volumul, datorită creşterii turgescenţei şi începerii diviziunii celulelor din apexul
mugurilor; ca urmare, marginile catafilelor se îndepărtează şi apare vizibilă pâsla de
protecţie a primordiilor mugurale. Diametrul mare al mugurelui urcă de la baza spre
mijlocul acestuia, mugurii desprinzându-se foarte uşor de pe coarde; de aceea, în această
perioadă, trebuie evitate lucrările din plantaţii care pot afecta ochii (revizuirea sistemului
de susţinere, tăierea viţei, legatul etc.).

62
Dezmuguritul propriu-zis se remarcă la exterior prin deschiderea ochiului de
iarnă în partea superioară şi apariţia vârfurilor primelor frunzuliţe ale lăstarului, format din
unul din mugurii ochiului de iarnă. Dezmuguritul, în climatul temperat, se declanşează
simultan la butucii aparţinând aceluiaşi soi (dar eşalonat în cadrul unui butuc). În
climatul subtropical, lipsa temperaturilor scăzute din perioada de repaus determină o
dezmugurire eşalonată şi neuniformă (M. Oşlobeanu şi colab., 1980).
Momentul, ritmul şi durata dezmuguritului sunt condiţionate de factori ecologici,
biologici, tehnologici etc.
Temperatura acţionează prin nivel şi sumă. Dezmuguritul se declanşează la
temperaturi de peste 100C (zero biologic) şi se intensifică pe măsura apropierii de 20-250C
(considerat nivel optim). La temperaturi mai scăzute, declanşarea şi durata fenofazei se
prelungesc. După suma temperaturilor utile (Σt0u) necesare dezmuguritului, soiurile se
grupează în: soiuri cu dezmugurire timpurie (130-1400C), cu dezmugurire mijlocie (141-
1500C), cu dezmugurire târzie (>1500C).
În condiţii de umiditate normală în sol (I.U.A. = 80%) şi în aer (70-80%)
dezmuguritul este stimulat, în timp ce atât excesul, cât şi deficitul îl întârzie.
Specia şi soiul cultivat determină, în aceleaşi condiţii de mediu, diferenţieri în
declanşarea dezmuguritului, care pot să ajungă până la 10-12 zile. Dezmuguresc mai
timpuriu speciile asiatice, cu cerinţe mai mici faţă de temperatură, urmate de cele
americane şi cele aparţinând speciei Vitis vinifera. La soiurile vinifera diferenţele pot să
ajungă până la 12-15 zile.
CREŞTEREA LĂSTARILOR se realizează prin activitatea meristemelor apicale
şi intercalare, precum şi prin creşterea în volum a celulelor. Creşterea în grosime a
lăstarilor se face prin activitatea meristemelor secundare (cambiul şi felogenul).
Creşterea lăstarului începe după dezmugurire şi, în funcţie de soi şi de condiţiile de
mediu, continuă, de regulă, până la începutul maturării lăstarilor (a doua parte a lunii
august prima parte a lunii septembrie), iar în unele cazuri până la maturarea fiziologică a
boabelor.
La începutul vegetaţiei, creşterea decurge lent, apoi, pe măsura creşterii
temperaturii, creşterea lăstarilor devine tot mai intensă, atingând un maxim înainte de
înflorit, după unii autori în timpul sau după înflorit. După declanşarea înfloritului,
intensitatea creşterii lăstarilor scade treptat, până la începutul maturării boabelor.
Sub aspect morfologic, fenofaza creşterii lăstarilor începe odată cu degajarea
primelor frunzuliţe şi durează până la încetarea creşterii în toamnă. Calendaristic, în
condiţiile din România, această fenofază se eşalonează din prima jumătate a lunii aprilie (a
doua jumătate a lunii aprilie în nordul ţării) şi se continuă până la începutul lunii
septembrie, rar mai târziu; are durata cea mai lungă de timp (4-5 luni, respectiv 120-150
zile), se desfăşoară în paralel cu diferenţierea intra şi extra- mugurală a inflorescenţelor,
înfloritul şi legatul florilor, începutul maturării lăstarilor şi strugurilor.
Fenofaza creşterea lăstarilor parcurge trei etape: creşterea progresivă, creşterea
intensă şi creşterea regresivă (fig. 28).

63
Creşterea progresivă
debutează pe măsura terminării
dezmuguritului şi, în funcţie de
condiţiile climatice, durează 15-20
zile, timp în care lăstarul atinge
lungimea de 20-25 cm. La început,
creşterea în lungime (până la cca. 10
cm) se face pe baza substanţelor de
rezervă depozitate în anul precedent
şi apoi pe baza activităţii
Fig. 28 – Viteza de creştere a lăstarilor la fotosintetice, realizate de frunzele
viţei de vie ajunse la maturitate. Ritmul de
creştere a lăstarilor este redus (1,0-
(după M. Oşlobeanu şi colab., 1980) 1,5 cm/zi), dar progresează treptat,
Vp - viteza de creştere progresivă, pe măsura formării frunzelor mature
şi creşterii temperaturii aerului.
Vi – viteza de creştere intensă, Lăstarii şi organele aferente sunt
Vr – viteza de creştere regresivă sensibili la accidentele climatice,
care pot surveni în această perioadă
(brume şi îngheţuri târzii de primăvară).
Creşterea intensă se instalează pe măsura creşterii activităţii meristemului apical al
lăstarilor; acesta produce cu intensitate mare noduri, internoduri, frunze, cârcei etc., care
cresc rapid, până ating dimensiunile specifice soiurilor. Ritmul de creştere ajunge până la
5-6 cm/zi (chiar până la 15-20 cm/zi la viţele portaltoi), fotosinteza înregistrează
randamente maxime, iar metabolismul este orientat spre hidroliză.
Etapa începe după 15-20 mai şi durează circa 30-35 zile, până în jur de 20 iunie
(după înflorit). Viteza de creştere a lăstarilor se amplifică până la începutul înfloritului,
când atinge un maxim, după care, datorită formării boabelor, mari consumatoare de
substanţe plastice, ritmul creşterii lăstarilor devine uniform încetinit, păstrându-şi totuşi
caracterul intens până în jurul datei de 20 iulie.
Viţa de vie depune un efort susţinut în parcurgerea etapei (realizează peste 60% din
lungimea lăstarului), înregistrează un consum ridicat de apă şi săruri minerale, care trebuie
asigurate la niveluri optime, completate cu măsuri de asigurare a iluminării şi menţinerii
aparatului foliar într-o stare fitosanitară corespunzătoare.
Creşterea încetinită sau regresivă este situată între sfârşitul înfloritului şi ultima
parte a lunii august, prima parte a lunii septembrie. Ritmul de creştere al lăstarilor scade
treptat, pe măsură ce creşte efortul depus de plantă pentru formarea boabelor şi
diferenţierea mugurilor, până la oprirea totală. Metabolismul se orientează tot mai mult
spre sinteză, cu începerea depunerii substanţelor de rezervă sub formă de amidon în lăstar
şi de zaharuri simple în bob. În această etapă, strugurii soiurilor timpurii ajung la
maturitate, în timp ce la soiurile cu maturare mijlocie, procesul este în plină desfăşurare,
iar la cele târzii şi foarte târzii se declanşează pârga.
La încheierea fenofazei, lăstarii ating 1,0-3,0 m lungime la viţele roditoare şi 3,0-5,0-
7,0 la viţele portaltoi, cu diametrul cuprins între 6-14 mm. Biomasa vegetativă formată
ajunge la 6-8 t/ha, în funcţie de soi, condiţii climatice şi tehnologia aplicată.
Declanşarea, ritmul de desfăşurare şi, în final, dimensiunile lăstarilor sunt
dependente de o serie de factori: ecologici, biologici şi tehnologici.

64
Factorii ecologici includ temperatura, lumina şi umiditatea.
Creşterea lăstarilor debutează la 100C (zero biologic) şi se intensifică pe măsura
creşterii temperaturii, atingând un maxim la 25-300C.
Umiditatea din sol stimulează creşterea lăstarilor, când este cuprinsă între 65-75%
din I.U.A., în contextul unor temperaturi optime.
Lumina cu intensitate de peste 35 mii lucşi şi cu o durată adecvată soiurilor (peste 12
ore/zi la soiurile de zi lungă), favorizează procesul de fotosinteză şi, implicit, creşterea
lăstarilor.
Factorii biologici, prin particularităţile speciei şi ale soiului, determină creşterea
lăstarului, soiurile de viţă de vie putând fi grupate în: soiuri cu vigoare slabă de creştere
(Pinot, Traminer), soiuri cu vigoare mijlocie de creştere (Chasselas, Riesling) şi soiuri cu
vigoare mare de creştere (Crâmpoşie, Fetească albă). Portaltoiul poate modifica vigoarea
de creştere (stimula sau reduce creşterea lăstarilor), în cadrul interacţiunii reciproce altoi-
portaltoi.
Polaritatea influenţează creşterea lăstarilor prin poziţia acestora pe butuc şi pe
coardă. Cresc mai intens lăstarii situaţi spre vârful coardelor şi cei cu poziţie erectă.
Factorii tehnologici influenţează creşterea lăstarului prin: forma de conducere,
sistemul de tăiere, sarcina de rod la tăiere, aprovizionarea cu apă şi substanţe nutritive,
starea fitosanitară a aparatului foliar etc.
MATURAREA LĂSTARILOR este ultima fenofază vegetativă în care, în urma
unor procese complexe de natură morfologică, anatomică şi biochimică, lăstarii se
transformă în coarde de un an; ea începe la sfârşitul lunii iulie şi durează până la căderea
frunzelor (60-70 zile).
Debutul fenofazei este determinat de apariţia felogenului la nivelul liberului
secundar, cu formarea de suber către exterior (impermeabil la apă şi aer), ce izolează şi
determină moartea scoarţei primare, care îşi schimbă culoarea din verde, specifică
lăstarului, în galben-roşcat, cu diferite nuanţe, specifică coardei anuale. Paralel cu
schimbarea culorii, continuă depunerea substanţelor de rezervă (hemiceluloză, celuloză,
lignină şi amidon), în rândul cărora amidonul deţine ponderea principală. În urma
depunerii de celuloză, hemiceluloză şi lignină, pereţii celulari se îngroaşă, iar sucul celular
se concentrează printr-o deshidratare progresivă, acumulare de amidon, substanţe proteice
etc.
Dinamica maturării lăstarilor. Depunerea amidonului începe de la baza lăstarului
către mijloc şi vârf şi de la măduvă către exterior. Primele 5-6 internoduri se maturează
într-un interval de timp mai lung (cca. 2 săptămâni), dar aici se depun cele mai mari
cantităţi de amidon. Internodurile din partea mijlocie şi superioară a lăstarului se maturează
mai repede, dar depunerile de amidon sunt mai reduse, realizându-se o maturare
neuniformă a ţesuturilor pe lungimea lăstarilor. La sfârşitul perioadei de vegetaţie, 10-20%
din internodurile lăstarilor rămân nematurate şi cad împreună cu apexul, după apariţia
primelor temperaturi negative. La intrarea în repaus, coardele anuale conţin 10-12% hidraţi
de carbon.
Gradul de maturare a lemnului coardelor anuale determină rezistenţa peste iarnă a
plantelor şi potenţialul de reluare a unui nou ciclu de vegetaţie, randamentul de viţe STAS
în şcoala de viţe etc.
Maturarea lăstarilor este influenţată de factorii ecologici, biologici şi tehnologici.

65
Factorii ecologici. Temperatura optimă pentru maturarea lăstarilor este de 25-
300C, cu niveluri minime de 200C în luna august şi 170C în luna septembrie (I. Olteanu,
2000). Umiditatea solului trebuie să fie moderată, 50-60% din I.U.A., iar cea relativă (din
aer) 65-75%. Accidentele climatice, în special grindina, afectează negativ maturarea
lăstarilor prin distrugerea aparatului foliar.
Factorii biologici, între care soiul deţine rolul hotărâtor. Astfel, există soiuri cu
perioadă scurtă de vegetaţie, la care maturarea lemnului începe devreme, se realizează pe o
lungime mai mare a lăstarului şi este de bună calitate şi soiuri cu perioadă lungă de
vegetaţie şi maturare slabă a lăstarilor. Portaltoiul influenţează maturarea lăstarilor, prin
scurtarea sau prelungirea perioadei de vegetaţie.
Factorii tehnologici influenţează favorabil maturarea lăstarilor atunci, când au fost
aplicaţi corespunzător: sarcină echilibrată de rod la tăiere, orientarea corectă a coardelor şi
a lăstarilor în spaţiu, menţinerea sănătăţii aparatului foliar, fertilizarea cu îngrăşăminte pe
bază de fosfor şi potasiu, menţinerea solului afânat şi curat de buruieni etc.
Aprecierea gradului de maturare a lemnului se face utilizând mai multe metode:
morfologice, histologice, biochimice şi histochimice.
Metodele morfologice (practice) sunt cele mai simple, se sprijină pe aprecierea
subiectivă a unor indicatori morfologici: culoarea scoarţei, elasticitatea coardelor,
rezistenţa la frângere, zgomotul făcut la fragmentare, asimetria coardei, lungimea porţiunii
maturate etc.
Metodele histologice au în vedere grosimea pereţilor celulari în urma depunerilor de
celuloză, hemiceluloză şi lignină, raportul lemn/măduvă, numărul straturilor de liber dur,
straturile de suber etc. Maturarea lemnului se corelează pozitiv cu grosimea pereţilor
celulari, raportul lemn/măduvă în favoarea lemnului, numărul mare de straturi de liber dur
şi de suber.
Metodele biochimice se bazează pe corelaţia pozitivă dintre cantitatea de substanţe
de rezervă şi gradul de maturare a lemnului. Se consideră că lemnul este insuficient
maturat când conţine sub 4% amidon, suficient maturat la un conţinut de 4-6% amidon,
bine maturat la 6-8% amidon şi foarte bine maturat la peste 8% amidon. Conţinutul total de
hidraţi de carbon (amidon şi zaharuri reducătoare), în momentul intrării în perioada de
repaus, trebuie să fie de cel puţin 12% (M. Oşlobeanu şi colab., 1980).
6.2.1.3. Fenofazele de fructificare. Pentru realizarea producţiei de struguri viţa de
vie parcurge două etape: etapa intramugurală, pregătitoare, de diferenţiere a mugurilor de
rod, în care se formează primordiile de inflorescenţă şi se pun bazele producţiei de struguri
din anul următor şi etapa extramugurală (anul următor) în care se valorifică potenţialul de
fructificare al mugurilor, prin formarea inflorescenţelor şi strugurilor. Cele două etape se
suprapun, astfel încât viţa de vie fructifică în fiecare an.
Fenofazele de fructificare se desfăşoară paralel cu cele de vegetaţie, între acestea
trebuind să existe un echilibru, asigurat prin tăierile de rodire şi lucrările agrofitotehnice,
prin care se asigură o fructificare constantă şi creşterea duratei de exploatare economică a
plantaţiei.

DIFERENŢIEREA MUGURILOR DE ROD


Formarea inflorescenţelor în mugurii viţei de vie reprezintă un proces complex,
care încă nu este pe deplin lămurit, mai ales din punct de vedere fiziologic şi biochimic.
Pentru explicarea lui, de-a lungul timpului au fost emise mai multe teorii şi ipoteze (P.

66
Galet, 1988): ipoteza hormonală, teoria nutriţiei abundente, teoria determinismului
complex al diferenţierii mugurilor de rod.
Ipoteza hormonală, cea mai veche (I. Sachs, 1863), atribuie diferenţierea
mugurilor de rod unor substanţe specifice de natură internă, sintetizate în frunze, numite
„substanţe care formează florile“, denumite ulterior hormoni. Lipsa sau insuficienţa acestor
substanţe în meristemul conului de creştere împiedică formarea primordiilor de
inflorescenţă. Reluînd ipoteza hormonală, M. Ceilahian (1957) clasifică substanţele
hormonale din plante în „antezine“ (hormoni generatori de flori) şi „gibereline“ (hormoni
de creştere). Cercetările recente confirmă existenţa substanţelor regulatoare de creştere
naturale, dintre care unele contribuie la diferenţierea mugurilor de rod (M. Fregoni,
1986).
Teoria nutriţiei abundente afirmă că diferenţierea este rezultatul acţiunii unor
factori externi, care, pe fondul inducerii prealabile de către substanţele hormonale,
contribuie la o hrănire cât mai bogată a viţei de vie. G. Klebs (1913) condiţionează
diferenţierea de cantitatea ridicată de hidrocarbonate. N. Fischer (1905) arată că factorul
determinant ar fi proporţia mai ridicată de glucide faţă de proteide, desemnată prin raportul
C/N>1. Teoria nutriţiei abundente a fost ulterior dezvoltată în sensul că s-a considerat drept
factor determinant raportul dintre azotul proteic şi azotul total (Np/Nt), în contextul în care
este satisfăcută relaţia C/N>1. În cazul în care valoarea raportului Np/Nt tinde către 1, are
loc diferenţierea inflorescenţelor, iar atunci când valoarea acestui raport scade sub 0,5,
procesele din plantă sunt orientate numai în direcţia creşterii.
Teoria determinismului complex (teoria actuală biologică) consideră că
declanşarea şi desfăşurarea normală a acestui proces sunt rezultatul interacţiunii mai
multor factori, grupaţi în factori interni şi factori externi.
Factorii interni cuprind pregătirea biologică şi activitatea fitohormonală.
Pregătirea biologică reprezintă factorul fundamental în dobândirea de către celulele
meristematice din conul de creştere a unor însuşiri calitative noi, care se realizează în etape
succesive, denumite stadii de dezvoltare, pe baza unor procese metabolice extrem de
complexe. Până în prezent au fost puse în evidenţă două stadii: stadiul de iarovizare
(vernalizare) şi stadiul de lumină.
În ceea ce priveşte balanţa hormonală, specific pentru acest interval este
modificarea balanţei hormonale în favoarea diferenţierii mugurilor de rod.
Factorii externi acţionează ca factori modificatori (cu accent pe cei care contribuie
la realizarea unei nutriţii corespunzătoare).
Etapele organogenezei inflorescenţelor
Procesul diferenţierii mugurilor (formarea primordiilor de inflorescenţă) şi al
formării organelor florale cuprinde patru etape: inducţia florală, formarea primordiilor
nediferenţiate, formarea primordiilor de inflorescenţă şi formarea florilor (Magdalena
Georgescu şi L. Dejeu, 1989).
Inducţia florală. În această etapă se creează condiţiile schimbării direcţiei de
evoluţie a mugurilor vegetativi, aflaţi în stadiul incipient de formare, către muguri de rod.
Searle (1965), citat de Doina Toma (1975), afirmă că formarea florilor este determinată
genetic, rezultând din activitatea unui complex de gene, care în forma vegetativă sunt
represate de un factor biochimic, care la rândul său este inactivat sub acţiunea unui alt
factor biochimic cu însuşiri hormonale, numit antezină sau florigen. Acesta se formează în

67
frunze, în urma activităţii pigmentului fitocrom, sub influenţa luminii, de unde migrează în
meristemul apical al mugurilor în formare, derepresează genele florale, determină inducţia
florală şi declanşează procesul de diferenţiere a mugurilor.
Formarea florigenului este dependentă de durata zilei (fotoperiodism); ca urmare,
inducţia florală are loc pentru fiecare soi atunci când lungimea zilei corespunde cu aceea
pe care soiul a asimilat-o filogenetic sau prin hibridare.
Formarea primordiilor nediferenţiate în apexurile mugurilor latenţi, care vor da
naştere fie primordiilor de inflorescenţă, atunci când sunt întrunite condiţiile necesare
diferenţierii, fie primordiilor de cârcel, în cazul în care nu sunt îndeplinite aceste condiţii,
sau când intervin factori accidentali.
Formarea primordiilor de inflorescenţă. Primordia nediferenţiată se ramifică
treptat, formând o structură conică, alcătuită din mai multe primordii de ramificaţii.
Formarea florilor. Ultimele primordii de ramificaţii ale inflorescenţei diferenţiază
pentru a forma florile.
În condiţii normale de creştere, în climatul temperat, primele trei etape se
desfăşoară de-a lungul anului în curs, iar stadiul final (formarea florilor) are loc cu puţin
înainte şi în timpul dezmuguritului din primăvara anului următor (Magdalena Georgescu
şi L. Dejeu, 1989).
Australienii C. Srinivasan şi G. Mullins (1981) au stabilit 11 stadii reper în
procesul de formare a inflorescenţelor şi a florilor. Primele şapte stadii de dezvoltare se
desfăşoară intramugural, pe parcursul acestora se formează primordiile de inflorescenţă, iar
stadiile 8-11 se realizează extramugural (în primăvara următoare) şi cuprind formarea
florilor (fig. 29, 30).
Stadiul 0 – apexul conţine numai promordii foliare, mugurele aflându-se în stadiul
vegetativ;
Stadiul 1 – bifurcarea apexului pentru formarea primordiei nediferenţiate;
Stadiul 2 – primordia nediferenţiată s-a separat de apexul mugurelui dobândind o
structură rotundă, uşor aplatizată;
Stadiul 3– formarea primordiei unei bractei la baza primordiei nediferenţiate, sub
forma unui colier;
Stadiul 4 – divizarea primordiei nediferenţiate, cu formarea braţului intern şi a
braţului extern;
Stadiul 5 – creşterea axei principale (a braţului intern) şi formarea primei
primordii de ramificaţii);
Stadiul 6 – formarea mai multor primordii de ramificaţii, fiecare la adăpostul
unei primordii de bractee;
Stadiul 7 – primordia de inflorescenţă este complet dezvoltată. Pentru definirea
mai exactă a acestui stadiu M. Mustea (1998) l-a împărţit în trei substadii:
7a – primordia de inflorescenţă are complet dezvoltate ramificaţiile de ordinul I
ale rahisului;
7b – primordia de inflorescenţă are complet dezvoltate ramificaţiile de ordinul I
şi II ale rahisului;

68
7c – primordia de inflorescenţă are complet dezvoltate ramificaţiile de ordinul I,
II şi III ale rahisului.

Fig. 29 – Stadiile 1-3 în formarea primordiilor de inflorescenţă


(după C. Srinivasan şi G. Mullins, 1981):
A - apex; PF – primordie foliară; PN – primordie nediferenţiată;
PB – primordie de bractee
Stadiul 8 – diferenţierea ultimelor primordii de ramificaţii în primordii florale;
Stadiul 9 – formarea caliciului într-o primordie florală;
Stadiul 10 – lobii corolei devin vizibili prin vârful caliciului;
Stadiul 11 – o floare complet formată înainte de înflorit.

69
Fig. 30 – Stadiile 4-7 în formarea primordiilor de
inflorescenţă
(după C. Srinivasan şi G. Mullins, 1981): BI – braţul intern;
BE – braţul exterior;
PB – primordie de bractee; PR – primordie de ramificaţie

ÎNFLORITUL ŞI LEGATUL FLORILOR


Această fenofază se suprapune peste o parte din fenofaza de creştere a lăstarului şi
cuprinde mai multe subfaze: apariţia şi creşterea inflorescenţelor, care premerge înfloritul,
înfloritul (deschiderea florilor), polenizarea – fecundarea - legarea florilor.
Inflorescenţele apar pe lăstar când acesta are 3-7 frunze. Ele se dezvoltă odată cu
creşterea acestuia şi ajung la dimensiuni specifice soiului şi cu diferenţierea completă a
organelor florale, inclusiv formarea gameţilor femeli şi masculi (macro şi
microsporogeneza), înainte de înflorit.
Uneori poate avea loc, cu 2-3 săptămâni înainte de înflorit, filarea inflorescenţelor,
respectiv transformarea acestora în cârcei, în urma scuturării în masă a butonilor florali (J.
Branas, 1974), cauzată de scăderea presiunii osmotice la nivelul butonilor florali, ca
urmare a creşterilor vegetative puternice ale lăstarilor, rahisului şi ramificaţiilor sale.
Înfloritul. Deschiderea florilor se face obişnuit, la majoritatea soiurilor, prin
desprinderea corolei de receptacul, având petalele sudate pe margine şi căderea acesteia
sub forma unui capişon sau scufii. Acest mod de deschidere a florilor la viţa de vie este
urmarea destinderii filamentelor de stamine, care împing corola (J.M. Gerrath, 1990).
Unii autori (M.J. Dorsey, 1912) atribuie căderea corolei unui proces de deshidratare a
florilor (fig. 31).

70
La unele soiuri (cu floarea funcţional femelă, cu staminele slab dezvoltate, dar
gineceul bine conformat: Braghină), deschiderea florilor se face prin desprinderea de la
vârf a petalelor, în formă de stea.
Pentru necesităţi tehnologice, prognoza înfloritului se poate face după criterii
morfologice sau termice.
Criteriile morfologice sunt orientative, cuprind momentul declanşării înfloritului la
viţele portaltoi (cu 7-10 zile mai devreme faţă de soiurile vinifera) şi la hibrizii direct
producători (cu 4-7 zile mai devreme), sau numărul frunzelor pe lăstar în momentul
declanşării înfloritului, care este relativ constant pentru soiurile vinifera şi cuprins între 15-
21. În momentul în care lăstarul prezintă N-3 frunze, soiul se află cu 4-6 zile înainte de
declanşarea înfloritului (M. Oşlobeanu şi colab., 1980).

1 2 3 4
a b
Fig. 31 - Deschiderea florilor la viţa de vie (după Şt. Oprea, 2001): a –
obişnuit prin desprinderea petalelor de pe receptacul (1 – floare înainte
de înflorit,
2-4 stadii diferite de deschidere a florii); b – în formă de stea

Începerea înfloritului poate fi stabilită mai exact după necesarul de temperatură


0
(Σt u) de la dezmugurit până la înflorit, din acest punct de vedere soiurile grupându-se în:
soiuri cu înflorire timpurie (Σt0u = 3000C), cu înflorire mijlocie (Σt0u = 3500C) şi cu
înflorire târzie (Σt0u = 3800C).
Gh. Calistru şi Doina Damian (1987) arată rolul important al temperaturilor
maxime zilnice, care în perioada premergătoare înfloritului accelerează metabolismul şi
scurtează această perioadă, media acestora trebuind să fie de 20-25 oC. De asemenea,
autorii recomandă stabilirea necesarului termic, pentru debutul înfloritului, prin calcularea
sumei temperaturilor maxime, care se corelează pozitiv cu durata intervalului de la
dezmugurit la înflorit.
Delimitarea înfloritului se face morfologic şi calendaristic. Morfologic, înfloritul
începe odată cu deschiderea primelor flori şi se termină cu căderea ultimelor corole de la
acelaşi soi. Calendaristic, în anii normali, înfloritul are loc în a treia decadă a lunii mai în
sudul ţării şi în prima jumătate a lunii iunie în nordul ţării, dar se poate prelungi, în anii de
declanşare întârziată a fenofazei şi în arealele nordice, până în prima decadă a lunii iulie.
Perioada înfloritului poate dura, în funcţie de soi şi de condiţiile climatice, între 7 şi
16 zile. În nordul ţării, unde în timpul înfloritului se realizează în medie 17,50C, această
fenofază durează 16 zile, iar în podgoriile din sudul ţării numai 12 zile. În unele centre

71
viticole, ca: Bechet, Pietroasele, Murfatlar etc., unde se înregistrează frecvent 25-280C,
fenofaza înfloritului durează 7-8 zile.
În cadrul unui soi, în primele 2-3 zile de la declanşarea înfloritului, se deschid 20-
30% din totalul florilor, în următoarele 3-4 zile, înfloresc 60-70% şi numai un procent mic
se deschid la sfârşitul fenofazei.
În cadrul inflorescenţei, primele se deschid florile de la mijlocul acesteia, urmate de
cele de la bază şi, în cele din urmă, cele de la vârful inflorescenţei. Aceeaşi ordine se
păstrează şi în ceea ce priveşte inflorescenţele dispuse pe un lăstar: primele flori se deschid
la inflorescenţele de la mijlocul lăstarului, apoi cele de la bază şi de la partea superioară a
lăstarului.
În prima zi de la începutul înfloritului, deschiderea florilor începe între orele 8 şi 9,
atingând un maxim între 10 şi 12; zilele următoare, înfloritul începe mai devreme, între
orele 6 şi 7, cu un maxim între 8 şi 9. În cadrul unei zile se pot întâlni două, mai rar trei
maxime. Primul maxim se realizează înainte de amiază, iar al doilea şi eventual al treilea,
spre seară.
În desfăşurarea înfloritului se disting următoarele etape: începutul înfloritului, când
10-15% din flori s-au deschis; maximul înfloritului, când 75% din flori s-au deschis şi
sfârşitul înfloritului, când toate florile s-au deschis şi a început formarea boabelor (C.
Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).
Polenizarea reprezintă transportul grăunciorilor de polen de la stamine pe
stigmatul florii. De regulă, polenizarea are loc imediat după căderea corolei. Anterele
rămân câteva minute orientate spre stigmat, eliberează polen, care cade pe propriul stigmat,
după care se răsucesc cu 1800 spre exterior şi eliberează restul polenului. La unele soiuri
(Frâncuşă, Tămâioasă românească), polenizarea are loc înainte de desprinderea corolei
(cleistogamie), iar la soiurile cu polen steril (funcţional femele) polenizarea se realizează
după căderea corolei, prin transferul polenului fertil de la soiurile polenizatoare cu ajutorul
curenţilor de aer (polenizare anemofilă) şi mai rar cu ajutorul insectelor (polenizare
entomofilă). Pe stigmatul florii ajung mai mulţi grăunciori de polen de la acelaşi soi sau de
la soiuri diferite, cu capacităţi diferite de germinare. Numărul mare de grăunciori de polen
prezenţi pe stigmat şi în special prezenţa polenului străin favorizează germinarea acestora
şi creşte semnificativ procentul de flori legate, prin secreţia de auxine, care stimulează
formarea şi creşterea tubului polenic şi chiar dezvoltarea bobului, până la o anumită
dimensiune.
Există soiuri cu polen fertil (Muscat de Hamburg), care nu permit germinarea polenului
pe propriul stigmat, datorită genelor de autoincompatibilitate, polenizarea făcându-se
obligatoriu cu polen străin.
Receptivitatea stigmatului pentru polen este maximă în a doua zi după înflorit, după
care scade treptat. Capacitatea de germinare a polenului se reduce, de asemenea, treptat: în
a 7-a zi de la înflorit, polenul germinează în proporţie de 11-76%, iar după 14 zile în
proporţie de numai 5-33%. Prin păstrarea polenului la temperatura de 1-40C şi umiditatea
relativă de 20-30%, capacitatea de germinare a acestuia poate fi menţinută timp îndelungat.
Acest procedeu se foloseşte în lucrările de hibridare şi face posibilă încrucişarea unor
soiuri cu perioade diferite de înflorire.
Fecundarea. După depunerea grăunciorilor de polen pe stigmat, acesta începe să
secrete un lichid zaharos nutritiv, care apare pe suprafaţa papilelor sub formă de mici
picături, urmat de germinarea grăunciorilor de polen, care se umflă, cresc în volum, intina,
împreună cu o parte din citoplasmă începe să iasă prin unul din porii germinativi şi

72
formează o veziculă sferică, care se continuă cu tubul polenic, în care pătrunde nucleul
vegetativ, urmat imediat de nucleul generativ, care s-a divizat la nivelul veziculei, formând
două spermatii.
Tubul polenic pătrunde prin canalul stilar în cavitatea ovariană şi apoi prin
micropil, până la sacul embrionar (timpul necesar este de cca. 15 minute), vârful tubului
polenic se dizolvă, iar cele două spermatii fecundează aproape simultan oosfera şi nucleul
secundar al sacului embrionar, realizându-se deci o dublă fecundare, cu formarea
embrionului şi a endospermului (seminţei). Tubul polenic atinge o lungime cuprinsă între
2,5-5,0 mm şi un diametru de 10-60 µ. Uneori fecundarea este incompletă, cu fecundarea
numai a oosferei sau numai a nucleului secundar al sacului embrionar.
Din cele patru ovule prezente în ovar realizează procesul de dublă fecundare de
regulă două, existând soiuri (apirene) la care nici unul nu este fecundat, cu formarea la
nivelul bobului a două seminţe, rar mai multe, uneori mai puţine, în funcţie de soi.
După fecundare, secreţia lichidului zaharos încetează şi stigmatul se veştejeşte.
Dacă fecundarea nu a avut loc, stigmatul rămâne receptiv 7-14 zile, în funcţie de soi,
temperatură, umiditatea aerului etc. (V. Zanoschi şi C. Toma, 1985).
Declanşarea, durata şi ritmul de desfăşurare a înfloritului sunt influenţate de o serie
de factori de natură ecologică, biologică şi tehnologică.
Factorii ecologici. Temperatura este factorul hotărâtor. Nivelul minim al
temperaturii la care se declanşează înfloritul este de 150C, la care florile încep să se

Fig. 32 - Dinamica înfloritului la soiul Aligoté, în condiţiile


diferitelor
temperaturi medii (după M. Oşlobeanu şi colab., 1980)
A – la 20 0C; B – la 25 0C; C – la 17,5 0C
B’ – dinamica căderii florilor, corespunzătoare lui B
deschidă, însă germinarea polenului are loc la temperaturi de peste 170C (Gh.
Constantinescu şi colab., 1970). Optimul de temperatură pentru deschiderea şi
fecundarea florilor se apreciază a fi 25-300C. Temperaturile ridicate (fără a depăşi 300C)
din perioada înfloritului scurtează fenofaza şi reduc considerabil decalajul dintre soiuri, în
schimb temperaturile scăzute prelungesc fenofaza şi măresc diferenţele dintre soiuri (fig.
6.10). Pentru parcurgerea fenofazei înfloritului, suma gradelor de temperatură utilă este de

73
circa 1000C pentru soiurile cu înflorire timpurie şi până la 130-1500C pentru soiurile cu
înflorire târzie şi foarte târzie.
Umiditatea solului trebuie să fie cuprinsă între 60 şi 70% din I.U.A. Excesul de
umiditate întârzie declanşarea înfloritului şi prelungeşte desfăşurarea fenofazei, iar
deficitul acesteia grăbeşte înfloritul. Umiditatea atmosferică este favorabilă dacă este
cuprinsă între 60 şi 80% şi nefavorabilă când creşte peste 85% sau scade sub 55%.
Curenţii slabi de aer, cu umiditate suficientă favorizează legarea florilor prin
transportul polenului pe stigmat. Vânturile puternice, însoţite de ploi de lungă durată şi
temperaturi scăzute, sunt deosebit de nefavorabile înfloritului, deoarece spală stigmatul de
substanţe nutritive şi provoacă plasmoliza grăunciorilor de polen. Vânturile uscate şi calde
provoacă deshidratarea stigmatului şi concentrarea lichidului secretat de acesta, cu
influenţe nefavorabile pentru germinarea polenului.
Lumina în cantitate şi de calitate corespunzătoare stimulează fotosinteza, sinteza
unor cantităţi suficiente de substanţe plastice şi implicit legarea florilor.
Factorii biologici. Declanşarea şi desfăşurarea înfloritului depinde de specia, soiul
şi portaltoiului folosit. Primele înfloresc soiurile de portaltoi, urmate de hibrizii direct
producători, soiurile vinifera şi, în cele din urmă, soiurile cu rezistenţe biologice complexe.
Între soiurile aparţinând speciei V. vinifera există diferenţe care pot ajunge până la 14 zile.
Deosebită importanţă prezintă tipul funcţional al florii. Majoritatea soiurilor
cultivate prezintă flori hermafrodite normale, autofertile, dar există soiuri cu flori
funcţional femele (Coarnă, Bicane), cu autoincompatibilitate (Muscat de Hamburg), sau cu
polen parţial fertil (Furmint), care au nevoie de polenizare cu polen străin, respectiv
cultivarea în sortimente biologice (în raport de 2 : 1) cu soiuri cu polen fertil, abundent,
înflorire simultană şi cu caractere tehnologice asemănătoare soiului de bază.
Factorii tehnologici influenţează, prin sistemul de cultură, diferite verigi
tehnologice: fertilizare, irigare, tratamente fitosanitare etc.
Conducerea joasă, clasică a viţei de vie, grăbeşte declanşarea înfloritului (prin
plasarea elementelor butucului în apropierea solului, unde temperatura este mai ridicată)
faţă de conducerea semiînaltă şi înaltă. Fertilizarea şi irigarea corect aplicate au efecte
favorabile asupra înfloritului. Deosebită importanţă prezintă controlul bolilor şi
dăunătorilor, care în această fenofază pot produce pagube însemnate. Tratamentele se
aplică înainte şi după desfăşurarea înfloritului (tratamente de siguranţă) şi numai
excepţional în timpul înfloritului, când pericolul infecţiilor este iminent, cu folosirea unor
produse care nu afectează legarea florilor.
Nutriţia corespunzătoare, asigurarea în cantitate suficientă a macroelementelor (N,
P, K, Ca), ca şi a unor microelemente, cum ar fi B şi Zn stimulează germinarea polenului şi
legarea florilor.
Căderea florilor este un fenomen de autoreglare biologică, datorită numărului
mare de flori prezente într-o inflorescenţă. Ea se realizează înainte de înflorit (căderi
minime ale bobocilor florali), în timpul înfloritului (căderea florilor) şi mai ales imediat
după înflorit (scuturarea florilor nefecundate).
Căderea florilor este considerată normală (între 30-70%) atunci când nu afectează
producţia de struguri şi anormală când influenţează negativ producţia şi calitatea acesteia.
Procentul de cădere a florilor este foarte mare la soiurile autosterile (până la 90%), urmat
de soiurile apirene (până la 80%) şi soiurile autofertile, la care pierderile de flori sunt, în
medie, de 70,4% – Chasselas doré; 60,8% - Traminer; 72,3% – Pinot gris etc.

74
Dinamica căderii florilor respectă legea perioadei maxime; durata şi intensitatea
căderii florilor sunt în concordanţă cu durata şi intensitatea înfloritului (fig. 32).
Căderea florilor se datorează apariţiei la baza pedicelului a unui strat de celule
parenchimatice, rarefiate, slab legate între ele. Cele mai mici adieri de vânt sau schimbări
de turgescenţă duc la căderea florilor.
Factorii care generează căderea florilor sunt diverşi: genetici, ecologici,
tehnologici.
Factorii genetici. Căderea florilor este mai redusă la soiurile autofertile,
comparativ cu cele autosterile (flori funcţional femele); soiurile viguroase, asociate,
eventual, cu portaltoi care imprimă vigoarea mare de creştere, măresc procentul de flori
căzute, datorită repartizării cu precădere a substanţelor fotosintetice pentru creşterea
lăstarilor în detrimentul nutriţiei florilor.
Factorii ecologici. Condiţiile climatice nefavorabile (ploi de lungă durată,
temperaturi scăzute, vânturi puternice etc.) favorizează căderea florilor.
Factorii tehnologici. Excesul de îngrăşăminte cu azot, ca şi carenţa de fosfor, bor şi
zinc, determină căderi masive ale florilor. Aplicarea necorespunzătoare a tratamentelor
fitosanitare, urmată de atacul bolilor şi dăunătorilor, pot produce pagube importante în
această fenofază. Încărcătura de rod neechilibrată (suboptimală sau supraoptimală) sporeşte
procentul de flori căzute.
Pentru a limita căderea fiziologică a florilor, în practica viticolă se pot aplica
următoarele măsuri tehnologice: ciupitul lăstarilor fertili la soiurile viguroase, înainte de
înflorit, tratamente cu substanţe retardante de creştere (Cycocel), tratamentul în timpul
înfloritului cu gibereline, acizi aminici şi alţi compuşi organici, care stimulează dezvoltarea
ovarului, tratamente foliare cu microelemente (B, Zn) (C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).

CREŞTEREA BOABELOR
Fenofaza se desfăşoară în paralel cu creşterea lăstarului, începe cu căderea
ultimelor corole şi se încheie odată cu începutul maturării (pârga). Pentru condiţiile
climatice ale ţării noastre, fenofaza debutează în prima (a doua) parte a lunii iunie şi se
încheie, în funcţie de soi, în a doua jumătate a lunii iulie, până aproape de jumătatea lunii
august şi durează 30-45 zile pentru soiurile timpurii (Perlă de Csaba), 46-55 zile pentru
soiurile cu maturare mijlocie (Chasselas doré) şi 56-70 zile în cazul soiurilor cu maturare
târzie şi foarte târzie (Afuz Ali, Italia).
Staminele şi stigmatul florii se usucă şi cad. La unele soiuri, stigmatul persistă
(Aligoté, Fetească albă), constituind caracter de soi.
Creşterea boabelor se realizează după formarea embrionului, urmată de dezvoltarea
ovarului, până la dimensiuni normale.
În funcţie de modul în care se realizează fecundarea, boabele urmează o evoluţie
diferită:
a. Nu are loc fecundarea. Dezvoltarea boabelor se face partenocarpic, având la bază
hormonii de creştere existenţi la nivelul ovarului la înflorire (partenocarpie autonomă).
Boabele rămân mici, cât un bob de mei, de aceea fenomenul este denumit „meiere“, şi
după ce ating 2-4 mm în diametru nu mai cresc, capătă o culoare galbenă-verzuie, la baza
lor se formează un strat izolator, realizându-se scuturarea boabelor, care în anumite limite
este normală şi constituie, după căderea florilor, a doua etapă de reglare a numărului de

75
boabe din ciorchine, respectiv a producţiei de struguri. Scuturarea boabelor poate fi
anormală, cu afectarea producţiei de struguri, cauzele fiind asemănătoare celor care
generează căderea florilor (biologice, climatice, patologice etc.). Acest fenomen este
specific soiurilor cu defecţiuni florale (funcţional femele, polen parţial steril) şi poate fi
întâlnit şi la soiurile autofertile, în anii cu condiţii nefavorabile la înflorit.
Uneori, boabele se dezvoltă mai mult, până la mărimea unui bob de mazăre
(mărgea), fenomen denumit „mărgeluire“. Ovarele se dezvoltă prin partenocarpie
stimulată, la creşterea boabelor contribuie pe lângă hormonii de creştere proprii ovarului
şi substanţe stimulatoare de creştere generate de tuburile polenice, care au pătruns în ovar.
Acest fenomen este întâlnit, de asemenea, la soiurile cu defecţiuni florale, în anii cu
condiţii nefavorabile la înflorit şi este normal, specific, soiului apiren Corinth. Boabele
formate sunt sub dimensiunea normală a soiului, dar acestea se maturează mai devreme,
acumulează cantităţi mai mari de zaharuri şi influenţează favorabil calitatea producţiei
soiurilor pentru struguri de vin, dar cu reducerea, uneori semnificativă, a recoltei obţinute.
b. Fecundarea se realizează, dar aceasta este incompletă, cu fecundarea de regulă,
numai a oosferei (uneori numai a nucleului secundar al sacului embrionar), embrionul se
dezvoltă până la o anumită dimensiune, după care îşi încetează creşterea, seminţele nu se
lemnifică, rămân verzi; fenomenul este denumit stenospermocarpie şi este specific
soiurilor apirene tip Kiş Miş. Stimularea dezvoltării bobului se poate face prin tratamente
cu gibereline (50-100 ppm), imediat după înflorit. Absenţa seminţelor din boabe face ca
acestea să fie utilizate pentru industrializare (preparare de stafide, compoturi etc.), iar în
ultima vreme sunt tot mai apreciate pentru consumul în stare proaspătă.
c. Fecundarea se realizează cu formarea a 1 până la 4 seminţe şi dezvoltarea
normală a bobului. Astfel de evoluţie prezintă boabele de la cea mai mare parte a soiurilor.
Creşterea boabelor nu are un caracter uniform, ci ciclic, se desfăşoară pe parcursul
a patru etape, din care trei se realizează până la pârgă, iar cea de-a patra are loc pe timpul
maturării strugurilor (fig.33).
Etapa I durează aproximativ 10 zile, în care ovarul creşte puţin datorită conţinutului
relativ redus de hormoni endogeni.
Etapa a II-a se întinde pe aproximativ 50 de zile, perioadă în care, în urma sporirii
cantităţii de stimulatori de creştere, are loc o creştere intensă a boabelor.
Etapa a III-a înregistrează o nouă stagnare, de 10 zile, în care conţinutul de
substanţe stimulatoare de creştere scade brusc, deoarece nu mai pot penetra spre exteriorul
seminţelor, datorită tegumentelor seminale care s-au format complet şi sunt impermeabile.
Etapa a IV-a durează circa 30 de zile, se realizează pe parcursul maturării boabelor,
care nu mai cresc în volum, ci numai în greutate, prin acumularea unor substanţe cu
greutate moleculară mare.

76
La început, are loc diviziunea
(multiplicarea) celulelor, care durează 3-4
săptămâni la soiurile apirene, cu formarea a
300000 – 500000 celule (J.M. Harris şi colab.,
1968) şi 5-6 săptămâni la soiurile pirene, cu
formarea a 500000-1000000 celule (F.
Champagnol, 1984), urmată de elongaţia
celulelor deja formate, care începe la 10-15 zile
de la fecundare şi durează, în medie, 45 de zile.
Seminţele, datorită hormonilor de creştere
formaţi, polarizează substanţele trofice din plantă,
astfel încât creşterea lăstarilor este încetinită, iar
boabele devin principalii consumatori de
substanţe produse în procesul de fotosinteză.
Boabele prezintă clorofilă, sunt verzi, realizează
fotosinteză şi produc până la 1/5 din necesarul de
substanţe plastice, diferenţa faţă de necesar este
Fig. 33 - Etapele I-IV ale primită de la frunzele excedentare. În cazul în
creşterii bobului de strugure şi care una sau mai multe seminţe lipsesc sau sunt
ale componentelor seminţei, anormale, creşterea bobului este neuniformă, mai
slabă în partea lipsită de seminţe, care beneficiază
la soiul Concord de cantităţi mai reduse de substanţe hormonale.
(după J.P. Mitsch) Datorită creşterii bobului, stomatele încep
să se închidă când bobul are 2-3 mm, proces care
se încheie când acesta atinge 4-6 mm diametru, dar rămân deschise cele de pe burelet,
constituind singura cale de pătrundere a bolilor criptogamice în bob.
În această fenofază, boabele au fermitate mare, conţinutul de zaharuri este redus (cca.
15-20 g/l la pârgă), deoarece sunt consumate pentru multiplicarea şi elongaţia celulelor, dar
se acumulează cantităţi mari de acizi organici (18-20 până la 30 chiar 40 g/l), prin oxidarea
incompletă a zaharurilor în urma respiraţiei intense a boabelor.
Spre sfârşitul fenofazei, intensitatea respiraţiei se reduce, boabele îşi modifică
compoziţia chimică, creşte concentraţia în zaharuri, scade cea în acizi, începe
biodegradarea substanţelor pectice şi a pigmenţilor clorofilieni, formarea compuşilor
fenolici şi aromatici şi, în consecinţă, are loc scăderea fermităţii bobului, modificarea
culorii, gustului şi aromei către cele specifice soiului, care marchează pârga (începutul
maturării boabelor).
Paralel cu creşterea boabelor are loc şi creşterea ciorchinelui. Acesta, până la înflorit,
atinge 50-60% din dimensiunile normale, 75% spre sfârşitul înfloritului şi ajunge la
dimensiunile maxime odată cu încheierea creşterii boabelor.
Procesul de creştere a boabelor este controlat hormonal, în principal, de auxine,
gibereline şi citochinine. Auxinele sunt prezente în cantitate mare în boabele aflate în plin
proces de creştere şi scad cantitativ la pârgă, concomitent cu creşterea conţinutului în acid
abscisic (A. Inaba şi colab., 1976). Aplicarea de tratamente cu acid 4-cloro-fenoxiacetic,
după legarea boabelor, stimulează creşterea bobului şi întârzie maturarea acestuia.
Conţinutul în citochinine din boabe este scăzut în etapa I-a de creştere, realizează un
maxim în etapa a II-a, după care scade din nou pe parcursul etapei a III-a. Citochininele
stimulează legarea boabelor, iar tratamentele aplicate în faza de înflorire au determinat
creşterea boabelor în dimensiune. Giberelinele ating un maxim în perioada de legare a

77
boabelor, după care scad cantitativ până la 45 zile de la înflorit, ele fiind responsabile de
formarea partenocarpică a boabelor, în cazul soiurilor apirene. Pe măsură ce boabele se
apropie de maturitate, se modifică balanţa hormonală în defavoarea hormonilor stimulatori,
astfel încât ritmul de creştere a boabelor se reduce şi, în final, încetează complet.
Locul de biosinteză a hormonilor nu este bine precizat. Se consideră că, în faza
iniţială de formare a boabelor, auxinele provin de la mugurii apicali, iar giberelinele şi
citochininele de la rădăcini. În etapa următoare, hormonii stimulatori de creştere sunt
sintetizaţi în boabe, dar pot proveni şi de la organele vegetative (I. Burzo şi colab.,
1999).
Declanşarea, durata şi ritmul de desfăşurare a fenofazei creşterii boabelor sunt
influenţate de factorii ecologici, biologici şi tehnologici.
Factorii ecologici. Temperatura optimă depinde de etapa în care se află boabele. În
perioada de diviziune a celulelor, temperaturile ridicate au un efect inhibitor, valorile
optime situîndu-se între 20 şi 250C. În perioada de creştere intensă a boabelor (elongaţie a
celulelor) temperatura optimă este de 25-260C.
Lumina trebuie să aibă o intensitate de cel puţin 30000 lucşi, iar umiditatea solului să
fie cuprinsă între 60 şi 80% din I.U.A. Stresul hidric, corelat cu temperaturi ridicate,
accentuează căderea boabelor, scurtează durata fenofazei, boabele şi strugurii rămân mici,
iar în unele cazuri se poate ajunge la afectarea pieliţei (opărirea boabelor) şi deshidratarea
(stafidirea) boabelor, cu efecte deosebit de nefavorabile asupra cantităţii şi calităţii
producţiei de struguri.
În această perioadă, viţa de vie înregistrează un consum ridicat de elemente nutritive,
care trebuie asigurate prin fertilizări radiculare şi completate, în special, pe solurile sărace,
prin fertilizări foliare.
Factorii biologici includ particularităţile soiurilor cultivate, care determină
desfăşurarea acestei fenofaze şi gruparea soiurilor în şapte epoci de maturare.
Factorii tehnologici au o importanţă deosebită şi implică măsuri precum:
fertilizarea, irigarea, lucrările solului, lucrările în verde, protecţia fitosanitară etc. La
soiurile cu defecţiuni florale s-au obţinut creşteri semnificative ale boabelor prin aplicarea
a două tratamente cu acid giberelic (100 ppm), primul la sfârşitul înfloritului, iar al doilea
două săptămâni mai târziu (A. Scienza, 1980).

MATURAREA STRUGURILOR
Aceasta este ultima fenofază reproductivă a viţei de vie, pe parcursul căreia strugurii
realizează însuşirile caracteristice de mărime, culoare, gust, aromă etc. Ea începe odată cu
intrarea în pârgă şi se termină la maturitatea deplină a boabelor. Pentru condiţiile ţării
noastre, pe ansamblul soiurilor cultivate, maturarea strugurilor debutează în decada I-a a
lunii iulie şi se termină spre sfârşitul lunii octombrie, cu o durată de 25-30 zile la soiurile
timpurii (Perla de Csaba), 40-45 zile la cele mijlocii (Chasselas doré), până la 55-60 zile la
soiurile târzii şi foarte târzii (Afuz Ali).
Pe parcursul acestei fenofaze au loc importante modificări anatomice şi biochimice la
nivelul boabelor: continuă creşterea în greutate (etapa a IV-a de creştere a boabelor), acest
lucru realizându-se exclusiv pe seama acumulării unor substanţe cu greutate moleculară
mare, reducerea intensităţii procesului de respiraţie, diminuarea sistemelor enzimatice,
scăderea sintezei hormonilor de creştere şi creşterea conţinutului inhibitorilor la nivelul

78
bobului, acumularea zaharurilor, compuşilor fenolici, reducerea acidităţii, modificarea
substanţelor proteice etc.
Începutul maturării strugurilor, cunoscut sub denumirea de pârga strugurilor,
reprezintă un salt brusc în evoluţia boabelor, marcat prin scăderea fermităţii boabelor în
urma hidrolizei substanţelor pectice insolubile, modificarea culorii verzi a boabelor; în
urma degradării cloroplastelor, boabele devin translucide la soiurile „albe“ sau încep să se
pigmenteze în roşu cu diferite nuanţe, la soiurile cu epicarpul colorat, iar seminţele ajung la
maturitate.
Principalele procese biochimice care au loc în timpul maturării strugurilor sunt:
acumularea zaharurilor, reducerea acidităţii, hidroliza materiilor pectice, acumularea
antocianilor şi a compuşilor aromatici.
Acumularea zaharurilor. Glucidele reprezintă materia primă pentru toate procesele
fiziologice de biosinteză şi biodegradare, prin care sunt elaboraţi compuşii care dau
însuşirile specifice strugurilor. Glucidele predominante în struguri (cca. 90%) sunt
hexozele: glucoza şi fructoza. Pe lângă acestea, în proporţie mai redusă se găsesc: zaharoza
(sub 0,1%), pentoze (arabinoza, xiloza, ramnoza), poliglucide (gume, hemiceluloze,
celuloze, substanţe pectice etc.) (N. Pomohaci şi colab., 2000). Conţinutul în zaharoză
al strugurilor este mai redus la soiurile vinifera, comparativ cu speciile americane (Vitis
labrusca, Vitis rotundifolia), la care ajunge până la 0,2-0,5%.
În această perioadă, boabele devin principalul receptor al acestor substanţe, în
detrimentul organelor vegetative, care îşi reduc creşterea, până la sistarea acesteia. La
început, zaharurile provin din mobilizarea substanţelor de rezervă (amidonul) din
elementele lemnoase, după care acestea au ca origine frunzele adulte excedentare.
Glucidele circulă în plantă sub formă de zaharoză, care este hidrolizată la intrarea în bace
în glucoză şi fructoză, în prezenţa enzimei invertaza, care îşi intensifică activitatea în
această perioadă (I. Burzo şi colab., 1999). În boabele verzi, raportul dintre glucoză şi
fructoză este de 5/1, deoarece fructoza este folosită cu precădere în procesul de respiraţie a
boabelor, la pârgă raportul ajunge în jur de 2/1, este egal 1/1 la maturitatea deplină, iar în
faza de supramaturare a boabelor prevalează fructoza. Paralel cu acumularea zaharurilor,
viţele absorb o anumită cantitate de apă, pentru echilibrarea presiunii osmotice din plantă.
Acest lucru face ca acumularea zaharurilor să fie lentă în cazul unor secete pedologice
excesive sau în perioadele cu precipitaţii abundente (când zaharurile sunt diluate).
Acumulările de zaharuri sunt lente la început, după care se intensifică (fig. 34) pe
măsura evoluţiei procesului de maturare, iar la un moment dat afluxul de zaharuri în
struguri se opreşte brusc şi corespunde maturităţii depline a boabelor. După această dată
creşterea, conţinutului în zaharuri din boabe poate avea loc numai prin concentrarea celor
deja existente, prin pierderea apei, boabele întrerupându-şi legătura cu planta.
În funcţie de soi şi de condiţiile climatice ale ţării noastre, la maturitatea deplină,
conţinutul în zaharuri al strugurilor înregistrează valori cuprinse între 130-250 g/l, rar mai
mult. Prin supramaturare, conţinutul în zaharuri poate creşte semnificativ.
Cantitatea de zaharuri acumulată în boabe este influenţată de condiţiile
pedoclimatice, soi/portaltoi şi de tehnologia aplicată. Factorii favorizanţi acumulărilor de
zaharuri sunt: resurse heliotermice ridicate în condiţii de umiditate suficientă, soiuri de
calitate, altoite pe portaltoi care imprimă vigoare mijlocie, suprafaţa foliară mare, bine
iluminată, sarcina de rod echilibrată etc. Soiurile pentru struguri de vin au capacitate mai
mare de acumulare a zaharurilor (180-250 g/l), deoarece boabele au mezocarpul format din
celule mari, cu pereţii subţiri şi vacuolă mare, cu degradarea şi dezorganizarea pereţilor
celulari la maturitatea deplină, mustul invadând mezocarpul, faţă de soiurile pentru struguri
de masă (130-180 g), la care celulele mezocarpului sunt mai mici, cu pereţii mai groşi
(boabe crocante).

79
Reducerea acidităţii. În paralel
cu acumularea zaharurilor, în fenofaza
de maturare a strugurilor, aciditatea în
boabe scade progresiv, de la circa 20-
25 g/l H2SO4, la începutul fenofazei,
până la 4-6 g/l H2SO4 la maturitatea
deplină, diferenţiat în funcţie de soi şi
de condiţiile climatice (fig. 6.12).
Reducerea acidităţii se realizează prin
neutralizare de către cationii absorbiţi
din sol (K+, Ca2+, Mg2+), combustia
acizilor organici în procesul de
respiraţie, utilizarea în procese de
biosinteză şi diluţia realizată în urma
afluxului de apă în boabe.
Aciditatea boabelor este dată, în
principal, de trei acizi (cca. 90% din
aciditatea titrabilă): acidul malic, acidul
tartric şi acidul citric. Pe lângă aceştia,
în boabe au mai fost identificaţi
Fig. 34 – Evoluţia maturării strugurilor la soiul următorii acizi: succinic, ascorbic,
Tămâioasă românească în podgoria Drăgăşani oxalic, fumaric, acetic, glicolic, lactic,
(după Şt. Teodorescu)
aconitic, quinic, shikimic şi mandelic
A – aciditatea totală; Z – conţinutul în zaharuri; (A.J. Winkler, 1974).
G – greutatea boabelor; MD – maturitatea Acidul malic se sintetizează în
deplină cloroplaste şi citoplasma celulelor din
frunze şi fructe, prin oxidarea
zaharurilor. Acesta se acumulează în perioada creşterii boabelor, atinge un maxim la pârgă,
după care scade cantitativ pe parcursul maturării strugurilor, fiind consumat cu
preponderenţă în procesul de respiraţie a boabelor. Acidul malic, datorită însuşirilor sale
gustative (gust de fruct crud), este un element defavorabil calităţii strugurilor, de aceea este
de dorit ca proporţia sa în ansamblul acizilor să fie redusă.
Acidul tartric este specific viţei de vie, este sintetizat în toate organele viţei de vie,
dar cu intensitate mai mare în frunze. El este mai stabil, utilizat în mod excepţional ca
substrat în respiraţie, numai atunci când temperatura din timpul maturării depăşeşte 350C.
Datorită consumării intense în respiraţie a acidului malic, raportul acid malic/acid
tartric scade pe parcursul maturării strugurilor, iar la maturitatea deplină acidul tartric
devine preponderent (cca. 70-80% din aciditatea titrabilă).
Acidul citric se găseşte în cantităţi mici în boabe, cu o pondere între 0,01-0,05% (L.
Hidalgo, 1993) şi 4,0% (K. Stoev, 1979) din aciditatea titrabilă. Acesta este cel mai
stabil acid şi înregistrează chiar o uşoară creştere pe timpul maturării strugurilor.
Evoluţia acizilor în boabe este influenţată de condiţiile de mediu, soi-portaltoi şi de
tehnologia aplicată.
Temperaturile scăzute stimulează sinteza acizilor organici şi acumularea acestora în
boabe, astfel încât în regiunile nordice şi în toamnele reci boabele păstrează la maturitatea
deplină cantităţi mari de acizi organici şi, în special, acid malic şi dimpotrivă, temperaturile
ridicate (înregistrate în special pe nisipuri) favorizează combustia acidului malic şi chiar a
celui tartric, cu realizarea unei acidităţi deficitare a boabelor.

80
Fertilizarea cu azot a determinat creşterea conţinutului în acid malic al boabelor la
soiul Chardonnay (D. Porro şi colab., 1992). Fertilizarea abundentă cu potasiu a condus
la scăderea conţinutului mustului, din strugurii soiului Chasselas doré, în acid tartric.
Portaltoiul Golia a indus o aciditate moderată, corelată cu un conţinut ridicat de
potasiu al frunzelor. Portaltoiul SO4 a stimulat sinteza şi acumularea acidului tartric şi un
conţinut scăzut de potasiu în frunze, iar portaltoiul Kober 5 BB a avut un efect intermediar
(F. Marini şi colab., 1992).
Aportul hidric abundent determină creşterea acidităţii şi în special a acidului malic.
Suprafaţa foliară mare conduce la acumularea unei cantităţi mari de potasiu în boabe şi la
un conţinut scăzut în acid malic.
Hidroliza substanţelor pectice. Fermitatea boabelor este dată de substanţele pectice
(în special pectaţii de calciu şi magneziu), care impregnează membranele celulare.
Strugurii conţin cantităţi reduse de pectine (0,06-1,08 g/l), cantităţi mai mari prezintă
hibrizii direct producători, comparativ cu soiurile vinifera.
Începând de la pârgă, pectaţii de calciu şi magneziu sunt hidrolizaţi enzimatic
(pectin-metilesteraze), cu formarea acidului pectic solubil şi a ionilor de Ca2+ şi Mg2+.
Boabele îşi pierd treptat fermitatea, se înmoaie, devin translucide, membranele celulare se
subţiază. La soiurile pentru struguri de vin, hidroliza substanţelor pectice are loc complet,
celulele mezocarpului îşi pierd individualitatea şi pulpa devine zemoasă. La soiurile pentru
struguri de masă, hidroliza este parţială, pulpa boabelor rămânând crocantă.
Acumularea substanţelor colorante are loc, cu precădere, în hipocarp (pieliţă) şi
mai rar (soiurile tinctoriale, hibrizii direct producători) acestea se acumulează şi în
mezocarp (pulpă).
La începutul maturării (pârgă) are loc biodegradarea pigmenţilor clorofilieni, iar
boabele îşi schimbă treptat culoarea, din verde în cea specifică soiului. La soiurile cu
struguri „albi“, culoarea este dată de flavone (pigmenţi galbeni), la care se adaugă
clorofilele şi carotenoidele, din combinaţia cărora rezultă nuanţele de verde-gălbui, galben-
verzui, până la galben –auriu. La soiurile cu struguri „negri“, culoarea boabelor este dată
de antociani. Sinteza antocianilor porneşte de la glucide, dar unele cercetări (Darné, 1991,
citat de N. Pomohaci şi colab, 2000) arată că aceştia se formează din taninurile
acumulate în epicarp şi seminţe, înainte de pârgă. Din punct de vedere chimic, antocianii
sunt monoglicozizi şi în măsură mai mică diglucozizi.
Malvidin – 3 – glucozidul este principalul antocian din strugurii speciei Vitis vinifera
(cca. 36% din cantitatea totală de pigmenţi), la care se adaugă glicozizii cianidinei,
delfinidinei, petunidinei şi peonidinei, în diferite proporţii în funcţie de soi. De exemplu,
Pinot noir conţine: 57,0% malvidin – 3 glucozid; 23,6% peonidin – 3 – glucozid; 8,6%
petunidin – 3 glucozid; 8,4% delfinidin – 3 – glucozid şi 3,0% cianidin – 3 – glucozid (I.
Burzo şi colab., 1999). Hibrizii direct producători conţin pe lângă monoglucozizi şi
diglucozizi (malvină), care se găsesc şi în boabele soiurilor vinifera, dar în cantităţi mai
reduse. Soiurile europene pot conţine până la 15 % diglucozide, faţă de 90 % cât conţin
soiurile americane şi hibrizii direct producători. Pe această diferenţă se bazează
identificarea hibrizilor direct producători din cupajele de vinuri roşii, chiar şi la un adaos
de numai 1 % vin hibrid (C. Ţârdea şi Angela Ţârdea, 1963).
Acumularea antocianilor se corelează cu cea a zaharurilor, începe la pârgă şi se
continuă pe toată perioada de maturare. Conţinutul maxim în antociani al strugurilor se
realizează însă imediat după atingerea maturităţii depline, de aceea, recoltarea strugurilor
la soiurile roşii se face la sfârşitul campaniei de recoltare.
Pigmenţii antocianici se acumulează în vacuolele din celulele hipodermice din
primele 3 , până la 6 straturi şi, datorită dimensiunilor lor, nu migrează. La maturitatea
deplină, conţinutul în antociani al boabelor diferă în funcţie de soi şi de condiţiile climatice

81
şi este considerat ridicat, când conţinutul în antociani al boabelor este cuprins între 1000 şi
2000 mg/kg struguri, mediu (suficient), între 500 şi 1000 mg/kg şi sărac, sub 500 mg/kg
(tab. 3) (T. Giosanu şi colab., 1978).

Tabelul 3
Gruparea soiurilor şi centrelor viticole în funcţie de conţinutul
în substanţe colorante (mg/kg struguri)
(după T. Giosanu şi colab., 1978)

mg/kg
Specificare Soiul Centrul viticol
struguri
Cabernet Miniş 1325
Bogate în antociani Sauvignon Valea 1260
(între 1000 şi 2000 Călugărească 1235
mg/kg struguri) Murfatlar 1060
Merlot Miniş
Cabernet Drăgăşani 870
Sauvignon Odobeşti 820
Iaşi 750
Valea 960
Merlot Călugărească 780
Conţinut mediu în Odobeşti 720
antociani (între 500 Drăgăşani 685
şi 1000 mg/kg Murfatlar 510
struguri) Iaşi 860
Pinot noir Miniş 750
Murfatlar 730
Valea 655
Călugărească
Odobeşti
Pinot noir Drăgăşani 290
Băbească Miniş 495
Sărace în antociani neagră Valea 275
(sub 500 mg/kg Călugărească 190
struguri) Murfatlar 190
Odobeşti 180
Iaşi
Pigmentaţia boabelor este stimulată de intensitatea luminoasă mare, corelată cu o
temperatură în jur de 200C. Fertilizarea cu azot şi irigarea, sau precipitaţiile abundente
reduc intensitatea coloraţiei boabelor. Solurile grele favorizează acumularea antocianilor,
comparativ cu solurile uşoare.
Compuşii aromatici sunt cei care dau personalitate strugurilor şi apoi vinului, sunt
produşi intermediari ai metabolismului, care formează aroma caracteristică şi sunt
reprezentaţi de circa 700 compuşi (Gunata, 1985, citat de I. Burzo şi colab., 1999), din
care fac parte: hidrocarburile alifatice şi aromatice, alcoolii, fenolii, aldehidele, cetonele,
esterii, terpenele, substanţe azotate. Cei mai importanţi, care îşi pun amprenta asupra
calităţii aromei din struguri şi apoi din vin, sunt compuşii terpenici. Fiecărui soi îi
corespunde o anumită grupă de compuşi aromatici. Astfel, soiurile cu strugurii aromaţi
(Muscat Ottonel. Tămâioasă românească) acumulează cantităţi mari de arome, atât în
epicarp, cât şi în mezocarp. R. Baumer (1994) precizează că aroma strugurilor din soiul

82
Muscat se datorează prezenţei a circa 70 terpene, peste 4000 substanţe terpenoide şi 1000
sesquiterpene, care provin din biodegradarea glicozizilor. Principalele monoterpene sunt
geraniolul şi linalolul, care se găsesc în stare liberă, activă, accesibilă organoleptic, sau
legate de zaharuri (glicozidice), neodorante, dar care pot fi hidrolizate în must şi vin,
eliberându-se componenta aromatică şi îmbunătăţindu-se calitatea aromatică a vinului.
La soiurile semiaromate (Sauvignon), la maturitatea deplină, dominante sunt
terpenele libere, aroma fiind completată de compuşii neterpenici, cum sunt
metoxipirazinele.
Soiurile nearomate (Riesling italian, Cabernet Sauvignon) au o evoluţie foarte lentă a
acumulării compuşilor terpenici, cu acumularea de terpene libere (Fetească regală) sau
terpene legate (Riesling italian).
În cazul hibrizilor direct producători, care provin din Vitis labrusca, aroma specifică
de „foxat“ se datorează prezenţei metil antranilatului (A.J. Winkler, 1974).
Acumularea compuşilor aromatici începe la pârgă, se intensifică pe măsura evoluţiei
maturării şi atinge un maxim la maturitatea deplină, după care începe să scadă, datorită
proceselor de oxidare, evoluţia lor fiind corelată cu cea a zaharurilor.
În zonele colinare, răcoroase, aromele acumulate sunt mai fine, mai persistente, faţă
de cele acumulate în regiunile calde, unde sunt mai greoaie, de tip oxidativ.
Substanţele azotate sunt prezente în struguri sub diferite forme (amoniacală,
proteică, polipeptidică, aminică, amidică etc.), în proporţie de 0,5 – 1,0% din greutate.
În timpul maturării strugurilor, cantitatea de azot total creşte de aproximativ 1,5 ori
(dar, raportat la 100 g substanţă uscată, azotul total scade). Acumularea substanţelor
proteice în boabe înregistrează trei maxime: primul după înflorit, când boabele au mărimea
unui bob de mazăre, al doilea la începutul maturării (pârgă), iar al treilea după două
săptămâni. Substanţele azotate sunt sintetizate în rădăcini şi frunze, pe baza azotului
mineral absorbit din sol, de unde sunt transportate în struguri sub formă de aminoacizi şi
amide.
La maturitatea deplină, cea mai mare cantitate de substanţe azotate se acumulează în
pieliţă (50%), seminţele şi respectiv mezocarpul acumulează circa 25%. Din cele circa 900
mg/kg struguri de azot total, aproximativ 75% sunt compuşi cu azot solubil, localizaţi mai
ales în epicarp şi seminţe.
În struguri au fost identificaţi 32 aminoacizi (prolina, arginina, serina, alanina,
valina, treonina etc.), care prezintă importanţă în procesul de maturare, dar şi în procesele
microbiologice din must şi vin, având în must o concentraţie de 0,4-2,0 g/l. Dintre
aminoacizi, prolina se găseşte în cantitatea cea mai mare (8-30% din azotul total din
struguri), care în timpul maturării strugurilor creşte de circa şase ori, următorul aminoacid,
cu o pondere de ¼ faţă de prolină este în funcţie de soi , arginina (Cabernet Sauvignon),
serina (Cortesc) sau alanina (Nebbiolo) (I. Burzo şi colab., 1999).
Conţinutul de substanţe azotate la maturitatea deplină este mai mare la unele soiuri
(Sauvignon, Tămâioasă românească), faţă de altele (Fetească albă, Riesling italian).
Cantitatea mare de azot în must îngreunează limpezirea mustului şi a vinului rezultat şi este
un element nefavorabil stabilităţii microbiologice a vinului.
Acumularea de substanţe azotate în boabe este favorizată de aplicarea neraţională a
îngrăşămintelor cu azot şi de precipitaţiile (irigarea) abundente.
Supramaturarea strugurilor (postmaturare) este faza parcursă de struguri după
atingerea maturităţii depline. În această etapă, strugurii îşi întrerup legătura cu planta,
boabele nu mai acumulează zaharuri pe cale fiziologică (ca în etapa anterioară), totuşi,
concentraţia zaharurilor creşte, datorită pierderii apei din boabe şi poate ajunge până la
280-300 g/l şi chiar mai mult (520 g/l înregistrat la soiul Grasă de Cotnari, în anul 1958)
(L. Jianu, 1974). Cantitatea totală de zaharuri (exprimată în kg/ha) scade după atingerea

83
maturităţii depline, prin oxidare în procesul de respiraţie, cu consumarea, în special, a
glucozei; fructoza devine predominantă şi imprimă strugurilor mai intens caracterul de
dulce. Se intensifică procesul de respiraţie cu degradarea acizilor organici (în special acidul
malic, mai puţin acidul tartric), antocianilor, aromelor.
Supramaturarea este favorizată de atacul putregaiului nobil (Botrytis sp) care
stimulează pierderea apei din boabe şi concentrarea zaharurilor, dar acest lucru se poate
realiza numai la soiurile de calitate şi în anii cu toamne însorite şi umiditate redusă.
Boabele pierd din volum şi greutate, astfel că producţia de struguri scade uneori
semnificativ, acest lucru fiind compensat, de regulă, prin creşterea calităţii strugurilor.
Supramaturarea se realizează prin lăsarea pe butuc a strugurilor ajunşi la maturitatea
deplină, sau se poate face artificial, strugurii fiind recoltaţi şi expuşi la soare, sau în
instalaţii speciale, cu temperatura şi umiditatea reglabile.
Soiurile de viţă de vie maturează diferit strugurii; există soiuri timpurii, mijlocii,
târzii. Procesul de maturare este influenţat de portaltoi (care imprimă precocitate sau
tardivitate), de factorii climatici şi tehnologici.
Temperatura are rolul cel mai important. Σt0g necesar de la dezmugurire până la
maturitatea deplină este:1900-2500 0C pentru soiurile timpurii, 2500-29000C pentru
soiurile mijlocii, 3000-35000C pentru soiurile târzii şi peste 37000C pentru soiurile foarte
târzii. Maturarea strugurilor evoluează favorabil în anii cu toamne însorite (15-180C
temperatura medie a lunii septembrie şi 12-140C cea a lunii octombrie), cu umiditate
redusă. Toamnele reci cu ploi abundente prelungesc vegetaţia, determină scăderea
concentraţiei boabelor în zaharuri şi creşterea conţinutului în aciditate, cu favorizarea
atacului putregaiului cenuşiu, care poate determina, la anumite soiuri, pierderi
semnificative de recoltă. Tehnologia de cultură aplicată raţional (fertilizare echilibrată,
lucrările în verde, protecţie fitosanitară etc.) are efect favorabil asupra calităţii strugurilor.
Aprecierea maturării strugurilor se poate face după mai multe criterii:
organoleptice (culoarea şi aspectul pieliţei, gustul bobului, rezistenţa bobului la
desprinderea de ciorchine), fizice (cântărirea periodică a boabelor) şi chimice, care sunt
cele mai importante: urmărirea evoluţiei zaharurilor şi a acidităţii, raportul
glucoză/fructoză, raportul acid malic/acid tartric etc.
În practica viticolă, pentru determinarea maturităţii depline se au în vedere trei
elemente: greutatea a 100 de boabe, conţinutul în zaharuri (g/l must) şi conţinutul în
aciditate totală (g/l must), exprimată în acid sulfuric sau în acid tartric. În acest scop,
periodic, începând de la pârgă, se recoltează probe de struguri, la început din 5 în 5 zile, iar
câtre sfârşitul maturării din 3 în 3 zile. Proba medie trebuie să cântărească 1,5-2 kg (300-
1000 boabe), să fie alcătuită din porţiuni de ciorchini de 4-5 boabe, recoltate de la baza,
mijlocul şi vârful strugurilor de pe toată lungimea coardelor şi de la cel puţin 10-15 butuci
amplasaţi în locuri diferite din parcelă. Datele obţinute se înscriu într-un tabel, pe baza
căruia se întocmeşte graficul de maturare a soiului, în podgoria respectivă (fig. 6.12). Se
observă, că pe parcursul evoluţiei maturării strugurilor, greutatea boabelor şi conţinutul în
zaharuri cresc continuu, iar aciditatea totală descreşte, până la un moment dat, când
greutatea boabelor şi conţinutul lor în zaharuri au atins valori maxime, iar aciditatea
înregistrează valori normale. Acesta este momentul maturităţii depline, când producţia de
struguri şi de zaharuri este maximă pentru soiul respectiv, după care greutatea boabelor
începe să scadă, conţinutul în zaharuri se menţine pentru câteva zile, după care începe să
crească, iar aciditatea scade uşor.
Pe parcursul perioadei de maturare a strugurilor se disting următoarele categorii de
maturitate:

84
Maturitatea fiziologică este realizată atunci când are loc maturarea seminţelor, care
devin apte de germinare. Pentru majoritatea soiurilor aceasta este situată la începutul
maturării boabelor (pârgă).
Maturitatea deplină este atinsă în momentul în care boabele ating volumul şi
greutatea maximă, iar zaharurile şi aciditatea realizează niveluri caracteristice soiului şi
reprezintă sfârşitul fenofazei de maturare a boabelor. La maturitatea deplină, strugurii
prezintă cea mai mare cantitate de zaharuri la unitatea de suprafaţă şi din punct de vedere
economic, este cel mai bun moment ca strugurii să fie recoltaţi, dar nu corespunde cu
acumulările maxime de fenoli şi arome, care asigură specificitate vinurilor. Se poate defini
maturitatea fenolică şi maturitatea aromelor, când aceşti compuşi înregistrează o
acumulare maximă în epicarp. Se poate vorbi de maturitatea pulpei (maturitatea deplină) şi
maturitatea pieliţei (maturitatea fenolică şi a aromelor) (N. Pomohaci şi colab., 2000).
Maturitatea tehnologică reprezintă acel moment în care strugurii prezintă o
compoziţie optimă pentru producerea unui anumit tip de vin şi a unei categorii de calitate.
Acest moment poate fi înainte, în timpul sau după atingerea maturităţii depline.
În cazul strugurilor pentru masă, maturitatea tehnologică, numită şi maturitate de
consum, se realizează, de regulă, înainte de maturitatea deplină, când strugurii întrunesc
însuşirile necesare consumului în stare proaspătă.

6.2.2. PERIOADA REPAUSULUI RELATIV


Aceasta este o perioadă din ciclul biologic anual în care procesele vitale (respiraţia,
transpiraţia, activitatea enzimatică etc.) se desfăşoară cu intensitate foarte redusă, fără
modificări morfologice evidente şi reprezintă o adaptare a viţei de vie la condiţiile de
mediu, nefavorabile din timpul iernii.
Intrarea în repaus este determinată, în principal, de temperatura mediului ambiant,
având cel mai înalt grad de manifestare în climatul temperat continental (120-150 zile).
Repausul relativ începe în prima parte a lunii noiembrie şi durează până la sfârşitul lunii
martie. Pe măsura apropierii de ecuator, durata repausului relativ se reduce: 90 zile în
climatul subtropical, 60 zile în climatul tropical, 30 zile în climatul subecuatorial, iar în
zona ecuatorului durata repausului este foarte scurtă, până la nulă. Astfel, în nord-estul
Braziliei, Columbia, Ecuador, Peru etc., ciclul biologic anual este alcătuit din două cicluri
de producţie semestriale, despărţite printr-o perioadă de repaus relativ de 30 zile.
Lungimea perioadei de repaus este influenţată de durata zilei de lumină (în funcţie de
reacţia fotoperioadică a soiurilor), care prelungeşte sau scurtează cu 10-15 zile perioada de
repaus. Seceta din toamnă grăbeşte intrarea în repaus, iar cea din primăvară întârzie ieşirea
din această perioadă cu 10-15 zile. Specia Vitis vinifera intră mai devreme şi iese mai
târziu din starea de repaus, comparativ cu speciile americane şi asiatice. Diferenţe există şi
în cadrul soiurilor vinifera; soiurile timpurii (Perlă de Csaba) intră mai devreme în repaus,
comparativ cu soiurile târzii (Afuz Ali).
În climatul temperat-continental, repausul relativ este delimitat convenţional de
căderea ultimelor frunze (ca început) şi de intrarea în funcţiune a primilor perişori
absorbanţi (ca sfârşit), calendaristic, între aproximativ 15 noiembrie şi 15 martie. Durata
repausului relativ diferă în funcţie de organ şi ţesut. Astfel, mugurii de iarnă au cea mai
lungă perioadă de repaus, iar rădăcinile cea mai scurtă. Dintre ţesuturi, scoarţa are cel mai
lung repaus, în timp ce ţesutul meristematic, cel mai scurt. La acelaşi organ, ţesuturile
externe (ex. parenchimul cortical) intră mai devreme în repaus, iar cele interne (ex.
cilindrul central) mai târziu. Durata repausului relativ, ca şi intensitatea acestui proces este
mai mare la organele (ţesuturile) care suportă în mai mare măsură rigorile iernii: mugurii,
scoarţa.

85
Pregătirea pentru repaus. Intrarea în repaus este determinată de scăderea
temperaturii aerului şi de modificarea balanţei hormonale, în sensul că scad tot mai mult
substanţele stimulatoare de creştere (auxine, gibereline şi citochinine) şi creşte conţinutul
în substanţe inhibitoare (acid abscisic, acid parasorbic, cumarină etc.), care obligă la repaus
diferite organe ale plantei. Ca reacţie de răspuns, viţa de vie îşi modifică treptat
metabolismul, scade absorbţia apei, este frânată până la oprire creşterea şi se depun
substanţe de rezervă, organele provizorii (frunzele, perişorii absorbanţi) cad, se reduc tot
mai mult respiraţia, transpiraţia, activitatea enzimatică etc. La câteva zile după căderea
frunzelor, tuburile ciuruite se obliterează cu caloză, care se opune circulaţiei substanţelor
plastice pe tot parcursul perioadei de repaus.
La începutul perioadei de repaus are loc prima etapă de călire a viţei de vie, care se
realizează la temperaturi cuprinse între +20C şi –20C, pe durata a 14-20 zile. Aceasta
constă în hidrolizarea amilazei în dextrină, sub acţiunea enzimei α-amilază (I. Burzo şi
colab., 1999).
În condiţiile climatului temperat, perioada repausului relativ se împarte în trei etape:
repausul obligat, repausul adânc şi repausul facultativ (M. Oşlobeanu şi colab., 1980).
Repausul obligat. Această etapă durează de la căderea frunzelor, până la primele
semne ale individualizării protoplasmei şi concentrarea ei în jurul nucleului (aproximativ
începutul lunii decembrie), timp în care au loc următoarele modificări: încheierea
acoperirii organelor anuale cu ţesuturi protectoare (suber), întreruperea absorbţiei apei,
determinată de moartea perilor absorbanţi şi a unei părţi din rădăcinile anuale, diminuarea
continuă a proceselor vitale (respiraţia, transpiraţia, activitatea enzimatică etc.), creşterea
conţinutului în substanţă uscată şi a rapoartelor apă legată/apă liberă şi azot proteic/azot
aminic. Are loc a doua etapă de călire, prin coborârea treptată a temperaturii aerului, pe
parcursul a circa 12 zile, până la –70C (-3, -150C, în funcţie de specie şi soi), în care
amidonul continuă să fie hidrolizat, cu formarea zaharurilor simple, care asigură rezistenţa
la ger. M. Chirilă şi colab. (1970) arată că zaharoza are cel mai mare rol în asigurarea
rezistenţei la ger, dar I. Burzo şi colab. (1999) afirmă că rezistenţa la ger este în corelaţie
directă cu conţinutul în glucoză şi fructoză, fără a exista o corelaţie cu conţinutul în
zaharoză.
Coborârea treptată a temperaturii aerului determină, mai întâi, îngheţarea apei din
spaţiile intercelulare, care acţionează ca nişte pompe ce absorb apa din celule, concentrează
sucul celular şi, astfel, rezistenţa plantelor la ger creşte. Scăderea bruscă a temperaturii
aerului conduce la îngheţul intracelular şi deteriorarea structurii celulare.
Urmările îngheţului depind şi de modul în care se face dezgheţul. Dezgheţul lent,
prin creşterea temperaturii cu 0,2-0,80C/minut permite reabsorbţia apei în celule.
Repausul adânc este cuprins între primele semne ale individualizării protoplasmei
(ca început) şi revenirea acesteia la starea normală (ca sfârşit). Durata acestei etape este
influenţată de temperatura aerului şi de particularităţile biologice ale soiurilor cultivate. În
condiţiile unor temperaturi cuprinse între 0 şi –70C, considerate normale, repausul adânc
durează între 30 şi 70 zile. Nivelurile inferioare scurtează această etapă, iar cele superioare
o prelungesc. Modificările caracteristice sunt: continuarea individualizării citoplasmei,
realizarea unor valori maxime pentru conţinutul în substanţe solubile, caloizi protectori,
lipide şi inhibitori de creştere, scăderea proporţiei de acizi nucleici (ADN şi ARN),
reducerea proceselor vitale la minim, uneori până la anabioză.
Repausul facultativ (forţat) începe odată cu primele semne ale trecerii protoplasmei
de la individualizarea maximă la starea normală (în jurul datei de 15 februarie) şi se
încheie la apariţia primelor picături de sevă, care marchează intrarea viţei de vie în
vegetaţie. Această etapă nu este determinată de cerinţele biologice ale viţei de vie, care
poate trece la viaţa activă, ci de condiţiile nefavorabile de mediu, în primul rând

86
temperatura, care în climatul temperat se menţine sub 100C până în prima jumătate a lunii
martie. În climatul tropical, viţa de vie dezmugureşte în jurul datei de 15 februarie, când
temperatura aerului devine favorabilă.
Pe măsură ce temperatura aerului creşte, viţa de vie se pregăteşte pentru intrarea în
vegetaţie prin intensificarea metabolismului, resinteza unor substanţe cu moleculă mare
(amidon), scăderea conţinutului substanţelor inhibitoare de creştere şi creşterea celor
stimulatoare, intrarea în activitate a perişorilor absorbanţi şi începerea absorbţiei apei din
sol, creşterea umidităţii fiziologice a ţesuturilor (conţinutul în substanţă uscată se reduce cu
50-60%); ca urmare, viţa se decăleşte (scade rezistenţa la ger) şi poate fi foarte uşor
afectată de temperaturile scăzute (şocurile termice), care pot surveni în această perioadă.

6.3. FERTILITATEA ŞI PRODUCTIVITATEA VIŢEI DE VIE


Soiul, ca principal mijloc de producţie, în interacţiune cu factorii de mediu şi nivelul
tehnologic de care beneficiază îşi manifestă utilitatea economică prin însuşirile de
fertilitate şi productivitate.
Fertilitatea reprezintă capacitatea de a forma organe de fructificare, ca primă etapă
în formarea producţiei de struguri. Aceasta poate fi potenţială şi reală.
Fertilitatea potenţială este determinată de baza genetică a fiecărui soi, influenţată
de condiţiile de cultură şi este exprimată, practic, prin numărul de primordii de
inflorescenţă normal dezvoltate, formate în ochiul de iarnă, în anul anterior fructificării.
Cunoaşterea capacităţii de fructificare a viţei de vie, pe categorii de muguri şi poziţii ale
ochilor pe coardă, permite luarea unor măsuri tehnologice, care să valorifice potenţialul
ridicat de fructificare al viţei de vie. Fertilitatea potenţială se determină în scopuri practice,
înaintea tăierii în uscat, pentru a stabili sarcina de rod a butucului, lungimea elementelor de
rod şi permite prognozarea viitoarei recolte de struguri.
Fertilitatea reală este dată de numărul de inflorescenţe normal dezvoltate formate
pe butuc. Aceasta valorifică numai o parte din fertilitatea potenţială, ca urmare a
îndepărtării la tăierea în uscat a unei părţi însemnate din mugurii formaţi pe butuc, a
pierderii unor muguri din diverse cauze (temperaturi scăzute, atacul unor boli şi dăunători
etc.), a competiţiei dintre organele de creştere şi fructificare, care determină involuţia unor
primordii de inflorescenţă etc. Fertilitatea poate fi exprimată prin procentul de lăstari fertili
şi coeficienţii de fertilitate.
Procentul de lăstari fertili este variabil, în funcţie de soi, cuprins între 20 şi 40% la
soiurile apirene, 40-60% la soiurile pentru struguri de masă şi 60-90-95% la soiurile pentru
strugurii de vin.
Coeficientul de fertilitate absolut (C.f.a.), calculat după formula:
Numarul de infloresce nte pe butuc
C.f.a. = ≥1
Numarul de lastari fertili pe butuc

reprezintă numărul mediu de inflorescenţe formate pe un lăstar fertil al butucului.


Acest coeficient este specific soiului, are valori supraunitare şi în funcţie de soi,
înregistrează valori între 1,0-2,0, uneori mai mari.
Coeficientul de fertilitate relativ (C.f.r.), calculat după formula:
Numarul de infloresce nte pe butuc >
C.f.r. = 1
Numarul total de lastari pe butuc (fertili + sterili) <

reprezintă numărul mediu de inflorescenţe pe un lăstar al butucului, înregistrează


valori sub sau supraunitare, cuprinse, în general, între 0,5 şi 1,5.

87
Productivitatea reprezintă capacitatea viţei de vie de a forma şi de a dezvolta
struguri până la maturitatea deplină. Ea continuă, valorifică fertilitatea reală şi cuprinde
două categorii: productivitatea iniţială şi productivitatea finală.
Productivitatea iniţială se defineşte prin numărul de struguri formaţi pe butuc după
legarea florilor, când boabele au 4-5 mm diametru. Numărul de struguri formaţi este, de
regulă, inferior numărului de inflorescenţe, deoarece unele dintre acestea, sub acţiunea
unor factori nefavorabili, pierd florile, se usucă şi cad. Această productivitate este luată în
calcul la evaluare pentru aprecierea producţiei probabile de struguri, în vederea pregătirii
campaniei de recoltare.
Productivitatea reală (finală) este definită prin numărul de struguri normal
dezvoltaţi, care ajung la maturitatea deplină. Productivitatea se exprimă prin indicii de
productivitate.
Indicele de productivitate absolut (I.p.a.) se calculează:
I.p.a. = C.f.a. × g
g = greutatea medie a strugurelui la maturitatea deplină
şi reprezintă producţia de struguri (exprimată în g) formată pe un lăstar fertil al butucului.
Indicele de productivitate relativ (I.p.r.) se calculează
I.p.r. = C.f.r. × g
şi reprezintă producţia de struguri formată în medie pe un lăstar al butucului. Acest
indice se ia în calcul la stabilirea sarcinii de ochi a butucului, pentru o anumită producţie
planificată.
Productivitatea se află în strânsă corelaţie cu fertilitatea soiului, dar depinde foarte
mult şi de greutatea medie a strugurelui; astfel, la soiurile pentru struguri de masă cu
struguri mari şi foarte mari, productivitatea este superioară soiurilor pentru struguri de vin,
cu fertilitate ridicată.
Fertilitatea şi productivitatea sunt influenţate de o serie de factori, care au fost trataţi
la prezentarea fenofazelor reproductive.

CAPITOLUL. VII.
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL

7.1. CATEGORII BIOLOGICE DE MATERIAL SĂDITOR VITICOL


1. Materialul amelioratorului, cuprinde materialul devirozat obţinut în unităţi de
selecţie (instituite şi staţiuni de cercetare, instituţii de învăţământ superior de profil agricol
etc.), în urma procesului de creare de soiuri sau clone noi, cu care se realizează plantaţii de
conservare.
2. Materialul prebază, este materialul devirozat produs în plantaţii de conservare
care se înfiinţează de menţinător. Prin menţinător se înţelege instituţia sau persoana
indicată în Registrul de stat, care are responsabilitatea de menţinere a unui soi cu
caracteristicile avute la data omologării. Menţinătorul poate fi amelioratorul soiului sau o
persoană autorizată (fizică sau juridică), căreia amelioratorul i-a transferat acest drept
printr-o tranzacţie legală. Cu acest material se înfiinţează plantaţii de preînmulţire.

88
3. Materialul bază, este materialul devirozat, produs sub directa responsabilitate a
menţinătorului în plantaţii de preînmulţire şi este destinat înfiinţării plantaţiilor de
înmulţire.
4. Materialul certificat, este materialul devirozat produs de agenţi economici
autorizaţi în plantaţii de înmulţire, respectiv plantaţii mamă furnizoare de butaşi portaltoi şi
coarde altoi.
Acest material este destinat înfiinţării plantaţiilor de producţie şi mai rar, este
folosit ca material de înmulţire.
5. Materialul standard, este materialul produs de agenţi economici autorizaţi,
provine din plantaţii de producţie recunoscute în care s-au aplicat lucrări de selecţie în
masă şi este destinat exclusiv înfiinţării plantaţiilor de producţie. Materialul din această
categorie nu va mai fi produs atunci când materialul din categoria certificat va acoperi
toate solicitările.
Pentru viţele altoite, categoria biologică se stabileşte în funcţie de cea a
materialului de înmulţire folosit la altoire, după cum urmează:
- viţele altoite din categoria prebază pot fi obţinute prin folosirea de altoi din
categoria prebază şi portaltoi din categoriile prebază sau bază;
- viţele altoite din categoria bază pot fi obţinute prin folosirea de altoi din categoria
bază şi portaltoi din categoria bază şi certificat;
- viţele altoite din categoria certificat pot fi obţinute prin folosirea de altoi din
categoria certificat şi portaltoi din categoriile bază sau certificat;
- în toate combinaţiile de altoire în care unul din parteneri (altoi sau portaltoi) este
din categoria biologică standard, vor rezulta viţe altoite de această categorie.
Viţele portaltoi, precum şi viţele nealtoite (pe rădăcini proprii) din soiuri roditoare
vor avea aceeaşi categorie biologică cu cea a butaşilor din care provin, dacă s-au respectat
cu rigurozitate condiţiile tehnice şi biologice în pepinieră şi în afara acesteia (manipulare,
transport, păstrare etc.).
Activitatea unităţilor producătoare de material săditor viticol se desfăşoară sub
controlul Inspecţiei de stat pentru calitatea seminţelor şi a materialului săditor şi sub
îndrumarea unităţilor de cercetare vitivinicolă (Legea 75-1995 privind producerea,
controlul calităţii, comercializarea şi folosirea seminţelor şi materialului săditor, precum şi
înregistrarea soiurilor de plante agricole).

7.2. METODE DE ÎNMULŢIRE A VIŢEI DE VIE


Reproducerea este o însuşire fundamentală, specifică fiecărui organism viu.
Cunoaşterea biologiei şi a mecanismului acestui proces, precum şi a factorilor
modificatori, prezintă o importanţă teoretică şi practică în producerea materialului săditor
viticol.
Viţa de vie se poate reproduce pe două căi:
- pe cale vegetativă (asexuat);
- pe cale generativă (sexuat).
Reproducerea pe cale vegetativă. Acest mod de înmulţire a viţei de vie este
practicat pentru producerea materialului săditor viticol şi se bazează pe capacitatea unei
porţiuni de plantă (celulă, ţesut sau organ), de a reproduce un nou individ cu toate organele
aferente, prezentând următoarele avantaje:
- reproduce fidel caracterele şi însuşirile plantei mamă, asigurând conservarea
zestrei genetice a soiurilor din cultură;
- plantele intră devreme pe rod, după 2-3 ani de la plantare;
- fructificarea este uniformă şi constantă an de an;

89
- este mai puţin laborioasă şi reclamă cheltuieli mai reduse.
Dezavantaje:
- plasticitate ecologică redusă a descendenţilor;
- prezintă riscul transmiterii virozelor şi micoplasmelor.
În practica viticolă se folosesc următoarele metode de înmulţire vegetativă: altoirea,
butăşirea (cu înmulţirea prin meristeme ca variantă) şi marcotajul (cu prăbuşirea butucilor
ca variantă).
Înmulţirea pe cale generativă (prin seminţe) se practică numai în lucrările de
ameliorare în vederea creării de soiuri noi şi prezintă următoarele dezavantaje pentru
cultura comercială:
- descendenţii nu reproduc fidel planta sau soiul din care provin; avându-se în
vedere originea hibridă a majorităţii soiurilor cultivate de viţă de vie, indivizii obţinuţi din
sămânţă prezintă o mare variabilitate în ceea ce priveşte producţia, calitatea, epoca de
maturare a strugurilor, vigoarea plantei, culoarea strugurilor etc.
- plantele intră târziu şi neuniform pe rod (după 5-8 ani);
- cheltuieli mai mari de producţie.
Materialul săditor viticol se produce în cadrul pepinierei viticole. Termenul de
„pepinieră“ provine din limba franceză din cuvântul „pépinière“, care la rândul lui a
derivat din cuvântul „pépin“, care înseamnă sămânţă. Acest termen a devenit generic, încât
pepiniera poate fi definită astfel: „terenul, însoţit de sectoarele anexe necesare, rezervat
pentru înmulţirea şi formarea plantelor erbacee sau lemnoase până la transplantarea lor la
loc definitiv“.

7.3. ORGANIZAREA PEPINIEREI VITICOLE


Pentru realizarea scopurilor sale, pepiniera viticolă cuprinde următoarele sectoare:
1. Sectorul direct productiv format din:
a. şcoala de viţe (eventual solarii), cu terenul aferent asolamentului, care
reprezintă componenta principală a pepinierei;
b. plantaţia de viţe portaltoi;
c. plantaţia furnizoare de coarde altoi.
2. Sectorul indirect productiv compus din:
a. complexul de altoire şi forţare;
b. depozite pentru substanţe chimice, materiale, piese de schimb etc.;
c. ateliere de reparaţii;
d. remize pentru tractoare, maşini, utilaje etc.;
c. construcţii social-gospodăreşti.
Este bine ca pepiniera viticolă să cuprindă toate aceste componente, acest lucru
prezentând următoarele avantaje:
- folosirea la altoire a unui material altoi şi portaltoi cu o valoare biologică ridicată,
produs sub îndrumarea directă a specialiştilor din cadrul pepinierei;
- desfăşurarea fluentă a întregului proces tehnologic;
- evitarea cheltuielilor suplimentare pentru transport;
- producerea unui material săditor de calitate.
În cadrul sectorului direct productiv, componentele pepinierei se află în raporturi de
strictă subordonare, dimensiunea fiecăreia în parte este în funcţie de mărimea şcolii de viţe,
care reprezintă nucleul pepinierei.
Mărimea şcolii de viţă, este dată de sarcina anuală de producţie şi se calculează
după formula:

90
Q
S= × 100 , în care:
N ⋅ V%
S = suprafaţa şcolii de viţă (ha);
Q = sarcina anuală de producţie a şcolii de viţă (nr. de viţe STAS);
N = numărul de viţe plantate la ha;
V% =randamentul planificat a se realiza în pepinieră.
Exemplu: sarcina de producţie anuală este 1.000.000 viţe STAS:
1.000.000
S= × 100 =19 ha
150.000 × 35
Pepiniera viticolă este considerată mică când suprafaţa şcolii de viţă este în jur de 5
ha, mijlocie, când are aproximativ 10 ha, mare, când cuprinde cca. 20. ha şi foarte mare
peste 20 ha. Pentru buna desfăşurare a lucrărilor se recomandă pepinierele mijlocii sau
mari.
Şcoala de viţă ocupă terenul o singură perioadă de vegetaţie, este tratată ca o
cultură anuală, şi încadrată într-un asolament. Cel mai indicat este asolamentul de 5 ani,
pentru fiecare hectar de şcoală de viţă sunt necesare încă 4 ha de teren.
Viţele altoite pot fi produse şi în sere sau solarii, utilizând densităţi mari de plantare
(70-90 viţe/m2), reducându-se suprafaţa ocupată; 1 ha de solarii este echivalent cu
aproximativ 4-5 ha de şcoală de viţă.
Mărimea plantaţiei de portaltoi se determină în funcţie de producţia medie de
butaşi care poate fi obţinută la hectar (70-120 mii), faţă de numărul de butaşi altoiţi care
urmează a fi plantaţi pe un hectar de şcoală de viţă (aproximativ 150.000). Rezultă astfel că
pentru fiecare hectar de şcoală de viţă este necesară o suprafaţă de 1,5 – 2 ha plantaţii de
portaltoi.
Mărimea plantaţiei furnizoare de coarde altoi se calculează în raport de numărul
de altoi ce pot fi recoltaţi la hectar (50-100 mii), faţă de numărul de butaşi altoiţi plantaţi la
unitatea de suprafaţă; ca urmare pentru 1 ha de şcoală de viţă sunt necesare 1,5-3 ha
plantaţii furnizoare de coarde altoi.
Din aceste calcule rezultă că pentru fiecare hectar de şcoală de viţă sunt necesare
circa 10 ha de pepinieră.
Complexul de altoire şi forţare este o construcţie specială, indispensabilă pentru
pepinieră, care serveşte la păstrarea coardelor altoi şi portaltoi, pregătirea materialului
pentru altoire, altoirea şi forţarea butaşilor altoiţi. Acesta este amplasat astfel încât să poată
Tabelul 4
Suprafaţa totală a pepinierei viticole (ha), în funcţie de mărimea şcolii de viţă
Raportul de
Nr. crt. Specificare Suprafaţa şcolii de viţă
dependenţă
1. Şcoala de viţă (ha) 1 5 10 15 20
2. Plantaţii de portaltoi (ha) 1,5-2,0 7,5-10 15-20 22,5-30 30-40
3. Plantaţii mamă, furnizoare de coarde altoi (ha) 1,5-3,0 7,5-15 15-30 22,5-40 30-60
4. Asolament (ha) 4 20 40 60 80
5. Total 8-10 40-50 80-100 120-145 160-200
6. Drumuri, construcţii (ha) (5-6%) 0,5 2,0-2,5 4-5 6-7 8-10
7. Total general 8,5-10 43-53 84-105 126-152 168-210

fi racordat la energie electrică, apă curentă, să fie în apropierea căilor de transport


practicabile în tot timpul anului şi are o capacitate dependentă de sarcina anuală de altoire

91
şi forţare. Cele mai moderne complexe au forma literei H, o capacitate de 2 milioane
butaşi, cu următoarele părţi componente:
Sala de altoire este amplasată în centrul complexului, astfel încât accesul la sălile
de forţare să fie uşor şi rapid. Această sală trebuie să fie bine luminată, prevăzută cu sistem
de încălzire, având în vedere perioada în care se altoieşte (februarie-martie) şi este
dimensionată pentru a asigura altoirea zilnică a aproximativ 100.000 butaşi sau a 2
milioane de butaşi în 20 de zile şi să fie dotată cu:
- mese pentru altoit, lungi de 4 m, late de 1 m şi înalte de 0,8 m. Altoitorii se aşază
la aceste mese pe ambele părţi, câte 5 de fiecare parte, unui altoitor revenindu-i
câte 0,8 m din latura lungă a unei mese. Mesele de altoit se contruiesc din
scânduri groase de conifere;
- bănci (scaune) pentru altoitori, care asigură acestora o poziţie comodă în timpul
lucrului, au o lungime de 4 m, o înălţime de 0,6 m şi o lăţime de 0,25 m, sunt
confecţionate din lemn şi prevăzute cu 3 perechi de picioare unite între ele
printr-o stinghie groasă. În locul băncilor se pot folosi şi taburetele;
- maşini de altoit de diferite tipuri;
- cutii pentru transportul butaşilor altoiţi de la mesele de altoit, la cele de recepţie
şi de acolo la stratificare; au o formă specială, au numai trei pereţi, una din
laturile mici fiind liberă, pentru a permite butaşilor să iasă în afară, au 40 cm
lungime, 25 cm lăţime, 10 cm înălţime şi sunt confecţionate din scânduri relativ
subţiri (1-1,5 cm). Cutiile au o capacitate de aproximativ 50 butaşi altoiţi şi
poartă un număr pentru fiecare altoitor, astfel încât se poate ţine mai uşor
evidenţa altoitorilor.
Sala de altoire poate fi folosită şi la stratificarea materialului pentru altoit, precum
şi pentru forţare după încheierea campaniei de altoit.
Sălile de forţare. Complexul în formă de H este prevăzut cu patru săli de forţare,
fiecare cu o capacitate de 500.000 de butaşi altoiţi. Sălile trebuie să fie izolate termic,
prevăzute cu sistem de încălzire şi menţinere constantă a temperaturii, sisteme de ventilaţie
pentru împrospătarea aerului şi mijloace de iluminare. Lăzile de forţare se aşază pe stelaje
confecţionate, de regulă, din ţeavă metalică, pe 2-3 nivele; într-o sală se dispun 2 rânduri
de stelaje, cu un culuar central de 2,0 m, distanţa minimă între tavan şi lăzi este de 1,0 m,
distanţa între lăzi pe verticală este de 40 cm, iar între podea şi primul etaj este de 30 cm;
Depozite frigorifice pentru păstrarea materialului biologic până la declanşarea
campaniei de altoit;
Laboratoare tehnologice, dotate corespunzător pentru controlul calităţii şi stării
fitosanitare a materialului folosit de înmulţire.
Curţile dintre camerele de forţare sunt betonate, într-una din ele fiind amplasate
bazinele pentru umectat butaşii altoi şi portaltoi şi pentru efectuarea tratamentelor
anticriptogamice, iar cea de-a doua serveşte ca platformă de pregătire a rumeguşului
necesar stratificării butaşilor altoiţi.
În lipsa complexului de altoire şi forţare şi pentru cantităţi mai mici de material, se
pot improviza în acest scop încăperi cu altă destinaţie iniţială, dar care să îndeplinească
condiţiile necesare altoirii şi forţării butaşilor altoiţi.
Construcţiile social-gospodăreşti includ: sediul unităţii (subunităţii), cantina,
dormitoarele etc.

7.4. TEHNOLOGIA PRODUCERII BUTAŞILOR PORTALTOI


Portaltoii sunt reprezentaţi prin selecţii şi hibrizi care provin din specii americane
(V. riparia, V. Berlandieri, V. rupestris etc.), care se folosesc la altoirea soiurilor europene,

92
în vederea asigurării rezistenţei la filoxeră. Pentru ţara noastră prezintă importanţă
portaltoii din grupa Berlandieri × Riparia, care au o rezistenţă bună la filoxera radicicolă,
capacitate mare de înrădăcinare, afinitate bună la altoire şi sunt bine adaptaţi la condiţiile
pedoclimatice. Dintre aceştia, sunt recomandaţi următorii: Kober 5BB, Selecţia Oppenheim
4, Selecţia Oppenheim clonul 4, Selecţiile Crăciunel 2, 25, 26, 71, Drăgăşani 57.
Pentru zona de sud a ţării, cu un climat mai secetos, cu soluri uscate şi bogate în
carbonat de calciu (Dobrogea)s-au introdus relativ recent portaltoi din grupa Berlandieri ×
Rupestris (Ruggeri 140 cu selecţia realizată din acesta la Valea Călugărească: 140 RU 59
Vl) şi grupa hibrizilor europo-americani (Chasselas × Berlandieri 41 B), care se comportă
bine pe astfel de terenuri.

7.4.1. ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE PORTALTOI


Alegerea terenului. Înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi trebuie făcută ţinându-se
seama de factorii ecologici şi factorii social-economici:
Factorii ecologici:
Clima. Amplasarea plantaţiilor de portaltoi trebuie să se facă în zone care satisfac
următoarele condiţii:
- durata perioadei de vegetaţie – minim 190 zile;
- suma temperaturilor active (Σt°a) din perioada de vegetaţie minim 3100ºC;
- suma orelor de strălucire a soarelui din perioada de vegetaţie (Σir) minim 1500;
- temperatura medie din luna mai să nu coboare sub 17,5°C, cea din iunie sub 18
ºC, iar cea din lunile iulie-august să nu fie mai mică de 21 ºC;
- suma precipitaţiilor anuale minim 480 mm, din care minim 270 în perioada de
vegetaţie.
Trebuiesc evitate arealele bătute de grindină, cele în care se înregistrează brume
târzii de primăvară sau timpurii de toamnă, precum şi văile râurilor de-a lungul cărora
stagnează curenţii reci de aer.
Relieful. Terenul trebuie să fie plan, sau cu o pantă uniformă de până la maxim
12%, cu o expoziţie sudică sau sud-vestică, adăpostite faţă de vânturile puternice.
Solul. Sunt preferate solurile cu textură lutoasă sau nisipo-lutoase, bine structurate,
cu regim aero-hidric corespunzător şi stare de fertilitate medie.
Pentru soiurile cu vigoare mare (Kober 5BB, Crăciunel 2) nu sunt indicate solurile
prea fertile, care favorizează creşterea lăstarilor în detrimentul maturării acestora.
Roca-mamă prezintă importanţă pentru soiurile ale căror rădăcini se dezvoltă sub
un unghi geotrofic mic (ex. Ruggeri 140).
Apa freatică trebuie să fie la o adâncime de peste 1,5 m, iar solul să nu fie infestat
cu nematozi (Xiphinema sp.) care sunt principalii vectori ai virusurilor.
Factorii social-economici. Avându-se în vedere că producerea butaşilor portaltoi
necesită un număr mare de lucrări manuale (circa 250-280 z.o./ha), la înfiinţarea plantaţiei
de portaltoi se va ţine seama de posibilităţile de asigurare cu forţă de muncă, precum şi de
tradiţia zonei, apropierea de căile de comunicaţii etc.
Organizarea terenului (fig.7.1). Lucrarea are în vedere sistematizarea generală a
terenului, ţinându-se seama de perspectiva înfiinţării plantaţiilor de portaltoi în anii
următori, pentru asigurarea executării în bune condiţii a lucrărilor mecanice şi exploatarea
raţională a plantaţiei.
Tarlaua reprezintă unitatea de exploatare mecanizată, are o suprafaţă de 30-50 ha şi
este împărţită la rândul ei în mai multe parcele (8-10), fiecare cu o suprafaţă de 3-5 ha.
Tarlalele sunt delimitate prin drumuri secundare late de 4-5 m, iar parcelele prin drumuri
de acces, late de 3-5 – 4 m.

93
Este de preferat ca în cadrul unei tarlale să se planteze un singur soi, pentru a
asigura executarea unitară a lucrărilor şi a evita impurificările de material.

Pregătirea terenului pentru plantare


Curăţirea şi nivelarea terenului. Terenul se curăţă de arbori, arbuşti, buturugi şi
se nivelează prin folosirea tractoarelor pe şenile S-1500 (S-1800) echipate cu lamă de
buldozer şi a nivelatorului tractat NT-2,8 în agregat cu tractorul U-650 (U-651).
Fertilizarea de bază se face în scopul completării rezervelor nutritive ale solului
până la nivelul cerut de viţele portaltoi: NO3 150-180 ppm, P2O5 80-120 ppm şi K2O 250-
350 ppm (nivelele minime se referă la soiurile viguroase, iar cele maxime la soiurile cu
vigoare mai redusă). La fertilizarea de bază se administrează gunoi de grajd şi îngrăşăminte
chimice cu fosfor şi potasiu.
Dozele de gunoi de grajd se stabilesc în funcţie de valoarea indicelui de azot (HV)
şi conţinutul de argilă al solului în stratul de la 0-40 cm şi sunt cuprinse între 30-70 t/ha
(tab. 5).
Cantităţile de îngrăşăminte chimice se calculează în raport de conţinutul solului în
elemente mobile (P-AL, K-AL), stabilit prin cartarea agrochimică (tab. 6).
Dozele recomandate sunt: P2O5 150-220 kg s.a./ha, K2O 200-250 kg s.a./ha.
area de condiţii favorabile creşterii şi dezvoltării sistemului radicular al viţelor.
Lucrarea se execută toamna (sfârşitul verii, până la venirea gerurilor puternice) cu plugul
balansier pentru desfundat (PBD-60) în agregat cu tractorul S1500, S1800, la adâncimea de
60 cm măsurată la mal (circa 70 cm în terenul proaspăt desfundat) în cazul solurilor
mijlocii şi grele şi 50 cm (respectiv 60 cm), în cazul solurilor mai uşoare. Corectarea
desfundăturii la capetele parcelei se face manual (la două adâncimi de cazma), prin
inversarea straturilor de sol.
Terenul desfundat rămâne în „brazdă crudă“ până în primăvară, perioadă în care
solul se mărunţeşte, acumulează apă şi se creează astfel condiţii favorabile plantării viţelor
portaltoi.
Nivelatul desfundăturii se face primăvara, imediat după zvântarea terenului cu
nivelatorul tractat (NT 2,8, la care se ataşează o grapă), prin două treceri după cele două
diagonale ale parcelei.

Plantarea viţelor portaloi


Stabilirea sortimentului. Pentru înfiinţarea noilor plantaţii de portaltoi se vor
utiliza soiuri din grupa recomandată (de perspectivă) pentru podgoria şi regiunea viticolă
respectivă şi pe cât posibil selecţiile clonale cu valoare biologică ridicată (SO4-4, C2, C25,
C26, C71 etc.), precum şi soiuri valoroase deficitare (41 B, 16 16 C etc.), iar materialul
biologic folosit la înfiinţarea plantaţiilor de înmulţire trebuie să fie din categoria bază.
Distanţele de plantare trebuie să asigure un spaţiu optim de nutriţie fiecărui butuc
şi efectuarea cu uşurinţă a lucrărilor mecanice. Ele se stabilesc în funcţie de condiţiile
pedoclimatice, vigoarea soiurilor, agrotehnica aplicată, relief etc.
În cazul susţinerii pe spalierul vertical, monoplan, cu conducerea oblică a lăstarilor,
se recomandă, în funcţie de vigoarea soiurilor, distanţele de 2,0-2,2 m între rânduri şi 1,8-
2,0 m între viţe pe rând, în cazul piramidei 2,0-2,2 m atât între rânduri cât şi pe rând, iar la
spalierul în formă de T, cu conducerea orizonatală a lăstarilor, 2,2-2,6 m între rânduri şi
1,6-1,8 m pe rând.
Orientarea rândurilor se stabileşte în raport de cerinţele soiurilor portaltoi faţă de
lumină şi căldură, panta terenului, direcţia vântului dominant şi de sistemul de susţinere
folosit. Pe platouri şi pe terenuri relativ plane (panta ≤ 4%) rândurile se orientează pe

94
direcţia N-S sau paralel cu direcţia vântului dominant. Pe terenurile cu panta > 4%
rândurile se vor orienta paralel cu curba de nivel pentru prevenirea eroziunii solului.
Pichetarea terenului (fig. 35) este operaţiunea prin care se stabileşte pe teren locul
fiecărei viţe. Pentru conducerea pe piramidă
se practică pichetatul în păstrat, iar pentru
conducerea pe spalierul vertical şi spalierul în
formă de T, pichetatul în formă de
dreptunghi.
Lucrarea începe cu încadrarea
parcelei într-o formă regulată (pătrat sau
dreptunghi), după care se trece la pichetarea
Fig. 35 – Pichetarea terenului
propriu-zisă, prin folosirea sârmelor marcate.
Se întind mai întâi la cele două capete ale
parcelei sârmele pe care sunt marcate
distanţele dintre rânduri şi apoi perpendicular pe acestea, cele pe care sunt marcate
distanţele dintre viţe pe rând. În dreptul fiecărui semn pe sârmă se înfinge, de aceeaşi parte,
câte un pichet.
Epoca de plantare. Viţele portaltoi se pot planta toamna sau primăvara. Se
recomandă plantarea de toamnă (ultima decadă a lunii octombrie, luna noiembrie), cu
condiţia ca desfundatul să se facă în primăvara-vara aceluiaşi an. Plantarea de toamnă
prezintă unele avantaje: viţele până în primăvară îşi cicatrizează ranile şi se realizează un
contact intim între rădăcini şi sol, astfel încât primăvara pornesc repede în vegetaţie,
procentul de prindere fiind în acest caz mai mare.
Rezultate bune se obţin şi la plantarea de primăvară, dacă se face cu respectarea
întocmai a tehnologiei recomandate.
Momentul optim de plantare (primăvara) este atunci când temperatura solului la 30
cm adâncime depăşeşte 5ºC şi a trecut pericolul îngheţurilor târzii de primăvară
(calendaristic: luna martie, prima parte a lunii aprilie).
Materialul de plantare. Pentru înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi, se folosesc viţe
portaltoi înrădăcinate, care se produc prin cultura timp de un an în şcoala de viţe (sau
solarii) şi corespund standardelor în vigoare:
- puritate biologică 100%;
- lungimea tulpinii subterane minim 30 cm;
- grosimea tulpinii subterane minim 7 mm;
- minim o cordiţă, maturată pe o lungime de minim 15 cm, grosimea acesteia
minim 4 mm, cu ochi normal conformaţi, sănătoşi, neporniţi în vegetaţie;
- minim 3 rădăcini în lungime de minim 15 cm, groase de minim 2 mm, viabile,
nedeshidratate, dispuse de jur împrejurul bazei tulpinii.
Materialul trebuie să fie viabil, bine maturat, fără vătămări mecanice sau degerături,
cu umiditatea de minim 44%, liber de boli şi dăunători.
Pregătirea viţelor pentru plantare. Viţele se scot de la păstrare şi se verifică
calitatea acestora, îndepărtându-se materialul necorespunzător, după care se fasonează,
operaţiune care constă în înlăturarea cordiţelor secundare şi scurtarea celei principale la 4-6
ochi. Rădăcinile formate la bază se scurtează la 8-10 cm; se îndepărtează apoi la punctul de
inserţie toate rădăcinile formate la nodurile superioare ale tulpinii.
Dacă rădăcinile sunt deshidratate sau afectate de boli, viţele se fasonează scurt,
cordiţa la doi ochi şi rădăcinile la 1-2 cm.
Deseori, prin păstrarea peste iarnă, viţele portaltoi pierd o parte din umiditate, de
aceea este bine ca înainte de plantare să fie ţinute 16-24 ore în apă curată, la temperatura de

95
cca. 15ºC, pentru a asigura trecerea rapidă a viţelor de la starea de viaţă latentă la cea de
viaţă activă.
După zvântare se recomandă parafinarea viţelor portaltoi folosind un mastic alcătuit
din parafină comercială în proporţie de 94%, bitum (smoală) 3% şi colofoniu (sacâz) 3%;
temperatura masticului trebuie să fie de 80 ± 2ºC. Viţele se introduc cu capătul superior pe
o porţiune de 6-8 cm măsurat de la punctul de inserţie al coardei.
După fasonare şi eventual parafinare, rădăcinile şi partea bazală a tulpinii, pe o
lungime de 12-15 cm, se mocirlesc introducându-se într-un amestec format din pământ
argilos, bălegar proaspăt de bovine şi apă până la consistenţa smântânei.
Parafinarea şi mocirlirea au rolul de a preveni deshidratarea viţelor după plantare,
până în momentul în care acestea sunt capabile să-şi asigure echilibrul hidric.
Până la plantare viţele se menţin cu baza în mocirlă, în locuri umbrite, pentru a se
preveni deshidratarea.
Plantarea se face în gropi executate manual sau mecanic (U650 + MSG-60), cu
adâncimea de cca. 50 cm şi diametrul de 30-35 cm. Gropile se execută de aceeaşi parte a
pichetului (de regulă de partea sudică) şi numai pe măsura plantării. La fundul gropii se
administrează 3-5 kg mraniţă, care se amestecă bine cu pământ, după care se execută la
baza peretelui dinstre pichet o scobitură, iar cu pământul rezultat se face un muşuroi de 7-8
cm înălţime. Viţa se aşază în poziţie verticală, lipită de peretele gropii, în dreptul
pichetului, cu cordiţa orientată spre acesta, cu nodul superior la nivelul solului şi cu
rădăcinile răsfirate uniform pe moviliţa de pământ de la baza peretelui. Se trage apoi peste
rădăcini un strat de 10-15 cm pământ reavăn şi afânat, care se tasează bine, pentru a se
realiza un contact intim între răddăcini şi sol, se udă cu 5-10 l apă, iar după infiltrarea
acesteia se umple treptat groapa cu pământ, tasându-se uşor, după care se execută cu
muşuroi cu pământ afânat şi reavăn, care să acopere vârful cordiţei cu 2-3 cm. Viţele
parafinate nu se muroiesc.

7.4.2. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR TINERE DE PORTALTOI


În primii 3 ani de după plantare se aplică lucrări agrofitotehnice specifice, care să
asigure o formare normală a butucilor.
Anul I
Lucrările solului. După executarea lucrărilor de pichetat şi plantat solul se tasează,
de aceea imediat după plantare se afânează printr-o cultivaţie mecanică cu PCV-1,8 (2,2),
echipat cu organe tip săgeată.
Spargerea crustei de pe muşuroaie. Lucrarea se face pentru a uşura ieşirea lăstarilor
şi pentru reducerea pierderilor de apă. Lucrarea se execută manual, cu unelte Wolf, de 2-3
ori, până lăstarii ating 7-8 cm lungime.
Pentru spargerea crustei, distrugerea buruienilor şi afânarea solului, în timpul
perioadei de vegetaţie se execută 4-5 praşile mecanice pe intervalele dintre rânduri la
adâncimea de 6-8 cm cu PCV – 1,8 (2,2 m) în agregat cu tractoarele viticole.
Pe soluri uşoare se poate folosi discul pentru vie DPV-1,5, iar pe terenurile grele,
cu grad ridicat de îmburuienare freza pentru vie FV-1 (1,5).
Pe rând, solul se lucrează manual, aplicându-se trei praşile.
După căderea frunzelor se execută arătura de toamnă, la adâncimea de 16-18 cm cu
PCV 1,8 (2,2) echipat pentru arătura de toamnă, după care viţele se muşuroiesc.
Controlul ieşirii lăstarilor se face la aproximativ 2-3 săptămâni de la plantare, în
momentul în care lăstarii încep să-şi facă apariţia din muşuroi. Ieşirea lăstarilor din
muşuroi este în funcţie de modul de pregătire a terenului, calitatea viţelor şi calitatea
plantării; o parte din lăstari îşi întârzie apariţia datorită prezenţei unor bulgări în muşuroi,

96
muşuroi prea gros, crustă puternică, atacul unor larve de dăunători (viermi sârmă, viermi
albi etc.). În cazul acestor viţe se desface muşuroiul până în dreptul nodului superior al
tulpinii subterane şi se constată cauza, apoi după caz, sfarâmă bulgării, se reface muşuroiul
mai mic şi afânat, iar dacă se constată atac de larve dăunătoare, acestea se combat prin
prăfuire cu insecticide, după care muşuroiul se reface.
Udatul. Pentru a asigura o prindere şi creştere normală, este necesar ca în
perioadele secetoase viţele să fie udate. Numărul udărilor este în funcţie de condiţiile
anului. Se aplică obişnuit 2-3 udări localizate la groapă, administrându-se 5-10 l apă/viţă la
fiecare udare.
Lucrările şi operaţiunile în verde
Plivitul lăstarilor. Lucrarea se execută în două etape. Primul plivit se face când
lăstarii au atins lungimea de 15-20 cm, eliminându-se de la inserţie lăstarii slabi, porniţi
mai târziu în vegetaţie. Al doilea plivit se realizează când lăstarii au 40-50 cm şi s-au
diferenţiat în creştere, rezervându-se circa patru lăstari la viţele viguroase şi trei la cele
slabe.
Legatul lăstarilor se face de tutorele folosit la pichetare şi are scopul de a stimula
creşterea în lungime a lăstarilor şi a permite executarea cu uşurinţă a lucrărilor mecanice.
Primul legat se execută imediat după al doilea plivit, după care lucrarea se repetă la
fiecare spor de creştere lungime de 40-50 cm, afectându-se în total 3-4 lucrări de palisat
de-a lungul perioadei de vegetaţie.
Copcitul este operaţia prin care se suprimă rădăcinile formate din nodul superior al
tulpinii subterane, pentru a stimula dezvoltarea rădăcinilor bazale. Lucrarea constă în
desfacerea muşuroiului şi efectuarea unei copci în jurul viţelor, după care, cu o copcitoare
sau un briceag bine ascuţit se taie toate rădăcinile formate la nodul superior, cât mai
aproape de punctul de inserţie.
În anul I copcitul se efectuează în două etape:
- primul copcit se execută la sfârşitul lunii iunie, când baza lăstarilor este etiolată şi
foarte sensibilă la deshidratare şi insolaţia puternică, de aceea lucrarea se recomandă să se
facă în zilele cu cer acoperit, muşuroiul refăcându-se imediat cu pământ afânat şi reavăn;
- al doilea copcit se face în luna august, când viţele rămân „descălţate“ pentru a se
favoriza maturarea bazei lăstarilor.
Începând din anul II de la plantare copcitul se execută o singură dată pe an, în luna
august, sau primăvara la tăierea în uscat.
Viţele nemuşuroite (parafinate) nu emit rădăcini de la nodul superior şi deci nu
reclamă aplicarea lucrării de copcit.
Fertilizarea. Având în vedere că s-a efectuat fertilizarea de bază la pregătirea
terenului, s-a administrat mraniţă la plantare şi viţele portaltoi au un sistem radicular slab
dezvoltat, în primul an de regulă nu se administrează îngrăşăminte. Se pot aplica în parcele
şi zonele cu creşteri mai slabe ale lăstarilor îngrăşăminte foliare prin stropiri în lunile iunie-
iulie, folosind o concentraţie de 0,6-1%, administrându-se 800-1000 l/ha, sau se pot
dizolva în apa de udat 250-300 g îngrăşăminte complexe la 100 l apă.
Aplicarea tratamentelor fitosanitare. Viţele portaltoi sunt în general rezistente la
bolile criptogamice, totuşi, în anii umezi şi la soiurile sensibile (Chasselas × Berlandieri 41
B) sunt necesare 2-3 tratamente contra manei în cursul perioadei de vegetaţie. Se folosesc
produse acuprice: Dithane M45, Vondozeb (0,2%), Zineb (0,3-0,4%), sau cuprice:
Turdacupral (0,4-0,5%), Zeamă bordeleză (0,5-0,8%) etc.
Îndepărtarea impurităţilor. Lucrarea se execută în luna iulie, când se examinează
caracterele frunzelor, lăstarilor şi cârceilor, verificându-se apartenenţa fiecărei viţe la soiul
respectiv. Dacă se găsesc impurităţi, acestea se elimină prin decapitare cu foarfeca de sub
nodul superior al tulpinii subterane.

97
Lucrările de întreţinere din anul II
Instalarea sistemului de susţinere. Sistemul de susţinere se montează în
primăvara anului doi de cultură, înaintea executării arăturii de primăvară.
Viţele portaltoi prezintă un ţesut mecanic slab dezvoltat, de aceea necesită
conducerea pe mijloace de susţinere, ceea ce permite valorificarea mai eficientă a căldurii
şi luminii, stimulează creşterea în lungime a lăstarilor, asigurând creşterea producţiei de
butaşi şi a calităţii acestora, precum şi efectuarea cu uşurinţă a lucrărilor agrofitotehnice
din plantaţii.
În unele ţări cu climat cald, în care Σt°a > 4000ºC (Grecia, Algeria, Turcia etc.), se
practică şi cultura fără susţinere, oloagă, lăstarii dirijându-se pe sol în formă de mănunchi,
pe direcţia rândului.
Pe plan mondial se folosesc diferite sisteme de susţinere, în funcţie de condiţiile
pedoclimatice ale zonei şi specificul local.
În ţara noastră şi în general în zonele cu climat temperat, sunt folosite următoarele
sisteme de susţinere:
- spalierul vertical monoplan, cu conducerea oblică a lăstarilor;
- spalierul în formă de T, cu conducerea orizontală a lăstarilor;
- piramidele.
1. Spalierul vertical monoplan, cu conducerea oblică a lăstarilor.
Acest sistem de susţinere s-a răspândit în ultimii 25-30 ani, dovedindu-se a fi cel
mai corespunzător pentru climatul temperat-continental, datorită avantajelor pe care le
prezintă comparativ cu piramidele:
- asigură folosirea mai eficientă a resurselor termice ale regiunii, prin plasarea
lăstarilor aproape de suprafaţa solului, unde temperatura este mai ridicată, de aceea poate fi
folosit cu rezultate bune în regiunile cu resurse termice mai scăzute;
- necesită cheltuieli de înfiinţare cu circa 30% mai mici;
- lucrările fitotehnice (copilit, legat) se pot efectua cu uşurinţă şi reclamă un volum
mai mic de forţă de muncă cu 20-30%.
Dezavantaje:
- creşteri vegetative şi producţii mai mici datorită poziţiei oblice a lăstarilor,
maturare ceva mai slabă a lemnului şi pierderi mai mari în caz de brume târzii de
primăvară, timpurii de toamnă sau grindină.
Din punct de vedere constructiv, spalierul vertical prezintă următoarele părţi
componente (fig. 36):
- stâlpi de beton armat (sau lemn),
cu o lungime de 2,7 m (din care 70 cm se
introduce în sol), care se fixează pe
direcţia rândului la distanţa de 7-8 m
(aproximativ după fiecare al 4-lea butuc);
- trei sârme orizontale, care se
fixează pe stâlpi, prima cu ∅ de 2,2, la h =
Fig. 36.- Spalierul vertical monoplan cu 60 cm faţă de sol, iar a doua şi a treia cu ∅
conducerea oblică a lăstarilor 2,6 – 2,8 mm se plasează la 70 cm una de
alta;
- sârme oblice cu ∅ de 2,2 – 2,4
mm, care se fixează la baza fiecărui butuc, cu ajutorul unui ţăruş, după care se dirijează
oblic sub un unghi de 45° şi se prind cu capătul superior de a treia sârmă orizontală, în
dreptul celui de-al treilea butuc de pe direcţia rândului.

98
Butucii se conduc în formă joasă de „căpăţână“, iar lăstarii sunt dirijaţi prin palisări
succesive pe sârmele oblice şi apoi orizontal când ajung la partea superioară a sistemului
de susţinere.
În cazul soiurilor viguroase, pe sârma superioară a spalierului se aglomerează
lăstarii de la mai mulţi butuci. În această situaţie, lăstarii de la butuci diferiţi (fig. 37), sau de
la acelaşi butuc (fig. 38), pot fi dirijaţi pe cele trei sârme orizontale.

Fig. 37 – Spalierul vertical cu conducerea


alternativă a lăstarilor de la butuci diferiţi Fig. 38 – Spalierul verical cu
conducerea alternativă a
lăstarilor de la acelaşi butuc

2. Spalierul în formă de T cu conducerea orizonatală a lăstarilor. Sistemul a


fost pus la punct la I.C.V.V. Valea-Călugărească în anii 1972-1976 şi prezintă următoarele
avantaje:
- consum redus de forţă de muncă, pentru că se înlătură complet palisatul lăstarilor,
prin dirijarea acestora liber pe plasa de sârmă orizontală;
- lucrările manuale se efectuează uşor şi în poziţii comode de lucru;
- lucrările solului se pot mecaniza în totalitate, deoarece sistemul permite
executarea erbicidării postemergente şi lucrarea solului folosind plugul cu palpator.
Dezavantaje:
- costul ridicat al sistemului;
- favorizează creşterea copililor, necesitând lucrări dese de copilit;
- realizează lungimi mai mici ale lăstarilor şi producţii mai scăzute;
- înregistrează pierderi mari în caz de grindină.
Sistemul este compus din următoarele părţi componente (fig. 39):
- stâlpi (din ţeavă metalică cu ∅ ∼ 40 mm, lemn sau beton) lungi de 150-160 cm,
din care 70 cm se introduce în sol şi care prezintă la partea superioară o bară orizontală
lungă de 60 cm;
- trei sârme cu ∅ de 2,4-2,8 mm (mai groase cele marginale), fixate pe barele
orizontale ale spalierului şi dispuse longitudinal la 30 cm una de alta;
- sârme transversale cu ∅ de 2,2 mm situate perpendicular pe sârmele
longitudinale, din 50 în 50 cm, având capetele introduse în sus pe o porţiune de 12-15 cm.
Prin modul de dispunere a sârmelor se formează la h = 80-90 cm faţă de sol, o plasă
orizontală pe care se dirijează liber lăstarii în timpul perioadei de vegetaţie.
Stâlpii se fixează pe direcţia rândului la distanţa de 6-8 m, obişnuit după fiecare 3-4
viţe. Porţiunile care se introduc în sol se protejează contra ruginii (stâlpii din metal) sau
putrezirii (stâlpii din lemn).

99
Butucii se conduc în formă semiînaltă (80-90 cm), obişnuit cu două tulpini, fiecare
cu câte un cordon orizontal, dispus perpendicular pe planul de sârme, sau cu o tulpină şi
două cordoane.

Fig. 39 – Spalierul `n formă de T cu conducerea orizontală a lăstarilor

3. Piramidele. Acest sistem de susţinere este cel mai vechi şi prezintă unele
avantaje faţă de spalier:
- creşteri mai viguroase ale lăstarilor datorită poziţiei apropiate de verticală,
producţii mai mari, maturare mai bună a lemnului;
- se formează cu 30-40 % mai puţini copili;
- pierderi mai mici în caz de grindină, brume târzii de primăvară sau timpurii de
toamnă;
Dezavantaje:
- costul relativ ridicat al sistemului;
- necesită multă forţă de muncă normală;
- lucrările în verde se execută în condiţii anevoioase (utilizând scări înalte,
platforme suspendate etc.) şi solicită muncitori cu multă îndemânare.
Datorită acestor dezavantaje acest sistem de susţinere este tot mai puţin folosit la
noi în ţară.
Părţi componente (fig. 40):
- stâlpi confecţionaţi din lemn de esenţă tare (salcâm sau stejar), beton armat şi
precomprimat cu lungimea de 6 m şi ∅ 12-14 cm la vârf şi 15-17 cm la bază sau din ţeavă
metalică. Înainte de plantare, stâlpii se pregătesc: cei din lemn se decojesc şi se tratează
împotriva putrezirii prin impregnare cu Creozot 3% sau CuSO4 5% timp de 8-12 zile sau se
carbonizează pe o lungime de 1 m de la bază, care urmează să se introducă în sol. Stâlpii
din ţeavă metalică se vopsesc şi se fixează pe un postament din beton;
- sârmă galvanizată cu ∅ de 2,8 mm ce se fixează la baza butucilor, după care se
conduce până în vârful piramidei, unde se prinde în nişte orificii cu care a fost prevăzut
stâlpul;
- ţăruşii de lemn, cu o lungime de 70 cm şi grosime de 5 cm, pentru ancorarea
sârmelor în dreptul butucilor.
Piramidele pot să susţină 4,6 sau 8 butuci (fig. 40).

100
Dintre cele trei tipuri, cele mai corespunzătoare, atât din punct de vedere al
producţiei de butaşi, a calităţii acestora, precum şi a costului de producţie sunt cele cu 6
butuci.
Instalarea propriu-zisă a sistemului de susţinere constă în marcarea locurilor pentru
stâlpi prin pichetare, săpatul gropilor (manual şi mecanic), fixarea stâlpilor, a ţăruşilor,
întinderea sârmelor şi ancorarea acestora.
Lucrările solului
Arătura de primăvară. Lucrarea se execută imediat după instalarea sistemului de
susţinere, la adâncimea de 14-16 cm, cu PCV – 1,8 (2,2) echipat cu organe de debilonat, în
agregat cu tractoarele viticole.
În timpul perioadei de vegetaţie se face mobilizarea superficială a solului, prin
aplicarea a 4-5 lucrări mecanice (cultivat sau discuit) pe intervalele dintre rânduri şi a 3-4
praşile manuale pe rând.
După căderea frunzelor se execută arătura de toamnă la adâncimea de 15-18 cm, cu
SV 445 + PCV-1,8 (2,2), echipat pentru arătura de toamnă, după care butucii se
muşuroiesc cu pământ afânat şi reavăn.
Lucrările fitotehnice
Tăierea în uscat. Lucrarea se execută primăvara devreme în cursul lunii martie,
înainte de pornirea viţelor în vegetaţie. Butucii se desmuşuroiesc, se copcesc, după care
tăierea se face diferenţiat în funcţie de sistemul de susţinere:
a. În cazul spalierului vertical şi al piramidelor, cordiţele formate în anul anterior se
taie la cepi de 1-2 cm, lăsându-se 2-3 cepi pe butuc.
b. În cazul susţinerii pe spalierul în formă de „T“ se proiectează tulpinile. De la
fiecare viţă se aleg 1-2 cordiţe (în funcţie de numărul de tulpini ce urmează a fi proiectate
pe butuc), care se taie imediat sub planul orizontal al spalierului. Atunci când aceste
cordiţe nu au vigoarea necesară (∅ 8-12 mm) se aplică o tăiere în cepi de 1-2 cm, lăsându-
se 2-3 cepi pe butuc, urmând ca tulpinile să fie formate în primăvara anului următor.
Lucrările şi operaţiunile în verde
a. Plivitul lăstarilor. În plantaţiile susţinute pe spalierul vertical sau piramide,
primul plivit se execută când lăstarii au 15-20 cm, lăsându-se 5-6 lăstari/butuc, iar cel de-al

Fig. 40 – Piramidele cu 4, 6 şi 8 butuci


101
doilea plivit se face în momentul în care lăstarii au 35-40 cm, ocazie cu care pe butuc se
rezervă 3-4 lăstari. Prin plivit se îndepărtează lăstarii slab dezvoltaţi, răniţi etc.
b. Copilitul se face în scopul favorizării creşterii în lungime a lăstarilor şi obţinerii
de butaşi fără cioturi. Copilii se îndepărtează în faza erbacee (simultan cu lucrarea de
legat), cu unghia de sub primul nod; concomitent, se îndepărtează şi cârceii.
c. Legatul lăstarilor. Prin această lucrare lăstarii se conduc pe mijloace de
susţinere (nu se aplică în cazul spalierului orizontal) şi se execută la fiecare 40-50 cm spor
de creştere în lungime a lăstarilor, aproximativ de 6-8 ori în anul II.
Aplicarea tratamentelor fitosanitare. Lăstarii la majoritatea soiurilor de portaltoi
sunt atacate de filoxera galicolă, care poate produce pagube importante.
Primele gale apar spre sfârşitul lunii mai, începutul lunii iunie, atacul
manifestându-se cu intensitate mai mare către sfârşitul verii.
Se recomandă distrugerea prin ardere a frunzelor cu primele gale formate. În cazul
unei infestări puternice în anul precedent, se recomandă ca, atunci când lăstarii au 2-3
frunze, să se aplice un tratament cu produse organofosforice: Sinoratox 35 CE (0,1 %),
Carbetox 37 CE (0,3-0,4 %), tratamentul repetându-se la două săptămâni.
La soiurile mai sensibile şi în anii mai umezi se aplică 2-3 tratamente pentru
combaterea manei.
Completarea golurilor. Golurile se completează cu viţe din acelaşi soi şi aceeaşi
categorie biologică, astfel încât la sfârşitul anului II plantaţia să prezinte o densitate
normală. Este indicat să se folosească viţei portaltoi fortificate la ghivece nutritive în sere
şi solarii, cu plantarea în perioada de vegetaţie. În lipsa acestora se pot folosi viţe portaltoi,
în vârstă de un an, provenite din şcoala de viţe, care se plantează toamna sau primăvara.
Fertilizarea. În anul II se administrează doze mici de îngrăşăminte chimice.
Orientativ, toamna înaintea arăturii se aplică 50 kg P2O5 s.a./ha şi 50 kg K2O s.a/ha.
Îngrăşămintele cu azot se administrează pe solurile sărace în humus, în funcţie de cerinţe
primăvara la începutul vegetaţiei, sau fragmentat două treimi la pornirea în vegetaţie şi o
treime la o lună de la prima administrare.
Lucrările de întreşinere în anul III de la plantare sunt asemănătoare cu cele din
anul II (lucrările solului, tratamente fitosanitare, fertilizare etc.), cu unele deosebiri:
Tăierea în uscat se execută primăvara devreme (luna martie).
La spalierul vertical şi la piramide, tăierea constă în scurtarea coardelor formate pe
butuc în anul anterior, la 1-2 cm, rezervându-se 3-5 cepi pe butuc, în funcţie de vigoare.
În plantaţiile susţinute pe spalierul în formă de „T“, în cazul în care nu s-au format
tulpinile în anul II, se aleg 1-2 coarde (minim 6 mm ∅), care se taie la nivelul sârmelor
spalierului. După formare, lăstarii se plivesc, cu excepţia a 1-2 de la vârf, care se vor dirija
pe planul de sârme, în vederea proiectării cordoanelor. În cazul în care cordoanele au fost
deja proiectate, coardele formate pe acestea se scurtează la cepi de 1-2 cm, rezervându-se
pe cele două cordoane, în funcţie de vigoarea butucului 5-6 cepi.
Lucrările şi operaţiile în verde sunt asemănătoare celor din anul II, pe butuc
rezervându-se 5-6 lăstari.
În condiţiile aplicării unei tehnologii corespunzătoare de înfiinţare şi întreţinere în
primii ani, în anul III se poate obţine o primă producţie de butaşi portaltoi, de până la
jumătate din producţia normală (50-60 mii butaşi/ha).

7.4.3. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR DE PORTALTOI


AFLATE ÎN PRODUCŢIE
Începând din anul IV, plantaţia de portaltoi intră în perioada de producţie normală.
Lucrările agrofitotehnice care se execută au rolul de a menţine şi chiar ridica potenţialul

102
de producţie al butucilor pe o perioadă de cel puţin 25-30 de ani, cât durează exploatarea
plantaţiei.
Dezmuşuroitul se face la începutul primăverii (martie), din momentul în care nu
mai survin temperaturi mai coborâte de -8 -10 ºC. Lucrarea se execută manual, cu sapa,
având grijă să nu se rănească butucul.
Copcitul precede lucrarea de tăiere „în uscat“. Se execută o copcă în jurul
butucului, până sub primul nod al tulpinii subterane, după care cu o copcitoare sau un cuţit
bine ascuţit, se taie cât mai aproape de punctul de inserţie toate rădăcinile formate din
„căpăţână“ şi din nodul superior al tulpinii subterane.
Tăierea în uscat se execută primăvara devreme (martie), până la pornirea
mugurilor în vegetaţie şi trebuie încheiată înaintea soiurilor roditoare, având în vedere că
viţele portaltoi intră cu circa 2-3 săptămâni mai devreme în vegetaţie (sfârşitul lunii martie,
începutul lunii aprilie), comparativ cu acestea.La tăiere se lasă cepi scurţi de 1-2 cm.
Modul de lucru. În cazul susţinerii pe spalierul vertical sau pe piramide, cu
conducerea butucilor în formă de „căpăţână“, se scurtează cu foarfeca cordiţele rămase de
la recoltarea butaşilor, la cepi de 1-2 cm, rezervându-se pe butuc 6-8 cepi cu diametrul de
8-12 mm (cordiţele prea subţiri se îndepărtează de la punctul de inserţie), repartizaţi cât
mai uniform pe capul butucului, după care cu ajutorul fierăstrăului şi a foarfecii se execută
„toaleta butuclui“, îndepărtându-se tot lemnul uscat şi mortificat.
După tăiere, mai ales în zonele cu primăveri secetoase şi în cazul în care prin tăieri
rezultă răni mari, se recomandă ca butucii să se muşuroiască uşor cu pământ afânat şi
reavăn, astfel încât muşuroiul să depăşească cu 2-3 cm vârful cepilor.
La viţele susţinute pe spalierul orizontal şi conduse sub formă de tulpini, tăierea se
face prin scurtarea cordiţelor rămase pe cordoane la cepi de 1-2 cm, cepi care trebuie să
provină din coarde de vigoare normală (∅ 8-12 mm) şi să fie repartizaţi uniform pe cele
două cordoane. Atunci când pe cordoane nu se pot asigura suficienţi cepi, cordiţele se taie
la o lungime mai mare, de 1-2 ochi.
În cazul viţelor conduse pe tulpini, la tăiere trebuie avută în vedere reînnoirea
cordoanelor sau a porţiunilor de cordoane degarnisite, îmbătrânite sau distruse.
Revizuirea sistemului de susţinere. Lucrarea se execută după tăierea în uscat şi
constă în înlocuirea stâlpilor rupţi sau putreziţi, îndreptarea şi consolidarea celor înclinaţi,
înlocuirea sârmelor rupte sau ruginite şi întinderea acestora, completarea şi fixarea
ţăruşilor.
Lucrările de întreţinere a solului. După încheierea lucrărilor din campania de
primăvară solul se afânează printr-o arătură la adâncimea de 14-16 cm, cu răsturnarea
brazdei spre mijlocul intervalului, executată cu SV445+PCV2-2,2.
În timpul perioadei de vegetaţie, solul se menţine curat de buruieni şi afânat, prin
efectuarea a 4-5 praşile mecanice pe intervale, executate cu V445 + PCV2-2,2 +GSV şi 3-4
praşile manuale pe rând.
Toamna, după recoltarea coardelor se execută arătura de toamnă la adâncimea de
16-18 cm (SV445+PCV2-2,2), cu răsturnarea brazdei spre butuci, în vederea protejării
acestora peste iarnă.
Afânarea adâncă a solului se execută odată la 2-3 ani, alternativ din două în două
intervale (cu revenirea pe acelaşi interval odată la 4-6 ani), cu subsolierul pentru vie SPV-
45M în agregat cu tractorul SV445, care realizează afânarea solului la adâncimea de 40-45
cm, asigurând îmbunătăţirea însuşirilor fizico-chimice ale solului la nivelul de dezvoltare a
rădăcinilor viţei de vie. Concomitent cu această lucrare, se pot administra şi îngrăşăminte
chimice cu ajutorul echipamentului EIV, montat pe subsolier.

103
Lucrările şi operaţiunile în verde asigură conducerea lăstarilor pe mijloacele de
susţinere, creează condiţii favorabile pentru creşterea şi maturarea acestora şi reprezintă o
verigă tehnologică de bază pentru obţinerea unor producţii ridicate şi a unor butaşi de
calitate corespunzătoare. În plantaţiile de portaltoi se aplică următoarele lucrări şi
operaţiuni în verde: plivitul, copilitul, legatul şi cârnitul lăstarilor.
Plivitul. Lucrarea are drept scop normarea sarcinii de „rod“ a butucilor, exprimată
în număr de lăstari pe butuc, care diferă în funcţie de vigoarea soiului, vârsta plantaţiei,
favorabilitatea condiţiilor pedoclimatice şi tehnologia aplicată, este de regulă cuprins între
8-12, 8 la soiurile cu vigoare mai slabă (Riparia gloire) 10 la soiurile cu vigoare mijlocie
(SO4-4, 140 Ru) şi 12 la cele cu vigoare mare (Kober 5BB, Crăciunel 2).
Plivitul se execută în două etape:
– primul plivit se face când lăstarii au atins lungimea de 15-20 cm, ocazie cu care
se rezervă pe butuc norma de lăstari stabilită, plus o rezervă de 2-3 lăstari, avându-se în
vedere că în această fază lăstarii sunt fragili şi pot fi uşor răniţi sau desprinşi de la punctul
de inserţie, cu ocazia lucrărilor care se aplică în plantaţie. Se îndepărtează de la punctul de
inserţie lăstarii slabi, rămaşi în urmă în creştere, răniţi sau prea deşi, astfel încât cei care se
lasă să prezinte o creştere asemănătoare şi să fie distribuiţi cât mai uniform pe butuc.
– al doilea plivit se face când lăstarii au atins 35-40 cm lungime, ocazie cu care se
definitivează sarcina de lăstari a butucului, îndepărtându-se lăstarii lăsaţi suplimentar la
primul plivit şi cei formaţi ulterior din scaunul butucului.
Copilitul are scopul de a stimula creşterea în lungime a lstarilor şi a permite
obţinerea unor butaşi fără cioturi. Lucrarea se execută simultan cu legatul lăstarilor. Copilii
se recomandă să fie îndepărtaţi în totalitate în fază erbacee, prin ciupire cu unghia de sub
primul nod, porţiunea de merital rămasă se usucă şi cade.
Atunci când lucrarea s-a întârziat şi copilul este semilemnificat, acesta se va
secţiona cu foarfeca deasupra primului nod, ciotul rămas urmează să fie îndepărtat la
fasonarea coardelor. Simultan cu copilii se îndepărtează şi cârceii care produc curbarea,
torsionarea şi chiar ştrangularea lăstarilor , iar toamna îngreunează recoltarea coardelor.
Legatul lăstarilor se face pentru dirijarea acestora pe mijloace de susţinere, în
scopul favorizării creşterii în lungime, folosirii mai eficiente a resurselor heliotermice şi
efectuarea cu uşurinţă a lucrărilor de întreţinere.
Lăstarii se palisează de sârmele oblice lejer, cu legătura în formă de 8 sau de inel,
evitând curbarea sau strangularea lor. Fiecare lăstar se conduce de aceeaşi parte a sârmei
de jos până sus, pentru a rezulta coarde cât mai drepte şi a se evita astfel pierderile de
material la fasonare.
Primul legat se execută concomitent cu al doilea plivit, după care se repetă la
fiecare 40-50 cm spor de creştere în lungime a lstarilor, executându-se aproximativ de 8-10
ori la spalierul vertical şi 12-14 ori în cazul piramidelor.Ca material de legat se foloseşte
rafie sintetică, deşeuri textile, liber de tei topit etc.Lucrările de copilit şi legat necesită la
susţinerea pe piramide, scări speciale.
la viţele portaltoi conduse pe spalierul în formă de „T“, după copilit lăstarii sunt
dirijaţi liber pe plasa de sârmă orizontală a spalierului.
Cârnitul lăstarilor se execută la sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie,
când creşterea lăstarilor este mult încetinită şi începe maturarea acestora, având ca scop

104
stimularea creşterii în grosime şi favorizarea maturării lemnului. Totodată, prin cârnit se
asigură condiţii bune de lumină şi aeraţie.
Lucrarea constă în îndepărtarea vârfului lăstarilor cu porţiunea de frunze tinere (8-9
frunze), care nu au atins maturitatea normală, caracteristică soiului şi sunt consumatoare de
substanţe plastice.
Fertilizarea.
Pentru menţinerea şi sporirea fertilităţii solului, în plantaţiile de portaltoi se
administrează îngrăşăminte organice şi chimice. Periodic (o dată la 3-4 ani) se aplică 20-40
t/ha gunoi de grajd, în funcţie de valoarea indicelui de azot (HV) şi de conţinutul solului în
argilă (tab. 5). Gunoiul de grajd se împrăştie toamna, după căderea frunzelor, cu MIGV-1
în agregat cu tractorul V445, după care se încorporează în sol prin arătura de toamnă.
Tabelul 5
Dozele de gunoi de grajd pentru fertilizarea plantaţiilor de portaltoi t/ha
(după Z. Borlan şi colab., 1982)
Conţinutul solului
Indicele de azot (HV)
în argilă (%)

1,0 2,0 3,0 4,0 şi peste

10 18 - - -

20 31 23 - -

30 35 26 23 22

40 37 28 24 23

50 39 29 25 24

Îngrăşămintele chimice se administrează în funcţie de starea de aprovizionare a


solului cu elemente fertilizante şi producţia scontată. Dozele se calculează cu ajutorul
nomogramelor, care corelează dozele cu rezultatele cartării agrochimice.
Nivelele optime de aprovizionare sunt: N – 120 ppm, P2O5 – 130 ppm, K2O – 160
ppm, astfel încât, anual se aplică orientativ 90-100 kg N s.a/ha, 100-120 kg P2O5 s.a./ha,
140-150 kg K2O s.a/ha. Se va evita excesul de azot în special la soiurile viguroase, la care
împiedică maturarea corespunzătoare a lemnului.
Îngrăşămintele chimice cu fosfor şi potasiu se aplică toamna şi se încorporează în
sol odată cu arătura, iar cele cu azot primăvara, înainatea pornirii în vegetaţie,
administrându-se cu EIV montat pe PCV2-2,2.
Protecţia fitosanitară. În plantaţiile de portaltoi se execută tratamente pentru
combaterea filoxerei galicole, a omizilor defoliatoare (în special omida păroasă a dudului)
şi mai rar, a acarienilor şi manei.
Cea mai mare parte a soiurilor de portaltoi şi în special cele cu „sânge“ de
Rupestris sunt intens atacate de filoxera galicolă, care parazitează frunzele şi lăstarii tineri,

105
afectând puternic procesul de asimilaţie clorofiliană. Atacul este mai intens spre sfârşitul
verii, la frunzele din vârful lăstarilor. Pentru combaterea acestui dăunător se recomandă
adunarea şi distrugerea prin ardere a frunzelor cu gale de la primele două generaţii şi
tratamente cu insecticide organo-fosforice, în modul arătat la plantaţiile tinere.
Omizile defoliatoare se combat la semnalarea atacului prin tratamente cu
insecticide ca: Sinoratox 35 CE (0,1%), Carbetox 37 CE (0,4%), Decis 2,5 CE (0,05%) etc.
şi prin arderea vetrelor apărute.
Împotriva acarienilor se folosesc produsele Nissorun (0,05%), Neoron (0,1%),
aplicându-se 1-2 tratamente la dezmugurit şi în fază de lăstar tânăr (5-7 cm lungime).
La soiurile sensibile (Chasselas × Berlandieri 41B) şi în anii ploioşi se fac 1-2
tratamente împotriva manei cu produse specifice.
Completarea golurilor. În plantaţiile tinere este indicat ca golurile să fie
completate în timpul perioadei de vegetaţie cu viţe portaltoi fortificate la ghivece nutritive.
Se pot, de asemenea folosi, cu bune rezultate, viţe portaltoi STAS provenite din şcoala de
viţă, cu plantarea în perioada de repaus (toamna sau primăvara). În plantaţiile mai bătrâne,
pentru completarea golurilor se poate folosi marcotajul semiadânc (la 20-25 cm), cu
marcotă trasă de la butucul vecin şi separată de planta mamă după 2-3 ani.
Recoltarea coardelor portaltoi. Coardele portaltoi se recoltează, în condiţiile ţării
noastre, toamna după căderea frunzelor, înainte de venirea gerurilor puternice de iarnă,
aproximativ între 20 noiembrie şi 20 decembrie.
Înainte de recoltarea coardelor, se face mai întâi recoltarea şi îndepărtarea coardelor
de la butucii impuri, bolnavi, necorespunzători etc.
Coardele se taie cu foarfeca la circa 10 cm de la punctul de inserţie pe butuc sau
cordon, având grijă ca sub nodul bazal să rămână o porţiune de merital de cel puţin 3 cm.
După detaşarea de pe butuc se taie legăturile şi eventualii cârcei şi se trage snopul de
coarde pentru desprinderea lui de pe sârmă cu atenţie, pentru a nu deteriora sistemul de
susţinere. În cazul piramidei pentru a se evita îndoirea sau ruperea stâlpilor se trag în jos
simultan coardele de la toţi butucii piramidei, sau cel puţin de la doi butuci opuşi.
În cazul în care plantaţia cuprinde mai multe soiuri, acestea se recoltează pe rând
pentru a se evita impurificările de material, iar ritmul recoltării trebuie corelat cu ritmul
fasonării şi însilozării, astfel încât de la recoltare până la însilozare să nu treacă mai mult
de 2-3 zile, în caz contrar se înregistrează pierderi mari de umiditate a coardelor.
După recoltare, coardele se adună în snopi mai mari, se leagă în două-trei locuri, se
etichetează, menţionându-se denumirea soiului şi numărul parcelei şi se transportă la locul
de fasonare, care poate fi aleea de la capătul parcelei, dacă vremea este favorabilă, sau un
şopron, o magazie, în caz de vreme nefavorabilă.
Fasonarea coardelor portaltoi. În vederea păstrării până la altoit, coardele se
fasonează, în lungimi de 3 butaşi, 2 butaşi şi un butaş. Lotul de butaşi portaltoi destinat
livrării trebuie să fie constituit din minim 70% butaşi de trei măsuri standard ( care se
păstrează mai bine). Lungimea unei măsuri standard este de 40 cm (minim 30 cm),
exclusiv porţiunea de internod de sub nodul bazal.
Butaşii portaltoi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de calitate: puritate
biologică 100%, grosimea, măsurată pe diametrul mare să fie cuprinsă între 8-12 mm,
netorsionaţi, drepţi, sau cu curbura având săgeata de maxim 3 cm, fără cârcei, copili sau
urmele acestora (cioturi) cu diametrul mai mare de 3 mm, sub nodul bazal să fie prevăzuţi

106
cu o porţiune de internod de minim 3 cm, scoarţa să prezinte o culoare caracteristică
soiului, neexfoliată, fără urme de boli sau dăunători, fără răni (urme de grindină, lovituri
etc.), lemnul să fie sănătos, bine maturat (minim 12% hidraţi de carbon), cu un conţinut de
umiditate de minim 42%, iar suprafaţa ocupată de măduvă să fie sub 50% din suprafaţa în
secţiune transversală a butaşului.
Se examinează fiecare coardă în parte şi se îndepărtează porţiunile
necorespunzătoare (nematurate, torsionate, rănite etc.), iar lungimea rămasă nu trebuie să
depăşească 4,5 m (porţiunile de peste această dimensiune se pot folosi pentru
înrădăcinare), după care se îndepărtează de la punctul de inserţie eventualii copili sau
cârcei.
Fasonarea se face folosind în acest scop măsuri din şipcă de lemn cu dimensiunile
de circa 125-130 cm pentru lungimi de 3 butaşi, 85-90 cm pentru lungimi de 2 butaşi şi 40
cm pentru lungimi de un butaş.Coardele curăţate se fasonează pornind de la bază, folosind
mai întâi măsura de 3 butaşi, care se fixează de-a lungul coardei, cu baza în dreptul
primului nod şi se taie cu foarfeca deasupra capătului măsurii, sub următorul nod, la
aproximativ 3 cm distanţă de acesta, după care operaţiunea se continuă; când coarda nu
mai permite folosirea măsurii de 3 lungimi, se va utiliza măsura de 2 lungimi, iar la capăt,
măsura de o lungime.
După fasonare, butaşii de aceeaşi lungime se aşază bază la bază, se leagă în pachete
de 100 bucăţi şi se etichetează menţionându-se: soiul, categoria biologică, unitatea
producătoare şi numărul STAS-ului care reglementează calitatea. Pentru legat şi etichetat
se folosesc materiale rezistente la umiditate (sârmă subţire, etichete din plastic, pe care se
scrie cu un tuş special).
Aplicarea tratamentelor anticriptogamice. Pe timpul păstrării peste iarnă a
butaşilor portaltoi pot apare manifestări ale atacululi diferitelor specii de ciuperci ca:
Botrytis, Alternaria, Fusarium, Phomopsis etc., dintre acestea, cea mai periculoasă este
Botrytis fuckeliana care produce putregaiul cenuşiu.
Pentru prevenirea atacului acestor boli, se realizează tratarea butaşilor înainte de
introducerea la păstrare, prin îmbăierea pachetelor într-o soluţie de: Chinosol W,(0,5%) sau
Derosal (0,2%). Durata de îmbăiere este în relaţie inversă cu temperatura soluţiei.

Temperatura soluţiei ºC 1 3 5 10 15

Durata de îmbăiere ore 10 8 5 3 2

Păstrarea butaşilor portaltoi. După aplicarea tratamentului anticriptogamic şi


zvântare, butaşii portaltoi sunt trecuţi la păstrare. Păstrarea se poate face în depozite
frigorifice sau în silozuri cu nisip amenajate sub cerul liber.
Păstrarea în depozite frigorifice reprezintă modul cel mai indicat de păstrare a
butaşilor portaltoi. Depozitul frigorific este parte componentă a complexului de altoire şi
forţare din cadrul pepinierelor moderne şi cuprinde un spaţiu special amenajat, izolat
termic, prevăzut cu instalaţii de control automat al temperaturii şi umidităţii relative a
aerului. Este indicat ca butaşii să fie ambalaţi în saci de polietilenă,. cu grosimea de 0,1

107
mm, care asigură o mai bună păstrare şi evită prezenţa particulelor de nisip pe butaşi, care
duc, în cazul în care altoitul se execută mecanic la o degradare rapidă a cuţitelor de la
maşinile de altoit.
Butaşii portaltoi de 3 lungimi se introduc în saci de polietilenă lungi de cca. 2 m. Se
procedează astfel: sacul se leagă la un capăt, se răsuceşte folia spre acest capăt, se
introduce un balot format din 3-4 pachete de butaşi, după care folia se derulează până la
acoperirea totală a butaşilor şi se leagă strâns la celălalt capăt, astfel încât să fie întrerupt
schimbul de aer cu mediul exterior. Este bine ca temperatura mediului în timpul
introducerii în saci să fie sub 10 ºC. Sacii se stivuiesc în depozit în funcţie de spaţiul
disponibil. Pe toată durata pstrării, temperatura se menţine puţin deasupra lui 0ºC (practic
între 1 şi 4 ºC), iar umiditatea relativă a aerului în jur de 85%.

Păstrarea în silozuri de nisip construite sub cerul liber.


Silozurile se organizează pe terenuri adăpostite, neinfestate de mucegaiuri şi fără
materie organică în descompunere, uşor înclinate (panta de 2-3%), cu soluri
uşoare.Suprafaţa aleasă se pichetează, marcându-se dimensiunile silozului, după care
pământul se nivelează cât mai bine şi se aşterne un strat de nisip reavăn, gros de 5-8 cm.
Pachetele de butaşi se aşază în stive piramidale, pornind cu 10 pachete la bază şi
reducând câte un pachet la fiecare rând, până la partea de sus, unde se ajunge la două
pachete. Peste fiecare rând se aşterne nisip cu umiditatea optimă de stratificare (6-8%),
care trebuie să pătrundă printre coarde şi să le acopere. Pachetele pot fi introduse şi în saci
de polietilenă care se stivuiesc după sistemul 5-4-3-2-1, începând cu 5 saci la bază şi
încheind cu unul la vârf, sau după aşezarea pachetelor în stivă, acestea pot fi acoperite cu
folie de polietilenă (fără însăcuire). După aşezarea pachetelor sau a sacilor, silozul se
acoperă cu un strat de nisip gros de circa 35 cm.
Pe ambele părţi ale silozului, la o distanţă de 20 cm de baza acestuia se deschide
câte unşanţ adânc de 30 cm, pentru colectarea şi evacuarea surplusului de apă provenit din
ploi sau din topirea zăpezii.
Fiecare siloz se marchează cu o etichetă vizibilă pe care se scrie: soiul, cantitatea,
parcela şi data însilozării şi se face o schiţă a terenului pentru a avea o evidenţă foarte clară
a soiurilor.Pe timpul păstrării se controlează temperatura din interiorul silozului care nu
trebuie să depăşească 7 ºC.
Livrarea butaşilor portaltoi se realizează toamna înainte de însilozare sau
primăvara înaintea campaniei de altoit (februarie-martie).
Transportul se face în autocamioane sau în vagoane, în zilele în care temperatura nu
coboară sub -10 ºC. Se iau măsuri de protejare împotriva gerurilor şi deshidratării. Este
bine ca butaşii să fie transportaţi ambalaţi în saci de polietilenă. La transportul în camioane
butaşii se acoperă cu prelate, iar la transportul în vagoane acestea se căptuşesc cu un strat
de paie umede gros de 15-20 cm.
Fiecare transport trebuie să fie însoţit de următoarele documente:
– act de darantare a valorii biologice, emis de unitatea producătoare pe baza
certificatului de recunoaştere a valorii biologice;
– buletin de liberă circulaţie, emis de unitatea producătoare pe baza certificatului
fitosanitar;
– act de recepţie-livrare (factură).

108
7.5. TEHNOLOGIA PRODUCERII COARDELOR ALTOI
Coardele altoi se pot produce în două categorii de plantaţii:
- plantaţii mamă, specializate în producerea coardelor altoi;
- plantaţii de producţie, autorizate pentru producerea coardelor altoi;
7.5.1. PRODUCEREA COARDELOR ALTOI ÎN PLANTAŢII MAMĂ.
Plantaţiile mamă specializate au ca scop principal producerea de coarde altoi (şi în
secundar producerea de struguri) sau pot avea ca unic scop producerea de coarde
altoi.Aceste plantaţii se înfiinţează numai cu material din categoria biologică bază,
provenit din soiurile noi şi clonele omologate, precum şi din soiuri deficitare valoroase,
prevăzute la înmulţire.
Înfiinţarea plantaţiilor mamă.
Alegerea terenului. Acest tip de plantaţie se amplasează în arealele în care factorii
ecologici asigură la nivel optim cerinţele soiurilor cultivate, ferite de accidente climatice,
pe terenuri pe care nu s-a cultivat viţă de vie cel puţin 4 ani, situate în zone cu tradiţie şi în
apropierea căilor de comunicaţie. Solul trebuie să fie profund, cu textură mijlocie, bine
aprovizionat cu elemente nutritive. Se vor evita solurile grele, reci şi cele excesiv de bogate
în azot.
Pregătirea terenului în vederea plantării se face cu respectarea strictă a normelor
tehnice prevăzute pentru înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare.
Plantarea. Lucrarea se execută toamna sau primăvara, utilizându-se numai
material săditor din categoria biologică bază.
Distanţele de plantare sunt asemănătoare cu cele practicate în plantaţiile de vii
roditoare, respectiv 2,0-2,2 m între rânduri şi 1,0-1,2 m pe rând, la fel şi pregătirea viţelor
pentru plantare şi plantarea propriu-zisă.
Lucrările de întreţinere a plantaţiilor tinere. Lucrările de întreţinere care se
aplică în primii ani după plantare, precum şi cele de instalare a sistemului de susţinere sunt
identice cu cele efectuate în plantaţiile de vii roditoare.
Lucrările de întreţinere a plantaţiilor mamă aflate în producţie.
Tăierea în uscat. Buturii se conduc în formă semiînaltă, cu cordoane bilaterale şi
sunt prevăzuţi la bază cu cepi de siguranţă în zonele de cultură semiprotejată. Tăierea se
execută în cepi de 2-3 ochi, asigurându-se o sarcină de 10-12 ochi viabili/m2. Sarcina de
ochi trebuie astfel stabilită, ţinând cont de vigoarea fiecărui butuc, încât să se realizeze
creşteri normale, respectiv coarde cu dimensiuni corespunzătoare pentru altoit.
Fertilizarea. Orientativ anual se aplică: N 90-130 kg s.a./ha, P2O5 80-120 kg
s.a./ha, K2O 150-230 kg s.a./ha. Îngrăşămintele pe bază de fosfor şi potasiu se
administrează toamna (cele cu potasiu pot fi aplicate şi primăvara), iar cele cu azot
primăvara, în una sau două faze: prima înaintea pornirii viţelor în vegetaţie (odată cu
arătura de primăvară), iar a doua (dacă este cazul), la circa o lună de la prima
administrare.Periodic, odată la 3-4 ani, se aplică îngrăşăminte organice, în doză de 40-60
t/ha.
Operaţiile în verde. Operaţiile în verde sunt obligatorii în plantaţiile mamă
furnizoare de coarde altoi şi reprezintă o verigă tehnologică importantă pentru obţinerea
unui material corespunzător.
Plivitul lăstarilor se execută imediat după apariţia inflorescenţelor cu rezervarea
pe butuc a 18-20 de lăstari viguroşi, cu creştere uniformă, distribuiţi cât mai echilibrat pe
elementele butucului.

109
Înlăturarea parţială a inflorescenţelor. În funcţie de numărul de inflorescenţe
formate pe butuc, se înlătură 50-75% dintre acestea de la punctul de inserţie (numărul de
inflorescenţe înlăturate este mai mare la soiurile mai fertile), pentru ca în final să rămână în
medie 0,75 inflorescenţe pe lăstar, urmărindu-se ca pe fiecare lăstar să nu se lase mai mult
de o inflorescenţă.
Copilitul. Copilii se suprimă în fază erbacee, prin ciupire cu unghia de sub prima
frunză.
Cârnitul Operaţia se efectuează începând de la mijlocul lunii august, când
creşterea este mult încetinită, ocazie cu care se îndepărtează vârful lăstarilor, cu porţiunea
de frunze tinere (care nu au atins dimensiunea normală pentru soiul respectiv) pe care
grosimea lăstarului este sub 6 mm.
Tratamentele fitosanitare. Se combate mana, făinarea şi cu atenţie deosebită
putregaiul cenuşiu, pentru a se evita atacul pe coardele altoi în timpul păstrării materialului
sau al forţării butaşilor altoiţi, iar dintre dăunători: acarienii (Tetranycus sp.), omida
păroasă a dudului (Hyphantria cunea) şi cicada gheboasă (Ceresa bubalus). Se folosesc
aceleaşi produse ca şi în cazul plantaţiilor de vii roditoare, punându-se totuşi accent pe cele
mai eficiente.
Aplicarea lucrărilor de selecţie. Anual, în aceste plantaţii se aplică selecţia în
masă negativă. Butucii necorespunzători (fenotipic sau fitosanitar) se înlătură din plantaţie,
iar golurile se completează cu material biologic din acelaşi soi şi categorie biologică.
Toate celelalte lucrări de întreţinere sunt asemănătoare cu cele care se aplică în
plantaţiile de vii roditoare.
Recoltarea coardelor altoi. Coardele altoi se recoltează toamna, după căderea
frunzelor, înainte de venirea gerurilor puternice care pot afecta mugurii. Se recoltează toate
coardele de pe butuc, lăsându-se la baza fiecăreia 4-5 ochi, care nu sunt buni pentru altoit
(mai puţin evoluaţi, pornesc greu şi neuniform la forţare) şi asigură necesarul de ochi
viabili la tăierea „în uscat“ din primăvara anului următor. Nu se recoltează concomitent
coarde altoi de la mai multe soiuri pentru a se evita impurificările de material.
Producţia medie pe hectar care se poate obţine în acest tip de plantaţie este de
25.000 coarde, cu lungimea minimă de 8 ochi fiecare coardă.

7.5.2. PRODUCEREA COARDELOR ALTOI ÎN PLANTAŢII OBIŞNUITE


DE PRODUCŢIE
Sunt admise în acest scop numai plantaţiile care îndeplinesc condiţiile de puritate
biologică (cel puţin 90% din butuci să aparţină soiului prevăzut la înmulţire) şi de stare
fitosanitară (fără atac de cancer, antracnoză şi viroze). În cazul unor soiuri deficitare, pot fi
admise pentru producerea coardelor altoi şi plantaţii cu puritatea biologică mai mică de
90%, dar cu obligativitatea aplicării selecţiei în masă pozitive.
Lucrările specifice de întreţinere aplicate în plantaţiile de producţie
Pe lângă lucrările obişnuite, în plantaţiile de producţie care au ca scop producerea
de coarde altoi, se aplică următoarele lucrări speciale: fertilizarea suplimentară, plivitul şi
copilitul lăstarilor, aplicarea tratamentelor fitosanitare, cu respectarea indicaţiilor prevăzute
pentru plantaţiile mamă.
Recoltarea coardelor altoi. Coardele altoi se recoltează în aceeaşi perioadă ca şi în
cazul plantaţiilor mamă, avându-se în vedere ca pe butuc să rămână elementele de rod
necesare pentru anul următor. Recoltarea se face diferenţiat astfel:
- în cazul plantaţiilor în care s-a aplicat selecţia în masă-negativă, se recoltează mai
întâi coardele de la butucii marcaţi (impuri, bolnavi, slab dezvoltaţi etc.) şi se elimină din

110
plantaţie, lucrare care se verifică de inspectorii aprobatori de stat; se trece apoi la recoltarea
coardelor altoi de la butucii nemarcaţi;
- în cazul plantaţiilor în care s-a aplicat selecţia în masă pozitivă, coardele altoi se
vor recolta numai de la butucii marcaţi.
De la un butuc se recoltează în medie 3-4 coarde, iar de pe un hectar circa 8-12.000
coarde altoi.
Fasonarea coardelor altoi. Lucrarea se execută imediat după recoltare pentru a se
preveni deshidratarea coardelor şi se face având în vedere prevederile STAS-ului:
- lungimea minimă 5 ochi;
- grosimea, măsurată pe diametrul mare, maxim 12 mm la bază, minim 8 mm la
vârf;
- ochii să fie viabili, sănătoşi, normal conformaţi, nevătămaţi, neporniţi în vegetaţie
(se admite maxim 10% ochi cu mugurele principal mort);
- coarde bine maturate (cu minim 12% hidraţi de carbon), prevăzute la capete cu
porţiuni de internod de minim 4 cm, netorsionate, fără cârcei, copili sau urmele acestora,
fără cioturi cu diametrul mai mare de 3 mm, cu ţesuturi viabile, sănătoase, fără urme de
boli, dăunători sau vătămări mecanice, cu umiditatea de minim 44%.
Fasonarea constă în îndepărtarea porţiunile necorespunzătoare (groase, torsionate,
rănite etc.), secţionarea coardelor la cel puţin 4 cm sub nodul bazal şi de asemenea la cel
puţin 4 cm deasupra ultimului nod şi îndepărtarea de la punctul de inserţie a resturilor de
cârcei şi copili.
În funcţie de condiţiile climatice, fasonarea se face în câmp, la marginea parcelei,
sau în diferite încăperi.
După fasonare, coardele se leagă în pachete a câte 100 bucăţi şi se etichetează,
menţinându-se următoarele: soiul, categoria biologică, unitatea producătoare şi STAS-ul
care reglementează calitatea.
Tratamente fitosanitare. Pentru prevenirea atacului unor agenţi patogeni pe
timpul păstrării (Botrytis, Alternaria, Fusarium etc.), se face îmbăierea pachetelor de
coarde într-o soluţie de: Chinosol, (0,5%) sau Derosal (0,2%).
Păstrarea peste iarnă a coardelor altoi.Păstrarea se face în depozite frigorifice
sau în silozuri sub cerul liber, în mod asemănător coardelor portaltoi.
Livrarea coardelor altoi. Lucrarea începe cu recepţia materialului de către
beneficiar, în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin STAS.
Transportul coardelor altoi se face numai în zilele cu temperaturi pozitive, pentru a
se evita pierderea ochilor.
Pentru prevenirea deshidratării se iau următoarele măsuri:
- transportul de la producător la beneficiar se face cât mai repede;
- pentru transportul cu trenul, vagoanele se căptuşesc cu un strat de paie umede;

5.6. TEHNOLOGIA DE PRODUCERE A VIŢELOR ALTOITE


Altoirea constă în îmbinarea artificială, după o anumită tehnică de lucru, a două
porţiuni viabile (altoi şi portaltoi), în scopul de a mijloci convieţuirea dintre ele (Martin T.,
1972).
Prin altoirea soiurilor roditoare europene (nobile) pe portaltoi proveniţi din speciile
americane, se asigură rezistenţa la filoxeră, se măreşte potenţialul productiv al acestora,
concomitent cu îmbunătăţirea calităţii strugurilor.
Pentru producerea materialului săditor viticol se practică altoirea „în uscat“ la
masă, folosind butaşi altoi şi portaltoi proveniţi din coarde în vârstă de un an.

111
Butaşul reprezintă o porţiune viabilă de lăstar sau de coardă, cu unul sau mai mulţi
ochi care, pus în condiţii favorabile de creştere, emite atât rădăcini cât şi lăstari,
reproducând fidel planta mamă (Alexandrescu I. şi colab., 1994).
Înmulţirea prin altoire, cu utilizarea de butaşi în vârstă de un an, are la bază atât
principiile înmulţirii prin butaşi, cât şi principiul altoirii.
Principiile înmulţirii prin butaşi:
- principiul restituţiei;
- principiul independenţei fiziologice limitate.
Potrivit primului principiu, un butaş care este pus în condiţii favorabile îşi reface
organele lipsă. După cel de-al doilea principiu, butaşul poate să-şi desfăşoare funcţiile
vitale (respiraţia, transpiraţia, activitatea catalazei etc.) în mod independent, pe timpul cât
acţionează principiul precedent.
Principiul altoirii. Altoirea se sprijină pe principiul sudurii, conform căruia două
secţiuni (răni) puse în contact strâns formează, în anumite condiţii, un ţesut intermediar
(calus), care îmbină organic cei doi parteneri.
Etapele concreşterii la altoire. Concreşterea este un proces complex de interferare
morfologică, anatomică şi fiziologică, în urma căruia viţa altoită funcţionează ca o singură
plantă, cu caracteristici metabolice diferite în raport cu cele ale celor doi parteneri. În
procesul concreşterii se disting trei etape: calusarea, sudarea şi vascularitatea.
Calusarea: Pentru sudarea la punctul de altoire trebuie să existe celule tinere. În
cazul altoirii în verde, deoarece ţesuturile puse în contact sunt tinere, are loc direct sudarea,
dar atunci când la altoire se folosesc butaşi în vârstă de unu sau mai mulţi ani este necesară
formarea mai întâi a unui ţesut nou, care să permită concreşterea celor doi parteneri.
Sub acţiunea excitaţiei de rănire se formează fitohormoni care determină ca celulele
imediat învecinate secţiunii şi cele din apropiere să se dividă intens, dând naştere unui ţesut
parenchimatic (ţesut de rană) numit „calus“, care, în contextul unor răni închise, se
comportă ca un ţesut intermediar. La formarea calusului participă celulele meristematice
ale cambiului, precum şi celulele tinere ale razelor medulare, floemului şi xilemului. La
început acest ţesut apare pe suprafaţa secţiunilor sub forma unor mărgele mici de culoare
albă-sidefie, care ulterior se unesc şi formează un inel continuu în dreptul punctului de
altoire. Altoiul produce mai mult calus. Celulele calusului au pereţii subţiri, sunt
turgescente, cu un conţinut ridicat în apă (85-90%) şi se deshidratează uşor, de aceea este
necesară menţinerea unei umidităţi ridicate în zona punctului de altoire pe tot parcursul
existenţei acestui ţesut.
Secţiunea altoiului trebuie făcută de partea ochiului şi cât mai aproape de acesta,
astfel încât partea cu jgheab este plasată la polul morfologic inferior al secţiunii, ceea ce
face ca aptitudinea mai slabă de calusare din această porţiune să fie compensată de
acţiunea pozitivă a polarităţii, iar partea plană la polul morfologic superior şi de aceeaşi
parte cu ochiul, astfel încât neajunsurile datorate construcţiei asimetrice a coardei şi
poziţiei dezavantajoase (polul morfologic superior) să fie anihilate de rezerva mai mare de
amidon şi substanţe hormonale, care se găseşte în nodul, respectiv ochiul altoi.Legităţile
formării calusului trebuiesc respectate şi folosite şi la altoirea mecanizată. În acest caz,
secţionarea partenerilor se face pe diametrul mic (pe direcţia partea plană – partea cu
jgheab). În acest mod, partea cu jgheab şi partea plană sunt plasate la polul morfologic
inferior, beneficiind de stimularea formării calusului prin polaritate.
Sudarea. Pentru a se realiza concreşterea altoiului cu portaltoiul trebuiesc
îndeplinite trei condiţii: prezenţa celulelor tinere, realizarea fenomenului de congruenţă şi
distrugerea stratului izolator.
Prezenţa celulelor tinere este asigurată de formarea calusului.

112
Pentru realizarea sudării este necesară sincronizarea (congruenţa) formării calusului
pe ambele feţe ale secţiunilor, precum şi un contact intim, direct între ţesuturile nou
formate.
Prin altoire unele celule se taie, altele se strivesc şi îşi împrăştie conţinutul pe
suprafaţa secţiunilor, care se oxidează foarte repede; se formează astfel un strat izolator
care se interpuse între ţesuturile intermediare de la altoi şi portaltoi şi împiedică contactul
direct al acestora. Distrugerea acestui strat izolator se realizează prin presiunile inegale pe
care le exercită ţesuturile intermediare în formare (acţiune mecanică) şi prin dizolvarea lui
de către aceste ţesuturi (acţiune fiziologică). De multe ori stratul izolator nu este înlăturat
în totalitate, ceea ce face ca sudura să fie incompletă pe secţiunile celor doi parteneri.
În zona de contact a ţesuturilor intermediare se formează o lamelă pectică, care
realizează lipirea celor două secţiuni (prima etapă a sudării), iar apoi prin intermediul
plasmodesmelor se asigură contactul intim dintre doi parteneri (a doua etapă a sudării).
Vascularizarea constă în stabilirea legăturilor dintre fascicolele libero-lemnoase
ale portaltoiului şi cele ale altoiului, lucru care se poate realiza pe două căi: fie prin apariţia
unei zone generatoare în ţesuturile intermediare deja sudate, care va genera noi formaţiuni
de floem şi xilem, fie prin înaintarea opusă şi simultană a zonelor generatoare de la cei doi
parteneri, până la întâlnirea acestora. Vascularizarea se realizează pe ambele căi, cu
dominarea uneia sau alteia (mai ales a primei căi).
Vascularizarea trebuie să se facă înainte de pornirea în vegetaţie a ochiului altoi,
pentru ca lăstarul format să poată fi aprovizionat cu apă, altfel se usucă în scurt timp.

Obţinerea butaşilor altoiţi şi forţaţi


Viţele altoite se obţin în complexele de altoire şi forţare şi se fortifică în şcoala de viţe
situată în câmp deschis, sau în solarii.
Pregătirea materialului biologic (portaltoi şi altoi) constă în scoaterea pachetelor
de coarde din silozurile sau spaţiile de păstrare, curăţirea de nisip prin scuturare şi spălare, în
cazul când nu au fost ambalate în saci din polietilenă.
Verificarea viabilităţii butaşilor se realizează prin efectuarea unor secţiuni
longitudinale la câteva coarde luate drept probe din portaltoi şi altoi şi examinarea
macroscopică a acestora; pentru coardele altoi se secţionează şi ochii de iarnă, care trebuie să
prezinte o viabilitate de minimum 90%.
Fasonarea butaşilor se execută diferit la portaltoi şi altoi. La portaltoi se
împrospătează secţiunea de la bază la 0,5 cm sub nod (talonarea), după care coardele de 3 sau
2 lungimi se segmentează la o lungime STAS, adică 30±2 cm şi diametrul între 7-12 mm.
Odată cu aceasta se înlătură cu atenţie toţi ochii de pe lungimea butaşului (orbirea). La altoi
coardele se fragmentează începând de la bază, în butaşi de câte un ochi şi un internod şi cu
diametrul de 7-12 mm. Operaţia se realizează prin secţionarea coardei altoi la 1,5 cm deasupra
fiecărui ochi.
Umectarea butaşilor portaltoi şi altoi se face în recipiente separate, în apă curată, la
temperatura de 12-20°C pentru recăpătarea umidităţii optime (52-55%).
Altoirea cu butaşi lemnificaţi (în uscat ) la masă. Altoirea ″în uscat este cel mai
mult folosită. Ea se poate executa manual sau prin utilizarea maşinilor de altoit.
Momentul declanşării altoitului se stabileşte în funcţie de epoca optimă de plantare
a viţelor în şcoală şi de posibilităţile de realizare a programului de altoiri. Calendaristic,
lucrarea începe în prima jumătate a lunii martie şi se încheie în prima decadă a lunii aprilie.
La altoirea manuală se foloseşte metoda de altoire în copulaţie perfecţionată (cu limb sau
pană). Tehnica altoirii propriu-zise constă în execuţia unei secţiuni transversal-oblice, la
capătul superior al butaşului portaltoi, pregătit pentru altoire, pe diametrul mugure-cârcel.
Secţiunea realizată trebuie să aibă lungimea de 1,5 ori mai mare decât diametrul secţiunii

113
transversale. Pana de îmbinare se execută printr-o tăietură interioară, care porneşte de
deasupra măduvei, este la început longitudinală, iar apoi are un traseu aproape paralel cu al
secţiunii transversal-oblice .
La butaşul altoi pregătit pentru altoire se execută o secţiune transversal - oblică pe
diametrul mugure-cârcel începând de la baza mugurelui şi cât mai aproape de el. Secţiunea
trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii şi să fie asemănătoare cu a portaltoiului. Apoi se
execută şi la altoi pana de îmbinare în mod asemănător. Operaţiunea se finalizează prin
îmbinarea altoiului cu portaltoiul.
Altoirea mecanizată cu butaşi lemnificaţi (în uscat). Forma secţiunii la altoirea
mecanizată este cea a litereii omega sau ″vârf de lance", se folosesc maşinile LPM-1
(Bulgaria), MA-1 şi MA-2 (România) şi dispozitivele DPA-1, DPA-2 şi DPA-3
(România).
Rezultate bune se obţin dacă butaşii au diametrul de 7 - 12 mm. Pentru
productivitate ridicată este bine ca butaşii să fie să fie calibraţi cu ajutorul diferitelor
dispozitive de calibrare.
Altoirea mecanizată, faţă de cea manuală, prezintă unele avantaje ca:
productivitate ridicată şi posibilitatea folosirii de lucrători necalificaţi, după o prealabilă
instruire de 1-2 zile (Grecu, 1988), performanţele calitative înregistrate la altoirea
mecanizată sunt apropiate de cele ale altoirii manuale.
Recepţia. După execuţia altoirilor se verifică butaşii altoiţi (cantitativ şi calitativ).
Folosirea biostimulatorilor de calusare şi înrădăcinare. În procesul de formare
al calusului şi rădăcinilor, un rol important îl au giberelinele, care intervin în diviziunea
celulară, auxinele, care favorizează creşterea şi dezvoltarea (Mirică şi colab., 1982) şi
citochininele, care sunt capabile să inducă, în celulele ce nu aparţin meristemelor sau
zonelor generatoare, potenţial de diviziune (Oprean,M., Olteanu,I. 1983).
La noi în ţară , rezultate bune s-au obţinut prin înmuierea, înainte de parafinarea
butaşilor altoiţi cu stimulatorul de calusare "Calovit" (produs de I.C.C. Cluj-Napoca).
Utilizarea lui a determinat ca procentul de viţe de calitatea I-a să crească cu 4,6 (Grecu şi
colab., 1988).
Aplicarea bioregulatorilor şi a parafinării. Cercetări de dată mai recentă, cu
largă accepţiune pentru practica viticolă au demonstrat că şi folosirea substanţelor
bioactive de tip " Calovit " în producerea materialului săditor viticol poate contribui la
realizarea în condiţii cât mai bune a concreşterii la altoire, la sporirea randamentului de
viţe altoite, la îmbunătăţirea calităţii acestora şi ridicarea indicilor de economicitate.
Parafinarea are scopul de a proteja punctul de altoire faţă de condiţiile neprielnice
de mediu (deshidratare şi atacul bolilor criptogamice). Pentru parafinare se foloseşte un
amestec constituit din: parafină comercială cca 94 % + bitum (smoală) 3 % + colofoniu
industrial 3 % şi adaus de produs antibotritic (de exemplu Benlate în proporţie de 0,15 %).
Tehnica de parafinare constă în introducerea (o singură imersie, de ordinul fracţiunilor de
secundă) butaşilor altoiţi pe lungimea de 12-16 cm,(măsurată de la vârf spre bază) în
amestecul respectiv, când acesta are temperatura de 70±20C. Lucrarea este obligatorie în
cazul stratificării parţiale pentru forţare.
Sratificarea butaşilor altoiţi în vedrea forţării se face clasic în lăzi cu lungimea de
1 m, înălţimea de 0,6 m şi lăţimea de 0,5 m la care unul din pereţi este detaşabil, sau se pot
folosi lăzi din material plastic şi au o capacitate de 450 - 500 butaşi , sau cutii cu schelet
metalic şi pereţi din plăci de polietilenă de tip fagure şi au o capacitate de 700 - 750 butaşi.
Ca material pentru stratificare se recomandă rumeguşul de conifere, care poate fi utilizat 5-6
ani succesiv, cu condiţia ca după terminarea forţării din fiecare an să fie cernut şi uscat la
soare. Se mai pot folosi şi turba cu pH cât mai apropiat de neutru, muşchiul de pădure sau
fulgii de polistiren expandat. Ultimul oferă avantajul că poate fi utilizat în mod repetat,

114
realizează o aerisire mai bună şi previne atacul bolilor criptogamice asupra butaşilor. Mai rar
se foloseşte şi nisipul dar, în acest caz, stratificarea nu se mai face în lăzi ci pe paturi pe care
mai întâi se aşază un strat de paie de cereale şi apoi stratul de nisip. Stratificarea butaşilor
poate fi parţială sau totală.
Stratificarea parţială se practică numai pentru butaşii altoiţi şi parafinaţi şi constă în
acoperirea butaşilor cu rumeguş umed (75-80%) până sub punctul de altoire, altoii rămânând
protejaţi de stratul de parafină. În acest fel se evită atacul de mucegai şi pornirea rădăcinilor
din altoi, fiind favorizată creşterea lăstarilor.
Stratificarea totală se aplică pentru butaşii neparafinaţi şi constă în acoperirea
butaşilor cu rumeguş umed până sub punctul de altoire, cu rumeguş uscat şi tratat cu Chinosol
(0,15%) în zona secţiunilor şi din nou cu rumeguş umed până deasupra butaşilor. Capacitatea
unei lăzi este de circa 1000-1200 butaşi, pentru care sunt necesare circa 35 kg rumeguş uscat.
După stratificare, partea superioară a butaşilor altoiţi şi parafinaţi (cazul stratificării parţiale)
sau rumeguşul care acoperă altoii (cazul stratificării totale) se stropeşte cu o soluţie
anticriptogamică.
După scurgerea apei lăzile se numerotează, se etichetează cu soiul, portlatoiul şi data
stratificării şi se introduc în sera de forţare, unde se aşază pe stelaje, pe 2-3 nivele. Lăzile cu
butaşii stratificaţi parţial se acoperă cu folie de polietilenă, în vederea păstrării unei umidităţi
corespunătoare.
Forţarea are ca scop formarea calusului la punctul de altoire, pornirea ochiului
altoi în vegetaţie şi formarea de rădăcini la baza portaltiului; se realizează în spaţii special
construite, în cadrul complexului de altoire şi forţare .
În perioada de forţare temperatura se dirijează în următorul mod: în primele 4 -6
zile temperatura se menţine la 28-30 0C (înregistrarea se face în aer, la mijlocul locului de
forţare şi la înălţime medie). Şocul acesta de temperatură determină intrarea rapidă în
activitate a ţesuturilor meristematice. Până la apariţia lăstarilor, temperatura se dirijează la
22-200 C, apoi aceasta se menţine la 18-200 C în timpul zilei şi 14-160 C în timpul nopţii .
Durata totală a forţării se încadrează între 18-21 zile.
În aer umiditatea relativă se impune să fie, în primele 9-10 zile,de cca 85 - 90 %
şi, apoi, de 70-80%, deoarece există pericolul atacului de boli.
În localul de forţare, este necesar ca, începând cu ziua a cincea, lumina să fie
suficientă, chiar completată cu lumină artificială, prin instalarea unor lămpi de neon de 400
waţi, iluminarea făcându-se timp de 12 - 16 ore pe zi. Celelalte lucrări din timpul forţării
sunt: aerisirea localului, afânarea rumeguşului, aplicarea de tratamente anticriptogamice,
verificarea procesului de calusare şi modificarea locului lăzilor pe verticală . La altoitul de
iarnă (ultima jumătate a lunii ianuarie), lăzile cu butaşi altoiţi (pregătite asemănător), se
acoperă cu folie de polietilenă, se introduc în spaţii cu temperatura de 1-20C şi la 80 - 90 %
umiditate relativă a aerului, până în luna martie, când se declanşează forţarea, pentru
desăvârşirea calusării şi călirii până la plantare. Declanşarea forţatului se face în funcţie de
durata şi mărimea spaţiului de fortificare existent. Forţarea se consideră încheiată când
lăstarul are 3 - 4 cm, calusul la punctul de altoire este uniform, puţin reliefat, iar cel de la
baza butaşilor este inelar.
Călirea se realizează pentru aclimatizarea viţelor la condiţiile de mediu
corespunzătoare locului de plantare. Temperatura, în această perioadă, se menţine la cca 8-
100 C, în cazul viţelor plantate în şcoala de viţe, sau la 12-130C, în cazul celor plantate în
solarii.
Clasarea viţelor, după forţare şi călire, constă în alegerea viţelor bune de plantat,
care au ochiul altoi pornit în vegetaţie, calus circular la punctul de altoire şi la baza
butaşului.

115
Fasonarea constă în dimensionarea lăstarilor la 3-5 cm., scurtarea rădăcinilor din
portaltoi la 1 cm şi reparafinarea viţelor în cazul plantării fără biloane.
Reparafinarea viţelor. Această lucrare se execută în cazul plantării în teren
nebilonat. Ea se poate executa atât la butaşii altoiţi care au fost parafinaţi înainte de
păstrare, cât şi la cei neparafinaţi.

CULTURA VIŢELOR ALTOITE ÎN ŞCOALA DE VIŢE

După forţare şi călire butaşii altoiţi şi forţaţi sunt plantaţi în şcoala de viţe pentru
dezvoltarea sistemului aerian şi radicular şi obţinerea viţelor altoite STAS.
Alegerea şi organizarea terenului pentru şcoala de viţe
Terenul destinat şcolii de viţe se alege ţinând cont de următoarele criterii: terenul să
fie plan sau uşor înclinat, să fie ferit de accidentele climatice, solul să fie permeabil cu
textură luto-nisipoasă, fertil, cu pH-ul cuprins între 6,8 şi 7 şi cu apa freatică la minimum
1,5 m adâncime. Este important să existe posibilităţi de irigare, deoarece sistemul radicular
este în formare şi are o capacitate redusă de absorţie a apei.
În mod obligatoriu şcoala de viţe se organizează în cadrul unui asolament. cele mai
bune culturi premergătoare pentru viţe sunt: borceagul de primăvară, porumbul timpuriu şi
mazărea (N. Alexandrescu şi col., 1968). Se pot organiza mai multe tipuri de asolamente:
- asolament de 3 ani: anul I porumb pentru boabe; anul II borceag de primăvară;
anul III şcoală de viţe;
- asolament de 4 ani: anii I-II trifoi roşu; anul III porumb pentru boabe; anul IV
şcoala de viţe;
- asolament de 5 ani: anii I-III leguminoase perene; anul IV porumb pentru boabe;
anul V şcoala de viţe.
Prin organizarea asolamentelor se urmăreşte crearea unor condiţii cât mai bune de
creştere pentru viţe prin ameliorarea însuşirilor fizice şi chimice şi asigurarea unei stări
sanitare bune a solului.
Pregătirea terenului pentru şcoala de viţe este indicat să se înceapă imediat după
recoltarea culturii premergătoare şi constă în: fertilizarea de bază, dezinsectizarea
terenului, desfundarea terenului şi bilonatul.
Fertilizarea terenului se face cu îngrăşăminte organice şi îngrăşăminte chimice cu
fosfor şi potasiu. Gunoiul de grajd se aplică în doze moderate de 30-40 t/ha şi se aplică
culturii premergătoare.Dacă nu s-a admnistrat gunoi de grajd la cultura premergătoare, la
pregătirea terenului se poate aplica mraniţă în în jur de 20t/ha. Dozele de îngrăşăminte
chimice se stabilesc în urma analizei agrochimice a solului. Orientativ, se administrează
100-120 kg s.a. /ha P2O5 şi 80-100 kg s. a. /ha K2O.
Dezinsectizarea solului se face cu insecticide specifice ( Furadan 5 G 40 kg/ha) pentru a
preveni atacul unor dăunători de sol cum ar fi: larvele viermilor sârmă, buha semănăturilor,
etc.
Desfundarea terenului se face la sfârşitul lunii august - luna septembrie, la
adâncimea de 50 cm cu plugul balansier pentru desfundat.
Bilonatul terenului se execută după desfundat şi trebuie încheiat înainte de apariţia
prmelor îngheţuri ( octombrie-noiembrie). În cazul terenurilor nisipoase bilonatul terenului
se poate face şi primăvara cu cel puţin două luni înainte de plantarea viţelor în şcoală.

116
Biloanele au 60-70 cm înălţime şi se execută cu plugul pentru bilonat la distanţa de 1,2 m
între ele, când butaşii se plantează în rânduri simple şi 1,4-1,6 m, când butaşii se plantează
în rânduri duble.
Pregătirea butaşilor pentru plantare constă în: scoaterea din lăzile de forţare,
sortare, fasonare şi parafinare şi se face concomitent cu plantarea. Prin sortare se
îndepărtează butaşii necorespunzători care nu au calusul format sau au altoiul căzut.
Butaşii corespunzători prezintă calus în jurul punctului de altoire, altoiul este pornit în
vegetaţie şi are la baza butaşului primordii de rădăcini.
Prin fasonare se îndepărtează lăstarii porniţi din portaltoi, se ciupesc la cca 4 cm
lăstarii porniţi din altoi care sunt prea lungi, se îndepărtează eventualele rădăcini pornite
din altoi şi cele de la nodul superior al portaltoiului şi se scurtează la 1cm rădăcinile bazale
dacă acestea sunt prea lungi.
Parafinarea constă în introducerea butaşilor fasonaţi într-un amestec format din
parafină 94%, bitum 3% şi sacâz 3%, la temperatura de 70 ± 2°C timp de câteva fracţiuni
de secundă. Parafinarea este obligatorie în cazul în care butaşii altoiţi se planteză pe
biloane, dar este indicată şi în cazul în care se plantează în biloane cu acoperire totală.
Plantarea butaşilor altoiţi în biloane cu acoperire totală este un sistem clasic de
cultură a viţelor altoite practicat pe scară largă ân România până în anii 90.
În biloane se formează un mediu termohidroregulator favorabil care asigură creşteri
viguroase ale viţelor comparativ cu sistemul de cultură în teren nebilonat.
Plantarea se începe atunci când temperatura solului în interiorul bilonului este de
cel puţin 12°C (20-30 aprilie), se poate face în rânduri simple sau duble şi constă în
executarea următoarelor operaţii:
- retezarea vârfului bilonului la 5-6 cm, cu sapa sau mecanizat pentru a realiza o
coamă uniformă;
- despicatul bilonului la un unghi de aproximativ 15° faţă de verticală şi formarea
unui perete oblic pe care se vor aşeza butaşii;
- aşezarea butaşilor pe peretele bilonului astfel încât să se asigure o densitate de 15-
18 butaşi / metru liniar. Butaşii trebuie aşezaţi cu punctul de altoire la acelaşi nivel;
- refacerea bilonului prin acoperirea butaşilor cu pământ.
Se trage cu sapa pământ mărunt şi reavăn până la jumătatea butaşilor, se tasează
bine şi se udă cu 5-10 litri de apă la metru liniar de bilon. După infiltrarea apei se reface
bilonul complet cu pământ astfel încât vârful bilonului să depăşească cu circa 5 cm capătul
superior al butaşilor. La terminarea plantării fiecare soi se etichetează, iar dacă pe acelaşi
bilon se plantează mai multe soiuri, între acestea se lasă un spaţiu neplantat de 0,5-1m.
Butaşii se pot planta şi pe biloane. Această metodă este relativ nouă (V. Grecu,
1987) şi este cea mai indicată. Biloanele se formează toamna şi se refac cu 2-3 zile înainte
de plantare. În acest caz se vor folosi la plantare numai butaşi parafinaţi. Se întinde o sârmă
pe mijlocul coronamentului, pe lângă sârmă cu ajutorul unor marcatoare cu dinţi metalici
se fac orificii de circa 15 cm adâncime în care se introduc butaşii. Şi în acest caz pe bilon
se pot planta rânduri simple sau duble. Acest mod de plantare avantajele biloanelor
(surplus caloric) cu avantajele plantării fără biloane (eliminarea copcitului, eliminarea
spargerii crustei).
Pentru eficientizarea culturii butaşilor altoiţi şi forţaţi astăzi se recomandă
plantarea pe biloane acoperite cu folie de plastic tip mulci, prevăzute cu sistem de irigare

117
prin picurare. Prin folosirea acestui sistem de cultură randamentele obţinute în şcoala de
viţe pot ajunge până la 70-80%, faţă de numai 30-40% în sistemul clasic.
Plantarea butaşilor altoiţi în teren nebilonat este posibilă în zonele în care
temperatura aerului după 20-25 aprilie nu mai coboară sub 0°C, iar în luna mai
temperaturile sub 10°C au o frecvenţă redusă (sudul ţării).
Această metodă de plantare prezintă unele avantaje cum ar fi: prevenirea creşterii
rădăcinilor din altoi, evitarea atacului dăunătorilor de sol asupra lăstarilor şi reducerea
cheltuielilor de întreţinere. Alături de aceste avantaje trebuie amintit riscul unor pierderi de
butaşi datorită îngheţurilor târzii de primăvară sau grindinei din lunile mai, iunie.
Epoca de plantare în teren nebilonat se stabileşte în funcţie de condiţiile climatice
ale fiecărui an. Plantarea se face după trecerea pericolului brumelor târzii de primăvară,
când temperatura solului la adâncimea de 20 cm este relativ constantă la 20°C. În general
epoca de plantare este cuprinsă între 25 aprilie şi 10 mai.
Terenul pregătit în toamnă se nivelează, după care se deschid rigole de 15-20 cm
adâncime la distanţa de 120-140 cm între ele. Înainte de plantare rigolele se udă cu 5-10 l
de apă /m.l., pentru ca butaşii să se planteze într-un strat mocirlos. În aceste rigole se înfig
butaşii altoiţi pe o adâncime de 15 – 20 cm la distanţa de 5,5 – 6,5, rezultând o densitate de
15 – 18 butaşi la metru liniar de rigolă. Pentru o plantare rapidă şi fixarea butaşilor la
aceeaşi înălţime se folosesc marcatoare care indică distanţa dintre viţe pe rând. După fixare
se completează rigola cu pământ care se tasează cu piciorul în lungul rândului.
Pentru a preveni dezhidratarea butaşilor în lungul rândului se va forma un bilon.
Lucrări de întreţinere a butaşilor altoiţi în şcoala de viţe urmăresc crearea unor
condiţii favorabile pentru dezvoltarea acestora.
Lucrările solului. Îmediat după plantare solul dintre biloane sau rigole se afânează
la adâncimea de 14 – 15 cm. Pe parcursul perioadei de vegetaţie se execută 5-6 lucrări de
afânare a solului între biloane, care se execută cu cultivatorul universal CPU – 4,2. O altă
lucrare importantă, în cazul plantării pe biloane, este spargerea crustei de pe biloane pentru
a uşura răsărirea viţelor din biloane şi a reduce pierderile de apă din sol prin evaporare.
Distrugerea crustei se face cu grebla cu atenţie pentru a nu rupe lăstarii tineri.
Controlul ieşirii lăstarilore din biloane se face după 8 – 10 zile de la plantare. Pe
porţiunile de bilon unde viţele întârzie să apară, se îndepărtează solul, iar dacă se constată
atac de larve dăunătoare, acestea se combat cu insecticide specifice, după care se reface
bilonul.
Irigarea viţelor este obligatorie în anii şi în zonele secetoase. Norma de udare este
de 250-300 m3 apă/ha. Frecvenţa udărilor depinde de condiţiile climatice, astfel încât
umiditatea solului să fie de 70% din IUA. Udările se întrerup la sfârşitul lunii august
pentru a reduce creşterile şi a favoriza maturarea lemnului.
Fertilizarea este obligatorie deoarece în şcoala de viţe consumul de elemente
nutritive este ridicat, iar sistemul radicular este în formare. Administrarea îngrăşămintelor
se face fazial prin dizolvarea lor în apa de irigat, iar dozele de îngrăşăminte se stabilesc în
funcţie de analizele agrochimice ale solului. Pentru a creşte eficienţa fertilizării se
recomandă folosirea îngrăşămintelor foliare.
Combaterea bolilor şi a dăunătorilor se vor face cu mare atenţie deoarece în
această etapă viţele sunt foarte sensibile. În şcoala de viţe, boala cea mai periculoasă este

118
mana împotriva căreia se fac 10-15 tratamente. Tratamentele se execută la acoperire, cu
pruduse eficiente.
Copcitul viţelor este necesar în cazul plantării în biloane. Copcitul se execută de
trei ori: primul în iunie, al doilea în iulie, iar ultimul în august. Se desface bilonul şi se taie
cu briceagul rădăcinile din altoi şi cele de la nodul superior şi mijlociu al portaltoiului,
după care bilonul se reface. La ultimul copcit, nu se reface bilonul pentru a favoriza
maturarea lemnului.
Plivitul lăstarilor constă în îndepărtarea lăstarilor de prisos lăsându-se un singur
lăstar mai viguros. Lucrarea se execută la sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie.
Cârnitul se execută la începutul lunii septembrie şi constă în îndepărtarea vârfului
lăstarilor cu frunze tinere pentru a favoriza maturarea lemnului. În cazul unor creşteri
vegetative slabe cârnitul nu se recomandă.
Marcarea impurităţilor este o lucrare foarte importantă pentru asigurarea purităţii
biologice a materialului săditor. Sunt considerate impurităţi viţele aparţinând altor soiuri
decât soiurile cultivate în şcoală. Recunoaşterea impurităţilor se face pe baza caracterelor
morfologice ale frunzelor şi lăstarilor. Impurităţile se marchează cu vopsea în culori
diferite , păstrându-se aceeaşi culoare pentru fiecare soi identificat ca fiind impuritate.
Evaluarea producţiei de viţe se face pentru a estima cantitatea de viţe STAS care
se va obţine din şcoala de viţe. Evaluarea se face în august după ultimul copcit. Pentru
aceasta se parcurge şcoala pe diagonală şi din 5 în 5 biloane se delimitează porţiuni de 10
m lungime. Pe aceste porţiuni se examinează viţele şi se numără cele cu sudura completă
din jurul punctului de altoire şi lăstarul de cel puţin 20 cm lungime. Se calculează apoi
numărul mediu de viţe STAS obţinute la 10 m de bilon, care se raportează apoi la hectar.

CULTURA VIŢELOR ALTOITE ÎN SOLARII PE SOL AMELIORAT


Această tehnologie de cultură a fost elaborată la ICVV Valea Călugărească şi este
mult mai intensivă comparativ cu tehnologia de cultură a viţelor altoite în şcoala de viţe.
Prin această tehnologie se asigură un randament mai mare de viţe altoite comparativ cu
şcoala de viţe, se realizează economie de teren şi se înlătură riscul unor îngheţuri târzii de
primăvară, brume sau grindină, în schimb este o tehnologie mai costisitoare. Principalele
verigi tehnologice sunt: alegerea terenului pentru amenajarea solariilor, ameliorarea
solului, instalarea solariilor şi a instalaţiei de udare, pregătirea terenului pentru plantare,
plantarea butaşilor altoiţi şi îngrijirea viţelor în perioada de vegetaţie.
Alegerea terenului. Terenul trebuie să prezinte o pantă uşoară pentru eliminarea
excesului de apă, să fie ferit de vânturile dominante din zonă, să dispună de o sursă de apă
pentru irigare, solul să fie profund, permeabil cu textura nisipo-lutoasă sau luto-nisipoasă.
Ameliorarea însuşirilor fizice ale solului se poate face prin încorporarea nisipului
grosier în doze de 200-800 m3/ha astfel încât conţinutul solului să fie de : 40-60% nisip
grosier, 15-20% nisip fin, 10-20% lut şi 15-20% argilă. Fertilitatea solului poate fi
îmbunătăţită prin administrarea a 100-150 t/ha gunoi bine descompus şi îngrăşăminte
chimice cu fosfor şi potasiu în doze de 100-150 kg/ha P2O5 respectiv K2O.Îngrăşămintele
se administrează prin împrăştierea acestora pe sol şi încorporarea lor în sol prin
desfundare. Desfundatul terenului se face din toamnă la 50 cm adâncime. Pe solurile
uşoare desfundatul terenului se poate înlocui cu o arătură adâncă la 35 cm.

119
Instalarea solarului Se folosesc solarii de tip tunel demontabile pentru a putea fi
montate la fiecare 3 ani în funcţie de asolamentul folosit. Solariile au lăţimea de 6,6 m şi
lungimea de 50-60 m şi sunt prevăzute la ambele capete cu uşi. Solariile sunt dotate în mod
obligatoriu cu instalaţia de udare compusă din: staţie de pompare, conducte de admisie şi
refulare şi reţea de distribuţie a apei. Instalaţiile asigură distribuţia apei sub formă de ploaie
artificială.
Pregătirea solului pentru plantare se face primăvara devreme printr-o afânare
adâncă cu rotosapa sau freza, când se încorporează şi îngrăşămintele cu azot. În anii 2 şi 3
de exploatare terenul se mobilizează toamna cu rotosapa, iar primăvara se afânează cu
freza şi se încorporează în sol 60 t/ha mraniţă şi îngrăşămintele chimice în doze stabilite în
funcţie de analiza agrochimică a solului. După afânare terenul se modelează în straturi.
Dacă lucrările de întreţinere a viţelor se fac manual se vor forma două straturi de 240 cm
lăţime fiecare. Pe mijlocul solarului, între cele două straturi şi la margini se lasă poteci de
acces de 60 cm lăţime. Dacă lucrările de întreţinere se execută mecanizat se va modela
terenul astfel încât să permită circulaţia tractorului în interiorul solarului astfel: pe mijlocul
solarului se va face un strat de 60 cm lăţime mărginit de două poteci de 50 cm lăţime pe
care vor trece roţile tractorului, iar în părţile laterale ale solarului se va face două straturi
de 240 cm lăţime fiecare.
Plantarea butaşilor altoiţi. În cazul plantării în solarii butaşii se vor altoi cu circa
o lună mai înainte comparativ cu plantărea în şcoala de viţe, iar durata forţării este de
numai 14-15 zile. Epoca de plantare este 25-30 martie în sudul ţării şi 1-5 aaprilie în restul
ţării. Cu o săptămână înaintea plantării solarul trebuie acoperit pentru ca solul să se
încălzească. Plantarea butaşilor se face cu ajutorul marcatoarelor cu colţi metalici care
deschid orificii în sol, în care se vor planta butaşii la adâncimea de 10-12 cm. Butaşii se
plantează în rânduri duble la o distanţă de 10-12 cm între ele urmate de o bandă neplantată
de 20-25 cm. Distanţa dintre butaşi pe rând este de 8-10 cm rezultând o densitate de 55-75
viţe/m2, respectiv 400000-500000 viţe/ha.
Dirijarea factorilor de mediu în solar se va face cu o deosebită atenţie mai ales în
primele 2-3 luni de la plantare.
Temperatura în primele două săptămâni după plantare trebuie menţinută la valori
de 25-260C pentru intensificarea activităţii butaşilor după care se va reduce treptat la valori
de 20-220C, iar în ultimele faze de vegetaţie va fi redusă la 18-200C pentru a încetini
creşterile şi a favoriza maturarea lemnului. Este important ca temperatura solului să fie cu
2-30C mai ridicată decât temperatura aerului. Dirijarea temperaturii se face prin udări
repetate, prin deschiderea uşilor sau prin ridicarea foliei.
Umiditatea aerului în interiorul solarului se reglează cu ajutorul instalaţiei de
irigare. Sunt necesare udări dese şi de scurtă durată. Uneori numărul udărilor ajunge la este
10 pe zi, iar durata lor este de cca 1 minut. În primele 2 săptămâni după plantare umiditatea
aerului trebuie să fie ridicată (75-80%) după care se reduce până la 60%.
Aerul în interiorul solarului se împrospătează foarte des, datorită densităţii mari a
viţelor şi a respiraţiei intense. Aerisirea se face prin deschiderea uşilor de la capătul
tunelului. Începând cu luna iunie se ridică folia de pe părţile laterale ale solarului, iar după
1 septembrie solarul se descoperă complet.
Lumina este indispensabilă de la plantarea până la căderea frunzelor. Intensitatea
luminii la nivelul lăstarilor trebuie să fie de minimum 3000 lucşi.
Lucrările de întreţinere cele mai importante sunt: combaterea bolilor, combaterea
buruienilor, fertilizarea, udarea, lucrările şi operaţiile în verde.

120
Combaterea bolilor este foarte importantă şi obligatorie datorită densităţii mari a
viţelor şi a umidităţii ridicate din interiorul solarului. În primele 3 săptămâni după plantare
sunt obligatorii tratamentele împotriva putregaiului cenuşiu. Tratamentele se aplică la
intervale de 5-6 zile utilizând produse antibotritice (Bavistin, Fundazol, Benlate, Derosol,
Chinosol) în concentraţie de 0,15%. În continuare se execută săptămânal tratamente
împotriva manei folosind: Dithane M 45-0,2%, Vondozeb 0,2%, Captadin 0,2%, Curzate T
– 2,5kg/ha, Mikal 3 kg/ha, Ridomil 48 PU-2,5 kg/ha s.a.
Combaterea buruienilor se realizează în principal prin plivit.
Fertilizarea are un rol important asupra procentului de viţe STAS obţinute. Metoda
de fertilizare utilizată este cea foliară, îngrăşămintele foliare complexându-se cu
tratamentele împotriva manei.
Irigarea se face cu instalaţia de ploaie artificială având drept scop reglarea
higroscopicităţii aerului şi a umidităţii solului.
Lucrările şi operaţiile în verde care se execută la viţele din solarii sunt: plivitul
lăstarilor, copilitul şi cârnitul.
Plivitul se execută la o lună după plantare când lăstarii altoi au 5-10 cm. Prin plivit
se înlătură toţi lăstarii consideraţi de prisos şi eventualii lăstari porniţi din portaltoi,
lăsându-se un singur lăstar la fiecare viţă.
Copilitul se execută o singură dată, atunci când lăstarii principali au peste 30 cm.
Cârnitul se execută la sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august, când lăstarii au
50-60 cm lungime, pentru a evita umbrirea reciprocă a viţelor. În cazul în care viţele
prezintă creşteri slabe lucrarea de cârnit nu mai este necesară.
Marcarea impurităţilor se face în lunile iunie-iulie pe baza caracterelor
morfologice ale lăstarilor (vârful de creştere) şi ale frunzelor.
Recoltarea viţelor se face toamna după căderea frunzelor, în perioada 15 X-15 XI.
Recoltarea se face mecanizat cu pluguri speciale prevăzute cu piese active în formă de “U”
care pătrund sub sistemul radicular al viţelor şi dislocă pământul. Deoarece viţele obţinute
în solarii au sistemul radicular format din rădăcini mai multe şi mai subţiri comparativ cu
cele obţinute în şcoala de viţe, pentru a evita deshidratarea rădăcinilor se impune
însilozarea rapidă a viţelor. Randamentele de viţe STAS care se obţin în solarii sunt de 45-
55%.

PRODUCEREA VIŢELOR LA GHIVECE NUTRITIVE


Este o metodă veche de cultivare a viţelor altoite, care a fost introdusă în Germania
în 1930, după care a fost perfecţionată şi promovată pe scară industrială în Franţa. Metoda
necesită consumuri de materiale şi energetice mai mari comparativ cu şcoala de viţe, dar
oferă şi o serie de avantaje: randamente de viţe STAS de 50-65%, multiplicarea rapidă a
soiurilor valoroase, posibilitatea înfiinţării plantaţiilor sau a completării golurilor chiar în
anul altoirii, etc.
Tehnologia de producere a viţelor altoite la ghivece nutritive cuprinde mai multe
verigi tehnologice:
Pregătirea materialului biologic constă în scoaterea acestuia de la locurile de
păstrare, controlul sănătăţii şi a viabilităţii mugurilor şi a lemnului după care are loc
altoirea şi forţarea butaşilor ca şi în cazul plantării în solarii.

121
Pregătirea solariilor constă în amenajarea straturilor pe care se vor aşeza
ghivecele cu viţe. Straturile au lăţimea de 1,5-2 m şi trebuie să permită drenarea excesului
de apă, pentru aceasta pe straturi se aşează nisip sau pietriş mărunt.
Pregătirea ghivecelor. Pentru plantare se pot folosi ghivece din carton cu
secţiunea pătrată şi latura de 4 cm cu înălţimea de 12 cm, sau pungi de polietilenă opacă cu
lăţimea la bază de 8 cm şi înălţimea de 14 cm. Atât ghivecele cât şi pungile prezintă la
bază orificii pentru scurgerea apei în exces. Cu aproximativ o săptămână înaintea plantării,
pungile sau ghivecele se umplu cu amestecul nutritiv şi se introduc în solar pentru ca
temperatura amestecului nutritiv să fie de cel puţin 100C. Se pot folosi următoarele
amestecuri nutritive: 25% turbă, 25% mraniţă, 25% nisip grosier şi 25% pământ de ţelină
sau 1/3 mraniţă, 1/3 nisip grosier şi 1/3 pământ de ţelină.
Pregătirea butaşilor pentru plantare constă în scoaterea acestora din lăzile cu
rumeguş în care a avut loc forţarea şi călirea, clasarea şi parafinarea butaşilor ce urmează a
fi plantaţi în ghivece. Calendaristic plantarea are loc între 15 martie şi 10 aprilie în funcţie
de zona de cultură şi caracteristicile climatice ale anului. Plantarea constă în introducerea
butaşilor cu baza pe o adâncime de 10-12 cm în amestecul nutritiv din ghivece, după care
ghivecele se udă 15-20 l apă /m2.
Fortificarea viţelor durează 30-40 zile şi în această perioadă trebuie dirijaţi cu
atenţie factorii de mediu din solar. În prima săptămână temperatura trebuie să fie de 25-
300C, după care se coboară la 20-220C. Umiditatea aerului se menţine în primele două
săptămâni la valoarea de 75% după care se scade la 60%. Umiditatea se reglează cu
ajutorul instalaţiei de irigare. Amestecul nutritiv din ghivece trebuie să conţină în
permanenţă 28-30% apă, dar excesul de apă determină asfixierea rădăcinilor.
Fertilizarea viţelor se face cu îngrăşăminte foliare bogate în azot în două-trei
reprize. Prima fertilizare se va face la 3 săptămâni de la plantare.
Combaterea bolilor se face ca şi în cazul cultivării viţelor în solarii pe sol
ameliorat.
Plantarea viţelor în câmp la locul definitiv se face începând din ultima decadă a
lunii mai şi până la sfârşitul lunii iunie. În acest scop se aleg viţele corespunzătoare care au
calusul format în jurul punctului de altoire şi care au lăstarul principal de 20-25 cm.
Plantarea se va face împreună cu ghiveciul de carton pentru a nu fi deranjate rădăcinile. În
cazul viţelor plantate în pungi înainte de plantare se taie pungile la bază. După plantare,
prinderea este asigurată prin udări repetate.

PRODUCEREA VIŢELOR ALTOITE PRIN METODA HIDROPONICĂ


Este o metodă practicată în Franţa, Italia şi alte ţări viticole şi necesită instalaţii şi
amenajări speciale.
Butaşii altoiţi se cultivă în jgheaburi de beton de 40-50 m lungime şi 1 m lăţime. Pe
fundul jgheabului sunt amplasate conducte din material plastic cu perforaţii pentru
alimentarea cu soluţii nutritive. Conductele sunt acoperite cu un strat de pietriş de 10-12
cm peste care se fixează o placă deasă din fibre de sticlă iar peste aceasta se pune un strat
de nisip de 30 cm grosime în care se plantează butaşii altoiţi.
Deasupra jgheaburilor sunt amplasate două rezervoare în care se găseşte soluţia
nutritivă iar sub jgheaburi este un rezervor colector în care se adună surplusul de soluţie
nutritivă. Soluţia nutritivă este distribuită cu ajutorul unor pompe rotative.

122
Altoirea şi forţarea butaşilor are loc în luna aprilie după care se parafinează şi se
plantează în nisipul din jgheaburile de beton. Distanţele de plantare sunt de 10 cm între
rânduri şi 6 cm între viţe pe rând rezultând o densitate de 160 butaşi/m2. În timpul
vegetaţiei viţele sunt alimentate periodic cu soluţii nutritive a căror concentraţie creşte
treptat de la 0,65% la început până la 1,75% spre finalul vegetaţiei. Raporturile dintre
elementele nutritive se modifică în funcţie de faza de vegetaţie a viţelor. La începutul
vegetaţiei acest raport este favorabil azotului iar spre final în soluţie predomină fosforul şi
potasiul. După 5-6 fertilizări consecutive stratul de nisip se udă cu apă pentru a înlătura
eventualele noxe acumulate.
Recoltarea viţelor se face toamna, în luna octombrie, obţinându-se randamente
de viţe STAS de 60-70%.

TEHNOLOGIA PRODUCERII VIŢELOR PE RĂDĂCINI PROPRII


Pe terenurile viticole nefiloxerate (terenurile nisipoase) înfiinţarea plantaţiilor se
poate face şi cu viţe nealtoite (viţe pe rădăcini proprii) a căror cost de producţie este mai
mic decât al viţelor altoite.
Viţele pe rădăcini proprii se obţin tot în cadrul pepinierelor viticole dar după o
tehnologie mai simplă care cuprinde următoarele verigi tehnologice:
Recoltarea coardelor se face toamna în acelaşi mod ca şi în cazul recoltării
coardelor altoi.
Fasonarea şi păstrarea coardelor peste iarnă se face de asemenea în mod identic
cu fasonarea şi păstrarea coardelor altoi.
Pregătirea butaşilor pentru forţare are loc primăvara la sfârşitul lunii martie,
începutul lunii aprilie şi constă în scoaterea de la păstrare, verificarea sănătăţii mugurilor şi
a lemnului, fasonarea coardelor în lungimi de un butaş (minim 30 cm) şi îndepărtarea
mugurilor de pe butaşi cu excepţia a doi muguri de la capătul superior. Butaşii astfel
pregătiţi se umectează în bazine cu apă timp de 30-48 ore, iar după zvântare se parafinează
şi se stratifică în lăzi cu rumeguş sau în nisip pentru forţare.
Forţarea butaşilor decurge după aceleaşi norme tehnice ca şi în cazul butaşilor
altoiţi şi are drept scop pornirea în vegetaţie a mugurilor şi formarea primordiilor de
rădăcini la baza butaşilor. În mod obişnuit forţarea durează 14-16 zile, dar uneori se poate
prelungi datorită nepornirii mugurilor în vegetaţie. În aceste situaţii fie se prelungeşte
forţarea fie se aplică temperaturi de şoc de 28-300C, timp de 2-3 zile. În momentul apariţiei
lăstarilor căldura se întrerupe, butaşii se aclimatizează timp de 4-5 zile la temperatura de 8-
100C în vederea plantării în câmp.
Plantarea butaşilor forţaţi se poate face în şcoala de viţe sau în solarii. Plantarea în
şcoală se face când temperatura solului depăşeşte 100C şi a trecut pericolul brumelor târzii
după aceleaşi metode ca şi în cazul viţelor altoite. În vegetaţie viţele pe rădăcini proprii se
îngrijesc la fel ca şi viţele altoite.
Recoltarea viţelor pe rădăcini proprii din şcoală sau solarii are loc toamna după
căderea frunzelor. În cazul în care viţele prezintă creşteri slabe, nu se mai recoltează şi se
mai menţin în şcoala de viţe încă un an.

123
CAPITOLUL. VIII
ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR
DE VII RODITOARE
Înfiinţarea unei plantaţii viticole este o lucrare de o deosebită responsabilitate,
datorită investiţiei specifice foarte mari (peste 10.000 Euro/ha), care trebuie recuperată în
timp cât mai scurt, şi caracterului de perenitate a viţei de vie (plantaţia durează 25-30 ani),
astfel încât greşelile făcute la înfiinţare, se repercutează pe o durată foarte lungă de timp.
Verigile tehnologice aplicate trebuie să asigure utilizarea şi exploatarea eficientă a
terenului, racordarea acestuia la utilităţile locale (drumuri, energie, apă etc.) şi realizarea
unei eficienţe economice ridicate, în condiţiile protejării mediului ambiant şi respectării
legislaţiei în vigoare (Legea viei şi vinului în sistemul organizării comune a pieţei viti-
vinicole nr. 244/2002, Legea privind producerea, controlul calităţii, comercializarea şi
folosirea seminţelor şi materialului săditor, precum şi înregistrarea soiurilor de plante
agricole nr. 75/1995 şi normele de aplicare ale acestora).
Înfiinţarea plantaţiilor viticole se face pe baza proiectelor de înfiinţare şi întreţinere a
plantaţiilor viticole până la intrarea pe rod, întocmite de către staţiunea de cercetare viticolă
care deserveşte zona sau de alte unităţi de specialitate, dar vizate de staţiunile viticole, care
cuprind studii climatice, pedologice, hidrologice, privind eroziunea solului, pe baza cărora
să se justifice alegerea terenului, urmate de măsurile tehnologice propuse privind
organizarea internă a terenului, amplasarea reţelei de drumuri şi a zonelor de întoarcere,
amplasarea perdelelor de protecţie, amenajarea antierozională, amplasarea construcţiilor,
asigurarea necesarului de apă potabilă şi tehnologică, pregătirea terenului pentru plantare,
alegerea soiurilor altoi-portaltoi şi amplasarea lor pe teren, sistemul de cultură, distanţele
de plantare, forma de conducere şi tipul de tăiere, pichetarea terenului, plantarea viţei de
vie şi întreţinerea plantaţiei până la intrarea pe rod.
Proiectele de înfiinţare a plantaţiilor viticole cuprind şi devize de cheltuieli privind
realizarea investiţiei pe ansamblu şi pe capitole de cheltuieli, graficul de realizare etapizată
a investiţiei şi de recuperare a cheltuielilor.

8.1. TIPURI DE PLANTAŢII VITICOLE


Tipul de plantaţie viticolă exprimă gradul de intensivizare a culturii viţei de vie
(determinat de densitatea plantaţiei, vigoarea soiurilor, forma de conducere şi tipul de
tăiere, sistemul de susţinere, orografia terenului, fertilitatea solului etc.), posibilităţile de
mecanizare, mărimea acesteia, destinaţia producţiei, încadrarea în exploataţiile agricole
etc.
Tipurile de plantaţii viticole se pot clasifica după mai multe criterii:
A. După densitatea plantaţiei (distanţele de plantare) şi starea de fertilitate a
solului.
Plantaţiile viticole cu distanţe mici de plantare au fost practicate în zona
nisipurilor din Banat (Teremia, Tomnatic). Distanţele de plantare practicate erau de 1,0-
1,2/1,0 m (8.000-10.000 butuci/ha). Se foloseau soiuri cu vigoare mică şi mijlocie (Creaţă,
Majarcă şi Steinchiller), butucii erau conduşi în formă joasă, cu tăierea în cepi sau cordiţe
de rod (tăierea de Teremia), cu încărcături mici de ochi (10-14 ochi/m2). Susţinerea
butucilor se făcea pe spalier scurt de 1,0-1,2 m, cu folosirea tractorului încălecător şi

124
protejarea integrală peste iarnă. Viţele intră devreme pe rod (anul III de la plantare), iar
producţiile obţinute sunt mijlocii, destinate producerii vinurilor de masă. Cheltuielile mari,
datorate numărului mare de plante la hectar, sistemului de cultură protejat şi posibilităţilor
limitate de mecanizare au condus la renunţarea treptată la acest tip de plantaţie.
Plantaţiile viticole cu distanţe mijlocii (obişnuite) se înfiinţează pe terenuri cu
pantă moderată (sub 15%) şi fertilitate mijlocie. Distanţele de plantare sunt de 2,0-2,2 m
între rânduri şi 1,0-1,4 m între plante pe rând, revenind între 3000-5000 viţe/ha. Se cultivă
soiuri cu vigoare slabă, mijlocie sau mare (pentru struguri de masă sau vin). Butucii se
conduc în forme semiînalte sau înalte în sistem semiprotejat, cu atribuirea de încărcături
moderate la tăierea de rodire. Mecanizarea lucrărilor se realizează cu tractoarele viticole V-
445 şi SV-445. Viţele intră pe rod după anul III-IV de la plantare, producţiile de struguri
sunt mijlocii (12-15 t/ha), de calitate bună sau foarte bună. Acest tip de plantaţie este cel
mai răspândit la noi în ţară, avându-se în vedere că cea mai mare parte a plantaţiilor
viticole sunt amplasate pe terenuri cu pante mijlocii.
Plantaţiile viticole cu distanţe mari se înfiinţează pe terenurile cu pantă sub 8%.
Distanţele de plantare sunt de 3,0-3,6 m între rânduri şi 1,0-1,5 între plante pe rând, cu o
densitate de 1800-3000 butuci/ha. Se cultivă soiuri cu vigoare mare de creştere, conduse în
forme înalte, uneori semiînalte, cu practicarea sistemului de cultură neprotejat sau
semiprotejat. Mecanizarea lucrărilor este asigurată de tractoarele universale. Aceste
plantaţii sunt recomandate, în primul rând, în cazul soiurilor pentru struguri de masă şi
soiurilor pentru vinuri de masă, care prezintă vigoare mare de creştere. Datorită densităţii
reduse şi a posibilităţilor mari de mecanizare, cheltuielile de investiţii şi întreţinere sunt
mai mici, plantaţia intră mai târziu pe rod (anul V-VI), dar asigură o longevitate mai mare
a butucilor.
Plantaţiile viticole pe terase sunt înfiinţate pe terenuri cu pante mai mari de 15% şi
pe soluri cu fertilitate scăzută, distribuită neuniform pe lăţimea platformei. Distanţele de
plantare sunt de 2,0-2,2 m între rânduri şi 1,0-1,2 m între plante pe rând, cu o densitate de
3500-5000 butuci/ha. Se cultivă soiuri pentru vinuri albe şi roşii, cu vigoare mică sau
mijlocie, conduse în formă semiînaltă. Mecanizarea lucrărilor este asigurată de tractoarele
viticole (în special SV-445), producţiile de struguri sunt mici-mijlocii (6-10 t/ha) dar, de
regulă, de calitate superioară.
Plantaţiile viticole pe nisipuri se înfiinţează pe nisipurile ameliorate situate în sudul
Olteniei, sudul Moldovei, nord-vestul Transilvaniei şi în Banat. Se folosesc, în general,
distanţe mari de plantare, de 2,5 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între plante pe rând, cu o
densitate de 3000-4000 butuci/ha. Sunt cultivate soiuri pentru vinuri de masă roze, roşii
sau albe, şi soiuri pentru struguri de masă cu vigoare mijlocie, cu conducerea butucilor în
formă joasă, semiînaltă sau înaltă. Mecanizarea lucrărilor se asigură prin folosirea
tractorului cu dublă tracţiune V-445 DT. Producţiile obţinute sunt, de regulă, mari (15-20
t/ha), dar de calitate mijlocie, de multe ori cu aciditatea strugurilor deficitară.
Plantaţiile viticole pe terenuri degradate. Acestea se înfiinţează în perimetrele
miniere cu extragerea la suprafaţă, pe terenuri decopertate sau pe cele ocupate cu halde de
cenuşă, rezultată de la termocentralele cu cărbune. Aceste terenuri, lipsite de sol adecvat,
au potenţial productiv redus şi foarte diferit, în funcţie de caracteristicile fizice şi chimice
ale materialului depus, şi se pot cultiva cu viţă de vie, ca variantă de protecţie a mediului.
Pentru îmbunătăţirea substratului de cultură este obligatorie utilizarea unor cantităţi mari
de îngrăşăminte organice, chimice, îngrăşăminte verzi. Distanţele de plantare recomandate
sunt de 2,2 m între rânduri şi 1,0 m între plante pe rând, cu o densitate de 4545 butuci/ha.
Formele de conducere alese sunt determinate de sistemul de cultură a viţei de vie (I.
Olteanu, 2000).

125
B. După volumul şi destinaţia producţiei realizate
Plantaţiile viticole comercial-industriale se înfiinţează în zone viticole cu
favorabilitate ecologică, în arealele delimitate pentru cultura viţei de vie, pe suprafeţe mari
(peste 50-100 ha). În aceste plantaţii se folosesc soiuri şi clone recomandate prin lucrarea
de zonare, grupate pe direcţii de producţie, cu potenţial mare de valorificare a resurselor
pedoclimatice respective, în condiţiile aplicării unei tehnologii moderne de cultură.
Producţiile de struguri sunt mari (specifice soiurilor cultivate) şi sunt destinate, în
exclusivitate, comercializării (producţie marfă).
Plantaţiile viticole mixte sunt destinate obţinerii de producţie marfă, în principal, şi
satisfacerea nevoilor de consum familial, în secundar. Aceste plantaţii se înfiinţează pe
suprafeţe relativ mici (până la 10 ha) în areale delimitate, cu respectarea soiurilor şi a
direcţiilor de producţie recomandate şi aplicarea tehnologiilor moderne de cultură. La
înfiinţarea acestor plantaţii trebuie avute în vedere posibilităţile de asociere pentru
executarea în comun de către proprietarii vecini a lucrărilor de organizare a terenului,
prevenire şi combatere a eroziunii solului, de alimentare cu apă, de exploatare a plantaţiilor
etc.
Plantaţiile viticole pentru consum familial (de tip gospodăresc) sunt destinate
satisfacerii consumului familial. Se înfiinţează în areale delimitate sau în afara acestora, pe
suprafeţe mici de teren, situate pe lângă casă sau în apropierea localităţilor. Distanţele de
plantare sunt de 1,5-1,8 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între plante pe rând, cu densităţi mari
(4000-6500 butuci/ha). Soiurile utilizate sunt diverse, pentru struguri de vin sau pentru
struguri de masă, cu conducerea variată a butucilor, în forme utilizate la plantaţiile
industriale, dar de multe ori se practică forme artistice de conducere (bolţi, semibolţi,
garduri fructifere, umbrele etc.), plantaţiile având şi rol decorativ, protejarea unor
construcţii etc. Aceste plantaţii se lucrează cu ajutorul motocultoarelor, cu utilaje cu
tracţiune animală sau manual. Producţiile obţinute variază în limite foarte largi, în funcţie
de soiurile cultivate, de distanţele de plantare, dar mai ales de tehnologia de întreţinere
aplicată.
Plantaţiile viticole experimentale se înfiinţează în unităţi de învăţământ, cercetare
şi, uneori, în unităţi de producţie, avînd o organizare specifică obiectivelor urmărite.
Aceste plantaţii au ca scop verificarea şi promovarea în producţie a rezultatelor cercetării
ştiinţifice.
Plantaţiile viticole cu scop didactic se înfiinţează în unităţi de învăţământ de profil
(şcoli profesionale, licee şi universităţi de specialitate) şi servesc la instruirea specialiştilor
în domeniu.

8.2. ALEGEREA TERENULUI


Alegerea terenului pentru înfiinţarea unei plantaţii viticole se face în funcţie de
potenţialul ecologic, ţinându-se seama de cerinţele viţei de vie (soiurilor zonate), de
factorii tehnico-organizatorici, de factorii social-economici, de posibilităţile de desfacere a
producţiei etc.
Potenţialul ecologic se stabileşte pe baza studiilor efectuate privind factorii climatici,
orografici, litologici şi pedologici.
Factorii climatici determină arealul de cultură a viţei de vie şi orientează direcţiile
de producţie.
Durata perioadei de vegetaţie trebuie să fie de minimum 160 zile pentru soiurile cu
maturare extratimpurie şi timpurie, de 170 zile pentru cele cu maturare mijlocie şi de 180
zile pentru cele tardive (tab. 6).

126
Tabelul 6

Condiţiile ecoclimatice pentru cultura economică a viţei de vie


(după Şt. Oprea, 2001)
Nr. Limite de restricţie
U.M.
crt. Factorii de influenţă minime maxime
1. Durata perioadei de vegetaţie zile 160 >200
global 2900 >4000-5000
0
2. Bilanţul termic activ C 2700 >3800-4000
util 1000 >1500-1800
Temperatura minimă absolută ce soiuri pentru
0 -18-20
3. condiţionează cultura neprotejată a C masă
viţei de vie soiuri pentru vin -20-22
Temperatura medie în luna cea mai 0
4. C 18 >20-22
caldă
0
5. Temperaturi medii la înflorit C 15-17 30
0
6. Temperatura medie în sol C 5-6 25
7. Insolaţia reală în perioada de vegetaţie ore 1200-1300 >1800-2000
Precipitaţiile (valori medii anuale)
ƒ în sistemul de cultură clasic mm 450 800-900
8.
ƒ în sistemul de cultură semiînalt şi
mm 500-550 800-900
înalt
9. Umiditatea relativă % 50 80-90
indicele heliotermic real - 1,3 >2
Interacţiunea
coeficientul hidrotermic - 0,6 3
10. factorilor
indicele bioclimatic al viţei
climatici - 5 15
de vie
grindină - absentă sau numai întâmplător
absente sau numai la intervale mari
brume târzii şi timpurii -
Factori de timp
11. ecoclimatici absente sau numai la intervale mari
chiciură, polei -
critici de timp
absentă sau numai la intervale mari
căldură excesivă -
de timp

Temperatura reprezintă cel mai important factor climatic şi este exprimat prin suma
gradelor de temperatură, nivelul mediu şi extrem, realizat în timpul vegetaţiei şi în
perioada repausului relativ.
Bilanţurile termice minime pentru cultura economică a viţei de vie la soiurile cu
maturare extratimpurie şi timpurie sunt: Σt0g = 29000C, Σt0a = 2700 0C şi Σt0u = 10000C.
Soiurile cu maturare mijlocie necesită minime de Σt0g = 32000C, Σt0a = 2900 0C, Σt0u =
1300 0C, iar cele cu maturare târzie: Σt0g = 3400 0C, Σt0a = 3200 0C, Σt0u = 1500 0C.
Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie) trebuie să fie de cel puţin 18 0C
pentru soiurile timpurii (soiuri pentru vinuri de masă), de 20 0C pentru soiurile mijlocii
(soiuri pentru vinuri superioare) şi de 22 0C pentru cele cu maturare târzie (soiuri pentru
vinuri cu denumire de origine). Temperatura minimă în perioada înfloritului (sfârşitul lunii
mai, începutul lunii iunie, în funcţie de soi şi zona de cultură) este de 15 0C pentru
deschiderea florilor şi de 17 0C pentru germinarea polenului.
Cultura neprotejată a viţei de vie este posibilă numai în arealele în care temperaturile
minime absolute din timpul iernii nu coboară sub –22 0C, în cazul soiurilor pentru vin, şi
sub –20 0C, în cazul soiurilor pentru struguri de masă , cu condiţia ca frecvenţa acestor
niveluri să fie de maximum 1-2 ani din 10 (M. Oşlobeanu şi colab. 1980, Săndiţa
Tacu, 1994). În zonele în care temperatura minimă din timpul iernii coboară sub aceste

127
limite, cultura viţei de vie poate fi practicată numai în sistemul de cultură semiprotejat sau
protejat.
Insolaţia reală din perioada de vegetaţie trebuie să fie de cel puţin 1200 ore pentru
cultura soiurilor timpurii, 1400 ore pentru cultura soiurilor mijlocii şi 1500 ore pentru
soiurile târzii.
Precipitaţiile anuale trebuie să înregistreze cel puţin 450 mm pentru forma joasă de
conducere, 500 mm pentru formele semiînalte şi 550 mm pentru formele înalte de
conducere, din care 2/3 din precipitaţii să cadă în cursul perioadei de vegetaţie. La valori
mai mici de 400 mm precipitaţii şi de 0,6 pentru coeficientul hidrotermic, cultura viţei de
vie este posibilă numai în condiţii de irigare. La valori mai mari de 800 mm anual sunt
necesare lucrări de amenajare a terenului pentru eliminarea excesului temporar de
umiditate.
Umiditatea relativă a aerului din perioada de vegetaţie trebuie să fie cuprinsă între 50
şi 80%.
Arealele în care se vor înfiinţa plantaţiile viticole trebuie să prezinte valori ale
indicelui heliotermic real (Ihr) mai mare de 1,3, indicele bioclimatic viticol (Ibcv) mai
mare de 4, iar indicele aptitudinii oenoclimatice (IAOe) mai mare de 3600 0C.
Datele climatice se vor analiza ţinându-se cont de variaţia indicatorilor climatici, în
timpul vegetaţiei şi în perioada de repaus relativ, în funcţie de orografia terenului.
Se vor evita arealele frecventate de accidente climatice: îngheţuri şi brume târzii de
primăvară şi timpurii de toamnă, grindină, precipitaţii însoţite de temperaturi scăzute în
timpul înfloritului, valuri de căldură excesivă, însoţită de secetă în timpul vegetaţiei, sau
curenţi deosebit de reci în timpul repausului relativ.
Factorii orografici. Viţa de vie se comportă bine în regiunile cu relief deluros-
colinar din zona subcarpatică a ţării şi în mai mică măsură în zona de câmpie. Din punct de
vedere orografic, interesează forma de relief, altitudinea, panta şi expoziţia terenului.
Cele mai favorabile condiţii sunt asigurate pe formele convexe de relief (versanţi),
unde amplitudinea variaţiei diurne a temperaturii este mai mică, radiaţia globală, insolaţia
şi temperatura înregistrează valori superioare formelor concave de relief (văile), care se
caracterizează prin acumularea şi stagnarea aerului rece, ce coboară de pe versanţi,
umiditate ridicată, favorabilă atacului bolilor criptogamice. Sunt preferaţi versanţii
uniformi, lungi, fără procese de eroziune de suprafaţă sau adâncime (rigole, ogaşe, ravene)
sau alunecări de teren, care nu ridică probleme deosebite de amenajare, a terenului.
Versanţii neuniformi reclamă costuri suplimentare de amenajare datorită eterogenităţii
microreliefului, implică modificări importante ale solului (prin nivelare, terasare etc.),
realizându-se condiţii de cultură, în general, mai puţin favorabile viţei de vie.
Pe terenurile relativ plane se practică în măsură mai mică cultura viţei de vie (cu
excepţia terenurilor nisipoase şi a celor situate în zone cu tradiţie viticolă) cu folosirea, de
regulă, a soiurilor pentru struguri destinaţi consumului în stare proaspătă şi a soiurilor
pentru vinuri de masă.
Altitudinea până la care poate fi cultivată viţa de vie în ţara noastră este de 500-600
m, avându-se în vedere că odată cu creşterea altitudinii scade radiaţia globală şi
temperatura medie a aerului. Cele mai bune condiţii pentru cultura viţei de vie se întrunesc
la altitudini cuprinse între 100 şi 300 m.
Panta terenului. Viţa de vie poate fi cultivată pe pante de până la 25-28%. Atunci
când panta terenului depăşeşte 15% se impun măsuri speciale de combatere a eroziunii
solului, cum ar fi terasarea.
Expoziţia terenului prezintă importanţă în regiunile septentrionale, cu climat
temperat-continental. Cele mai bogate resurse heliotermice se înregistrează în cazul
expoziţiei sudice, urmată de cea sud-vestică şi sud-estică. Expoziţiile nordică, nord-estică

128
şi nord-vestică se pot folosi numai în zonele sudice, cu resurse heliotermice bogate, cum ar
fi cele din Valea-Carasu şi Ostrov din Dobrogea.
Factorii litologici. Depozitele litologice acumulate de-a lungul timpului pe versanţi
sunt, de regulă, favorabile culturii viţei de vie: loess, depozite loessoide, marne, nisipuri,
calcare, depozite aluviale etc. Aceste depozite influenţează însuşirile fizico-chimice ale
solului şi regimul hidrologic al versantului. Se vor evita la plantare versanţii (terenurile)
care prezintă ca material parental argile, marne-argiloase (mai ales în contextul unor zone
umede şi pante mari ale terenului), depozite cu conţinut mare în calcar activ sau săruri
solubile, roci dure etc. În urma amenajării versanţilor prin modelare, terasare, materialul
litologic adus la suprafaţă poate constitui, în exclusivitate, substratul în care se plantează
viţa de vie, situaţie în care sunt necesare măsuri de ameliorare a însuşirilor fizico-chimice,
prin lucrări agropedoameliorative, pe o perioadă de cel puţin 2-3 ani, care să asigure
condiţii minime pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole.
Factorii pedologici care oferă criterii de grupare a terenurilor în funcţie de
pretabilitatea pentru plantaţiile viticole sunt: textura solului, fertilitatea, grosimea, volumul
edafic util, gradul de salinizare şi alcalizare, nivelul apei freatice, excesul de umiditate,
indicele puterii clorozante, reacţia chimică (pH-ul).
Textura solului este foarte variată, mai ales în cazul versanţilor amenajaţi prin
terasare. În aceste condiţii sunt restrictive pentru cultura viţei de vie solurile cu textură
argiloasă (>50% argilă), care, datorită compactităţii ridicate şi a lipsei de aeraţie, determină
o slabă dezvoltare a sistemului radicular. Fenomenele de gonflare şi contractare a argilelor
montmorillonitice provoacă distrugeri ale sistemului radicular. Cele mai bune condiţii
pentru viţa de vie, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, sunt înregistrate pe
solurile în care conţinutul în argilă este cuprins între 12 şi 45% (tab. 8.2). Solurile
nisipoase oferă condiţii mai puţin favorabile culturii viţei de vie, datorită slabei capacităţi
de reţinere a apei.
Viţa de vie se cultivă cu bune rezultate pe terenurile cu un conţinut moderat şi chiar
redus în humus, cuprins între 2-3 %, în cazul soiurilor pentru vinuri de masă, şi 1-2 %
pentru cele de calitate superioară. Solurile bogate în humus (4-6 %) sunt favorabile
soiurilor pentru struguri de masă, de mare producţie, şi mai puţin soiurilor pentru struguri
de vin, situaţie în care se obţin vinuri mediocre.
Grosimea solului până la roca dură (limitativă) trebuie să fie de cel puţin 50 cm.
Acest factor este important pentru terenurile formate pe calcare (podgoria Murfatlar) şi pe
şisturi (podgoria Miniş), care limitează creşterea sistemului radicular. Pentru o bună
dezvoltare a acestuia, grosimea stratului de sol ce poate fi explorat de rădăcini trebuie să
fie de cel puţin 100 cm. În solurile cu pietrişuri, şisturi, conglomerate, provenite din roci
bazice, uşor alterabile, volumul de sol înlocuit de schelet este compensat prin aportul de
macro şi microelemente, ce rezultă din procesele de alterare, şi de influenţa favorabilă
asupra însuşirilor hidro-fizice ale solului. Ponderea ridicată, peste 50%, a pietrişurilor
cuarţitice, acide, greu alterabile, constituie un element restrictiv pentru viţa de vie.
Nivelul apei freatice situat la adâncime mai mică de 1,5-2 m determină, în special în
perioadele cu precipitaţii, ridicarea nivelului freatic în zona de dezvoltare a sistemului
radicular, care în condiţiile unui regim aerohidric necorespunzător îşi reduce respiraţia,
absorbţia apei şi elementelor nutritive, iar dacă aceste condiţii persistă se manifestă cloroza
asfixiantă a viţelor şi se poate ajunge la moartea unor rădăcini şi chiar a plantei întregi.
Excesul de umiditate poate fi întâlnit şi pe formele concave de relief, cu soluri formate pe
argile sau marne, pe versanţii cu frecvente izvoare de coastă. Toate aceste terenuri sunt
restrictive pentru cultura viţei de vie.
Gradul de salinizare. Viţa de vie este sensibilă la conţinutul ridicat de săruri solubile
şi, în special, la prezenţa Na+, Cl-, HCO3-. Gradul de toleranţă la săruri depinde de specie,

129
soi, textura solului şi gradul de umiditate. Viţele europene suportă o concentraţie în săruri
solubile totale în sol cuprinsă între 150 şi 400 mg/100 g sol (1,5-4‰), dar, deoarece
majoritatea plantaţiilor viticole se înfiinţează cu viţe altoite, la alegerea terenului se va ţine
cont de toleranţa la săruri solubile totale ale viţelor portaltoi, care este foarte scăzută,
cuprinsă la cea mai mare parte a soiurilor între 20 şi 50 mg/100 g sol (0,2-0,4 ‰) şi ajunge
până la cel mult 100 mg/100 g sol (1,0 ‰) (Solonis × Riparia 1616 C), iar gradul de
alcalizare de peste 10% Na+ schimbabil constituie un element de excludere de la plantare a
viţei de vie (tab. 7).
La plantare, trebuie avut în vedere gradul de salinizare, respectiv de alcalizare a
substratului litologic, deoarece sărurile (sodiul schimbabil) se pot ridica prin capilaritate în
stratul (0-60 cm) în care se dezvoltă cea mai mare parte a sistemului radicular, precum şi
dispunerea eventualelor straturi salifere care pot fi străbătute de apele freatice, ce ajung la
suprafaţă prin izvoare de coastă.

Tabelul 7
Condiţii ecopedologice pentru cultura economică a viţei de vie în România
(după Şt. Oprea, 2001)

Limite
Nr.
Factori de influenţă U.M. extreme
crt. favorabile
restrictive
1 Altitudinea m 10-400 >500-600
limită de pantă solificate % 0-24 >25
Orografia
2 pe terenuri nisipuri % 0-10 >11-15
terenului
textură (conţinutul în argilă) % 12-45 >50
gromerular nestructura
structură -
ă te
densitatea aparentă a
g/cm3 1.2-1.4 >1.6
solului
Particularit
grosimea stratului util cm 100 <50
3 ăţi fizice
adânc. pânzei de apă
ale solului m 3-5 <1.5
freatică
adânc. stratului de gleizare cm 100 <75
intervalul umidităţii active
% 60-75 <50 şi >80
(IUA)
conţinutul în humus % 2-3 <1 şi >4
conţinutul în total % 15-50 >55
CaCO3 activ % 6-40 >45
<5.5 şi
reacţia solului (pH H2O) - 6.5-7.5
>8.2
Compoziţia salinizare
organică şi (cloruri,
4 ‰ - >0.2-0.3
minerală a sulfaţi,
solului conţinutul în carbonaţi)
elemente săruri de
minerale sodiu în ‰ - >0.1-0.4
nocive complex
sodiu
schimbabil % - >10
(Sb)

Reacţia solului şi a materialelor parentale cu valori cuprinse între 5,5 şi 8,2 sunt
nelimitative pentru viţa de vie. Când pH-ul solului scade sub 5,5 se acumulează aluminiu
schimbabil, care în concentraţie de peste 5 mg/100 g sol devine toxic pentru viţa de vie.

130
Valorile pH-ului de peste 8,2 sunt corelate cu conţinutul ridicat al solului în CaCO3 total şi
activ şi favorizează declanşarea fenomenului de cloroză. Creşterea pH-ului la peste 8,5
indică alcalizarea solului, respectiv creşterea Na+ schimbabil la peste 10% din capacitatea
de schimb cationic.
Puterea clorozantă a solului este dată de conţinutul în CaCO3 şi fier şi se exprimă
prin conţinutul în calcar total, calciul activ şi indicele puterii clorozante (I.P.C.), în funcţie
de care se va alege soiul de portaltoi, ţinându-se cont de toleranţa acestuia la CaCO3 din
sol. Pe solurile cu un conţinut moderat în CaCO3 (până la 17-21% calcar activ) se pot
folosi portaltoi din grupa Berlandieri × Riparia (Kober 5 BB, SO4, Cr2, Cr26, Cr71), iar la
valori superioare se va recurge la soiuri de portaltoi cu rezistenţă mare la cloroză din
grupele Berlandieri x Rupestris (140 Ru) sau Vinifera × Berlandieri (Chasselas x
Berlandieri 41B).
Factorii tehnico-organizatorici. Plantaţiile noi de vii roditoare se vor amplasa
numai în arealele delimitate, cu favorabilitate ecologică, în cadrul centrelor viticole şi al
podgoriilor consacrate, în care să se integreze armonios. Terenul destinat plantaţiei trebuie
să permită organizarea unitară a teritoriului şi a lucrărilor antierozionale, pe unităţi
naturale, asigurarea transporturilor tehnologice şi valorificarea producţiei de struguri,
posibilitatea aprovizionării cu apă pentru tratamentele fitosanitare şi, în zonele cu deficit de
umiditate, cu apă pentru irigat. Aceşti factori trebuie să asigure aplicarea unei tehnologii
moderne, exploatarea eficientă a plantaţiei, creşterea productivităţii muncii şi asigurarea
unei eficienţe economice ridicate.
Factorii social-economici. Datorită investiţiei mari la unitatea de suprafaţă se vor
alege terenurile care necesită un volum mai mic de investiţii şi cheltuieli mai reduse pentru
întreţinerea plantaţiei, avându-se în vedere posibilităţile de asigurare a resurselor
financiare.
Pentru exploatarea în bune condiţii a noilor plantaţii trebuie îndeplinite următoarele
condiţii: asigurarea cu forţă de muncă pe cât posibil calificată, având în vedere volumul
mare de lucrări manuale (100-160 z.o./ha), racordarea la reţeaua naţională de drumuri şi căi
ferate practicabile în tot timpul anului, posibilitatea racordării la utilităţile locale obligatorii
(energie electrică, gaz, apă etc.), apropierea de centrele populate, care să absoarbă
producţia viti-vinicolă etc.

8.3. ORGANIZAREA TERENULUI DESTINAT

PLANTĂRII VIŢEI DE VIE


Organizarea terenului cuprinde un ansamblu de lucrări, care au ca scop asigurarea
exploatării raţionale a plantaţiilor viticole, extinderea mecanizării, realizarea de condiţii
optime pentru creşterea şi dezvoltarea viţei de vie, utilizarea eficientă a terenului,
încadrarea în amenajările anterioare, conservarea (ameliorarea) fertilităţii solului,
executarea şi întreţinerea în bune condiţii a amenajărilor antierozionale.
Lucrările de organizare a terenului cuprind: stabilirea şi amplasarea unităţilor
teritoriale de lucru, a reţelei de drumuri, a zonelor de întoarcere şi a rampelor de trecere sau
acces, amenajarea reţelei de alimentare cu apă, stabilirea şi amplasarea construcţiilor,
amenajarea antierozională, stabilirea şi amplasarea reţelei de evacuare a apelor provenite
din scurgerile de suprafaţă.

131
8.3.1. STABILIREA ŞI AMPLASAREA UNITĂŢILOR

TERITORIALE DE LUCRU
Unităţile teritoriale de lucru în plantaţiile viticole sunt: parcela, tarlaua, trupul şi
masivul viticol.
Parcela este cea mai mică unitate teritorială pentru executarea lucrărilor de
întreţinere a viţei de vie şi de conservare a solului. Parcela, pentru o bună exploatare a
plantaţiei viticole, trebuie să prezinte o formă dreptunghiulară sau pătrată, dar poate avea,
uneori, formă de trapez, romb şi, mai rar, de triunghi, în funcţie de relieful terenului şi de
limitele obligate întâlnite (fig. 41).

Fig. 41 - Diferite forme de parcele (după O. Tomiţă, 2003)


De – drumuri secundare trasate pe direcţia generală a curbelor de nivel
Pt – poteci de acces la parcele, trasate pe linia de cea mai mare pantă

Pe terenurile cu pante până la 4-5%, parcela se orientează ţinând cont de cerinţele


viţei de vie faţă de lumină, cu lăţimea (lungimea rândului) pe direcţia N-S (fig. 42).

Fig. 42 - Organizarea şi amenajarea terenului pentru plantaţii viticole, după


criteriul „bunei însoriri“ (după O. Tomiţă, 2003), 1, 2, .... 9 – parcele viticole;
De (Zî) = 6 m – drumuri folosite ca zone de întoarcere

Pe terenurile cu panta de 6-12%, parcelele se orientează cu lăţimea pe direcţia


generală a curbelor de nivel, care coincide cu direcţia rândurilor de viţă de vie, iar cu
lungimea pe linia de cea mai mare pantă (deal-vale) (fig. 43).

132
Fig. 43 - Proiectarea tarlalelor şi a parcelelor viticole pe terenuri în pantă
(după O. Tomiţă, 2003). a – versant uniform (iv <10%), limitat de o ravenă (limită obligată)
b – versant neuniform (iv > 10%); Dep – drum de exploatare principal: Des – drum de
exploatare secundar; T1, T2 – tarlale; Pt – potecă (alee tehnologică);
1, 2, 3 .... parcele; direcţia de plantare a rândurilor

În cadrul unei parcele trebuie să se cultive un singur soi (portaltoi), să se utilizeze


aceeaşi formă de conducere şi acelaşi tip de tăiere a butucilor, pentru executarea unitară a
lucrărilor de întreţinere, recoltare etc.
Parcelele sunt delimitate, pe direcţia curbelor de nivel (lăţime), de drumuri de
exploatare, cu lăţimea de 4 m, iar pe lungime (direcţia deal-vale), de alei (poteci) cu o
lăţime de 3 m, în cazul parcelelor cu o lungime de 300-500 m, pentru a permite accesul
agregatelor pentru preluarea şi transportul producţiei de struguri către unităţile de
vinificare şi transportul diferitelor materiale la parcele. Pe versanţii cu panta mai mare de
18%, la care lungimea parcelei este de circa 100 m, lăţimea potecilor va fi de 2 m şi numai
în cazul în care rândurile îşi schimbă direcţia de la o parcelă la alta sub un unghi mai mic
de 1300 poteca va avea lăţimea de 3 m, pentru a permite accesul utilajelor agricole de la o
parcelă la alta (Gh. Mihaiu, 1985).
Lăţimea optimă a parcelei, pe direcţia curbelor de nivel, este de 100 m, impusă de
lungimea spalierului, pentru a asigura rezistenţa necesară şi posibilitatea întinderii sârmelor
montate pe stâlpi. În condiţiile micşorării lăţimii parcelei (lungimii rândurilor) sub 100 m,
creşte suprafaţa ocupată de alei, consumul de stâlpi şi ancore, iar când lăţimea parcelei
creşte peste 100 m, scade suprafaţa ocupată cu alei, consumul de stâlpi şi ancore, dar
sârmele spalierului sunt suprasolicitate, putând ceda în condiţii de sarcină maximă. În
funcţie de configuraţia versantului, se admit abateri a lăţimii parcelelor în limitele 100 ± 20
m.
Lungimea parcelei, pe direcţia deal-vale, este determinată, în primul, rând de panta
terenului, urmată de uniformitatea şi lungimea versantului. Aceasta este mai mare (300-
500 m) pe terenurile cu pantă redusă (< 10%) şi scade pe măsura creşterii pantei, până la
100 m (fig. 8.1). Pentru parcelele situate pe terase, lungimea parcelei variază, în funcţie de
panta terenului, între 100 şi 200 m.
Suprafaţa parcelei este cuprinsă între 3 şi 5 ha pe terenurile cu panta până la 14% şi
între 1 şi 3 ha pe terenurile cu panta peste 14%. În cazuri speciale (pante mari cu drumuri
în serpentină, terase), parcela poate avea o suprafaţă mai mică de 1 ha (tab. 8).
Tarlaua reprezintă unitatea teritorială de bază pentru executarea lucrărilor mecanice
şi este formată din 3-8 parcele (uneori mai multe), în funcţie de orografia terenului.
Tarlalele sunt delimitate, pe direcţia curbelor de nivel (lungime) de drumuri de exploatare
(secundare), iar pe direcţia deal-vale (lăţime), de limite obligate, zone de întoarcere,
drumuri de legătură (fig. 43).
Dimensiunea tarlalelor este determinată de panta şi uniformitatea terenului,
necesităţile de mecanizare a lucrărilor de întreţinere, lungimea versanţilor şi racordarea la
lucrările de combatere a eroziunii solului. Tarlaua trebuie să prezinte condiţii uniforme de
exploatare, fertilitate a solului şi grad de eroziune, pentru a asigura un sistem unitar de

133
măsuri antierozionale. În cadrul tarlalelor se cultivă un singur soi (portaltoi) sau soiuri
aparţinând aceleiaşi direcţii de producţie, cu cerinţe asemănătoare faţă de factorii
tehnologici.

Tabelul 8
Caracteristicile unităţilor teritoriale de lucru din
plantaţiile viticole, în funcţie de panta terenului
(după I. Bold şi A. Crăciun, 2000)
Caracteristicile unităţilor teritoriale de lucru
Panta Dimensiunea Dimensiunea
Nr. Denumirea
terenului pe direcţia pe curba de Suprafaţa
crt. unităţilor
(%) amonte-aval nivel (ha) Forma
teritoriale
(m) (m)
Tarla 300-500 500-1000 15-50
1. 5-10 Dreptunghi sau trapez
Parcelă 300-500 100 3-5
Tarla 100-300 400-800 4-24 Dreptunghi sau trapez
2. 10-20 Dreptunghi, pătrat sau
Parcelă 100-300 80-120 0,8-3,6
trapez
Dreptunghi, trapez sau
Tarla 150-80 200-700 1,6-10,5
triunghi
3. >20
Dreptunghi, pătrat, trapez
Parcelă 150-80 80-120 0,6-1,8
sau triunghi

Se recomandă ca forma tarlalelor să fie dreptunghiulară, iar în condiţii impuse -


trapezoidală. Lungimea tarlalelor trebuie să asigure o productivitate maximă agregatelor
agricole, prin reducerea timpului necesar întoarcerilor în gol; este cuprinsă între 300 şi
1000 m, orientată pe direcţia N-S, în cazul terenurilor relativ plane (cu panta sub 5%),
sau pe direcţia curbelor de nivel pe terenurile în pantă şi perpendicular pe direcţia
vântului dominant, în cazul nisipurilor. Pe versanţi cu pante de 10-12%, lungimea tarlalelor
este de 600-800 m, până la 1000 m (considerată lungimea optimă de lucru pentru lucrările
mecanice). Pe versanţi cu pantă cuprinsă între 12 şi 18%, lungimea tarlalelor va fi de 400-
600 m, iar la capete acestea vor fi delimitate de drumuri de legătură, amplasate în
diagonală, iar pe versanţi cu panta de peste 18%, lungimea tarlalelor va fi de 300-500 m
(fig. 44).
Lungimea tarlalelor poate fi redusă de limite obligate (ravene, construcţii etc.).
Lăţimea tarlalelor (pe direcţia deal-vale) este egală cu cea a parcelelor ce o compun (100-
500 m).
Dacă versanţii sunt neuniformi, dar fără manifestarea eroziunii de adâncime, sau alte
limite obligate, se impune nivelarea-modelarea terenului pentru crearea condiţiilor optime
de executare mecanizată a lucrărilor de întreţinere.
Suprafaţa tarlalelor este cuprinsă între 1,6 şi 50 ha, în funcţie de panta terenului (tab.
8).
Trupul viticol reprezintă unitatea teritorială delimitată de alte categorii de folosinţă,
limite obligate (cumpene de separare a apelor, cursuri de apă etc.), constituit din mai multe
tarlale, inclusiv celelalte elemente necesare exploatării terenului (drumuri, alei, zone de
întoarcere, construcţii etc.); are, în mod obişnuit, 100-150 ha, (fig. 45) dar se poate extinde
pe 400-500 ha.
Masivul viticol cuprinde întreaga suprafaţă plantată cu viţă de vie a unei societăţi,
localităţi sau zone şi cuprinde mai multe trupuri viticole, delimitate de alte categorii de

134
folosinţă, văi, culmi, căi de comunicaţii etc. Suprafaţa masivului viticol depăşeşte, de
regulă, 1000 ha.

Fig. 44 – Elemente ale organizării şi amenajării antierozionale pe terenuri cu panta mai


mare de 10% (după O. Tomiţă, 2003). T1 – tarlaua viticolă în condiţiile pantei terenului
cuprinsă între 10 şi 18%; T2 – tarlaua viticolă pe terenuri cu panta mai mare de 18%;
1, 2, ..., parcele; Zî 6 m – zone de întoarcere cu lăţimea de 6 m

Fig. 45 – Amenajarea şi organizarea unui trup viticol (după O. Tomiţă, 2003)

8.3.2. STABILIREA ŞI AMPLASAREA REŢELEI DE DRUMURI ŞI A


ZONELOR DE ÎNTOARCERE
Reţeaua de drumuri trebuie să asigure transportul în condiţii corespunzătoare a
diferitelor materiale necesare procesului tehnologic şi a recoltei de struguri la centrele de

135
prelucrare, precum şi accesul în bune condiţii a agregatelor agricole pentru executarea
lucrărilor mecanice. Suprafaţa lor nu trebuie să depăşească 3-4% din suprafaţa alocată
plantaţiei.
Reţeaua de drumuri trebuie corelată cu amenajările antierozionale, cu sistemul de
interceptare şi evacuare a apei în exces şi cu sistemul de irigaţii. Drumurile trebuie să fie
amenajate corspunzător (înierbate, pietruite, asfaltate), încât să fie practicabile tot timpul
anului, indiferent de condiţiile de climă, să fie racordate la reţeaua de drumuri din zonă, iar
panta longitudinală a acestora să nu depăşească 10%.
După importanţa şi rolul pe care îl îndeplinesc, reţeaua de drumuri cuprinde: drumuri
principale, drumuri secundare, alei şi poteci.
Drumurile principale reprezintă artere cu trafic mare, cu lăţimea de 6-8 m, care să
permită circulaţia în două sensuri; sunt amplasate pe firul văii sau pe cumpăna apelor,
deservesc un trup sau un masiv viticol şi fac legătura cu centrele de prelucrare a
strugurilor, cu sediul societăţii şi cu reţeaua de drumuri comunale. Legătura dintre
drumurile secundare, paralele cu direcţia rândurilor, se realizează prin drumuri principale
în diagonală sau în serpentină (fig. 8.5), cu panta de cel mult 8-10%. Pentru a fi
practicabile tot timpul anului, drumurile principale se consolidează prin betonare sau
asfaltare.
Drumurile secundare (drumuri de exploatare) se proiectează, în cazul terenurilor în
pantă, pe direcţia curbelor de nivel; au lăţimea de 4-5 m, delimitează tarlalele pe latura
lungă a acestora şi asigură transportul de la drumurile principale la parcele. Distanţa dintre
ele este, în funcţie de înclinarea versanţilor, cuprinsă între 100 şi 300 m. Trebuie să aibă
panta longitudinală de 3-4%, în zonele umede să fie prevăzute în partea din amonte cu
canale de colectare şi evacuare a apelor şi se consolidează prin pietruire (V. Ştefan, O.
Tomiţă şi colab., 1981). Pe drumurile secundare, circulaţia se desfăşoară într-un singur
sens; de aceea, trebuie prevăzute cu platforme pentru depăşire.
Aleile şi potecile sunt considerate căi de acces la parcelă, delimitează parcelele pe
direcţia deal-vale, perpendicular pe direcţia rândurilor, şi fac legătura între parcele şi
drumurile secundare; distanţa dintre ele este egală cu lungimea rândurilor (100 ±20 m) şi
se menţin în permanenţă înierbate. Aleile se amplasează pe terenurile neterasate, au lăţimea
de 3-4 m (multiplul distanţei dintre viţe pe rând) şi permit circulaţia cu vehicule. Potecile
se amplasează pe versanţii cu pante mari (peste 20%), când lungimea parcelei are circa 100
m, şi pe terenurile terasate (se execută în trepte pe taluzul teraselor), au lăţimea egală cu
distanţa dintre rânduri şi permit numai circulaţia cu piciorul. Pentru a evita concentrarea
scurgerilor, aleile din aval se amplasează decalat cu 3-5 m faţă de cele din amonte.
Zonele de întoarcere sunt fâşii de teren late de 6 m, care se rezervă la capetele
tarlalelor, pentru a servi la întoarcerea agregatelor. Acestea se amplasează pe linia de cea
mai mare pantă şi, pe cât posibil, la marginea ravenelor şi a perdelelor de protecţie,
plantaţiilor forestiere, de-a lungul cărora se prevăd zone de 4-6 m (zone de umbrire),
pentru a feri plantele de influenţa negativă a umbririi şi care pot fi folosite şi ca zone de
întoarcere sau drumuri de exploatare. În cazul în care tarlalele sunt delimitate prin drumuri
de legătură, întoarcerea agregatelor se execută pe platforma acestora. Pe terenurile terasate
se amenajează rampe de acces, care să permită circulaţia agregatelor de la o terasă la alta
(fig. 46).
8.3.3. AMENAJAREA REŢELEI DE APROVIZIONARE CU APĂ
Prin proiectele de înfiinţare se stabileşte necesarul de apă pentru tratamentele
fitosanitare, erbicidare, fertilizare foliară, procesul de vinificaţie şi pentru consumul
gospodăresc, precum şi resursele şi posibilităţile de aducţiune a apei la locul de consum.
Sursele de apă utilizate în mod frecvent sunt: cursurile de apă, acumulările de apă,
izvoarele, apele freatice, apa din precipitaţii, colectată prin canalele de preluare a excesului

136
de apă, reţeaua de apă potabilă a localităţii. La înfiinţarea plantaţiei, odată cu studiile
întreprinse, se încearcă depistarea unor surse noi de apă, care se iau în considerare la
amenajare.

Fig. 46 - Amplasarea zonelor de întoarcere şi a rampelor de racordare în parcelele


terasate (după O. Tomiţă, 2003): a – trecerea de pe o terasă pe alta prin racordarea
platformelor în zona de întoarcere; b – întoarcerea utilajelor pe platforma terasei;
c – înclinarea longitudinală în sens opus a platformelor teraselor, sistem serpentină;
d – rampă de acces de la o terasă la alta, când înălţimea taluzului este mare

În general, sursele de apă se găsesc la baza versanţilor, iar transportul acesteia pe


versanţi se face cu ajutorul staţiilor de pompare şi a unei reţele de conducte îngropate, care
urmăreşte, de regulă, reţeaua de drumuri existentă în plantaţie.
Pentru a creşte eficienţa tratamentelor fitosanitare, se adoptă staţii centralizate de
pregătire a soluţiei, amplasate pe cotele dominante ale plantaţiei, soluţia distribuindu-se
prin conducte, prevăzute cu hidranţi sau robinete, până la nivelul tarlalei sau parcelei.
Reţeaua de irigaţie se impune în arealele cu precipitaţii deficitare (sub 450 mm
anual), cantitatea de apă necesară şi componenţa reţelei fiind în funcţie de metoda de udare
preconizată: prin brazde, aspersiune sau picurare. Ea este alcătuită din: canale de aducţiune
şi distribuţie a apei, instalaţii de pompare, conducte îngropate, hidranţi, rampe perforate şi
alte construcţii hidrotehnice anexe.
Stabilirea şi amplasarea construcţiilor. Dimensionarea şi amplasarea construcţiilor
se face în funcţie de mărimea exploataţiei viticole. Sunt necesare atât construcţii
tehnologice (centre de prelucrare a strugurilor, hale de sortare şi depozitare temporară a
strugurilor pentru masă, depozite pentru materiale, remize pentru tractoare şi maşini
agricole etc.), cât şi construcţii social-economice (sediul exploataţiei, cantină, dormitoare,
depozite etc.). Acestea se amplasează în centrul plantaţiei, pe terenuri ferite de inundaţii
sau scurgeri de torenţi, în apropierea căilor de comunicaţii.

8.3.4. AMENAJAREA ANTIEROZIONALĂ A TERENULUI DESTINAT


PLANTĂRII VIŢEI DE VIE
Având în vedere că peste 70% din plantaţiile viticole din ţara noastră sunt situate pe
terenuri în pantă, iar noile plantaţii se recomandă să se înfiinţeze în regiunile colinare, sunt
necesare o serie de măsuri ameliorative, care să oprească eroziunea solului, să menţină
(crească) fertilitatea solului şi să faciliteze executarea mecanizată a lucrărilor. Amenajarea
antierozională a terenului se face diferit, în funcţie de orografia, panta terenului,
particularităţile pedoclimatice ale zonei.

137
Pe terenurile cu pantă de până la 4-5% nu există pericolul de eroziune a solului, sau
acesta este foarte redus, nefiind necesare măsuri speciale de prevenire şi combatere. În
aceste condiţii, orientarea rândurilor se face pe direcţia N-S, pentru a satisface cerinţele
plantelor faţă de lumină, iar lungimea tarlalei ajunge până la 1000 m, pentru executarea
lucrărilor mecanice în condiţii de eficienţă economică.
Pe terenurile cu panta cuprinsă între 6 şi 12% prevenirea eroziunii solului se face
prin orientarea rândurilor pe direcţia curbelor de nivel şi prin executarea unor lucrări
(desfundatul şi redesfundatul parţial, aplicarea îngrăşămintelor organice şi a celor verzi,
bilonatul printre rânduri, mulcirea), care reduc eroziunea solului, favorizând reţinerea şi
infiltrarea apei în sol. Pe aceste terenuri, prin orientarea rândurilor pe curba de nivel, se
formează, în timp, ca urmare a execuţiei repetate a lucrărilor solului, microterase, care
corespund intervalelor dintre rânduri. Pe direcţia rândului se formează un mic taluz, de
înălţime variabilă, în funcţie de panta terenului: la o pantă de 15% taluzul ajunge la 30 cm
(I. Olteanu, 2000).
Atunci când eroziunea se manifestă cu intensitate mai mare (zone umede şi soluri
grele) sunt necesare benzi înierbate şi canale de evacuare a apelor.
Benzile înierbate, cu lăţimea de 1,0-1,2 m, situate pe intervalul dintre rânduri, se
amplasează la fiecare 6-10 rânduri, în funcţie de panta terenului (tab. 9).
Canalele de nivel sau orizontale reţin întreaga cantitate de apă provenită din
precipitaţii şi se execută în zonele deficitare în umiditate: sudul Moldovei şi Dobrogea.
Canalele de nivel au secţiunea trapezoidală sau parabolică şi prezintă, de regulă, în partea
din aval, un val de pământ care contribuie la creşterea capacităţii de reţinere a canalului.

Tabelul 9

Distanţa (m) dintre benzile înierbate, în funcţie de pantă şi


rezistenţa solului la eroziune
(după V. Ştefan, O. Tomiţă şi colab., 1981)

Panta terenului Soluri mijlociu rezistente Soluri rezistente la


% la eroziune eroziune
6-8 50-30 60-40
8-14 30-20 40-30
14-16 20-15 30-20
16-20 15-10 20-15

Canalele de coastă înclinate au rolul de a intercepta scurgerile şi de a le evacua prin


intermediul debuşeelor în reţeaua hidrografică, acumulări de apă etc. Aceste canale sunt
recomandate pentru regiunile cu peste 600 mm precipitaţii anuale, pe versanţi cu soluri
mijlocii sau grele şi cu pericol de alunecări. Distanţele la care se amplasează canalele de
coastă înclinate sunt de 16-18 m pentru terenurile cu pantă de 8-10% şi de 12-15 m pe
terenurile cu pantă de 12-15%.
Terenurile care ridică probleme deosebite privind eroziunea solului (versanţi
neuniformi, cu pante mai mari de 15%, cu soluri mijlocii sau grele, situate în regiuni
umede) reclamă lucrări speciale de amenajare a versanţilor, cum ar fi: modelare, terasare şi
lucrări de dirijare a scurgerilor de suprafaţă. Aceste lucrări sunt costisitoare, de aceea se
proiectează numai în condiţiile în care eroziunea solului nu poate fi controlată numai prin
lucrări simple.
Modelarea (nivelarea terenului) modifică microrelieful versantului şi realizează
uniformizarea terenului pe tarlale, sau în cazul unor denivelări mai pronunţate pe parcele;
modelarea se face prin desfiinţarea mameloanelor, a unor taluzuri şi a drumurilor
necorespunzător amplasate, astuparea rigolelor şi a ogaşelor etc., creîndu-se, în acest mod,

138
condiţii bune de exploatare a plantaţiei, în condiţii de mecanizare. Modelarea terenului se
poate realiza prin două procedee: cu decopertarea stratului superficial (arabil) al solului,
sau fără decopertarea acestuia.
Modelarea cu decopertarea stratului fertil al solului se recomandă pe versanţii cu
terenuri nedesţelenite, pe care orizonturile inferioare, sau substratul litologic prezintă un
grad redus de fertilitate. Modelarea fără decopertarea prealabilă a stratului fertil al solului
se aplică pe versanţi cu soluri relativ fertile şi profunde, formate pe loess sau luturi
loessoide. Pământul rezultat din săparea formelor pozitive se transportă cu buldozerul sau
screperul, atât pe direcţia curbelor de nivel, cât şi pe direcţia deal-vale.
Terasarea. Pe versanţii cu pantă mai mare de 15%, pe lângă modelarea terenului (ca
primă etapă) se impune executarea lucrărilor de terasare a terenului, care reprezintă o
lucrare de amenajare radicală a versantului în vederea valorificării intensive a acestuia şi a
reducerii eroziunii solului. Prin terasare se micşorează panta generală a versantului, se
ameliorează regimul hidrologic al solului şi se îmbunătăţesc condiţiile de vegetaţie şi de
exploatare a plantaţiilor viticole. Terenul care se terasează trebuie să aibă un sol suficient
de profund, care să permită executarea teraselor. Nu se terasează terenurile cu soluri subţiri
(sub 50 cm), formate pe roci tari. Se exclud, de asemenea, de la terasare suprafeţele
formate pe marne şi argile, în special în zonele cu precipitaţii abundente, deoarece pot
provoca alunecări de teren. În ţara noastră, în funcţie de condiţiile pedoclimatice,
înclinarea, uniformitatea versantului, tradiţia locală, se folosesc mai multe tipuri de terase.
Terase cu platformă orizontală şi taluz din pământ consolidat prin înierbare. La
construcţia acestor terase se reduce mult suprafaţa utilă, crescând suprafaţa ocupată
de taluzuri. S. Popa (1968) arată că la panta de 25%, pentru lăţimea platformei de
4,8 m, taluzurile ocupă 33% din suprafaţă. Acest tip de terasă se recomandă în zone
secetoase, cu precipitaţii anuale sub 500 mm, pe terenuri permeabile (sudul
Moldovei, Dobrogea) şi asigură reţinerea în totalitate a apei provenite din precipitaţii
(fig. 47 A).
Terase cu platformă înclinată în sensul pantei cu 3-5, până la 8% şi taluz din
pământ consolidat prin înierbare. Aceste terase se recomandă în regiunile cu
precipitaţii de peste 500 mm şi soluri cu permeabilitate redusă (podgoriile Ştefăneşti-
Argeş, Drăgăşani, Târnave etc.), permit eliminarea excesului de umiditate de pe
platformă şi sunt mai economice, deoarece suprafaţa utilă este mai mare şi necesită
pentru executare un volum mai mic de terasamente. Pe solurile cu un conţinut ridicat
în argilă şi permeabilitate redusă este necesară înclinarea terasei şi în sens
longitudinal cu 2-3% pentru eliminarea surplusului de apă şi la capătul platformei
(fig. 47 B);
Terase cu platformă orizontală sau înclinată cu zid de sprijin din piatră, sunt
utilizate în podgoriile Miniş, Pietroasele, Murfatlar, Cotnari etc., unde piatra se
găseşte ca material local. Aceste terase prezintă avantajul că folosesc cel mai raţional
terenul, asigură cea mai mare suprafaţă utilă pentru plantarea viţei de vie, dar
investiţia este mare, mai ales când piatra nu se găseşte local (fig. 47 C);
Terase înclinate cu platforma largă până la limita impusă de înălţimea
taluzului. Aceste terase valorifică mai bine suprafaţa de teren amenajată, necesită un
volum mic de terasamente şi se pot executa cu rezultate bune în podgoriile Huşi,
Târnave, Dealu-Mare etc. (C. Ţârdea şi L. Dejeu,1995);
Terase tip banchetă, se execută pe versanţi cu panta uniformă, mai mare de 10-
12% (fig. 47 D), prezintă avantajul că necesită cele mai mici cheltuieli de realizare şi
au cea mai mare suprafaţă utilă. Aceste terase alternează cu porţiuni neterasate, dar
bine nivelate, în funcţie de panta terenului de: 20-40 m la pante de 12-20%, 15-20 m

139
la pante de 20-25% şi 10-15 m la pante peste 25%. Terasele banchetă au taluzul cu
înălţimea de 0,5-0,7 m şi lăţimea platformei de 4-6 m. După 10-15 ani de exploatare
are loc o uniformizare a terenului (platforma terasei plus terenul neterasat) şi creşterea
înălţimii taluzului până la 1,5-2 m (P. Savu şi D. Bucur, 2002).

Fig. 47 - Secţiuni transversale prin diferite tipuri de terase (după O. Tomiţă, 2003)
A – terase cu platforma orizontală şi taluzul consolidat biologic; B – terase cu platforma
înclinată spre aval şi taluz consolidat biologic; C – terase cu platforma înclinată spre aval şi
consolidată prin zid de sprijin; D – terase banchetă; it – panta terenului

Pe terenurile cu panta de peste 25%, aflate în interiorul arealelor delimitate, cu soluri


profunde, permeabile şi precipitaţii suficiente, pot fi amenajate terase înguste, cu plantarea
unui singur rând pe platformă (fig. 48).
Dimensionarea teraselor se face în funcţie de panta terenului (it), tipul de sol,
distanţa dintre rândurile de viţă de vie (d) şi distanţele dintre rândurile marginale şi taluzuri
(d1 şi d2). La proiectarea şi executarea teraselor se stabilesc următoarele elemente: lăţimea
platformei (L1) şi înclinarea sa transversală (ip), înclinarea pe ax longitudinal a platformei,
înălţimea taluzului şi înclinarea acestuia (fig. 49).
Lăţimea platformei trebuie să fie un multiplu al distanţei dintre rânduri, la care se
adaugă distanţele dintre rândurile marginale şi taluzuri şi se stabileşte după formula:
L1 =d (n-1) + d1 + d2
Distanţa dintre primul rând şi taluzul aval (d1) este de 0,8-1,0 m, în cazul teraselor
înguste (pe pante de 20-25%), cu 2-3 rânduri plantate pe platforma terasei, pentru a mări
suprafaţa efectiv plantată, urmând a fi întreţinută prin erbicidare şi de 1,8 m în cazul
teraselor cu platforme late, cu plantarea a cel puţin 4-5 rânduri de viţă de vie, pe pante mai

140
mici de 22%, intervalul lucrându-se mecanizat. Distanţa dintre ultimul rând şi baza
taluzului din amonte (d2) este de 1,6 m şi se lucrează, de asemenea, mecanizat.

Fig. 48 - Terase înguste, consolidate în zid de sprijin


pe valea Rhonului – Franţa (după H. Johnson, 2000)

Fig. 49 - Elementele unei terase cu platformă înclinată (după O. Tomiţă, 2003)


L1 – lăţimea platformei; a - proiecţia orizontală a talazului; L – lăţimea totală a terasei;
ip – înclinarea (panta) transversală a platformei terasei (%); H – înălţimea taluzului;
d – distanţa dintre rânduri; d1, d2 – distanţa dintre rândurile marginale şi taluzurile aval
şi amonte; m – coeficientul de taluz; it – înclinarea (panta) iniţială a terenului (%)

Lăţimea platformei unei terase trebuie să fie constantă pe toată lungimea unei tarlale
(fig. 8.10, tab. 8.5). În cazuri impuse de relieful terenului, modificarea lăţimii se face în
limita unei parcele, iar pentru a asigura continuitatea în lucru a agregatelor agricole se
amenajează racorduri între platforme, prin intermediul rampelor de trecere de la o parcelă
la alta (fig. 46).

Tabelul 10
Lăţimea utilă a teraselor în raport cu panta terenului, în două variante de întreţinere a intervalului
dinspre taluzul aval: V1= nemecanizabil şi
V2 = mecanizabil (1,8 m) (după L. Mihalache şi colab., 1984)
Panta Platforma orizontală Platformă cu înclinare transversală (3-5 %)
terenului lăţime, m nr. rânduri lăţime, m nr. rânduri
% V1 V2 V1 V2 V1 V2 V1 V2
12-14 14,4 15,4 7 7 18,4 19,4 9 9
15-16 12,4 13,4 6 6 16,4 17,4 8 8
17-18 10,4 11,4 5 5 14,4 15,4 7 7
19-20 8,4 9,4 4 4 12,4 13,4 6 6
21-22 8,4 7,4 4 3 10,4 11,4 5 5
23-24 6,4 5,4 3 2 8,4 9,4 4 4

141
Fig. 50 - Secţiuni transversale prin terase pentru plantaţii viticole, pe terenuri cu
panta cuprinsă între 12 şi 24% (după O. Tomiţă, 2003)
Înclinarea platformei pe ax transversal, pe direcţia deal-vale, este impusă de cerinţele
mecanizării şi de condiţiile pedoclimatice. În zonele cu precipitaţii bogate şi soluri cu
permeabilitate medie şi redusă, înclinarea pe ax transversal se proiectează între 3 şi 5% şi
numai în cazuri impuse de panta versantului şi necesitatea păstrării unei lăţimi
corespunzătoare a platformei, poate ajunge până la 8%. Platforma teraselor din zonele
secetoase, cu soluri permeabile, va fi orizontală.
Înclinarea pe ax longitudinal a platformelor teraselor este determinată de textura
solului, regimul precipitaţiilor şi de lăţimea platformei. Pe versanţii cu soluri argiloase, cu
permeabilitate redusă, situaţi în zone bogate în precipitaţii, cu un număr mai mare de trei
rânduri pe platformă, înclinarea longitudinală nu va depăşi 2-3%. În condiţii de irigare,
panta longitudinală maximă poate fi de 2-3% la udarea prin picurare, de 1-2% la udarea
prin aspersiune şi de 0,6-0,8% la udarea prin brazde (P. Savu şi D. Bucur, 2002).
Înălţimea taluzului este condiţionată de stabilitatea terenului şi posibilităţile de
consolidare; aceasta nu trebuie să depăşească 2 m pe solurile argiloase şi 2,5 m pe solurile
formate pe loess, iar la cele cu zid de sprijin, 2,5-3 m. Pentru realizarea de trasee rectilinii
ale platformei teraselor se admit şi înălţimi mai mari ale taluzurilor, însă numai pe porţiuni
scurte şi cu recomandarea de a fi consolidate cu zid de sprijin.
Înclinarea taluzurilor se recomandă să fie de 1/1 pentru terenurile stabile (soluri cu
textură mijlocie şi grea) şi de 1/1,25 pentru terenurile cu stabilitate mai redusă (soluri cu
textură uşoară).
Consolidarea taluzurilor de pământ se face prin înierbare, executată prin brăzduire,
sau prin însămânţare cu 50-60 kg/ha sparcetă sau 20-30 kg/ha pir crestat, în zonele

142
secetoase şi cu 20-25 kg/ha lucernă plus 20-30 kg/ha obsigă, în zonele cu precipitaţii
suficiente.
Executarea teraselor se realizează, diferenţiat în funcţie de tipul terasei şi metoda de
lucru. Terasarea se face de la bază spre vârful versantului şi se poate executa prin
desfundare sau după metoda debleu-rambleu.
Terasarea odată cu desfundatul terenului, utilizând plugul balansier în agregat cu
tractoarele pe şenile (S1500, S1800), se realizează în cazul teraselor cu platformă înclinată, pe
versanţi uniformi şi cu pantă moderată (15-20%) şi este cea mai economică. Se trasează pe
teren lăţimea platformelor şi proiecţia taluzului, care se mobilizează pentru pregătirea
amprizei viitorului taluz, după care terenul destinat platformei se desfundă, începând din
partea din aval, paralel cu axa longitudinală a terasei. Brazdele se deschid din aval spre
amontele viitoarei platforme, pământul din prima brazdă depunându-se pe ampriza
taluzului, iar din următoarele, consecutiv în şanţul precedent. Ultimul şanţ din amontele
platformei se umple cu pământul rezultat din finisarea taluzului terasei din amonte, sau va
constitui un canal de reţinere şi dirijare a apelor.
Terasarea se definitivează cu ajutorul buldozerelor. Prin variaţia adâncimii şi lăţimii
brazdelor (şanţurilor) se pot construi terase cu diferite valori ale pantei transversale, în
funcţie de însuşirile solului şi ale substratului litologic, lăţimea terasei etc.
Execuţia teraselor după procedeul debleu-rambleu se recomandă pe versanţi
neuniformi şi cu pante mari (peste 18-20%). Lucrarea începe de la baza versantului, cu
executarea primei terase. La amenajarea celei de-a doua terase, se decopertează mai întâi
stratul fertil de pe suprafaţa acesteia, care se depune în strat uniform, gros de circa 0,5 m,
pe platforma primei terase din aval. Se continuă în acelaşi mod până în amontele
versantului (fig. 51). Pentru execuţie se folosesc buldozere, gredere, screpere etc.

Fig. 51 - Executarea teraselor în sistem debleu-rambleu, cu decopertarea


stratului fertil (după Şt. Oprea, 2001)

Terenurile care au mai fost terasate anterior se reamenajează, în funcţie de situaţie.


Dacă terasele vechi au un traseu rectiliniu şi pot fi incluse în noul sistem de terase,
reamenajarea se va realiza prin lărgirea platformelor, astfel încât din 2-3 terase vechi, mai
înguste, se va realiza o singură terasă cu platformă mai lată. Când terasele vechi au trasee
şi înălţime variabile, cu clinuri şi curbe, se face mai întâi o nivelare de ansamblu a
terenului, după care se trece la reamenajarea propriu-zisă, după metoda debleu-rambleu.
8.3.5. STABILIREA ŞI AMPLASAREA REŢELEI DE EVACUARE A
APELOR PLUVIALE
În zonele cu precipitaţii bogate şi soluri cu textură mijlocie-grea, apa provenită din
precipitaţii nu se infiltrează în totalitate în sol, se scurge pe suprafaţa acestuia şi provoacă
eroziunea solului. Pentru prevenirea acestor neajunsuri se impune construirea unei reţele de
captare şi evacuare a excesului de apă formată din: canale de coastă, şanţuri la drumuri,
debuşee şi colectoare de apă, situate pe firul văilor.

143
Canalele de coastă se execută pe direcţia curbelor de nivel, la baza fiecărui taluz, pe
terenul terasat, sau la distanţe de 12-18 m, aşa cum s-a prezentat la punctul 8.3.4.
Debuşeele sunt lucrări hidrotehnice pentru colectarea şi evacuarea apelor din
canalele de coastă înclinate şi din şanţurile drumurilor şi dirijarea acestora pe colectorul de
pe firul văilor. Acestea se execută, de regulă, pe porţiunile depresionare ale versanţilor şi
sunt orientate pe linia de cea mai mare pantă, pentru a conduce, în timp cât mai scurt apele,
spre emisarii naturali.
Amenajarea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole se completează în funcţie
de particularităţile versantului, cu lucrări hidroameliorative de consolidare a reţelei
hidrografice torenţiale (ogaşe, ravene active etc.), prin realizarea de cleionaje, praguri,
baraje, plantaţii silvice etc., prin captarea izvoarelor de coastă, drenarea terenului, lucrări
anexe: podeţe, poduri, camere de liniştire a apelor etc. Toate aceste lucrări au rolul de a
asigura exploatarea în bune condiţii a terenului pe toată durata existenţei plantaţiei.

8.4. PREGĂTIREA TERENULUI PENTRU PLANTARE


Reuşita unei plantaţii viticole depinde, în mare măsură, de modul de pregătire a
terenului, la care se adaugă calitatea materialului săditor folosit la plantare şi nivelul
tehnologic aplicat în plantaţiile tinere, până la intrarea pe rod. Pregătirea terenului are
scopul de a crea condiţii favorabile de creştere şi dezvoltare a viţelor plantate, parcurgerea
rapidă a perioadei de tinereţe, susţinerea capacităţii de producţie a butucilor pentru o
perioadă cât mai lungă de timp şi cuprinde următoarele lucrări: defrişarea, modelarea,
odihna (repauzarea) solului, fertilizarea de bază, desfundarea şi nivelarea terenului.
Defrişarea şi modelarea terenului. Prin lucrarea de defrişat este eliminată vegetaţia
lemnoasă existentă pe teren: arbori, arbuşti, butuci etc. Se vor extrage cu atenţie toate
cioatele şi rădăcinile groase, deoarece acestea pot îngreuna lucrările ulterioare de pregătire
a terenului şi deteriora utilajele folosite. În cazul defrişării unei plantaţii viticole bătrâne,
butucii vor fi scoşi cu cea mai mare parte a sistemului radicular, avându-se în vedere
posibilitatea ca unii butuci să fie afectaţi de boli virotice sau cancer bacterian, maladii care
ar putea fi transmise la noua plantaţie prin intermediul nematozilor. Lucrarea de defrişare
se execută mecanizat, cu utilaje adecvate: tractoare pe şenile (S1500, S1800) echipate cu lamă
de buldozer, gheare de scarificare, greblă de adunat cioate, agregate pentru transportul
materialului lemnos etc.
Modelarea (nivelarea) terenului reprezintă lucrarea de uniformizare a pantei
versantului, prin umplerea unor mici depresiuni şi desfiinţarea unor ridicături de teren,
pentru crearea de condiţii uniforme de creştere a butucilor de viţă de vie, desfăşurarea
normală a organizării terenului şi posibilitatea exploatării raţionale a plantaţiei. În funcţie
de condiţiile pedolitologice şi microrelieful terenului, nivelarea se face cu sau fără
decopertarea solului, avându-se grijă să se păstreze stratul fertil de sol pe adâncimea de
maximă dezvoltare a sistemului radicular (0-60 cm). Când se prevede aplicarea irigării, se
va realiza o pantă uniformă pe direcţia rândului de 0,5-3%, în funcţie de metoda de irigare.
Odihna (repauzarea) solului este necesară în cazul înfiinţării unei plantaţii viticole
pe terenuri ocupate anterior cu viţă de vie. Pe asemenea terenuri, ca urmare a monoculturii
îndelungate, s-au acumulat în sol substanţe toxice, boli virotice şi bacteriene. Datorită
consumului excesiv al unor elemente minerale se manifestă unele carenţe nutritive, are loc
scăderea fertilităţii şi deteriorarea structurii solului. Toate acestea determină aşa-numita
„oboseală“ a solului. Replantarea imediată a acestor terenuri conduce la o prindere slabă a
viţelor plantate şi, ulterior, la o creştere şi dezvoltare necorespunzătoare a acestora.
Replantarea cu viţă de vie se face numai după o perioadă de 3-4 ani de odihnă a solului, pe
durata căreia are loc îmbunătăţirea (refacerea) structurii, fertilităţii, însuşirilor fizico-
chimice, eliminarea toxinelor etc. În această perioadă, terenurile respective sunt încadrate

144
în evidenţa funciară la categoria „terenuri în pregătire“ şi se cultivă cu plante furajere
anuale sau perene. Perioada de odihnă a solului este necesară şi în cazul terenurilor
amenajate prin terasare, pe care se realizează o amestecare a orizonturilor de sol, cu
aducerea în multe situaţii la suprafaţă a materialului parental şi înrăutăţirea însuşirilor
fizico-chimice ale solului, în special în partea de amonte a platformei. Rezultate bune, atât
pe terenurile plantate anterior cu viţă de vie, cât şi pe cele terasate, s-au obţinut prin
cultivarea timp de trei ani cu lucernă, numărul de goluri apărute după plantare a scăzut cu
44% faţă de plantarea imediată, după defrişarea viilor bătrâne sau terasare, iar producţia de
struguri, în primii ani de rodire, a fost cu 13% mai mare. Masa vegetativă care rezultă la
cosire trebuie să rămână parţial sau total pe sol, pentru îmbunătăţirea conţinutului solului în
humus şi uniformizarea fertilităţii acestuia, în special pe terenurile terasate.
Fertilizarea de bază. Plantaţiile viticole se înfiinţează cu precădere pe terenuri în
pantă, erodate, pe nisipuri slab solificate, de cele mai multe ori cu un conţinut redus în
humus şi elemente nutritive accesibile plantelor, iar prin lucrările de amenajare
antierozională se aduc la suprafaţă straturi slab aprovizionate. Din aceste considerente, la
care se adaugă consumul mare de elemente nutritive al viţei de vie şi longevităţii
plantaţiilor, este necesară îmbunătăţirea stării de aprovizionare a solului, înainte de
lucrarea de desfundat, prin fertilizarea de bază cu administrarea de îngrăşăminte organice
şi chimice. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte se face pe baza cartării agrochimice a
solului, conţinutul optim de elemente nutritive este următorul: N total 0,1-0,2%, fosfor
mobil P-Al 30-50 ppm, potasiu mobil K – Al 120-200 ppm.
Tabelul 11
Dozele de îngrăşăminte organice recomandate pentru desfundarea terenului în funcţie de conţinutul
solului în argilă şi de indicele de azot pe adâncimea
de 0-40 cm (t/ha) (după L. Mihalache şi colab., 1984)

Conţinutul Indicele mediu de azot (IN)


solului în
0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0
argilă, %
10 65 33 26 - - - - -
15 82 49 39 33 30 - - -
20 95 57 45 38 34 31 29 28
25 103 62 48 41 37 34 32 31
30 108 65 51 43 39 36 34 32
35 112 67 53 45 40 37 35 34
40 115 69 54 46 41 38 36 35
50 119 71 56 48 43 39 37 36

Fertilizarea organică determină îmbunătăţirea proprietăţilor fizice ale solului


(stabilitatea structurii, rezistenţa la eroziune, capacitatea de reţinere a apei), cât şi a celor
chimice (capacitatea de schimb cationic, eliberarea progresivă a elementelor nutritive). Ca
îngrăşământ organic, se administrează gunoi de grajd semifermentat, dozele aplicate
variază în funcţie de conţinutul solului în argilă şi de indicele de azot (IN) (tab. 11).
În general, la fertilizarea de bază se administrează doze de 40-60 t/ha gunoi de grajd;
acestea pot ajunge la 120 t/ha, dar nu trebuie să fie mai mici de 25 t/ha.
Fertilizarea chimică. Pe lângă fertilizarea organică, fertilizarea chimică este
obligatorie, pentru completarea necesarului de elemente nutritive. Dozele de îngrăşăminte
chimice se stabilesc în funcţie de nivelul de aprovizionare a solului pe adâncimea 0-40 cm.
Se administrează îngrăşăminte chimice cu mobilitate redusă, cu fosfor şi potasiu. Dozele
de fosfor variază între 150 şi 200 kg/ha P2O5/ha, iar cele cu potasiu între 200 şi 250 kg
K2O/ha (tab. 12).

145
Tabelul 12
Dozele medii de P2O5 şi K2O recomandate la fertilizarea de bază
(după Z. Borlan şi colab., 1982)
Pe bază de fosfor Pe bază de potasiu
Conţinutul solului Doza de P2O5 Doza de K2O
Conţinutul solului în K2O
în P2O5 recomandată recomandată
(ppm)
(ppm) (kg/ha s.a.) (kg/ha s.a.)
10 220 60 247
20 183 100 220
30 167 140 209
40 160 180 202
50 şi peste 156 200 şi peste 200
Pe terase, pentru uniformizarea fertilităţii, dozele de îngrăşăminte organice şi
chimice sunt mai mari cu 100-200% în amontele platformei, unde solul este mai slab fertil,
faţă de avalul platformei, prin aducerea la suprafaţă a unor orizonturi sărace.
Îngrăşămintele organice şi chimice se împrăştie în strat uniform pe suprafaţa solului,
utilizând utilaje specifice (MIG-5, MA-3,2), după care se încorporează în sol prin
desfundat.
Pe solurile la care pH-ul înregistrează valori mai mici de 6 este necesară corectarea
acidităţii prin administrarea amendamentelor calcaroase: piatră de var măcinată, praf de
var, spumă de defecaţie rezultată în industria zahărului, etc. Dozele de amendamente se
stabilesc în funcţie de suma bazelor schimbabile (SB) şi gradul de saturaţie în baze (V%)
(tab. 8.8) şi sunt cuprinse, în general, între 2 şi 15 t/ha Ca CO3.
Tabelul 13
Dozele medii de CaCO3 (t/ha) recomandate la pregătirea terenului
(după Borlan Z. şi colab. 1983)
SB – miliechivalenţi la 100 g sol
V%
2 4 6 8 10 12 14 16
45* 3,4 6,7 10,1 13,4 16,8 20,2 23,5 26,9
50 2,4 4,8 7,2 9,6 12,0 14,4 16,8 19,2
55 1,7 3,4 5,3 7,0 8,7 10,3 12,0 14,0
60 1,2 2,4 3,6 4,8 6,0 7,2 8,4 9,6
65 0,7 1,5 2,2 2,9 3,7 4,4 5,2 5,9
* valori medii pentru orizontul 0-40 cm

Aplicarea amendamentelor favorizează refacerea structurii solului, creşte eficacitatea


îngrăşămintelor şi îmbunătăţeşte rezistenţa butucilor faţă de bolile criptogamice, faţă de ger
şi secetă.
Administrarea amendamentelor se face prin împrăştiere pe suprafaţa solului cu
mijloace mecanice, urmată de încorporarea acestora prin desfundat.
Dezinsecţia solului. Pe solurile infestate cu larve dăunătoare (Melolontha sp.,
Agriotes sp.), înainte de desfundat se aplică, prin împrăştiere pe suprafaţa solului un
insecticid specific: Counter 5G (40 kg/ha), Furadan 5 G (40 kg/ha), Vydate 5G (30 kg/ha)
etc. Pe terenurile plantate anterior cu viţă de vie, pe care s-a semnalat prezenţa bolilor
virotice, a cancerului bacterian, sau atunci când replantarea terenului se face fără
respectarea timpului de pauză, se recomandă combaterea nematozilor (Xiphinema sp.),
principalii vectori ai acestor boli, utilizând unul din produsele: Mocap 10G (60 kg/ha),
Vydate 5G (30 kg/ha) etc.
Combaterea buruienilor. N. Şarpe (2003) recomandă, pe terenurile infestate cu
diverse buruieni perene din genurile Agropyron (Elymus), Cynodon, Agrostis, Sorghum,
Calamagrostis, Cirsium, Convolvulus, Symphytum etc., combaterea acestora, utilizând
erbicide totale pe bază de glyphosate (tab. 8.9). După recoltarea plantei premergătoare se
execută o arătură adâncă la 25-30 cm, urmată de două lucrări de discuit, prin care rizomii şi

146
drajonii buruienilor perene sunt fragmentaţi în bucăţi mici. După creşterea buruienilor
perene, care ating lungimea de 50-60 cm (luna august-septembrie), se face un tratament cu
unul din erbicidele indicate. Desfundatul se realizează după 30-40 zile, timp necesar ca
substanţa activă să se transloce în organele subterane ale buruienilor perene.

Tabelul 14
Erbicidele nepoluante recomandate pentru combaterea buruienilor perene la pregătirea
terenului pentru plantare a viţei de vie (după N. Şarpe, 2003)
Dozele în produs comercial la hectarul
efectiv tratat în funcţie de speciile
perene din genul:
Epoca de
Erbicidele Cynodon, Rubus,
aplicare Sorghum
Calamagrostis, Equisetum,
Agropyron, Symphytum, Lepidium,
Elymus Convolvulus Cirsium, Sonchus,
Taraxacum, Latyrus
1. ROUNDUP (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
2. GLYFOROM (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
3. GLYFODIN (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
4. GLIALKA 36 CS (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
5. GLYFOS (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
6. COSMIC (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
7. EFASATE (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
8. SANKILLI (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
9. SANGLIPHO (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
10. DOMINATOR (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
11. GLYPHOGAN (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
12. DACGLISAT 50 WSG (500 g/kg postem 3.0-4.0 5.0-8.0
glyphosate) postem 3.0-4.0 5.0-8.0
13. TOUCHDOWN (480 g/l glyphosate postem 3.0-4.0 5.0-8.0
trimesium) postem 3.0-4.0 5.0-8.0
14. GROUND-UP (480 g/l glyphosate) postem 2.0-2.5 3.5-5.0
15. CONTROL 48 SC (480 g/l glyphosate)
16. DACGLISAT 750 WSP (750 g/l
glyphosate)

Desfundarea terenului constă în mobilizarea adâncă a solului, cu inversarea


orizonturilor şi încorporarea îngrăşămintelor, prin care creşte capacitatea de înmagazinare
a apei şi de solubilizare a elementelor nutritive, se intensifică activitatea microflorei utile,
se îmbunătăţeşte regimul termic şi de aeraţie al solului în zona de formare şi răspândire a
rădăcinilor, care pătrund la adâncime mare în sol, conferind plantelor rezistenţă la secetă şi
ger.
Adâncimea de desfundare este, în general de 50-60 cm, măsurată la mal, şi se reduce
până la 40-45 cm, în situaţia în care orizonturile inferioare ale solului sunt bogate în calcar,
care, adus la suprafaţă, ar depăşi rezistenţa portaltoiului folosit, sau formate din straturi
argiloase, impermeabile, roci dure etc. În aceste situaţii, desfundarea trebuie completată
prin una sau două lucrări de subsolaj (în cruce) la adâncimea de 60-70 cm, prin care are loc
spargerea orizonturilor impermeabile, creşterea capacităţii de înmagazinare şi infiltrare a
apei în sol, afânarea solului în profunzime, răspândirea în adâncime a substanţelor
nutritive, creîndu-se, în acest mod, condiţii favorabile dezvoltării rădăcinilor în orizonturile

147
inferioare. Adâncimea de desfundare creşte până la 80 cm pe solurile profunde,
permeabile, situate mai ales în zonele secetoase, şi chiar până la 100 cm pe nisipuri.
Pe terasele cu platformă lată, în partea din amonte se lasă o bandă de teren lată de 1,8
m, pe care circulă tractorul, care se afânează prin scarificare, după care se execută o arătură
adâncă de 25-30 cm, prin care se încorporează îngrăşămintele organice şi chimice. Pe
terasele cu platformă îngustă, mobilizarea solului se face printr-o arătură la 25-30 cm,
urmată de o scarificare dublă, având în vedere ca distanţa dintre piesele active de afânare
să nu fie mai mare de 40-45 cm.
Momentul de executare a desfundatului se corelează cu perioada plantatului. În cazul
plantării de toamnă, desfundatul se execută la sfârşitul primăverii, până în lunile iulie-
august, înainte de a se instala seceta, după care se nivelează imediat, pentru a evita
pierderile de apă. În cazul plantării de primăvară desfundatul se execută toamna, până la
începutul iernii, şi se lasă în brazdă crudă peste iarnă, perioadă în care solul se mărunţeşte,
acumulează umiditate din ploi şi zăpezi şi se aşază până în momentul plantatului. Se
recomandă ca desfundatul să fie făcut cât mai devreme posibil, acest lucru contribuind la
reuşita plantaţiei.
Desfundatul se execută mecanizat, cu plugurile balansiere pentru desfundat PBD-60
sau PBD-80, prevăzute cu antetrupiţă, acţionate de tractoarele grele pe şenile (S1500, S1800),
cu o productivitate de 1,0-1,5 ha/zi. Adâncimea de desfundat se atinge progresiv după 3-4
brazde, pentru a evita deteriorarea agregatului. Prima brazdă se trage la adâncimea de 20
cm, a doua la 40 cm, iar a treia se reglează la adâncimea normală de lucru (60 cm).
Lăţimea brazdelor, care nu trebuie să depăşească 50-55 cm, precum şi adâncimea de lucru
vor fi constante, pentru realizarea unei lucrări de calitate corespunzătoare.
În cazul terenurilor cultivate anterior cu viţă de vie, după desfundat se strâng toate
resturile de rădăcini şi se distrug prin ardere, întrucât pe acestea supravieţuiesc nematozi,
purtători ai bolilor virotice. Tot cu această ocazie se adună eventualii bolovani scoşi la
suprafaţă.
Calitatea desfundării se apreciază prin observarea de ansamblu a terenului desfundat,
care trebuie să prezinte brazde uniforme, paralele, relativ egale între ele, şi prin verificarea
adâncimii de desfundat, avându-se în vedere că volumul solului desfundat creşte cu 20-
25% faţă de solul nedesfundat. Adâncimea se verifică din loc în loc cu ajutorul unei sonde
gradate, ascuţită la capătul inferior.
Nivelatul desfundăturii. În urma lucrării de desfundat, terenul rămâne denivelat,
vălurat, cu mici depresiuni; de aceea, pentru uşurarea lucrării de pichetat, plantarea şi
menţinerea viţelor la aceeaşi adâncime, precum şi facilitarea lucrărilor ulterioare din
plantaţie, înainte de pichetat se execută lucrarea de nivelat, utilizând nivelatorul tractat NT-
3,2 şi grapa cu discuri GD-3,2 în agregat cu grapa cu mărăcini.
În situaţia în care plantaţia este încadrată într-un sistem de irigaţie, la nivelatul
terenului se realizează o pantă longitudinală a terenului (pe lungimea rândului) de 0,5-
3,0%, în funcţie de metoda de irigare preconizată.
8.5. ALEGEREA SOIURILOR RODITOARE ŞI DE PORTALTOI
Reuşita şi rentabilitatea noilor plantaţii viticole şi valorificarea superioară a terenului
depind, în mare măsură, de alegerea şi amplasarea corectă a soiurilor roditoare şi de
portaltoi, ţinându-se seama de potenţialul ecologic al podgoriei (centrului viticol), de
cerinţele biologice ale soiurilor cultivate şi de posibilitatea asigurării unui nivel tehnologic
ridicat.
8.5.1. ALEGEREA SOIURILOR RODITOARE
La înfiinţarea unei plantaţii viticole se vor folosi (conform Legii viei şi vinului nr.
244/2002) numai soiuri „nobile“, care aparţin speciei Vitis vinifera, fiind interzişi de la
plantare hibrizii direct producători, legea prevăzând sancţiuni severe în acest caz. Pentru

148
plantaţiile destinate consumului familial, cu scop decorativ şi numai în afara arealelor
delimitate (suprafaţă de maximum 1000 m2) sunt autorizate, temporar, o serie de soiuri cu
rezistenţe biologice complexe, lista acestora urmând a fi îmbunătăţită.
Soiurile roditoare alese pentru plantare trebuie să fie incluse în catalogul oficial al
soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România, iar pentru repartizarea acestora la
nivelul podgoriei (centrului viticol) se va ţine seama de studiile efectuate de unităţile de
cercetare de profil, concretizate în „Lista soiurilor roditoare recomandate şi autorizate la
plantare în arealele viticole delimitate din România“, în care sunt prezentate, pentru fiecare
podgorie şi centru viticol, direcţiile de producţie care pot fi promovate, iar în cadrul
fiecărei direcţii de producţie, soiurile recomandate (care înregistrează o comportare foarte
bună, furnizând produse viti-vinicole de calitate) şi soiurile autorizate (care au o
comportare bună, dar inferioară soiurilor recomandate).
În cazul soiurilor vechi, româneşti sau străine, cu o mare variabilitate, se recomandă
folosirea clonelor extrase din acestea, care realizează rezultate superioare soiurilor mamă
din punctul de vedere al producţiei şi calităţii acesteia, al constanţei rodirii etc.
La alegerea şi amplasarea pe teren a soiurilor roditoare se vor avea în vedere unele
aspecte particulare, impuse de direcţia de producţie, variaţia condiţiilor de microclimat,
orografia terenului, specificul soiurilor, sistemul de cultură, forma de conducere şi
eventualele orientări de perspectivă.
În cazul soiurilor pentru struguri de masă se va alege un număr mai mare de soiuri,
cu epoci de maturare diferite, în vederea realizării unui conveier varietal cât mai larg şi
producerii de struguri pentru consum în stare proaspătă pe o perioadă cât mai lungă, în
timp ce, la soiurile pentru vin, sortimentul de soiuri va fi mai restrâns, pentru realizarea
unor partizi mari de vin, specifice arealelor de producere.
Pentru sistemele de cultură neprotejat şi semiprotejat, vor fi alese soiuri rezistente la
ger şi secetă, cu vigoare mijlocie-mare.
În funcţie de orografia terenului, pe treimea inferioară a pantei, unde solul are o
fertilitate mai mare, se vor planta soiuri pentru struguri de masă şi soiuri pentru vinuri de
masă, iar pe treimea mijlocie şi superioară a pantei, cu soluri mai puţin fertile, se vor
amplasa soiuri pentru vinuri superioare. Pe platouri şi la altitudini mai mari, unde strugurii
acumulează mai puţine zaharuri, iar aciditatea se menţine ridicată, se vor utiliza soiuri
pentru distilate din vin, pentru vinuri spumante şi pentru sucuri de struguri.
De asemenea, la baza pantei, unde umiditatea şi frecvenţa brumelor şi a îngheţurilor
târzii de primăvară sunt mai mari, se vor amplasa soiuri rezistente la ger, cu dezmugurire
târzie, cu cerinţe mari faţă de umiditate, mai puţin sensibile la boli şi dăunători, iar în
treimea mijlocie şi superioară a pantei se vor amplasa soiuri rezistente la secetă, mai
sensibile la bolile criptogamice.
8.5.2. ALEGEREA SOIURILOR DE PORTALTOI
Soiurile de portaltoi folosite la altoirea soiurilor roditoare se aleg în funcţie de
adaptarea acestora la condiţiile pedoclimatice (rezistenţa la calcarul activ din sol, secetă,
excesul de umiditate, săruri, aciditate etc.) (tab. 15), de rezistenţa la nematozi, afinitatea
cu soiurile roditoare, de influenţa lor asupra producţiei şi calităţii acesteia, de vigoarea
imprimată butucilor etc.
Portaltoii folosiţi trebuie să asigure dezvoltarea bună a sistemului radicular,
explorarea unui volum mare de sol, absorbţia apei şi a substanţelor nutritive la nivelul cerut
de soiul altoi şi o comportare bună faţă de factorii limitativi de sol (prezentaţi la punctul
8.2). Pentru condiţiile climatice ale ţării noastre şi ţinând cont de tipurile de sol cu utilizare
viticolă (cernoziomuri, cernoziomuri cambice, brune, rendzine, vertisoluri, erodisoluri,
psamosoluri etc.)se recomandă, în general, folosirea portaltoilor din grupa Berlandieri x
Riparia (K 5 BB, Cr 2, Cr 26, Cr 71, SO4, SO4-4, 125AA), care prezintă o rezistenţă

149
mijlocie la secetă şi bună la calcarul activ din sol. În regiunile cu deficit de umiditate, cu
conţinut ridicat de calcar în sol (Dobrogea) se vor folosi portaltoi din grupa Berlandieri x
Rupestris (140 RU, 140 RU 59 Vl) şi Vinifera x Berlandieri (41 B), care prezintă o
comportare bună în aceste condiţii.
La alegerea portaltoiului se acordă o atenţie deosebită afinităţii de producţie cu
soiurile roditoare, care reprezintă capacitatea de convieţuire a celor doi parteneri şi se
apreciază prin mărimea gâlmei, diferenţa dintre diametrele altoiului şi portaltoiului,
regularitatea producţiei şi longevitatea plantaţiei. O afinitate slabă determină creşterea
redusă a altoiului şi moartea acestuia după câţiva ani de producţie.
Portaltoiul trebuie să corespundă direcţiei de producţie promovate, formelor de
conducere, densităţii de plantare etc. Astfel, soiurile pentru struguri de masă şi cele pentru
vinuri de masă se recomandă să fie altoite pe portaloi viguroşi, care să susţină creşterile
vegetative şi realizarea unor producţii mari de struguri; în schimb, soiurile pentru vinuri
superioare se vor altoi pe portaltoi de vigoare mijlocie, pentru stimularea precocităţii şi
acumularea unor cantităţi mari de zaharuri (M. Fregoni, 1987).
Tabelul 15

Portaltoii admişi la înmulţire în România şi particularităţile lor agrobiologice


Capac. Rezistenţa la:
Vigoarea Afin. la
de Calcar Săruri
Soiul (clona) indusă altoire
înrăd. Secetă activ nocive
altoiului % IPC
% % ‰
Berlandieri x Riparia Crăciunel 2 f. mare 60-80 > 50 mijlocie 20 40 0,4
Berlandieri x Riparia Crăciunel 26
f. mare 60-80 > 50 mijlocie 20 40 0,4
Bl.
Berlandieri x Riparia Crăciunel 71
mare 60-80 > 50 mare 20 40 0,4
Bl.
Berlandieri x Riparia Selecţia
mare 60-80 > 50 mijlocie 17 30 0,4
Oppenheim 4
Berlandieri x Riparia Selecţia
mare 60-80 > 50 mijlocie 17 30 0,4
Oppenheim 4-4 Bl.
Berlandieri x Riparia Kober 5 BB f. mare 80-100 > 50 mijlocie 20 40 0,4
Berlandieri x Riparia 125 AA mare 60-80 > 50 mijlocie 13 20 0,4
Berlandieri x Rupestris Ruggeri 140 f. mare 60-80 > 60 mare 20 40 0,4
Berlandieri x Rupestris 140 Ruggeri
f. mare 60-80 > 60 mare 20 40 0,4
59 Vl.
0,5-
Chasselas x Berlandieri 41 B mare 20-40 30-40 mare 40 60
0,6
Precoce mijlocie 90-95 > 50 mare 20 40 0,4
În plantaţiile conduse în forme înalte, cu distanţe mari de plantare, se vor folosi
portaltoi viguroşi, care să imprime o dezvoltare corespunzătoare butucilor; dimpotrivă în
plantaţiile cu distanţe mici de plantare (densităţi mari) se preferă portaltoi cu vigoare
redusă.
Alegerea portaltoilor se face în urma studiilor realizate în fiecare podgorie, cu
diferite combinaţii de altoire şi urmărirea acestora pe o perioadă lungă de timp. Pentru
podgoria Iaşi, C. Profir (1997) recomandă utilizarea portaltoilor SO4 şi 140 Ru, urmaţi de
Precoce şi Cr 2.

8.6. SISTEME DE CULTURĂ A VIŢEI DE VIE


Sistemul de cultură a viţei de vie este determinat de condiţiile pedoclimatice, în
special de temperaturile minime absolute din timpul iernii (nivelul, durata, frecvenţa,
amplitudinea şocurilor termice, variaţia acestora în funcţie de topoclimat etc.) şi de
comportarea (rezistenţa) soiurilor de viţă de vie în aceste condiţii, la care se adaugă nivelul
temperaturilor înregistrate în timpul vegetaţiei, fertilitatea solului, specificul local, tradiţia
etc.

150
În funcţie de aceşti factori, la nivelul ţării noastre se practică trei sisteme de cultură:
neprotejat, semiprotejat şi protejat.
Sistemul de cultură neprotejat se practică în arealele viticole în care temperaturile
minime din timpul iernii coboară rar (1-2 ani din 10) sub limita de rezistenţă a soiurilor de
viţă de vie (-18 –200C). Pierderile de muguri pe timpul iernii sunt mici (20-30%), nu
afectează producţia de struguri sau acestea pot fi compensate la tăierea de rodire. Se cultivă
soiuri din toată gama de rezistenţă la ger, de la cele mai sensibile (soiuri apirene, soiuri
pentru struguri de masă), la cele mai rezistente (soiuri pentru struguri de vin). Butucii se
conduc în forme semiînalte sau înalte, cu plasarea elementelor lemnoase la o distanţă de
0,8-1,5-2,0 m faţă de nivelul solului, astfel încât se reduce efectul negativ al temperaturilor
excesive (coborâte în timpul iernii şi ridicate în timpul vegetaţiei), care se înregistrează în
apropierea solului. Pentru parcurgerea perioadei de repaus relativ nu se aplică nici o
măsură de protejare, cu excepţia butucilor tineri (1-4 ani), care sunt mai sensibili la ger şi
necesită protejarea prin muşuroire a coardelor formate pe butuc. Aceste areale cu ierni
blânde deţin o suprafaţă redusă la noi în ţară, se limitează, în general, la podişul Dobrogei
şi, cu mici excepţii, sistemul se poate practica, în condiţiile cultivării unor soiuri rezistente
la ger, şi în anumite microzone din Moldova, Muntenia şi Oltenia.
Sistemul de cultură semiprotejat se practică în arealele în care temperaturile
minime din timpul iernii coboară sub limita de rezistenţă a viţei de vie 2-4 ani din 10.
Pierderile de muguri pe timpul iernii sunt mari (40-60-80%) şi nu pot fi, sau sunt greu
compensate la tăierea de rodire, în unii ani înregistrându-se temperaturi foarte scăzute
(accidente climatice), care afectează parţial sau uneori total sistemul aerian al viţei de vie.
Se cultivă soiuri rezistente la ger, în special soiuri pentru struguri de vin şi mai puţin soiuri
pentru struguri de masă. Butucii se conduc în forme semiînalte sau înalte (pentru
îndepărtarea de suprafaţa solului, unde se înregistrează cele mai scăzute temperaturi), dar,
la baza butucului, la nivelul solului, la tăierea de rodire, se rezervă 1-2 cepi de siguranţă;
coardele formate pe aceştia, toamna se protejează total sau parţial prin acoperire cu pământ
şi servesc primăvara următoare, în caz de nevoie, la completarea sarcinii de rod, sau la
refacerea butucului, în caz contrar aceste coarde se îndepărtează şi se menţin la bază cepii
de siguranţă. Acest sistem de cultură este practicat în cea mai mare parte din arealele
viticole ale ţării noastre.
Sistemul de cultură protejat se practică în zonele cu ierni deosebit de aspre, în care
temperaturile scăzute din timpul iernii pun în pericol cultura viţei de vie mai mult de 4 ani
din 10. Pierderile de muguri înregistrate pe timpul iernii sunt foarte mari (peste 50-60%),
cu afectarea parţială sau totală a elementelor lemnoase ale butucului. Acest sistem de
cultură reclamă folosirea formei joase de conducere a butucilor. Toamna, după căderea
frunzelor, se îndepărtează 50-60% din creşterile anuale ale butucului, care nu sunt necesare
la tăierea de rodire (tăierea de uşurare), după care elementele lemnoase rămase se fixează
pe suprafaţa solului şi se acoperă cu un strat de 15-20 cm de pământ afânat şi reavăn.
Acest sistem de cultură reclamă cheltuieli suplimentare cu îngropatul şi dezgropatul
viţelor şi există riscul afectării ochilor de pe coardele protejate de excesul de umiditate
(clocirea ochilor). Sistemul a fost generalizat la noi în ţară până în anii ’60, dar treptat s-a
renunţat la el, practicându-se astăzi mai rar, numai în cazul cultivării soiurilor foarte
sensibile la ger, sau în microzonele predispuse accidentelor climatice (baza pantelor).
Pentru a parcurge totuşi cu bine rigorile iernii, fără a fi afectată semnificativ producţia de
struguri, în aceste zone se practică astăzi conducerea butucilor în formă semiînaltă, numită
„Guyot cu braţe cu înlocuire periodică“, la care, la baza tulpinilor (braţelor), se rezervă 2-3
cepi de siguranţă, coardele formate pe aceştia protejându-se toamna integral cu pământ.
Arealele în care se practică cele trei sisteme de cultură nu sunt strict delimitate, ele se
pot întrepătrunde la nivelul unei podgorii, centru viticol sau chiar plai viticol, ţinându-se

151
cont de rezistenţa soiurilor de viţă de vie la ger şi de variaţia temperaturilor scăzute în
funcţie de orografia terenului. Astfel, pe un versant, acelaşi soi poate fi cultivat la bază în
sistemul protejat, la mijloc, semiprotejat, iar în treimea superioară, neprotejat. În aceleaşi
condiţii de relief, soiurile sensibile la ger pot fi cultivate protejat, cele cu rezistenţă
mijlocie, semiprotejat, iar cele rezistente, neprotejat. Modul de cultivare a unui soi, într-un
areal restrâns, se face după stabilirea exactă a nivelului la care coboară temperatura în
timpul iernii, în funcţie de circulaţia curenţilor reci de aer, determinată de formele de relief,
precum şi de comportarea soiului respectiv în condiţiile date.

8.7. STABILIREA DISTANŢELOR DE PLANTARE


Distanţele de plantare, dintre rânduri şi dintre plante pe rând, determină densitatea
plantaţiei, respectiv numărul de butuci la unitatea de suprafaţă (ha), se stabilesc în funcţie
de vigoarea soiurilor roditoare şi a portaltoilor, fertilitatea solului, condiţiile climatice,
sistemul de cultură, forma de conducere, posibilităţile de mecanizare etc. Densitatea
plantaţiei influenţează nivelul producţiei şi calitatea acesteia, productivitatea muncii etc.
Odată cu depăşirea densităţii optime de plantare creşte foarte mult competiţia pentru
substanţele trofice, butucii înregistrează creşteri reduse, scade producţia de struguri şi
calitatea acesteia, se creează condiţii favorabile atacului bolilor şi dăunătorilor (lumină
redusă, umiditate ridicată) şi cresc cheltuielile de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiei. La
densităţi mici de plantare scade competiţia pentru substanţele trofice şi cheltuielile de
investiţie, butucii se dezvoltă mai viguros, producţia totală pe butuc creşte, producţia totală
pe hectar se menţine la niveluri ridicate, calitatea acesteia este superioară în cazul soiurilor
pentru struguri de masă, uneori şi în cazul soiurilor pentru struguri de vin (L. Mihalache şi
colab., 1991), datorită condiţiilor mai bune de lumină şi aerare, creşte productivitatea
muncii în urma folosirii tractoarelor universale, cu randamente ridicate. În cazul
densităţilor mari, butucii intră devreme pe rod (2-4 ani), plantaţia atinge în timp scurt
producţia maximă, dar longevitatea butucilor este redusă, comparativ cu densităţile mici, la
care durează mai mult perioada de tinereţe, de formare a butucilor (4-7 ani) şi de ocupare a
spaţiului de nutriţie, dar creşte longevitatea plantaţiei.
Densitatea optimă depinde foarte mult de condiţiile pedoclimatice, de direcţia de
producţie, soiurile cultivate, tehnologia aplicată, cu accent pe tipul de tăiere şi sarcina de
rod a butucilor. Astfel, în regiunile cu soluri sărace şi climat secetos şi în condiţiile
cultivării unor soiuri cu vigoare mică-mijlocie, destinate producerii de vinuri superioare, se
practică densităţi mari de plantare, butucii au o dezvoltare slabă, cu atribuirea unor sarcini
reduse de rod la tăiere, care să limiteze producţia de struguri şi să permită realizarea unei
calităţi superioare. În regiunile cu soluri fertile, umede, în care se cultivă soiuri viguroase
(pentru struguri de masă sau vinuri de masă), densitatea de plantare este mai redusă,
butucii se dezvoltă viguros, primesc sarcini mari de rod la tăiere, producţia realizată este
mare şi de calitate corespunzătoare direcţiei de producţie.
Distanţele de plantare practicate pe plan mondial şi în ţara noastră au fost modificate
în timp, în funcţie de conjunctura social-economică, posibilităţile materiale şi tehnologice,
sortimentul de soiuri, evoluţia cunoştinţelor în viticultură etc.
În viticultura tradiţională se practicau distanţe mici de plantare, care mergeau de la
1,0 / 1,0 m la Teremia (10000 but/ha), până la 1,8/1,8m în podgoriile din sudul Moldovei
(3086 but/ha) (tab. 16), iar densităţile de plantare ajungeau până la 40-60000 în regiunea
Champagne din Franţa (tab. 17).
După trecerea la formele înalte de conducere şi aplicarea tehnologiilor moderne,
bazate pe mecanizare, fertilizare, irigare etc., s-au mărit distanţele de plantare, în special
între rândurile de viţă de vie, ajungându-se la densităţi de 2200-2400 but./ha în Franţa, 1650-

152
2600 but./ha în Italia, 2100-5500 but./ha în Germania, 1130-1550 but./ha în California, 2000-
4000 but./ha în Spania (L. Hidalgo, 1993).
Tabelul 16
Distanţele de plantare folosite în trecut în viticultura României
(după M. Oşlobeanu şi colab., 1980)
Densităţi de
Distanţe de
Regiunea viticolă (podgoria, centrul) plantare (nr.
plantare (m)
butuci/ha)
Teremia 1,0/1,0 10000
Nisipurile din sudul Olteniei 1,2/1,2 7000
Valea Târnavelor 1,4/1,4 5000
Dobrogea 1,5/1,5 4444
Dealu Mare 1,6/1,6 4000
Odobeşti 1,8/1,8 3000

Tabelul 17
Densităţile de plantare din perioada prefiloxerică în Franţa
(după M. Fregoni, 1986)
nr. but./ha m2/ but.
Regiunea viticolă
Champagne 40-60000 0,20
Meuse 40000 0,25
Buorgogne 35000 0,29
Puy –de Dôme 23200 0,43
Beaujolais 15100 0,66
Hermitage, Pouilly 10000 1,00
Medoc (Bordeaux) 9000 1,10
Gers 7600 1,31
Gard, Herault, Aude 4444 2,25

În România, până în 1989, densităţile de plantare obligatorii pentru întreaga ţară


(Decretul Consiliului de Stat nr. 430/1976 şi 362/1981) erau de 2,0-2,2/1,0-1,2 m, care
realizau densităţi de 3780-5000 but./ha şi posibilităţi de mecanizare cu folosirea
tractoarelor tip V445 şi SV445. Aceste distanţe de plantare erau necorespunzătoare pentru
plantaţiile situate pe terenuri fertile, relativ plane.
Pe baza experienţei acumulate în timp, şi a studiilor efectuate în unităţile de
cercetare, ţinând cont de condiţiile naturale, tipurile de plantaţie, sistemele de cultură, s-a
constatat că numai plantaţiile cu mai puţin de 5000 but./ha asigură o exploatare eficientă,
consumuri energetice reduse şi o calitate corespunzătoare a producţiei. În prezent, se
recomandă distanţele de plantare (tab. 18, 19) de 2,0-2,2/1,0-1,4 m (3247 – 5000 but./ha)
pe terase şi terenuri cu pante de până la 15%, pe soluri cu fertilitate slabă-mijlocie, în
condiţiile cultivării unor soiuri cu vigoare moderată (tab. 8.16); 3,0/1,0-1,2 m (2778-3333
but./ha) pe terenurile relativ plane, cultivate cu soiuri viguroase; 2,5/1,0-1,4 m (2857-4000
but./ha) în cazul culturii pe nisipuri şi 1,5-1,8/1,0-1,4 m (3968-6666 but./ha) în plantaţiile
de tip gospodăresc întreţinute cu motocultoare, cu mijloace hipo sau manual.
Orientarea rândurilor. Pe terenurile plane sau cu pante de până la 5-6%, rândurile
se orientează pe direcţia N-S, pentru folosirea uniformă şi eficientă a luminii; pe terenurile
cu pante de 8-12%, rândurile se orientează paralel cu curbele de nivel, pentru reducerea
procesului de eroziune şi a consumurilor energetice, prin promovarea pe scară largă a
mecanizării; pe terenurile amenajate în terase, rândurile se orientează în lungul
platformelor, pe direcţia E-V pe pantele cu expoziţie sudică şi N-S pe cele cu expoziţie
estică şi vestică; în zonele bântuite de vânturi puternice, cu direcţie relativ constantă,
rândurile se orientează pe direcţia vântului dominant.
Tabelul 18

153
Recomandări privind distanţele de plantare

(după L. Mihalache şi colab., 1994)

Distanţele de
Vigoarea Numărul de
plantare, m
Tipul plantaţiei soiurilor viţe la hectar
între rânduri pe rând
Plantaţiile pe terenuri cu pante -slabă şi mijlocie 2,2 1,0-1,2 3788-4545
moderate (sub 15%); soluri cu
fertilitate medie -mare 2,2 1,2-1,4 3247-3788

Plantaţii pe pante terasate; -slabă şi mijlocie 2,0 1,0-1,2 4167-5000


soluri cu fertilitate slabă -mare 2,0 1,2-1,4 3571-4167
a) conducere
Plantaţii pe
semiînaltă sau -slabă şi mijlocie 2,2 1,0-1,2 3788-4545
terenuri plane
joasă a viţelor
sau cu pante
cu protejare
mici (sub 8%); -mare 2,2 1,2-1,4 3247-3788
parţială sau
soluri cu
totală:
fertilitate
b) conducere pe
ridicată: - mare 3,0 1,0-1,2 2778-3333
tulpini înalte
Plantaţii pe nisipuri ameliorate şi -slabă şi mijlocie 2,5 1,0-1,2 3333-4000
irigate -mare 2,5 1,2-1,4 2857-3333
Plantaţii de tip gospodăresc, cu -slabă şi mijlocie 1,5-1,8 1,0-1,2 4630-6666
întreţinere hipo şi manuală -mare 1,5-1,8 1,2-1,4 3968-5555

Tabelul 19
Numărul mediu de viţe plantate pe 1 ha suprafaţă utilă (lucrată),
în diferite condiţii de pantă (după L. Mihalache şi colab. 1984)

Distanţe de plantare, m Gradul de


Distanţa dintre
Panta medie a mecanizare
taluz şi rândul
terenului 2,0 x 1,0 2,0 x 1,2 2,2 x 1,0 2,2 x 1,2 a lucrărilor
din aval, m
solului %
0-12% - 5000 4170 4545 3790 100
15% (terase cu 6
1,8 4480 3770 4170 3510 100
rânduri)
21% (terase cu 4
0,8 4760 4050 4450 3770 90
rânduri)

Tabelul 20

Gruparea principalelor soiuri de viţă de vie după vigoarea butucilor


(după L. Mihalache şi colab., 1994)

Soiuri pentru vin


Soiuri pentru masă
a) cu vigoare mare
Fetească albă, Fetească neagră, Băbească neagră,
Afuz Ali, Italia, Cardinal, Coarnă
Băbească gri, Galbenă de Odobeşti, Plăvaie, Zghihară,
neagră selecţionată, Victoria,
Crâmpoşie selecţionată, Roşioară, Sangiovese,
Muscat de Adda, Sultanină
Cabernet Sauvignon, Burgund mare
b) cu vigoare mijlocie
Riesling italian, Sauvignon, Mustoasă, Şarba, Grasă de
Chasselas, Muscat de Hamburg,
Cotnari, Tămâioasă românească, Aligoté, Merlot,
Perlă de Csaba
Oporto, Cadarcă,Busuioacă de Bohotin, Codană
c) cu vigoare slabă
Muscat Ottonel, Traminer roz, Pinot gris, Pinot noir,
-
Chardonnay, Neuburger, Creaţă

154
8.8. STABILIREA FORMEI DE CONDUCERE ŞI
A TIPULUI DE TĂIERE
Forma de conducere a butucului este dată de elementele lemnoase de schelet,
permanente ale butucului (tulpină, braţe, cordoane), ca înălţime faţă de sol, lungime,
orientare în spaţiu şi aspectul lor. Ea este determinată de sistemul de cultură, de vigoarea
soiului şi a portaltoiului cultivat, de condiţiile pedoclimatice, tradiţie etc. Forma de
conducere a evoluat de la forma joasă (clasică), la formele semiînalte şi înalte, moderne
practicate astăzi: capul semiînălţat, capul înălţat, cordoanele uni şi bilaterale semiînalte şi
înalte, cordoanele etajate simple sau duble, braţele semiînalte înlocuite periodic, fus, liră
deschisă, cortină dublă geneveză, pergolă etc.
Soiurile pentru struguri de masă, cu vigoare mare, cultivate pe soluri fertile, se
recomandă a fi conduse în forme înalte de tip cap înălţat, cortină dublă geneveză sau
pergolă, iar soiurile pentru struguri de vin, cu vigoare mică-mijlocie, cultivate pe soluri cu
fertilitate moderată, se recomandă a fi conduse sub formă de cordoane uni sau bilaterale,
semiînalte sau înalte.
Tipul de tăiere este dat de forma de conducere, sistemul de tăiere şi orientarea
elementelor de rod după tăiere. Tipul de tăiere poartă numele locului unde s-a format, în
cazul tăierilor vechi, elaborate prin contribuţia mai multor generaţii de viticultori (tăierea
de Chablis, de Cotnari, de Odobeşti, de Drăgăşani, de Miniş, de Teremia etc.) sau numele
autorului care a promovat-o, în cazul tipurilor de tăiere relativ noi (tăierea dr. Guyot,
cordonul Cazenave, cordonul Lenz Mozer, cordonul Sylvoz etc.).
Tipul de tăiere este determinat de particularităţile biologice ale soiului, respectiv
vigoarea proprie şi indusă de portaltoi, distribuirea ochilor fertili de-a lungul coardei de
rod, sarcina de rod necesară la tăiere. În general, la soiurile viguroase (pentru struguri de
masă, apirene), se practică tăierea cu elemente lungi de rod (Goyot pe tulpină), iar la
soiurile cu vigoare mică-mijlocie (soiuri pentru vin), tăierea cu elemente scurte sau mijlocii
de rod distribuite pe cordoane, care sunt mai uşor de aplicat şi reclamă cheltuieli mai
reduse.

8.9. PICHETAREA TERENULUI


Prin lucrarea de pichetat se marchează pe teren, locul pe care îl va ocupa fiecare viţă
în viitoarea plantaţie. Pentru executarea în bune condiţii a lucrărilor mecanice, exploatarea
raţională a plantaţiei şi atribuirea unor suprafeţe de nutriţie egale fiecărui butuc, se vor
trasa rânduri drepte, paralele, în continuare de la o parcelă la alta.
Marcarea locului destinat fiecărei viţe se face cu picheţi de 50-60 cm lungime sau
tutori de 1,2-1,5 m, care servesc şi la susţinerea viţelor în primii ani de la plantare.
Pichetarea se execută înaintea plantării viţei de vie, la sfârşitul iernii, pentru
plantarea de primăvară, sau la începutul toamnei, pentru plantarea de toamnă.
Sistemul de pichetat (forma geometrică realizată între patru butuci, de pe două
rânduri alăturate), folosit în decursul timpului a fost pătrat, dreptunghi, chinconz,
paralelogram etc. În prezent, este generalizat pichetatul în dreptunghi, cu latura mare dată
de distanţa dintre rânduri şi latura mică de distanţa dintre butuci pe rând.
Pentru executarea lucrării sunt necesare aparate pentru măsurarea unghiurilor şi
trasarea aliniamentelor (teodolit), jaloane pentru marcarea aliniamentelor, panglici pentru
măsurat distanţe, sârme marcate, unele cu distanţa dintre rânduri şi altele cu distanţa dintre
viţe pe rând, picheţi sau tutori pentru marcarea locului viţelor, maiuri din lemn pentru
fixarea picheţilor. Sârmele folosite la pichetat (cu grosimea de 2,8-3,0 mm şi lungimea de
105-110 m), pentru a nu produce erori, se întind, se împletesc câte două, după care se
întind din nou până la refuz şi se marchează cu distanţele dintre rânduri (două sârme) şi

155
dintre viţe pe rând (o sârmă), cu plumb sau cositor topit. Pichetatul începe cu trasarea liniei
de bază, încadrarea terenului şi împărţirea lui în suprafeţe mici, de formă pătrată sau
dreptunghiulară, cu laturile de maximum 100 m, care să permită executarea cu uşurinţă a
pichetatului. Linia de bază AB (fig. 52), un multiplu al distanţei dintre rânduri, se alege
după un aliniament de referinţă: o plantaţie veche limitrofă, o arteră de circulaţie, perdea de
protecţie, lizieră, canal de aducţiune, curs de apă etc. Din punctele A şi B se ridică două
perpendiculare AC şi BD, cu o lungime egală cu multiplul distanţei dintre viţe pe rând,
care se unesc prin linia CD, paralelă şi egală ca lungime cu linia de bază AB. În funcţie de
orientarea rândurilor, liniile perpendiculare perechi trebuie să reprezinte un multiplu al
distanţelor dintre rânduri sau dintre butuci pe rând.

C D
• •

• •
B

Fig. 52 - Pichetarea terenului (după M. Oşlobanu şi colab., 1980)

Pe laturile lungi (AB, CD) se întind cele două sârme marcate cu distanţa dintre
rânduri, iar perpendicular pe acestea, în dreptul marcajelor, se întinde sârma marcată cu
distanţele dintre viţe pe rând, după care, în dreptul fiecărui semn de pe aceasta, se fixează
câte un pichet (tutore), cât mai aproape de sârmă şi de aceeaşi parte. Sârma se mută pentru
marcarea rândului următor, până la încheierea lucrării. Primul şi ultimul rând din parcelă se
amplasează faţă de drum sau alt element învecinat (canal de evacuare a apelor) la distanţă
de 1,7-1,8 m, pentru ca spaţiul respectiv să poată fi lucrat mecanizat.
În cazul pichetării pe terenurile terasate, se va urmări respectarea distanţelor dintre
rândurile marginale şi taluzuri, prezentate la punctul „Amenajarea antierozională a
terenului“, şi realizarea continuităţii rândurilor de la o parcelă la alta, pentru a permite
desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor mecanice.

8.10. PLANTAREA VIŢEI DE VIE


Plantarea viţei de vie reprezintă ultima verigă tehnologică din complexul de lucrări,
care se execută la înfiinţarea unei plantaţii viticole, dar prezintă o importanţă capitală
pentru reuşita plantaţiei, respectiv prinderea viţelor după plantare, productivitatea şi
longevitatea butucilor.
Perioada de plantare. Viţa de vie se poate planta toamna, primăvara şi, în cazuri
speciale, vara.
Plantarea de toamnă se execută în lunile octombrie, noiembrie, până la înregistrarea
temperaturilor negative; reprezintă cea mai bună perioadă de plantare, deoarece până în
primăvară se cicatrizează rănile produse la fasonare, se realizează un contact intim al
rădăcinilor cu solul, o pornire timpurie şi uniformă a viţelor în vegetaţie şi se elimină
pericolul deprecierii materialului săditor pe timpul păstrării peste iarnă. Cu toate aceste
avantaje, plantarea de toamnă este puţin practicată, deoarece viţele se scot cu întârziere din
şcoală, se întârzie pregătirea terenului pentru plantare, mai ales în anii secetoşi, forţa de
muncă este deficitară, fiind angrenată în alte activităţi de sezon, condiţiile climatice sunt
uneori nefavorabile etc.

156
Plantarea de primăvară este cea mai practicată, se execută cât mai devreme posibil
(martie, începutul lunii aprilie), când temperatura solului la adâncimea de plantare (30-60
cm) depăşeşte 6-80C, iar umiditatea solului permite intrarea pe teren. Pe solurile grele, reci,
cu exces de umiditate (podgoriile Ştefăneşti-Argeş, Drăgăşani), plantarea se execută mai
târziu (începutul lunii mai), după încălzirea solului şi îndepărtarea excesului de umiditate,
cu folosirea unor viţe mai scurte (30-32 cm), sau prin plantarea oblică în groapă a viţelor (40
cm lungime).
Plantarea de vară se execută începând din luna iunie, folosind fie un material săditor
produs în acelaşi an în tuburi de carton parafinat sau în ghivece nutritive, fie un material
produs în anul anterior, fortificat la pungi de polietilenă. Plantarea de vară prezintă unele
avantaje: prin folosirea de material săditor direct de la forţare se elimină şcoala de viţe,
realizându-se astfel o reducere a cheltuielilor şi disponibilizarea unor suprafeţe de teren,
promovarea rapidă în practică a genotipurilor valoroase (soiuri noi, clone) etc. Totuşi,
plantarea de vară se practică rar, datorită procentului mare de goluri şi creşterii slabe a
viţelor plantate în primii ani. Plantarea de vară, cu folosirea de viţe fortificate la ghivece
(produse în anul anterior), se recomandă pentru completarea golurilor în plantaţiile tinere de
vii roditoare, în vederea reducerii decalajelor dintre creşterea viţelor.
Materialul săditor şi pregătirea acestuia pentru plantare. Pentru înfiinţarea
plantaţiilor viticole, conform legislaţiei în vigoare, se folosesc numai viţe altoite, din
categoria biologică certificat sau standard, aparţinând soiurilor recomandate sau autorizate
pentru zona respectivă. În cazul plantării pe nisipuri, se admit şi viţe „nobile“ pe rădăcini
proprii. Materialul folosit la plantare trebuie să corespundă STAS-ului 220/6/1993, Legii
75/1995 şi Ordinului MAA nr. 65/1997 (tab. 21, 22). Viţele nealtoite trebuie să
îndeplinească aceleaşi cerinţe tehnice, cu excepţia celor privind punctul de altoire.

Tabelul 21
Condiţiile tehnice de calitate pe care trebuie să le îndeplinească
viţele altoite bune de plantat (STAS 220/6/1993, Ordinul MAA nr. 65/1997)

Caracteristici Condiţii de admisibilitate


Puritatea biologică (de soi) - 100% (se admite o toleranţă de 1% numai în cazul materialului standard)
- 96% (viţele tehnic impure sunt cele deshidratate parţial sau total avariate,
Puritatea tehnică
torsionate, rănite în urma grindinei, a gerului etc.)
Sudura la punctul de altoire - uniformă, slab reliefată şi trainică
- minimum trei, situate la bază, bine dezvoltate, cu un diametru de cel puţin 2
Rădăcinile mm, măsurat la distanţa de 2 cm sub punctul de inserţie şi repartizate uniform
radial
Prezenţa organismelor dăunătoare* - sub 1%, cu excepţia celor de carantină, care trebuie să lipsească
Dimensiuni:
- diametrul minim al meritalului
portaltoiului de sub punctul de altoire - 8 mm
(măsurat pe axul mare):
- lungimea minimă a viţei altoite,
măsurată între punctul de inserţie al
- 30 cm
rădăcinilor bazale şi cel al cordiţei
principale
- lungimea părţii maturate a cordiţei
- minimum 15 cm
principale
- grosimea cordiţei principale la cel de-al
- minimum 4 mm
doilea internod

• vezi tabelul 22

Lungimea optimă a viţelor folosite la plantare depinde de tipul de sol şi de condiţiile


climatice ale regiunii (ţării) şi se stabileşte astfel încât să plaseze sistemul radicular la
adâncimea la care găseşte cele mai favorabile condiţii privind regimul aero-hidric, termic,
hrană etc. Prin Legile 75/1995 şi 224/2002 adoptate în urma trecerii la sistemul organizării
comune a pieţei viti-vinicole, lungimea viţelor a fost stabilită la minimum 30 cm, dar,
pentru condiţiile ţării noastre, cu soluri, în general, fertile şi climat temperat continental,

157
aceasta corespunde terenurilor cu soluri grele, reci, cu exces de umiditate sau cu soluri
scurte, limitate de orizonturi dure, impermeabile. Pentru cea mai mare parte a ţării,
lungimea viţelor se recomandă a fi de 40 cm, aşa cum prevedea legislaţia română până la
organizarea comună a pieţei viti-vinicole.
Tabelul 22
Lista organismelor dăunătoare cu caracter restrictiv în
producerea şi comercializarea materialului săditor viticol
Denumirea ştiinţifică sau străină
Denumirea românească
1) BOLI
Scurtnodarea Fanleaf
Mozaicul galben (Panaşura obişnuită) Yellow mosaic
Panaşura reticulată Vein banding
Răsucirea frunzelor Leafroll
Mozaicul viţei de vie Fleck sau Marbure
Îngălbenirea aurie Grapenine flavescence doré-MLO
Boala lemnului striat Stem pitting
Cancerul bacterian Agrobacterium vitis (sin A. tumefaciens)
Putregaiul alb al rădăcinilor Rosellinia necatrix
Eutipoza Eutypa armeniacae
Boala lui Pierce Pearce’s disease
2) DĂUNĂTORI
Nematodul rădăcinilor Meloidogyne sp.
Omida păroasă a dudului Hyphantria cunea
Păduchele lânos Pulvinaria vitis
Păduchele ţestos Eulecanium corni
Nematodul viţei de vie Xiphinema index
3) BURUIENI
Torţelul Cuscuta sp.
Lupoaia Orobanche sp.

În cazul plantării pe nisipuri şi soluri nisipoase, în condiţiile unui climat cu excese


termice, se recomandă o lungime mai mare a viţelor, de 50-60 cm.
Pregătirea viţelor în vederea plantării constă în controlul tehnic de calitate şi al stării
fiziologice de după păstrare sau transport, refacerea umidităţii (dacă este cazul), fasonarea,
parafinarea şi mocirlirea.
Controlul tehnic constă în aprecierea îndeplinirii condiţiilor de calitate impuse de
normele în vigoare, iar verificarea stării fiziologice se face prin efectuarea de secţiuni, la
un număr de viţe extrase din mai multe pachete, determinarea viabilităţii şi a stării de
hidratare a mugurilor de pe cordiţă, liberului, lemnului, rădăcinilor. Se vor examina cu
atenţie rădăcinile, care trebuie să fie de consistenţă cărnoasă (nedeshidratate), de culoare
albă - sidefie în secţiune, fără zone brunificate; mugurii, liberul şi lemnul trebuie să
prezinte o culoare verde intens, fără puncte, sau pete închise la culoare, care indică
afectarea materialului de către factorii climatici (temperaturi scăzute), boli şi dăunători.
Refacerea umidităţii fiziologice se realizează în cazul viţelor parţial deshidratate,
fără ca umiditatea fiziologică a acestora să coboare sub 46%. Lucrarea se efectuează
înainte sau după fasonare, prin introducerea viţelor cu rădăcina în apă, până la jumătatea
tulpinii subterane (portaltoiului), timp de 1-2 zile.
Fasonarea viţelor constă în lăsarea unei singure cordiţe, formată din altoi,
viguroasă, cu poziţie cât mai aproape de verticală, îndepărtarea în totalitate a rădăcinilor
formate la nodurile mijlocii şi superioare ale portaltoiului şi a ciotului format deasupra
punctului de inserţie al cordiţei şi, în final, scurtarea cordiţei şi a rădăcinilor bazale. După

158
lungimea la care se scurtează cordiţa şi rădăcinile, fasonarea poate fi scurtă, mijlocie sau
lungă.
Fasonarea scurtă (fig. 53 b) constă în scurtarea cordiţei la 1-2 ochi şi a rădăcinilor la
0,5 până la 1-2 cm. Acest mod de fasonare se aplică în cazul în care materialul săditor a
fost afectat de temperaturi scăzute, deshidratare etc. şi/sau se preconizează plantarea cu
plantatorul sau hidroburul.
Fasonarea mijlocie (fig. 53 a) constă în scurtarea cordiţei la 3-4 ochi şi a rădăcinilor
la 8-10 cm. Acest mod de fasonare este generalizat în practica viticolă şi corespunde atât
cerinţelor biologice ale viţelor, cât şi tehnologiilor de cultură.
Fasonarea lungă (fig. 53 c) constă în scurtarea cordiţei la 6-8 ochi şi a rădăcinilor la
10-15 cm. Acest mod de fasonare determină îndepărtarea rapidă a elementelor lemnoase
de nivelul solului şi creşteri reduse ale lăstarilor în primii ani de plantare, în cazul în care
condiţiile pedoclimatice sunt mai puţin favorabile; de aceea, această metodă de fasonare se
practică mai puţin, numai când viţele urmează a fi conduse în forme înalte, în arealele în
care condiţiile pedoclimatice sunt foarte favorabile, cu folosirea la plantare a unui material
săditor viguros de unu sau doi ani. Metoda se foloseşte şi în cazul plantării pe nisipuri.
Parafinarea viţelor constă în izolarea cu un strat subţire de mastic a porţiunii
superioare a viţelor, începând de la 8-10 cm sub punctul de altoire (punctul de inserţie al
cordiţei la viţele nealtoite) până în vârful cordiţei, prevenindu-se deshidratarea acestora, şi
se realizează în cazul plantării fără muşuroi. Lucrarea constă în introducerea, după
fasonare, a porţiunii superioare a viţelor, timp de fracţiuni de secundă, într-un amestec
alcătuit din 94% parafină, 3% colofoniu (sacâz) şi 3% bitum, la temperatura de 70-80 0C.
Mocirlirea constă în introducerea viţelor, după fasonare, cu rădăcinile şi treimea
inferioară a tulpinii subterane într-un amestec (mocirlă), alcătuit din dejecţii proaspete de
bovine, pământ argilos (pământ din parcelă) în proporţii egale şi apă până la consistenţa
smântânii. Prin mocirlire se asigură un contact intim al rădăcinilor cu solul, se stimulează
cicatrizarea rănilor produse la fasonare şi formarea de rădăcini noi, sub influenţa
hormonilor din dejecţiile de bovine.

Fig. 53 - Fasonarea viţei de vie: a – viţă fasonată mijlociu;


b – viţă fasonată scurt; c – viţă fasonată lung

159
Pregătirea materialului săditor se face în ziua plantării. Controlul tehnic de calitate,
fasonarea şi parafinarea se pot efectua cu 1-2 zile mai devreme. Până la mocirlire şi
plantare, viţele se stratifică provizoriu sau se acoperă cu prelate umede pentru prevenirea
deshidratării.
Metode de plantare a viţei de vie. În decursul timpului, practica viticolă a folosit
diferite metode de plantare, utilizate pentru terenurile solificate, pentru nisipuri sau pentru
ambele cazuri. După frecvenţa cu care se practică, metodele de plantare se grupează în:
metode obişnuite (uzuale) şi metode speciale. Grupa metodelor uzuale include plantarea în
gropi de diferite dimensiuni, cu sau fără muşuroi, iar grupa metodelor speciale cuprinde:
plantarea cu plantatorul, plantarea de vară, plantarea semimecanizată şi plantarea
mecanizată.
Plantarea viţelor pe terenuri solificate. Pe terenurile solificate se foloseşte
plantarea obişnuită în gropi, cu sau fără muşuroi, iar dintre metodele speciale: plantarea în
gropi deschise, plantarea cu plantatorul, plantarea semimecanizată (cu hidroburul) şi
plantarea mecanizată.
Plantarea obişnuită a viţelor se face în gropi, făcute concomitent cu lucrarea de
plantare sau cu cel mult 1-2 ore înainte, pentru a evita pierderea apei din sol prin
evaporare. Gropile se deschid pe direcţia rândului, de aceeaşi parte a pichetului (partea
sudică), la distanţa de 3-5 cm de acestea, manual, cu ajutorul cazmalei, când groapa are
secţiune pătratică cu latura de 35-40 cm şi adâncimea de 45-50 cm, sau mecanizat, cu
MSG-60, când groapa are secţiune circulară cu diametrul de 25-40 cm şi adâncimea de 50
cm. Pământul scos din groapă se aşază în lungul rândului, după care, la baza peretelui
dinspre pichet, se execută o scobitură, iar cu pământul rezultat se formează un mic muşuroi
de pământ (fig. 54).

Fig. 54 – Plantarea obişnuită a viţelor

Viţa se aşază în groapă în poziţie verticală, rezemată de peretele dinspre pichet, cu


rădăcinile aşezate pe muşuroiul de pământ de la fundul gropii, distribuite uniform, de jur
împrejur, cu punctul de altoire (nodul superior al tulpinii subterane la viţele nealtoite) cu 1-
2 cm mai sus de nivelul solului, pentru a evita formarea rădăcinilor din altoi, iar cordiţa se
orientează spre pichet. Pe terenurile în pantă, neamenajate antierozional, adâncimea de
plantare este diferită în funcţie de poziţia pe pantă astfel, punctul de altoire se fixează cu 3-
5 cm mai jos de nivelul solului, în treimea superioară a pantei, la nivelul solului, în treimea
mijlocie, şi cu 3-5 cm mai sus, pe treimea inferioară a versantului. După fixarea viţei în
groapă se trag peste rădăcini 15-20 cm pământ afânat şi reavăn şi se tasează bine,
asigurând contactul intim al rădăcinilor cu solul. Tasarea se face treptat, începând de la

160
partea opusă viţei, având grijă ca aceasta să rămână în poziţia iniţială, după care se
administrează 2-6 kg mraniţă, în funcţie de fertilitatea solului şi se udă cu 5-10 l apă la
fiecare groapă. Se poate renunţa la udare, atunci când solul are o umiditate suficientă, de
regulă în cazul plantărilor de toamnă sau când plantarea de primăvară se execută într-o
perioadă ploioasă. Udatul este însă obligatoriu la plantarea de vară. După infiltrarea apei în
sol, groapa se umple cu pământ până la nivelul solului, tasând uşor. Protejarea viţelor după
plantare (punctului de altoire şi cordiţei) se face, de regulă, prin muşuroire cu pământ
afânat şi reavăn, care să depăşească vârful cordiţei cu 5-8 cm. Muşuroirea este obligatorie
la plantarea de toamnă; la plantarea de primăvară se poate renunţa la muşuroire în regiunile
umede, în care nu există pericolul brumelor sau îngheţurilor târzii de primăvară, situaţie în
care viţele se protejează prin parafinare. În cazul protejării viţelor prin muşuroire, pentru a
preveni atacul larvelor dăunătoare de sol (Melolontha sp, Agriotes sp. etc.), înainte de
executarea muşuroiului se presară în jurul viţei 5-6 g insecticid specific (Furadan 5G,
Counter 5G etc), fără a atinge cordiţa.
Plantarea în gropi deschise se practică pe solurile grele şi reci, cu exces de
umiditate primăvara. Viţele parafinate se plantează primăvara mai târziu (aprilie, începutul
lunii mai), după ce apa din gropi se infiltrează în adâncime. Gropile se umplu cu pământ
netasat şi numai până la jumătate, favorizându-se încălzirea pământului de la nivelul
rădăcinilor. După începerea creşterii lăstarilor şi rădăcinilor, gropile se umplu, în mod
treptat, cu pământ.
Pe terenurile grele, cu exces de umiditate C. Budan (1984) a obţinut rezultate bune
prin plantarea de vară cu viţe altoite, în vârstă de un an, fortificate la ghivece şi plantate la
locul definitiv în anul următor, în luna iulie. Metoda are însă dezavantajul că necesită
costuri mari de realizare a investiţiei.
Plantarea cu plantatorul (chitonogul) se poate practica numai pe terenurile fertile şi
foarte bine pregătite, cu fasonarea scurtă a viţelor, cordiţa la 1-2 ochi şi rădăcinile la 1 cm.
Plantarea semimecanizată se realizează cu ajutorul unei instalaţii de tip hidrobur
(fig. 55), formată din 5-6 sonde hidraulice (hidroburghie), confecţionate din ţeavă metalică
de 25-30 mm diametru, racordate prin furtunuri de presiune la un rezervor de apă,
asemănător celui de la MPSP-300, sau la instalaţia de irigare prin aspersiune.
O instalaţie de acest tip a fost concepută şi realizată la ICDVV Valea Călugărească
şi este deservită, în medie, de 15 muncitori. Folosirea acestei metode de plantare necesită
soluri fertile, bine pregătite, un material săditor de foarte bună calitate, fasonat scurt. Cu
ajutorul sondelor se execută uşor groapa de plantare, realizându-se şi udarea cu 0,8-1,0 l
apă/groapă. După aşezarea viţei în groapă, cu punctul de altoire la nivel corespunzător, se
presează pământul lângă viţă. Plantarea semimecanizată asigură un procent de prindere
apropiat celui obţinut la plantarea obişnuită în gropi, faţă de care permite creşterea
productivităţii muncii de aproximativ 5 ori şi reducerea cheltuielilor directe cu aproape
70% (L. Mihalache şi colab., 1984).
Plantarea mecanizată se realizează cu ajutorul unor maşini care, plantează simultan
2-3 rânduri, cu un randament de 3-4 mii viţe pe oră şi costuri de producţie mult mai mici,
comparativ cu plantatul manual. Rezultatele obţinute la plantarea mecanizată sunt, în
general, inferioare celor de la plantarea manuală (F.Pfaff şi colab., 1988, citat de St.
Oprea, 2001).
Plantarea de vară. După altoire şi forţare timp de 12-14 zile, butaşii sunt plantaţi în
solarii, în pungi de polietilenă (6 x 20 cm), umplute cu amestecuri nutritive, unde sunt
fortificaţi timp de 4-6 săptămâni, iar după câteva zile de aclimatizare, viţele sunt plantate la
locul definitiv, cu îndepărtarea pungii de polietilenă şi păstrarea amestecului nutritiv,
urmate de umplerea gropii până la punctul de altoire. Imediat după plantare se aplică o

161
irigare prin aspersiune, iar după 10-14 zile viţele neprinse sunt înlocuite. Această metodă,
datorită prinderii slabe a viţelor, dezvoltării mai lente şi producţiilor mai mici obţinute în
primii ani, se practică mai rar, pe suprafeţe relativ restrânse, în cazul înmulţirii unui
material biologic valoros.

Fig. 55 – Instalaţie de tip hidrobur


(după A. Oprea şi Adriana Indreaş, 2000)

CAPITOLUL. IX
ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR TINERE DE VII
RODITOARE
Reuşita unei plantaţii viticole depinde, pe lângă lucrările de pregătire a terenului şi
înfiinţare a plantaţiei, de lucrările aplicate în perioada de tinereţe, respectiv anii 3-5 de
după plantare. În această perioadă, lucrările aplicate urmăresc asigurarea unei prinderi
corespunzătoare a viţelor, completarea golurilor, crearea de condiţii optime pentru
dezvoltarea sistemului radicular şi sistemului aerian, formarea elementelor de schelet şi de
rod ale butucilor în vederea intrării pe rod. Executarea corectă a lucrărilor de întreţinere în
primii ani de după plantare permit formarea corespunzătoare a butucilor, intrarea rapidă a
acestora pe rod şi realizarea unei densităţi normale a plantaţiei.

9.1. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE ÎN


ANUL I DE LA PLANTARE
Lucrările solului. Imediat după încheierea plantării, solul tasat cu prilejul lucrărilor
de pregătire şi plantare a viţei de vie se afânează printr-o arătură la 14-16 cm adâncime. În
zonele secetoase, arătura se execută fără întoarcerea brazdei, în agregat cu grapa, pentru
prevenirea pierderii apei din sol. Pe parcursul perioadei de vegetaţie, pentru combaterea
buruienilor, realizarea unui regim de apă, aer şi hrană corespunzător, se aplică 4-5 praşile
mecanice pe intervalul dintre rânduri şi trei praşile manuale pe direcţia rândului.

162
Toamna, după căderea frunzelor, se execută o arătură adâncă (16-18 cm), cu
răsturnarea brazdelor către rândul de viţe, pentru facilitarea protejării acestora peste iarnă.
N. Şarpe (2003) recomandă folosirea erbicidelor şi în plantaţiile tinere de vii
roditoare. Dacă plantaţia este amplasată pe un teren tratat în prealabil cu erbicide totale,
după cum a fost menţionat la pregătirea terenului pentru plantare, infestarea va fi numai cu
specii anuale de buruieni, care vor fi combătute cu unul din erbicidele prezentate în tabelul
9.1, aplicate preemergent. Dacă terenul nu a fost tratat în prealabil cu un erbicid pe bază de
glyphosate, iar infestarea este atât cu buruieni anuale, cât şi perene, pentru combaterea
acestora va fi aplicat preemergent un erbicid prezentat în tabelul 23, la care se adaugă
postemergent un erbicid pentru combaterea monocotiledonatelor perene, prezentat în
tabelul 24.
Dozele de erbicide sunt calculate pentru un hectar efectiv tratat şi având în vedere că
acestea se aplică numai pe rândul de viţă de vie, pe o lăţime de 60-100 cm, cantitatea de
erbicide utilizată la un ha de viţă de vie va fi mai mică, în funcţie de distanţa dintre rânduri
şi lăţimea benzii efectiv tratată.
Tabelul 23.
Erbicidele nepoluante recomandate pentru plantaţiile de viţă de vie în vârstă de 1-3 ani,
infestate cu specii anuale de buruieni (după N. Şarpe, 2003)
Dozele în produs comercial la hectarul efectiv
tratat (l)
Epoca de Soluri Soluri podzolite, brune, cernoziomuri
Erbicidele
aplicare nisipoase care conţin:
0.5-1.0 % 1.5-2.0 % 2.0-3.0 % Peste 3.0 %
humus humus humus humus
1. STOMP (330 EC (330 g/l
preem 4.0-5.0 4.0-5.0 5.0-6.0 6.0-7.0
pendimethalin)
2. CAPTAIN (330 EC (330 g/l
preem 4.0-5.0 4.0-5.0 5.0-6.0 6.0-7.0
pendimethalin)
3. PANIDA (330 EC (330 g/l
preem 4.0-5.0 4.0-5.0 5.0-6.0 6.0-7.0
pendimethalin)
4. DEVRINOL 50 WP (50%
preem 4.0-4.2 4.5-5.0 5.0-6.0 6.0-7.0
napropamide)
5. DEVRINOL 45 F (45%
preem 4.0-4.2 4.5-5.0 5.0-6.0 6.0-7.0
napropamide)
6. NAPROGUARD 450 SC (450
preem 4.0-4.2 4.5-5.0 5.0-6.0 6.0-7.0
g/l napropamide)
7. GALIGAN 240 EC (240 g/l
preem 3.0-3.5 3.5-4.0 4.0-5.0 4.5-5.0
oxyfluorfen)
8. GRASSANE (240 g/l thiazopyr) preem 1.5-2.0 2.0-3.0 3.0-3.5 3.5-4.0
9. VEGEPRON (165 g/l diuron +
preem 5.0-5.5 5.5-6.0 6.0-6.5 6.5-7.0
80 g/l simazine)
10. EMIR (274 g/l oryfluorfen +
preem 3.0-3.5 3.0-3.5 3.5-4.0 4.0-4.5
214 g/l propizamide)
11. BASALTE (270 g/l
preem 6.0-6.5 6.5-7.0 7.0-8.0 8.0-9.0
pendimethalin + 205 g/l diuron)
12. MAGNIFIC 500 SE (250 g/l
preem 4.0 5.0 6.0 7.0
acetochlor + 250 g/l simazin)

Controlul viţelor. Viţele protejate prin muşuroaie se controlează periodic, de 2-3


ori, în luna mai, începutul lunii iunie, cu spargerea crustei formate la suprafaţa muşuroiului
după precipitaţii, observându-se ieşirea lăstarilor. În cazul lăstarilor care întârzie să-şi facă
apariţia, se desface muşuroiul cu atenţie, până sub punctul de altoire, începând de la bază
spre vârf, şi se constată cauza întârzierii ieşirii lăstarilor, care poate fi: existenţa unui strat
prea gros sau prea subţire de pământ sau prezenţa bulgarilor de pământ ce nu pot fi
străbătuţi de lăstari, atacul larvelor dăunătoare de sol (viermii sârmă, viermii albi etc.), care

163
consumă lăstarii. După caz, se sparg bulgării, se combat larvele dăunătoare prin prăfuirea
cu 4-5 g/viţă insecticid specific, fără a atinge viţa, după care se reface muşuroiul cu pământ
afânat şi reavăn, acoperind vârful cordiţei cu un strat de 3-5 cm, în funcţie de condiţiile
climatice ale regiunii. Lucrarea se execută rapid, pe cât posibil în zile noroase, pentru a se
evita necrozarea lăstarilor etiolaţi, foarte sensibili la insolaţia puternică. Viţele protejate
prin parafinare nu necesită aplicarea acestei lucrări.
Copcitul viţelor. La viţele altoite se manifestă tendinţa de separare a altoiului de
portaltoi, cu formarea de rădăcini din altoi şi lăstari din portaltoi. Prin copcit se înlătură
rădăcinile formate din altoi şi nodul superior al portaltoiului, precum şi lăstarii crescuţi din
portaltoi, facilitându-se buna convieţuire a celor doi parteneri (altoi şi portaltoi) şi
dezvoltarea puternică, în profunzime, a rădăcinilor formate din portaltoi, cu formarea unor
plante viguroase, capabile să parcurgă corespunzător perioadele cu condiţii climatice
nefavorabile (secetă, temperaturi scăzute etc.). Viţele necopcite formează rădăcini din altoi,
care se dezvoltă superficial, sunt afectate de ger, secetă şi filoxeră, legătura dintre altoi şi
portaltoi slăbeşte până la desprindere, plantele înregistrează o creştere slabă, ajungându-se,
în final, la moartea plantelor şi apariţia golurilor. Copcitul se execută şi la viţele nealtoite,
prin îndepărtarea rădăcinilor superficiale, favorizându-se dezvoltarea în profunzime a
sistemului radicular.
În anul I, copcitul se execută de două ori: la mijlocul lunii iunie şi la mijlocul lunii
august. La primul copcit se desface cu atenţie muşuroiul, se face o copcă în jurul viţei până
sub primul nod al portaltoiului, după care, cu un briceag bine ascuţit, se înlătură de la
inserţie rădăcinile crescute din altoi şi nodul superior al portaltoiului, precum şi eventualii
lăstari din portaltoi (fig. 56), după care muşuroiul se reface, acoperindu-se zona etiolată a
lăstarilor. La cel de-al doilea copcit, muşuroiul nu se mai reface, pământul se împrăştie
uniform, lăstarii rămân descoperiţi până la bază, pentru favorizarea maturării lemnului.
Copcitul se execută şi la viţele plantate fără muşuroire, prin îndepărtarea rădăcinilor
superficiale şi favorizarea dezvoltării celor bazale.
Tabelul 24
Erbicidele nepoluante recomandate pentru plantaţiile de viţă de vie în vârstă de
1-3 ani, infestate cu specii de buruieni anuale monocotiledonate şi dicotiledonate şi
specii perene monocotiledonate (după N. Şarpe, 2003)
Dozele în produs comercial la
hectarul efectiv tratat în funcţie de
speciile perene din genul:
Epoca
Sorghum
Erbicidele de
(costrei) Cynodon (pri gros),
aplicare
Agropyron, Agrostis,
(Elymus) Calamagrostis
(pir târâtor)
1. ARAMO (50 g/l tepraloxydim) postem 1.5-2.5 3.0-3.5
2. AGIL 100 EC (100 g/l propaquizafop) postem 1.5-2.5 3.0-3.5
3. FUSILADE FORTE (150 g/l fluazifop-p-butyl postem 2.5-3.0 3.5-4.0
4. FURORE SUPER 75 EW (75 g/l fenoxaprop-p-
postem 3.5-4.5 Nu se recomandă
butyl)
5. FOCUS ULTRA (100 g/l czcloxydim) postem 4.0-5.0 Nu se recomandă
6. GALLANT SUPER (100 g/l haloxyfop-R-methyl) postem 2.0-2.5 3.0-4.0
7. GALLANT SUPER (108 g/l haloxyfop-R-methyl) postem 2.0-2.5 3.0-4.0
8. TARGA SUPER (50 g/l quizalofop-p-ethyl) postem 2.5-3.0 3.5-4.0
9. LEOPARD 5 EC (50 g/l quizalofop-p-ethyl) postem 2.5-3.0 3.5-4.0
10. PANTERA 40 EC (40 g/l quizalofop-p-tefuryl) postem 2.5-3.0 3.5-4.0
11. SELECT SUPER RV (120 g/l clethodim) postem 3.0-3.5 Nu se recomandă
12. NABU SUPER (125 g/l setoxydim) postem 6.0-10.0 Nu se recomandă

Legatul lăstarilor. Lăstarii îşi menţin poziţia verticală până la o lungime de 40-50
cm, după care, datorită ţesuturilor mecanice slab dezvoltate se orientează către suprafaţa

164
solului, îşi încetinesc creşterea în lungime în favoarea formării copililor, îngreunează
executarea lucrărilor mecanice şi favorizează atacul bolilor. Legatul lăstarilor se execută de
1-2 ori, primul când lăstarii ating 40-50 cm, iar al doilea, când aceştia înregistrează 70-80
cm. Lăstarii se orientează vertical şi se leagă lejer de pichet sau tutore, folosind diferite
materiale: rafie sintetică, deşeuri textile etc. Cu ocazia primului legat, se efectuează şi un
plivit, rezervându-se pe fiecare viţă doi maximum trei lăstari viguroşi.

Fig. 56 – Copcitul viţei de vie (după M. Oşlobeanu şi colab., 1980): a – înainte de copcit;
b – tehnica copcitului; c – după primul copcit (iunie); d – după al doilea copcit (august)

Irigarea. Viţele plantate sunt sensibile la secetă, mai ales în prima parte a perioadei
de vegetaţie, când nu au format încă sistemul radicular, capabil să absoarbă apa în cantitate
suficientă, de aceea, în perioadele de secetă, când umiditatea din sol scade sub 50% din
I.U.A., deficitul de umiditate se completează prin udare localizată sau prin irigare. Udarea
localizată se face cu circa 10 l apă administrată într-o copcă deschisă în imediata apropiere
a viţelor, urmată de acoperirea copcii şi refacerea muşuroiului, după infiltrarea apei. În
plantaţiile viticole integrate într-un sistem de irigaţie şi, în special, pe nisipuri, deficitul de
umiditate se completează prin aplicarea unor udări cu norme de 400-500 m3/ha.
Fertilizarea nu se recomandă în primul an, având în vedere că au fost aplicate
îngrăşăminte la pregătirea terenului, iar sistemul radicular al viţelor este încă slab
dezvoltat. Pe terenurile cu soluri sărace (terase, nisipuri) se recomandă însămânţarea
intervalelor dintre rânduri cu plante folosite ca îngrăşământ verde, care produc o masă
vegetativă mare, îmbogăţesc solul în materie organică, ameliorează structura solului şi
reduc eroziunea. Pe terenurile solificate se folosesc mazărea furajeră şi borceagul de
toamnă, iar pe nisipuri, secara sau lupinul, semănate din două în două intervale, sub formă
de benzi late de 0,8-1,0 m. Norma de sămânţă este de 150-200 kg/ha mazăre furajeră, 50-
60 kg/ha secară şi 90-120 kg/ha măzăriche în cazul borceagului, 160-180 kg/ha secară,
120-200 kg/ha lupin. Semănatul se face în toamna anului I, iar încorporarea în sol se
realizează în anul următor, când plantele ating maximum de masă vegetativă (luna mai).
Completarea necesarului de substanţe nutritive se poate face şi prin dizolvarea în apa
de udare a unor îngrăşăminte chimice (ex.: 300 g azotat de amoniu, 400 mg superfosfat şi
300 g sare potasică la 100 l apă), administrându-se 10-20 l soluţie la fiecare plantă sau prin
fertilizare foliară, realizată simultan cu tratamentele fitosanitare, utilizând diferiţi
fertilizatori foliari româneşti sau de provenienţă străină: Folifag 1%, Folplant 1%, Nutritiv
0,5%, Ecofert 0,5%, Folviti 1%, Kristalon 1% etc., promovate de I.C.P.A. Bucureşti, prin
Laboratorul de Agrochimie şi Nutriţia Plantelor (M. Mustea şi colab., 2002).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Viţele tinere sunt sensibile la atacul bolilor şi
dăunătorilor, care pot produce pagube importante, întârziind formarea butucilor. Dintre
boli prezintă pericol mana şi făinarea, iar dintre dăunători acarienii, omizile defoliatoare,
dăunătorii de sol. Prevenirea atacului bolilor se realizează prin aplicarea de tratamente la
avertizare, iar în anii favorabili atacului bolilor, tratamentele fitosanitare se fac la

165
„acoperire“. La primele tratamente aplicate pentru mană se recomandă folosirea de produse
acuprice, care nu provoacă arsuri şi chiar stimulează creşterea: Dithane M-45 – 0,2%,
Captadin 50 PU-0,2%, Mikal – 0,3% etc. În partea a doua de vegetaţie se pot folosi şi
produse cuprice, zeamă bordoleză 0,5-0,75%, Ridomil 48 plus WP – 0,25%, Champion 50
WP – 0,3%, etc., care frânează creşterea lăstarilor şi favorizează maturarea lemnului.
Prevenirea atacului de făinare se face cu produse pe bază de sulf, în concentraţie de 0,3-
0,4%, sau: Derosal 50 WP – 0,08-0,1%, Topas 100EC – 0,25%, Topsin 70 PU – 0,1-
0,12%, Vectra 10 SC – 0,25 l/ha etc.
În ultimul timp s-a semnalat intensificarea atacului acarienilor şi omizilor
defoliatoare; prezenţa acestora se diminuează prin măsuri de igienă culturală, completate
cu tratamente aplicate la avertizare cu produse specifice.
Primele tratamente, când vegetaţia este redusă, se execută de preferinţă manual,
economisindu-se în acest mod substanţele de combatere.
Completarea golurilor. Unul din factorii care contribuie la intrarea rapidă în
perioada de rodire, realizarea producţiilor proiectate, susţinute an de an, îl constituie
obţinerea încă din primii ani de la plantare a unor plantaţii fără goluri, cu butuci uniformi
ca vigoare. În acest scop, completarea golurilor apărute se face încă din primul an de după
plantare, cu viţe aparţinând aceluiaşi soi (portaltoi) şi categorie biologică.
Pentru a nu exista un decalaj de vârstă între viţele din plantaţie, la înfiinţare se
păstrează o rezervă de viţe de 3-5% din viţele plantate, care se plantează la ghivece şi se
fortifică în sere şi solarii până la sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie, după ce
au trecut perioadele secetoase şi pericolul atacului bolilor, când se plantează în goluri, fără
deranjarea bolului de amestec nutritiv. Cu această ocazie se face şi o identificare a
impurităţilor, plantelor afectate de viroze sau cancer bacterian, care se îndepărtează, iar
golurile se completează cu viţe autentice. Lucrarea este obligatorie în plantaţiile înfiinţate
cu material săditor din categorii biologice superioare, cu soiuri noi sau clone omologate.
Dacă completarea golurilor nu s-a efectuat în perioada de vegetaţie, lucrarea se poate
realiza în toamnă sau în primăvara anului doi, utilizând viţe în vârstă de unu sau doi ani, cu
plantarea obişnuită în gropi.
Protejarea viţelor pe timpul iernii. Datorită rezistenţei slabe la temperaturile
scăzute din perioada de repaus a viţelor tinere, acestea se protejează, indiferent de zona de
cultură, prin muşuroire cu pământ afânat şi reavăn a bazei cordiţelor, pe o lungime de 4-6
ochi (25-30 cm). Lucrarea se execută toamna, după căderea frunzelor, prin întoarcerea
brazdei la arătura de toamnă către rânduri şi se completează manual.
Întreţinerea lucrărilor antierozionale este necesară pe terenurile în pantă. Acestea
constau în reînsămânţarea taluzurilor cu covorul vegetal rărit, cosirea acestora, înlăturarea
vegetaţiei lemnoase. Degradările prin şiroire ale platformelor teraselor şi taluzurilor,
colmatarea canalelor de preluare şi evacuare a apelor se remediază ori de câte ori este
nevoie.

9.2. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE ÎN


ANUL II DE LA PLANTARE
Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul II sunt asemănătoare cu cele din anul I, la
care se adaugă: dezmuşuroitul, tăierea în uscat şi instalarea mijloacelor de susţinere.
Dezmuşuroitul, tăierea în uscat şi copcitul viţelor se execută primăvara devreme,
după ce temperatura aerului nu mai scade sub minus 8-9 0C. Viţele se descoperă de pământ
manual, până sub punctul de altoire, începând de la baza muşuroiului, cu atenţie pentru a
nu răni viţele.

166
Începând din anul II de la plantare se aplică tăieri de formare a butucilor diferenţiat,
în funcţie de forma de conducere şi tipul de tăiere proiectat (subcapitolul 9.4.).
Concomitent cu tăierea în uscat se realizează şi copcitul viţelor, lucrare care se repetă în
luna august.
În regiunile (primăverile) secetoase, cu vânturi uscate, după tăiat şi copcit, punctul de
altoire se acoperă cu un strat de 5-8 cm pământ afânat şi reavăn, pentru a se preveni
deshidratarea acestuia.
Lucrările şi operaţiunile în verde au rolul de a grăbi formarea butucilor şi intrarea
acestora pe rod. În anul II se execută plivitul şi legatul lăstarilor.
Plivitul lăstarilor se face în momentul în care lăstarii ating 8-10 cm, prin
îndepărtarea lăstarilor de prisos, cu rezervarea pe butuc a 3-4 lăstari la viţele viguroase şi
doi lăstari la viţele cu o vigoare mai slabă. Plivitul lăstarilor este o lucrare obligatorie la
viţele tinere şi permite formarea unor coarde corespunzătoare (diametrul de 8-12 mm)
pentru proiectarea elementelor de schelet.
Legatul lăstarilor se execută când aceştia ajung la lungimea de 40-50 cm şi se repetă
la fiecare spor de creştere de 50 cm. Legatul se face de tutore şi se continuă pe sistemul de
susţinere. Pentru stimularea creşterii în lungime a lăstarilor, odată cu legatul se face şi
copilitul acestora.
Fertilizarea. În anul II se administrează îngrăşăminte chimice, concomitent cu
lucrările solului. Îngrăşămintele cu potasiu se aplică primăvara, odată cu prima lucrare de
afânare a solului, cele cu azot se administrează fazial, la următoarele 1-2 praşile mecanice,
iar cele cu fosfor, odată cu arătura de toamnă (tab. 25).
Completarea necesarului de substanţe nutritive se poate face prin fertilizare foliară, cu
produsele indicate pentru anul I.
Tabelul 25

Dozele de îngrăşăminte chimice recomandate pentruplantaţiile tinere de vii (anii II, III)
(după L. Mihalache şi colab., 1984)
Substanţa Indicele de azot (IN)
activă,
0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0
kg/ha
-N- 120 80 67 60 56 53 51 50
Conţinutul solului în PAL – (ppm)
10 15 20 25 30 35 40 50
-P2O5-
120 93 80 72 67 63 60 56
Conţinutul solului în KAL – (ppm)
40 60 80 100 120 140 160 200
-K2O-
140 107 90 80 73 69 65 60

Pe solurile sărace în humus se recomandă folosirea îngrăşămintelor verzi, însămânţate


toamna şi încorporate în sol în primăvara următoare.
Completarea golurilor. Golurile existente se completează primăvara cu viţe STAS de 1-2
ani. Golurile apărute pe parcursul perioadei de vegetaţie se completează în vară cu viţe fortificate la
ghivece, sau în toamnă cu viţe STAS. Viţele plantate în goluri se îngrijesc atent pentru a se realiza
o plantaţie uniformă.
Irigarea este recomandată în perioadele de secetă excesivă, se face localizat, aplicându-se
circa 10 l apă/viţă, sau folosind sistemul de irigaţie, cu administrarea unei norme de udare de 400-
500 m3/ha.
Protejarea viţelor pe timpul iernii se realizează după executarea arăturii de toamnă, prin
muşuroire în zonele de cultură neprotejată şi semiprotejată sau prin acoperire totală cu un strat de
15-20 cm pământ afânat şi reavăn, în zonele de cultură protejată.
Întreţinerea solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor şi întreţinerea lucrărilor
antierozionale se execută în mod asemănător anului I.

167
Instalarea sistemului de susţinere
Viţa de vie este o liană, cu ţesuturi mecanice slab dezvoltate şi creşteri vegetative
puternice, incapabilă să se autosusţină. În flora spontană, viţa de vie (Vitis silvestris) este
un element al asociaţiei silvice, ea se agaţă cu ajutorul cârceilor de arbori, asigurându-şi,
astfel, condiţii favorabile de creştere şi fructificare. Prin luarea în cultură, ea solicită
susţinerea pe sisteme de susţinere.
Lăsată liberă, fără susţinere, viţa de vie reuşeşte să-şi menţină lăstarii în poziţie
verticală, până ating lungimea de 50-60 cm, după care aceştia se orientează către suprafaţa
solului. În aceste condiţii este frânată creşterea lăstarilor şi stimulată formarea copililor, se
înrăutăţesc condiţiile de microclimat (iluminare, aerisire etc.), lucrările mecanice se
execută cu dificultate, se creează condiţii favorabile atacului bolilor şi dăunătorilor, viţele
intră târziu pe rod, producţiile obţinute sunt reduse şi de calitate necorespunzătoare.
Sisteme de susţinere. Sistemul de susţinere utilizat trebuie să asigure, în bune
condiţii, dirijarea elementelor vegetative şi lemnoase ale butucului, cu realizarea formei de
conducere şi a tipului de tăiere proiectat, susţinerea sistemului aerian al butucului,
realizarea unor condiţii optime de microclimat, care să favorizeze producţia de struguri şi
calitatea acesteia.
În decursul timpului, în funcţie de condiţiile pedoclimatice din diferite areale de
cultură a viţei de vie, sistemele de susţinere au cunoscut o mare diversitate, evoluînd de la
cultura fără susţinere (târâtoare), la autosusţinere şi apoi la cultura pe suporţi naturali sau
artificiali.
Cultura târâtoare se practica în epoca romană, în unele ţări mediteraneene (Franţa,
Italia, Maroc) cu climat cald, arid, unde bolile nu prezintă un pericol pentru viţa de vie.
Autosusţinerea se practică astăzi în ţări (regiuni) cu soluri slab fertile şi climat cald,
secetos, în care lăstarii înregistrează, în general, creşteri reduse. Butucii prezintă tulpini de
40-80 cm, la capătul acestora se formează braţe dispuse în evantai, pe care la tăierea de
rodire se lasă cepi sau cordiţe. Lăstarii înregistrează creşteri moderate, se autosusţin, sau,
după ce ating lungimea de 50-60 cm, sunt legaţi în formă de buchet, ghirlandă, sau sunt
lăsaţi să atârne. Acest mod de susţinere se practică astăzi în Franţa (regiunile viticole
Provence, Roussillon, Languedoc), sistemul fiind numit „en gobelet“ (fig.57), în marea
regiune viticolă La Mancha din Spania, unde este numit „a la manchega“ (fig.58) etc.
În ţările (regiunile) viticole cu soluri relativ fertile şi regim normal de precipitaţii, cu
înregistrarea unor creşteri puternice a lăstarilor, viţa de vie trebuie susţinută prin folosirea
unor suporţi naturali sau artificiali.

Fig. 57 – Viţa de vie condusă „en gobelet” Fig. 58 – Viţa de vie condusă „a la
(după A. J. Winkler şi colab., 1974) manchega” (după L. Hidalgo, 1993)

168
Susţinerea pe suporţi naturali se practică pe suprafeţe restrânse, în regiuni cu bogate
resurse heliotermice: Italia, Georgia, Armenia etc. Ca suporţi se folosesc specii silvice, ornamentale
sau pomi fructiferi, cu habitus redus. Acest sistem este practicat în Italia la marginea parcelelor
cultivate cu cereale, unde se plantează pomi fructiferi (pruni) la distanţa de 10-12 m, iar între
aceştia viţă de vie, la distanţa de 1,5-2,0 m. Pomii se conduc cu trunchi înalt de 1,5-1,6 m, pe care
se fixează o sârmă portantă la înălţimea de 1,3-1,4 m de sol. Pe această sârmă se conduc cordoanele
uni sau bilaterale, cu tăierea scurtă în cepi de 2-3 ochi, iar lăstarii sunt lăsaţi să crească liber.
Susţinerea pe suporţi artificiali este generalizată în practica viticolă. Mijloacele de
susţinere mai des folosite sunt: aracii, spalierii de diferite tipuri, bolţile, semibolţile, pergolele etc.
Aracii au constituit în trecut principalul mijloc de susţinere al viţei de vie şi prezintă
următoarele avantaje: uşor de procurat, costul redus, instalare uşoară pe orice tip de teren. Totuşi,
datorită dezavantajelor pe care le prezintă, s-a renunţat la utilizarea acestora: durată scurtă de
folosinţă (1-4 ani), cu înlocuirea anuală a circa 20-30%, consumul mare de forţă de muncă
manuală, datorită scoaterii şi replantării anuale, stabilitate redusă în zonele bântuite de vânturi, nu
valorifică eficient condiţiile de mediu, tratamentele fitosanitare se aplică greu, datorită aglomerării
lăstarilor, producţia şi calitatea acesteia sunt sub nivelul potenţialului soiului cultivat.
Aracii se confecţionează din lemn de foioase (salcâm, stejar, fag), mai rar din conifere, au
lungimea de 1,5-3,0 m, iar grosimea la bază de 3-5 cm. Durabilitatea aracilor creşte dacă înainte de
folosire, partea care se introduce în pământ (30-40 cm) se arde sau se tratează cu sulfat de cupru
(5% timp de 15 zile), creozot, bitum, carbolineum etc.
Instalarea aracilor se face primăvara devreme, imediat după tăierea în uscat, prin înfigerea în
pământ la 25-30 cm adâncime, cu ajutorul chitonogului, sau a fierului de arăcit. La un butuc se
foloseau de regulă doi araci, numărul acestora putea ajunge în podgoria Odobeşti până la 15-20 (fig.
59).

Fig. 59 – Susţinerea viţei de vie pe araci: A – în podgoria Dealu Mare;


B – în podgoria Cotnari; C – în podgoria Odobeşti
Toamna, după căderea frunzelor, aracii se scot, se păstrează peste iarnă în grămezi (glugi),
iar în primăvara următoare se ascut şi se replantează.
Susţinerea pe spalier a căpătat cea mai largă răspândire datorită avantajelor pe care le
prezintă: durabilitate mare (25-40 ani), rezistenţă mare împotriva vânturilor puternice, posibilitatea
rezervării unor încărcături optime de ochi pe butuc şi distribuirea raţională a coardelor în spaţiu,
valorifică eficient condiţiile naturale (lumină, căldură etc.), permite aplicarea tehnologiilor
moderne de întreţinere şi asigură valorificarea integrală a potenţialului productiv şi calitativ al
soiului. Spalierul prezintă dezavantajul costului iniţial ridicat al investiţiei.

169
În practica viticolă se folosesc mai multe tipuri de spalier, care se pot clasifica după
orientarea în spaţiu, înălţimea sistemului şi forma de conducere a butucilor. După orientarea în
spaţiu spalierul poate fi vertical sau orizontal.
Spalierul vertical poate fi monoplan (fig. 60), în două planuri (pergolă trentină simplă) (fig. 61)
sau în trei planuri: (pergola trentină dublă) (fig. 62) şi spalierul cordonului dublu înălţat (fig. 63).
Spalierul orizontal sau pergola raţională (totală) se caracterizează printr-un plan orizontal de sârmă,
amplasat la circa 2 m faţă de sol, pe care se dirijează elementele butucului (fig. 64).

Fig. 60 – Spalierul vertical monoplan: A – pentru forma joasă (clasică); B – pentru formele
semiînalte de conducere; C – pentru formele înalte de conducere

Fig. 61 – Pergola trentină simplă Fig. 62 – Pergola trentină dublă

Fig. 63 – Spalierul cordonului dublu înălţat (C.D.G.)


(după I. Olteanu, 2000)

170
Fig. 64 – Pergola raţională (după L. Hidalgo, 1993)

În ultimul timp au fost concepute sisteme de susţinere deschise la partea superioară (fig. 65)
în formă de V sau U, pentru interceptarea de către aparatul foliar a unei părţi cât mai mari din
radiaţia solară incidentă. Se folosesc distanţe mari de plantare, de 3,0-3,6 m/1,6-1,8 m, iar suprafaţa
foliară pe butuc creşte la 1,3-1,4 m2, faţă de 0,8-0,9 m2 în cazul susţinerii pe spalierul obişnuit.
Pentru cultura practicată de amatori se poate folosi o gamă largă de sisteme de susţinere:
bolţi, semibolţi, garduri fructifere etc.
În viticultura românească este generalizat spalierul vertical monoplan, adaptat în diferite
variante, după sistemul de cultură şi forma de conducere a butucilor.

Fig. 65 – Sisteme de susţinere în formă de V sau U (după L. Hidalgo, 1993)

Părţile componente ale spalierului. Spalierul, ca sistem de susţinere a viţei de vie, este
alcătuit din stâlpi (bulumaci), ancore sau contraforte, sârme şi întinzătoare. Stâlpii sunt de două
tipuri: fruntaşi şi mijlocaşi. Stâlpii fruntaşi au dimensiuni mai mari (2,2-2,4 m) şi se fixează la
capetele rândurilor, iar mijlocaşii au dimensiuni mai mici (1,8-2,2 m) şi se fixează în interiorul
rândului. Stâlpii utilizaţi, de regulă, la instalarea spalierului sunt confecţionaţi din beton armat
precomprimat, cu secţiune pătratică sau dreptunghiulară (7/7, 8/8 sau 10/8 cm), sau pot fi mai groşi
la bază (10,3/7 cm) şi mai subţiri la vârf (7/6,3 cm). Stâlpii pot fi confecţionaţi şi din lemn de
esenţă tare (salcâm, stejar), cu grosimea de 12-15 cm la bază şi 8-12 cm la vârf, care înainte de
folosire sunt tăiaţi oblic la partea superioară pentru scurgerea apei, iar la bază, pe o lungime de 60-
80 cm, se decojesc şi se ard, sau se impregnează cu sulfat de cupru sau reziduuri petroliere, pentru

171
a le mări durabilitatea. În plantaţiile de tip gospodăresc se pot utiliza şi stâlpi confecţionaţi din
metal (ţevi sau bare cu secţiunea transversală în formă de T sau dublu T), care se vopsesc şi se
încastrează într-un bloc de beton, ce se introduce în sol.
Sârma utilizată trebuie să fie zincată sau galvanizată. Cea care se instalează la primul nivel
este numită portantă (poartă elementele de rod ale butucului), este mai groasă (diametrul de 2,8-3,0
mm), iar cele care se instalează la nivelurile 2 şi 3 au diametrul de 2,2-2,5 mm şi servesc la
dirijarea lăstarilor în timpul perioadei de vegetaţie. Pentru calculul necesarului de sârmă, se
folosesc datele din tab. 26.
Tabelul 26
Caracteristicile sârmei folosite la instalarea spalierului în plantaţiile viticole

Diametrul, mm Greutatea medie kg/1000 m Lungimea medie m/100 kg


2,2 29,8 3356
2,5 38,5 2600
2,8 48,3 2070
3,0 55,4 1800
4,0 98,6 1010

Ancorele asigură stabilitatea stâlpilor fruntaşi şi a întregului rând al spalierului. Ele se


confecţionează din bolovani de piatră sau din bucăţi de beton (lungimea de 35-40 cm şi grosimea
de 20-30 cm), care se împletesc cu fier beton (5 mm diametru) sau cu sârmă groasă (2,8-3 mm), se
plantează în sol la 70 cm adâncime, la suprafaţa solului rămânând un inel de sârmă, de care se
ancorează stâlpul fruntaş (fig. 66 a). Ancorele pot fi confecţionate din metal, cu o rozetă la partea
inferioară, pentru fixarea în sol, şi un inel la partea superioară (fig. 66 b). Acestea asigură o
rezistenţă bună şi se montează rapid. Ancorarea se poate face şi cu ajutorul contraforţelor, care sunt
stâlpi mijlocaşi aşezaţi la interiorul stâlpilor fruntaşi, sub un unghi de 45 0 (fig. 66 c). Contraforţele
se recomandă la marginea aleilor înguste sau a parcelelor care îşi schimbă direcţia rândurilor,
prevenindu-se agăţarea ancorelor de către utilajele de lucru.

Fig. 66 – Ancorarea stâlpilor fruntaşi: a – cu ancoră din beton (piatră); b – cu ancoră metalică cu
rozetă; c – cu contraforţă
Menţinerea stabilităţii stâlpilor fruntaşi de la două parcele învecinate se poate face prin
legarea lor la partea superioară, peste alee, cu sârmă de 2,8-3,0 mm (fig. 67).
Întinzătoarele sunt dispozitive folosite pentru
întinderea sârmelor şi sunt de două tipuri: montate pe
spalierul fruntaş sau montate pe sârme (fig. 68);
funcţionează după principiul tamburului, a
scripeţilor, sau a pârghiilor.

Fig. 67 – Fixarea stâlpilor fruntaşi de la


parcele învecinate

172
Fig. 68 – Tipuri de întinzătoare: a – fixate pe stâlpul fruntaş; b – fixate pe sârmă

Instalarea spalierului se face în primăvara anului II (sau toamna anului I) şi cuprinde


următoarele operaţii: pichetarea, săparea gropilor, plantarea stâlpilor, montarea ancorelor, fixarea
bridelor pe stâlpi, fixarea şi întinderea sârmelor.
Prin pichetat se stabileşte locul de instalare a stâlpilor, ancorelor şi contraforţelor. Stâlpii
fruntaşi se amplasează la jumătatea distanţei dintre primii doi butuci de la capetele rândurilor, în
poziţie înclinată spre exterior, sub un unghi de 60-65 0, în cazul folosirii ancorelor, şi la 40 cm în
afara butucilor marginali, în poziţie verticală, în cazul folosirii contraforţelor. Pentru mărirea
rezistenţei, se recomandă dublarea stâlpilor fruntaşi. Ancorele se montează la exteriorul rândului, la
un metru faţă de stâlpul fruntaş, iar contraforţele la 70-80 cm în spatele stâlpilor fruntaşi, pe
direcţia rândului. Gropile se execută manual sau mecanic la adâncimea de 70-80 cm pentru stâlpii
fruntaşi (ancore) şi 50-60 cm pentru mijlocaşi. Se fixează mai întâi stâlpii fruntaşi din cele patru
colţuri ale parcelei, după care se fixează restul stâlpilor fruntaşi; pentru alinierea acestora, între
stâlpii din colţurile parcelei se fixează două sârme, una la vârf şi alta la baza lor. După instalarea
fruntaşilor, se fixează în poziţie verticală stâlpii mijlocaşi de pe rândurile marginale. În continuare
se fixează stâlpii mijlocaşi din interiorul parcelei (prin aliniere pe cele două direcţii) la jumătatea
distanţei dintre doi butuci, la 6-9 m pe direcţia rândului, în funcţie de vigoarea soiului şi direcţia de
producţie. Pentru o cât mai bună fixare a stâlpilor, pământul se introduce treptat în gropi, în straturi
de 10-15 cm şi se tasează bine. Fixarea stâlpilor se poate face şi cu ajutorul dispozitivului de înfipt
bulumaci prin presare, care reduce consumul de forţă de muncă cu 80% (L. Mihalache şi colab.,
1984). După fixarea stâlpilor, se montează ancorele (contraforţele), se ancorează stâlpii fruntaşi, se
montează şi se întind sârmele. Se recomandă folosirea sârmelor duble, pentru uşurarea lucrărilor de
dirijare a lăstarilor în cursul perioadei de vegetaţie.
Sârma portantă este bine să fie, de asemenea, dublă, mai ales la tăierea cu elemente lungi de
rod, permiţând distribuirea echilibrată în spaţiu a elementelor de rod. La conducerea sub formă de
cordoane şi tăierea în elemente scurte sau mijlocii, sârma portantă poate fi simplă.
Prinderea sârmelor duble se face lateral, de o parte şi de alta a stâlpilor, cu ajutorul unor
bride (coliere), confecţionate din sârmă şi prevăzute cu ochiuri prin care trece sârma (fig. 9.14). La
stâlpii din lemn, prinderea sârmelor se face cu ajutorul scoabelor. După montare, sârmele se întind,
începând de sus în jos. Pentru o bună întindere, se recomandă folosirea întinzătoarelor. Distanţele
la care se montează sârmele pe spalier sunt în funcţie de forma de conducere a butucilor (fig. 69).

Fig. 69 – Prinderea sârmelor pe stâlpii mijlocaşi cu bride (coliere) de sârmă


(după A. Oprea şi Adriana Indreaş, 2000)

173
Pentru conducerea joasă a butucilor, sârmele portante se fixează la 0,6 m faţă de suprafaţa
solului, următoarele la 1,00 şi 1,05 şi, respectiv, 1,50-1,55 m.
La conducerea semiînaltă a butucilor sârmele portante se fixează la 0,75 m faţă de sol, iar
următoarele la 1,10-1,15 m şi, respectiv, 1,60-1,65 m.
La conducerea înaltă a butucilor sârmele portante se fixează la 1,00 m înălţime faţă de sol,
iar următoarele la 1,40 şi 1,45 m, respectiv, 1,95-2,00 m.
Numărul şi amplasarea sârmelor pe spalier pe verticală nu este rigidă, ea depinde de vigoarea
butucilor, încărcătura de ochi, posibilitatea procurării materialelor necesare. În cazul folosirii unui
număr mai redus de sârme, acestea vor fi distribuite alternativ, de o parte şi de alta a stâlpilor.
Pentru susţinerea şi menţinerea în poziţie verticală a tulpinilor se folosesc tutori, care se
fixează de sârma portantă cu ajutorul unor copci metalice, sau prin legare cu diverse materiale.
Necesarul de materiale pentru instalarea sistemului de susţinere este prezentat în tabelul 26.
Spalierul cu streaşină simplă (pergola trentină simplă) este folosit mai rar, la rândurile
marginale ale platformelor teraselor sau parcelelor, pentru folosirea eficientă a spaţiului cu altă
destinaţie(taluz, alee, drum etc.), sau în plantaţiile de tip gospodăresc.
În regiunile cu resurse heliotermice bogate, soluri fertile şi în cazul culturii soiurilor pentru
struguri de masă se poate utiliza pergola raţională, sau cortina dublă geneveză (C.D.G.), care a
căpătat o largă extindere în ultimii ani.

Tabelul 26

Materiale necesare pentru pentru 1 ha, la instalarea spalierului într-o vie cu distanţele de plantare
2,2/1,2 m
Cantitatea
Materialul U/M
ƒ Stâlpi din beton (inclusiv rezerva de 3%) buc 788
ƒ Ancore metalice cu rozetă buc 90
ƒ Sârmă galvanizată 3 mm ∅ pentru sârmele portante kg 255(510)*
ƒ Sârmă galvanizată 2,8 mm ∅ pentru primul etaj de sârme
kg 444
perechi
ƒ Sârmă galvanizată 2,5 mm ∅ pentru sârmele perechi
kg 354
superioare
ƒ Sârmă de 3 mm ∅ pentru legat ancore kg 30
ƒ Sârme pentru bride kg 55
ƒ Copci metalice pentru tutori kg 9
ƒ Tutori din lemn (1,2 m lungime şi 5-7 cm ∅) (inclusiv o
buc. 3977
rezervă de 5%)
* Cazul în care sârmele portante sunt duble.

9.3. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE ÎN


ANUL III DE LA PLANTARE
Lucrările de întreţinere sunt, în general, asemănătoare cu cele din anul doi, cu excepţia tăierii
de formare şi lucrărilor în verde (subcapitolul 9.4.), urmărindu-se fortificarea butucilor şi pregătirea
lor pentru intrarea pe rod.
Primăvara, după trecerea pericolului îngheţurilor de iarnă (martie), se execută tăierea de
formare, diferenţiat, în funcţie de forma de conducere şi tipul de tăiere proiectat, urmată de copcitul
viţelor (lucrarea se repetă în luna august) şi revizuirea sistemului de susţinere.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie, se menţine solul afânat şi curat de buruieni prin lucrări
manuale şi mecanice, se asigură o bună stare de sănătate a butucilor, prin tratamente fitosanitare
executate la avertizare, lăstarii se dirijează şi se palisează pe sistemul de susţinere, golurile se
completează cu viţe din acelaşi soi şi categorie biologică, iar toamna, după căderea frunzelor şi
executarea arăturii de toamnă, viţele se protejează peste iarnă, prin muşuroire în zonele de cultură
neprotejată şi semiprotejată şi prin acoperirea coardelor cu un strat de pământ, în zona de cultură
protejată.

174
9.4. TĂIERILE DE FORMARE
Tăierile de formare se aplică în plantaţiile tinere, în primii 3-5 ani de după plantare şi au ca
scop formarea butucilor, în vederea intrării pe rod. Tăierile de formare trebuie să stimuleze
creşterea butucilor, pentru scurtarea acestei perioade şi începerea rapidă a perioadei de fructificare;
ele sunt considerate încheiate când s-au format elementele de schelet şi de rod, specifice formei de
conducere şi tipului de tăiere proiectate, iar butucii au ocupat întreg spaţiul alocat prin plantare.
Perioada de timp în care se execută aceste tăieri depinde de tipul de tăiere, este mai scurtă la
formele joase de conducere (2-3 ani) şi mai lungă (5-6 ani) la formele semiînalte şi înalte de
conducere. În cazul tipurilor de tăiere cu durată lungă de realizare, perioada poate fi scurtată cu 1-2
ani, prin formarea „în verde“ a butucilor.
Pentru formarea elementelor lemnoase corespunzătoare, necesare proiectării butucului, în
această perioadă se execută lucrări în verde: plivitul lăstarilor, cu rezervarea unui număr de lăstari
în funcţie de vârsta şi vigoarea butucului (2-3 în anul I şi 3-5 în anul II), care se palisează vertical
pe sistemul de susţinere, pentru favorizarea creşterii în lungime a acestora, lăstarii de prisos
îndepărtându-se cât mai devreme, în fază de buton sau de lăstar tânăr, pentru a nu consuma inutil
substanţele de rezervă ale butucului; ciupitul, pentru frânarea temporară a creşterii şi stimularea
apariţiei copililor, care pot fi folosiţi la formarea rapidă, în verde, a butucului; cârnitul, executat
către sfârşitul perioadei de vegetaţie (luna august), pentru o maturare mai bună a lăstarilor.
Tăierea de formare se execută numai primăvara, după trecerea pericolului îngheţurilor de
iarnă, până la pornirea în vegetaţie. Viţele se dezmuşuroiesc, se copcesc, se aplică tăierea de
formare, după care, în zonele secetoase, se muşuroiesc uşor, acoperind cu pământ punctul de
altoire, pentru a preveni deshidratarea acestuia.
În continuare, vom prezenta modul de realizare a principalelor tipuri de tăiere practicate în
România, în situaţia unei dezvoltări normale (medii) a butucilor în plantaţii. În practică, în funcţie
de vigoarea butucilor, formarea acestora poate fi grăbită sau întârziată cu 1, chiar 2 ani. Coardele
folosite pentru proiectarea elementelor de schelet şi de rod trebuie să fie viguroase (8-12 mm
diametru), bine maturate, sănătoase, fără răni, drepte, plasate corespunzător şi de lungime
suficientă.
Elementele de schelet (tulpină, cordoane) vor fi dirijate prin palisat cât mai drept, fără
curburi, pentru a nu stânjeni circulaţia sevei brute şi elaborate şi a nu favoriza deteriorarea butucilor
de către agregatele agricole.
În anul I de la plantare, de regulă, nu există diferenţe date de tipul de tăiere. La plantare,
cordiţa se scurtează la 3-4 ochi, în timpul vegetaţiei se opresc pe butuc doi maximum trei lăstari,
care se palisează vertical de pichet (tutore), tăierea de formare începe, practic, din anul II.
Tăierea de formare dr. Guyot (clasică) durează 2-3 ani (fig. 70, fig 71).
Anul II. Din coardele formate pe butuc se aleg două, plasate mai jos, care se scurtează la
cepi de 2-3 ochi, orientaţi spre rând. La viţele viguroase se poate forma o primă verigă de rod,
prima coardă de la bază se scurtează la cep de înlocuire de 1-2 ochi, iar următoarea la cordiţa de 5-
6 ochi. În perioada de vegetaţie, pe fiecare cep format se opresc doi lăstari, care se palisează de
tutore.

Anul III. Pe butuc se formează două verigi de rod, câte una pe fiecare cep din anul anterior.
Prima coardă de la bază se scurtează la cep de înlocuire, iar următoarea la coardă de 8-12 ochi, în
funcţie de vigoarea butucului. La butucii la care în anul anterior s-a format o verigă de rod, cele
două verigi de rod se formează astfel: una pe cepul de înlocuire, iar a doua prin folosirea primelor
două coarde, formate la baza cordiţei din anul anterior. Dacă s-au format coarde din scaunul
butucului, acestea se scurtează la cepi de rezervă de 1-2 ochi. În anul III tăierea de rodire se
consideră încheiată, butucii intră pe rod şi formează 20-40% din producţia normală de struguri.
Anul IV. În funcţie de vigoarea butucilor, condiţiile de mediu şi tehnologia aplicată,
numărul verigilor de rod se poate mări până la 3-4, prin lăsarea pe butuc a 3-4 coarde de rod de
vigoare normală şi 5-6 cepi de înlocuire. Numărul cepilor de înlocuire trebuie să fie de circa 1,5 ori
mai mare decât numărul coardelor de rod, pentru asigurarea lemnului de înlocuire. Coardele lăsate
la tăiere se palisează echilibrat pe sârmele portante ale sistemului de susţinere.

175
Tăierea de formare tip Teremia (fig. 72) este specifică podgoriei Teremia din Banat,
practicată pe scară largă până după modernizarea viticulturii (anii ’60-’70), în condiţiile utilizării
unui sortiment de soiuri cu vigoare mică-mijlocie (Creaţă, Majarcă şi Steinchiller) şi a unor
densităţi mari de plantare, de până la 10.000 butuci la hectar. Butucii au formă joasă de conducere,
elementele de rod fiind formate din cepi de rod de 2-3 ochi.
Anul II. Din coardele crescute pe butuc se formează doi cepi a câte doi ochi, orientaţi spre
rând. În timpul vegetaţiei, pe fiecare cep se rezervă doi lăstari normal dezvoltaţi, care se palisează
de tutore.
Anul III. Coardele formate pe cepii din anul anterior se scurtează la cepi de rod de 2-3 ochi,
cu rezervarea pe butuc a patru cepi de rod, uneori trei (la viţele slab viguroase) sau cinci (la viţele
viguroase). Coardele de vigoare normală, formate pe lemnul multianual, se scurtează la doi ochi, cu
formarea a 1-2 cepi de rezervă. În acest an se obţine o primă producţie de struguri, care poate
ajunge la 30-40 % din cea specifică soiului.

Fig. 70 - Tăierea de formare dr. Guyot (clasică) (varianta cu verigă de rod)


(după D.D. Oprea, 1978)
I, II, III – anii de formare
a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;
c – toamna, după căderea frunzelor

176
Fig. 71 - Tăierea de formare dr. Guyot (clasică) (varianta cu cepi)
(după D.D. Oprea, 1978)
I, II, III – anii de formare
a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;
c – toamna, după căderea frunzelor

Anul IV. Tăierea de formare se încheie, pe butuc rezervându-se 6-8 cepi de rod de 2-3 ochi.
Cepii de rod se vor lăsa cât mai aproape de scaunul butucului, pentru frânarea tendinţei de ridicare
a acestuia de la nivelul solului. Anual, din coardele normal dezvoltate crescute pe lemnul
multianual, se formează 1-2 cepi de rezervă de 1-2 ochi, care frânează tendinţa de degarnisire a
butucului.

177
Fig. 72 - Tăierea de formare tip Teremia
(după D.D. Oprea, 1978)
I, II, III – anii de formare
a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;

c – toamna, după căderea frunzelor

Tăierea de formare Guyot pe semitulpină (tulpină) durează 5-6 ani (fig. 73).
Anul II. Din coardele formate pe butuc se lasă una singură, cea mai de jos, care se scurtează
la 4-6 ochi şi se palisează vertical de tutore. După pornirea în vegetaţie, se opresc pe butuc 3-4
lăstari, care se palisează de tutore.
Anul III. Se proiectează tulpina. Se alege o coardă corespunzătoare, plasată mai jos pe
butuc, care se scurtează sub nivelul sârmelor portante (0,7-0,8 m la formele semiînalte şi 1,0-1,5 m
la formele înalte). În cazul în care tulpina nu poate fi proiectată într-o singură etapă (viţe slab
viguroase, forme înalte de conducere), aceasta se va forma în doi ani. În anul III, coarda aleasă se
scurtează acolo unde grosimea acesteia scade sub 8 mm, formându-se parte din tulpină, anul
următor, formarea tulpinii se încheie, prin folosirea unei coarde crescute în prelungirea tulpinii,
formate anterior. La baza butucului, în zona de cultură semiprotejată, începând cu anul III se
rezervă un cep de siguranţă de 1-2 ochi. După pornirea în vegetaţie, se îndepărtează lăstarii formaţi
pe tulpină, cu excepţia a 3-4 de la vârf.

178
Fig. 73 - Tăierea de formare Guyot pe semitulpină (tulpină)
(original)
I, II, III, IV – anii de formare
a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;
c – toamna, după căderea frunzelor

Anul IV. Din coardele formate pe tulpină se realizează, de regulă, două verigi de rod, prin
scurtarea coardelor cu poziţia superioară la coarde de rod de 8-10 ochi, iar a celor cu poziţie
inferioară la cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi se păstrează cepul de siguranţă de la baza butucului.
După tăiere, coardele de rod se palisează orizontal pe sârmele portante, echilibrat în cele două
direcţii. În timpul vegetaţiei se continuă îndepărtarea lăstarilor formaţi pe tulpină, iar cei crescuţi pe
cepul de siguranţă se palisează de tutore. În anul IV se realizează o primă producţie de struguri,
care poate să ajungă până la 30-50 % din cea specifică plantelor mature.
Anul V. Tăierea de formare se încheie. Pe butuc se formează 3-4 verigi de rod, două pe cepii
de înlocuire de anul trecut, iar altele două, prin folosirea primelor două coarde formate pe la baza
coardelor de rod din anul anterior. Eventualele coarde formate pe capul butucului se scurtează la
cepi de 1-2 ochi, care completează necesarul de cepi de înlocuire. Numărul verigilor de rod şi
lungimea coardelor este în funcţie de sarcina de rod a butucilor. După tăiere, coardele de rod se
palisează pe sârmele portante.
În cazul soiurilor viguroase, tăierea de formare se poate încheia în anul IV, cu formarea
tulpinii în anul II.
Tăierea de formare Guyot cu braţe cu înlocuire periodică durează 5-6 ani (fig. 74), este
asemănătoare tipului Guyot pe semitulpină, faţă de care butucii prezintă două tulpini (braţe), pe
fiecare dintre acestea, la tăiere, lăsându-se 1-2 verigi de rod, iar la baza butucului se formează doi
cepi de siguranţă de doi ochi.

179
Anul II. Din coardele crescute pe butuc se formează doi cepi de doi ochi, orientaţi spre rând.
În timpul vegetaţiei, pe fiecare cep se rezervă câte doi lăstari viguroşi, care se palisează de tutore.
Anul III. Se proiectează braţele, prin scurtarea a două coarde (câte una de pe fiecare cep din
anul anterior) la 15-20 cm, sub planul de sârme portante. În apropierea solului se lasă doi cepi de
siguranţă de 1-2 ochi. După pornirea în vegetaţie, se îndepărtează lăstarii de pe braţe, cu excepţia a
2-3 de la vârful fiecăruia. Lăstarii formaţi la baza butucului, pe cepii de siguranţă, se plivesc,
lasându-se 3-4 lăstari viguroşi, care se palisează de tutore.
Anul IV. La capătul fiecărui braţ se formează câte o verigă de rod; coardele de rod rezervate
se palisează pe sârmele portante. Coardele de la baza butucului, dacă nu sunt necesare, se
îndepărtează, cu păstrarea a doi cepi de siguranţă de 1-2 ochi.

Fig. 74 - Tăierea de formare Guyot cu braţe cu înlocuire periodică


(original): II, III, IV – anii de formare
a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;
c – toamna, după căderea frunzelor

Anul V. Tăierea de formare se încheie, pe butuc se lasă 3-4 verigi de rod, câte 1-2 pe fiecare
braţ, cu păstrarea la baza butucului a cepilor de siguranţă. Începând cu anul III, coardele formate pe
cepii de siguranţă se protejează integral pe timpul iernii, prin acoperire cu pământ. Primăvara,
coardele protejate pot fi folosite pentru refacerea braţelor, afectate de îngheţurile de peste iarnă, sau
pentru compensarea sarcinii de rod a butucului. Atunci când nu sunt necesare, se îndepărtează şi se
păstrează la bază cepii de siguranţă de 1-2 ochi.
Formarea cordoanelor bilaterale durează 5-6 ani (fig. 75, fig. 76). Cordoanele se recomandă
să fie bilaterale, mai scurte decât cele unilaterale, favorizând circulaţia rapidă a sevei şi frânând
degarnisirea acestora.
Tipurile de tăiere cu cordoane se formează asemănător până în anul IV (cât durează formarea
elementelor de schelet), diferenţele încep din anul V, când se formează elementele de rod.

180
Anul II. Din coardele formate pe butuc se alege una singură , care se scurtează la 4-6 ochi.
După pornirea în vegetaţie, pe butuc se rezervă 3-4 lăstari viguroşi, care se palisează de tutore.

Fig. 75 - Formarea cordoanelor bilaterale (varianta formării pe rând a celor două cordoane)
(original): I, II, III, IV – anii de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după
tăiere; c – toamna, după căderea frunzelor

181
Fig. 76 - Formarea cordoanelor bilaterale (varianta formării simultane a celor două
cordoane) (original): I, II, III, IV – anii de formare
a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;
c – toamna, după căderea frunzelor

Anul III. Se proiectează tulpina. Se alege o coardă corespunzătoare, plasată mai jos pe
butuc, care se dirijează vertical pe tutore până la sârmele portante. Dacă grosimea şi lungimea
acestei coarde permit, se dirijează în continuare orizontal pe sârma portantă şi se scurtează la
jumătatea distanţei dintre butuci pe rând, proiectându-se un cordon. Când coarda aleasă nu permite
acest lucru, se scurtează la nivelul sârmelor portante (cu formarea numai a tulpinii), sau sub nivelul
sârmelor portante (cu formarea a unei părţi din tulpină), acolo unde grosimea acestei coarde scade
sub 8 mm. Începând din anul III, în zonele de cultură semiprotejate, la baza butucului se lasă un

182
cep de siguranţă de 1-2 ochi. După pornirea în vegetaţie, lăstarii de pe tulpină se îndepărtează, cu
excepţia a 3-4 din vârf, când s-a proiectat numai tulpina, sau a celor de pe tulpină şi din zona de
curbură (dintre tulpină şi cordon), atunci când s-a format un cordon. Lăstarii de pe cepul de
siguranţă se palisează de tutore.
Anul IV. Se proiectează cordoanele. Când anul anterior s-a format numai tulpina, cordoanele
se proiectează simultan din primele două coarde formate pe capătul tulpinii, care se dirijează în
sensuri opuse pe sârmele portante şi se scurtează la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând; restul
coardelor se îndepărtează. Când anul anterior s-a format un cordon, coardele formate pe partea
superioară a acestuia se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi, iar dintr-o coardă formată în
zona de curbură se proiectează cel de-al doilea cordon, prin palisarea pe sârma portantă (în sens
opus primului cordon) şi scurtarea acesteia la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând.
După formarea elementelor de schelet (tulpină şi cordoane), începând cu anul V, tăierea de
formare se diferenţiază în funcţie de tipul de tăiere proiectat.

Cordonul speronat (fig. 77) poate avea formă semiînaltă (0,7-0,8 m) sau înaltă (1,0-1,5 m).
Anul V. Coardele formate pe cordonul tânăr (proiectat anul anterior) se scurtează la cepi de
înlocuire de 1-2 ochi, iar cele formate pe cordonul proiectat în anul III se scurtează la cepi de rod
de 2-3 ochi (fig. 9.22 A), tăierea de formare încheindu-se. În cazul formării simultane a cordoanelor,
în anul V, coardele formate pe cele două cordoane se taie la cepi de înlocuire de 1-2 ochi (fig. 9.22
B). Începând cu anul VI, la tăierea de rodire, pe cordoane se rezervă cepi de rod de 2-3 ochi,
numărul acestora fiind în funcţie de sarcina de rod a butucului.
Cordonul Cazenave prezintă formă semiînaltă (0,7-0,8 m).
Anul V. Coardele formate pe cordonul tânăr (proiectat anul anterior) se scurtează la cepi de
înlocuire de 1-2 ochi. Pe cordonul format în anul III se proiectează primele verigi de rod din
coardele formate pe cepii lăsaţi în anul anterior. Prima coardă de la bază se scurtează la cep de
înlocuire de 1-2 ochi, iar cea cu poziţie superioară la cordiţă de 4-6 ochi (fig. 9.23). În cazul în care
cordoanele au fost formate simultan, coardele formate pe acestea se scurtează la cepi de înlocuire
de 1-2 ochi (fig. 78, fig.79).
Anul VI. Tăierea de formare se încheie, cu rezervarea pe butuc a verigilor de rod, alcătuite
din cepi de înlocuire şi cordiţe, lăsându-se 3-4 verigi de rod pe fiecare cordon. În zonele de cultură
semiprotejate, la baza butucului se menţin cepii de siguranţă, coardele formate pe aceştia toamna se
protejează parţial (prin muşuroire) sau total (prin îngropare).

Cordonul Lenz Mozer (fig. 80; fig. 81) este asemănător cordonului Cazenave, faţă de care
butucii prezintă formă înaltă de conducere, cu o tulpină de 1,0-1,5 m. Proiectarea se face la fel.
Formarea tulpinii (pe solurile mai sărace şi în cazul soiurilor mai puţin viguroase) poate dura 2 ani,
prelungind durata de formare a butucului.

183
184
Fig. 77 - Formarea Cordonului speronat (original): A - varianta formării pe rând a celor două cordoane;
B - varianta formării simultane a celor două cordoane; V – anul de formare; a – primăvara, înainte de tăiere;
b – primăvara, după tăiere; c – toamna, după căderea frunzelor
185
Fig. 78 - Formarea Cordonului Cazenave (varianta formării pe rând a celor două cordoane) (original)
V – anul de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere; c – toamna, după căderea frunzelor
186
Fig. 79 - Formarea Cordonului Cazenave (varianta formării simultane a celor două cordoane) (original): V, VI – anii de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b
– primăvara, după tăiere; c – toamna, după căderea frunzelor
187
Fig. 80 - Formarea Cordonului Lenz Mozer (varianta formării pe rând a celor două cordoane) (original)
V – anul de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere; c – toamna, după căderea frunzelor
Fig. 81 - Formarea Cordonului Lenz Mozer (varianta formării simultane a celor două cordoane) (original): V, VI – anii
de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere; c – toamna, după căderea frunzelor

Butucii formaţi după tipurile de tăiere prezentate anterior se conduc, de regulă, pe spalierul
vertical monoplan cu planuri de sârme duble. În cazul susţinerii pe pergola trentină simplă sau
dublă, butucii se conduc sub formă de cap înalt (1,2-1,5 m), cu tăierea tip Guyot pe tulpină, sau se
poate utiliza cordonul Lenz Mozer (fig. 82).
În cazul pergolei raţionale, tăierea care se aplică este tot tip Guyot pe tulpină, dar cu o tulpină
înaltă de 2 m faţă de sol, iar dirijarea coardelor de rod după tăiere se face liber (fără palisare), în
formă de cruce, pe reţeaua de sârmă (fig. 83). Pergola Raţională se foloseşte, în special, la soiurile
pentru struguri de masă, în regiunile (ţările) cu resurse heliotermice bogate.
Formarea Cortinei Duble Geneveze necesită soiuri viguroase şi soluri fertile, în condiţii
tehnologice superioare: fertilizare, irigare etc. Proiectarea acestui tip de tăiere se realizează pe
parcursul a 5-6 ani (fig. 84).

188
Fig. 82 - Conducerea şi tăierea butucilor în cazul Pergolei Trentine Simple

Fig. 83 - Conducerea şi tăierea butucilor în cazul Pergolei Raţionale

Anul II. Din coardele formate pe butuc se lasă o cordiţă de 4-6 ochi, restul se îndepărtează.
În timpul perioadei de vegetaţie se lasă 3-4 lăstari pe butuc, care se palisează vertical pe tutore,
pentru stimularea creşterii în lungime.
Anul III. Se proiectează tulpina. Coarda aleasă se scurtează la 15-20 cm sub planul orizontal
al sârmelor portante. După pornirea în vegetaţie se îndepărtează lăstarii de pe tulpină, cu excepţia a
2-3 de la vârf.
Anul IV. Din coardele formate la partea superioară a tulpinii se aleg două, care se orientează
perpendicular pe planul de sârme, în sensuri opuse, apoi de-a lungul sârmelor laterale, pentru
formarea celor două cordoane.
Anul V. Coardele crescute pe cele două cordoane se scurtează la cepi de 2-3 ochi, iar cele de
pe porţiunile transversale se îndepărtează. Tăierea de rodire se consideră încheiată, în anii următori,
tăierea se aplică în cepi de rod de 2-3 ochi, lăsaţi cât mai aproape de cele două cordoane.
Pentru proiectarea acestui tip de tăiere, se recomandă să se recurgă la formarea în verde,
datorită complexităţii sale.

189
a b c

Fig. 84 - Formarea Cortinei Duble Geneveze (C.D.G.) (original)


I, II, III, IV – anii de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara,
după tăiere; c – toamna, după căderea frunzelor

În ultimul timp, pe lângă Cortina Dublă Geneveză, a început să se extindă şi Cortina simplă,
care necesită un mijloc de susţinere mai ieftin şi permite, de asemenea, mecanizarea integrală a
lucrărilor şi se caracterizează prin proiectarea unor cordoane bilaterale la înălţimea de 1,3-1,8 m
faţă de sol (fig. 85) (L. Hidalgo, 1993), pe care la tăiere se lasă cepi de rod de 2-3 ochi, iar în timpul
vegetaţiei lăstarii cresc liber, orientându-se descendent.
În cazul conducerii viţelor pe noile sisteme de susţinere promovate (liră deschisă, liră
tronconică, liră inversă etc.), care permit utilizarea mai eficientă a energiei solare, butucii se conduc
sub formă de cordon dublu orizontal pe semitulpină, cu tăierea în cepi de rod de 2-3 ochi (fig. 86).

190
Fig. 85 - Cortina simplă

Fig. 86 - Conducerea şi tăierea butucilor în cazul susţinerii


pe sisteme deschise la partea superioară

Formarea rapidă, în verde, a butucilor. Timpul de formare a butucilor poate fi redus cu 1-


2, chiar 3 ani, prin folosirea la proiectarea butucului a organelor verzi: lăstari şi copili de ordinul I
şi II. Acest mod de formare a butucilor determină intrarea mai rapidă pe rod a plantaţiei, cheltuieli
mai mici de investiţii, dar reclamă unele condiţii speciale: folosirea unor soiuri de vigoare mare sau
cel puţin mijlocie; solul să corespundă cerinţelor trofice şi termo-aero-hidrice ale soiului cultivat;
lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării să fie de foarte bună calitate; materialul folosit
la plantare să fie superior prevederilor STAS; la plantare, viţele să se fasoneze lung: cordiţa la 4-7
ochi, iar rădăcinile la 15 cm; plantarea, să se execute în perioada optimă pentru podgoria respectivă
şi cu respectarea întocmai a tehnicii de lucru; muncitori calificaţi, cu cunoştinţe temeinice.
În cazul soiurilor foarte viguroase, cu creşteri puternice, formarea în verde a butucilor începe
din anul I, dar, de cele mai multe ori, anul I este destinat fortificării butucului, formarea în verde
începând din anul II.

191
Formarea rapidă, în verde, a capului înălţat (Guyot pe tulpină) (fig. 87).
Anul II. Din coardele formate pe butuc se lasă una singură, plasată mai jos, care se scurtează
la un cep de 2-3 ochi. După pornirea în vegetaţie se rezervă pe butuc doi, maximum trei lăstari,
care se palisează vertical de tutore. După ce lăstarii formează 7-8 frunze se alege lăstarul cel mai
viguros, plasat corespunzător, care va servi la proiectarea tulpinii; pentru stimularea creşterii
acestuia în lungime, ceilalţi lăstari formaţi pe butuc se ciupesc. Când lăstarul destinat proiectării
tulpinii depăşeşte cu 15-20 cm nivelul sârmelor portante se scurtează sub nivelul acestora, iar după
pornirea în vegetaţie a copililor se lasă numai primii 2-3 copili, restul se înlătură. Către sfârşitul
verii, lăstarii şi copilii se cârnesc, pentru a favoriza maturarea lemnului.

Fig. 87 – Formarea rapidă, în verde, a capului înălţat (original)


II, III – anii de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;
b1, b2, b3, b4 – etape ale formării în verde; c – toamna, după căderea frunzelor

Anul III. Din copilii lemnificaţi, formaţi pe tulpină (cu diametrul de cel puţin 6 mm), se
formează o primă verigă de rod. Coarda cu poziţie superioară se scurtează la coardă de rod de 8-10
ochi, iar cele inferioare se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi.
Anul IV. Pe butuc se formează 2-3 verigi de rod, tăierea de formare fiind practic încheiată. În
anul următor, numărul verigilor de rod poate fi mărit până la 3-4.

Formarea rapidă, în verde, a cordoanelor bilaterale (fig. 88).


Anul II. La tăiere, pe butuc se lasă un singur cep de 2-3 ochi. După pornirea în vegetaţie se
rezervă doi, maximum trei lăstari, care se palisează vertical de tutore, dintre care se alege unul (la
lungimea de 7-8 frunze a lăstarilor) pentru proiectarea tulpinii, restul se ciupesc. După ce lăstarul
destinat formării tulpinii depăşeşte cu 15-20 cm sârmele portante se scurtează sub nivelul acestora,

192
iar din copilii formaţi se lasă să vegeteze 2-3 de la partea superioară. După ce copilii ating
lungimea de 60 cm (lungimea cordonului), primii doi copili (cei mai viguroşi) se palisează pe
sârmele portante în sensuri opuse şi se ciupesc, proiectându-se cele două cordoane. În condiţiile
unor creşteri viguroase, pe cordoanele proiectate se formează copili de ordinul II. Dacă lăstarul ales
pentru formarea tulpinii a depăşit cu circa 60 cm sârmele portante, se palisează orizontal şi se
ciupeşte la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând cu formarea unui cordon, cordonul opus
putându-se forma dintr-un copil viguros, crescut în zona de curbură. La sfârşitul verii (luna august),
lăstarii şi copilii se cârnesc, pentru favorizarea maturării lemnului.

Fig. 88 – Formarea rapidă, în verde, a cordoanelor bilaterale (original)


II, III – anii de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;
b1, b2, b3, b4, b5, b6 – etape ale formării în verde; c – toamna, după căderea frunzelor

Anul III. Copilii formaţi pe cordoane (dacă au cel puţin 6 mm diametru) se scurtează la cepi
de 1-2 ochi, iar cordoanele se palisează pe sârmele portante.
Anul IV. Tăierea de formare se încheie, cu rezervarea pe butuc, în funcţie de tipul de tăiere,
a cepilor sau a verigilor de rod.

193
Formarea rapidă, în verde, a Cortinei Duble Geneveze (fig. 89).

a b c

Fig. 89 – Formarea rapidă, în verde a Cortinei Duble Geneveze (original)


II, III – anii de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;
b1, b2, b3, – etape ale formării în verde; c – toamna, după căderea frunzelor

Anul II. La tăiere se lasă o cordiţă de 4-5 ochi, care se palisează de tutore. Din lăstarii
formaţi se alege unul mai viguros pentru formarea tulpinii, restul se ciupesc la 8-10 frunze. Când
lăstarul destinat formării tulpinii ajunge la nivelul sârmelor portante se scurtează la 15-20 cm sub
acestea, iar din copilii formaţi se lasă să vegeteze 2-3.
Anul III. Din copilii lemnificaţi, formaţi la partea superioară a tulpinii, cu dimensiuni
corespunzătoare, se proiectează cele două cordoane.
Anul IV. Tăierea de formare se încheie, coardele formate pe cele două cordoane se scurtează
la cepi de rod de 2-3 ochi.

9.5. FOLOSIREA CULTURILOR INTERCALATE DE LEGUME


ÎN PLANTAŢIILE TINERE DE VII
În primii ani de la plantare, viţele au un sistem radicular şi aerian slab dezvoltat, valorifică
numai parţial spaţiul alocat prin plantare, acesta urmând a fi ocupat integral, după anii IV, V de la
plantare, odată cu intrarea pe rod a plantaţiei.
Pentru folosirea cât mai eficientă a terenului, în plantaţiile tinere se cultivă legume
intercalate printre rândurile de viţe, pe fiecare interval în anul I şi din două în două intervale în anii
II şi III de la plantare. Culturile intercalate de legume se înfiinţează numai în zonele în care
precipitaţiile anuale depăşesc 550 mm, sau în plantaţiile cu posibilităţi de irigare. Se recomandă
folosirea unor specii legumicole cu perioadă scurtă de vegetaţie, care nu concurează viţele în ceea
ce priveşte nutriţia minerală şi absorbţia apei, nu creează un microclimat favorabil atacului bolilor
şi dăunătorilor şi nu stânjenesc executarea lucrărilor de întreţinere din plantaţie. Culturile
intercalate se înfiinţează sub formă de benzi, pe intervalul dintre rânduri, late de 40-90 cm, cu
utilizarea următoarelor specii legumicole şi scheme de înfiinţare a culturilor (Gh. Bernaz, 1997):
ƒ mazăre de grădină pentru păstăi (soiurile Işalniţa 60, Işalniţa 110. Vidra 157, Cornelia, Ema,
Armonia, Bördi), cu înfiinţarea a şapte rânduri, distanţate la 12,5 cm (fig. 90 a);

194
ƒ fasole de grădină pentru păstăi (Aura, Lena, Elena, Aurelia, Valja, Almare, Lavinia) şi fasole
pentru boabe (Ardeleană, Aversa, Star, Ami), cu înfiinţarea a trei rânduri, distanţate la 40 cm
(fig. 90 b);
ƒ tomate de vară pentru consum în stare proaspătă (Roxana, IH-50, Unirea, Cluj 80), pentru
industrializare (Dacia, Pavio, Ferma, Romec, Vidra 533); cartofi timpurii (Ostara, Rocaş) şi
varză de vară (Gloria, Rinda), cu înfiinţarea a două rânduri la distanţa de 40 cm, distanţele de
plantare pe rând fiind de 25-30 cm la tomate, 40-45 cm la cartofi şi 35-40 cm la varză (fig. 90 c).
ƒ salată verde (De Mai, Dana, Cora, Iceberg), spanac (Matador, Smarald), morcov (De Nantes,
Chantenay, Red Coré, Uriaş de Berlicum, Danvers) şi ceapă arpagic (Stuttgarter, Riesen), cu
înfiinţarea a patru rânduri, distanţate la 30 cm, distanţele pe rând fiind de 25-30 cm la salată, 2-
3 cm la spanac, 3-4 cm la morcov şi 4-5 cm la ceapă (fig. 90 d).
Cultura speciilor cu perioadă lungă de vegetaţie şi masă vegetativă mare (sfeclă, porumb,
cartofi de toamnă), ca şi a plantelor târâtoare (pepeni, dovleci) este total contraindicată.

Fig. 90 – Scheme pentru înfiinţarea culturilor intercalate de legume în viile tinere


(după Gh. Bernaz, 1997)

Perioada de înfiinţare a culturilor intercalate, necesarul de sămânţă şi îngrăşăminte chimice


sunt prezentate în tabelele 9.6, 9.7.
Producţiile ce pot fi obţinute la hectarul de vie sunt: 4-5 t la tomate de vară; 2,5-3 t la varză
de vară; 1,0-1,5 t la salată; 1,0-1,2 t la mazăre şi fasole de grădină; 150 kg la fasole boabe; 1,5 t la
spanac; 4-5 t la morcov şi 1,5-2 t la cartofi timpurii.

Tabelul 27
Perioada de înfiinţare a culturilor intercalate de legume în viile tinere
şi necesarul de sămânţă (după GH. Bernaz, 1997)

Necesar pentru ha*


Desimea Perioada de
Cultura de legume răsaduri,
mii pl/ha înfiinţare sămânţă, kg/ha
mii buc./ha**
Tomate de vară 6.5-7.0 20.IV-10.V 0.030 7-8
Varză de vară 5.5-6.0 20.IV-10.V 0.030 6-7
Salată 15.0-20.0 20.III-15.IV 0.050 17-22
Mazăre de grădină 245-280 1.III-10.IV 80 -
Fasole de grădină 90-110 5.IV-1.V 60 -
Spanac 125-135 1.III-30.IV 3-4 -
Morcovi 145-165 1-25.III 1-1.5 -
Cartofi timpurii 5.0-5.5 1-15.III 200-250 -
Fasole boabe - 15.IV-15.V 60 -
*Necesarul este stabilit la suprafaţa efectiv cultivată cu legume.
** Inclusiv 10% răsaduri pentru înlocuirea golurilor

195
Tabelul 28
Îngrăşămintele chimice utilizate la viile tinere în care se folosesc

culturile intercalate de legume (după Gh. Bernaz, 1997)


Doza de îngrăşăminte chimice, kg s.a./ha
Cultura de legume fertilizarea la pregătirea patului
fertilizarea de bază
germinativ
cu fosfor cu potasiu cu azot cu fosfor cu potasiu
Tomate de vară 150-200 50-100 250-300 125-200 100-150
Varză de vară 150-200 100-150 150-200 - 75-100
Salată 75-125 25-75 100-150 - -
Mazăre de grădină 150-200 75-100 - - -
Fasole de grădină 150-200 75-100 100-150 - -
Fasole boabe 150-200 75-100 100-150 - -
Spanac 100-150 75-100 200-350 - -
Morcovi 200-250 100-150 150-200 - -

CAPITOLUL. X

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A VIŢEI DE VIE


După 3-6 ani de la înfiinţarea plantaţiei, viţa de vie îşi încheie perioada de formare, ocupă
întreg spaţiul alocat prin plantare şi intră în perioada de producţie, care durează în funcţie de
soi/portaltoi, condiţiile pedoclimatice, 25-40 ani.
În această perioadă, în plantaţiile viticole se aplică un complex de lucrări agrofitotehnice
care urmăresc satisfacerea în optim a cerinţelor legate de creşterea şi rodirea viţei de vie,
valorificarea potenţialului productiv şi de calitate ale soiului sau sortimentului de soiuri cu
realizarea de producţii normale, constante an de an, menţinerea densităţii plantaţiei, prelungirea
perioadei de fructificare, reducerea consumurilor energetice, de forţă de muncă manuală şi
realizarea unei eficienţe economice ridicate. Dintre lucrările aplicate, cea mai mare importanţă
prezintă tăierile „în uscat“, la care se adaugă conducerea viţelor pe sistemul de susţinere, sistemul
de întreţinere a solului, fertilizarea, irigarea, protecţia fitosanitară, lucrările şi operaţiunile în verde
etc. Toate aceste lucrări alcătuiesc tehnologia de cultură a viţei de vie, care se aplică diferenţiat în
funcţie de particularităţile biologice ale soiurilor, condiţiile ecologice, forma de conducere a
butucilor, vârsta plantaţiei etc.

10.1. TĂIEREA „ÎN USCAT“

Lăsată liber, fără tăiere, viţa de vie creşte sub formă de liană, îndepărtându-şi sistematic
creşterile anuale de la suprafaţa solului, degarnisându-se la bază, formează un număr mare de
lăstari subţiri care se maturează insuficient, în detrimentul producţiei de struguri şi calităţii acesteia.
Strugurii sunt numeroşi, dar subdimensionaţi, cu boabe mărunte, cu multe seminţe, cu maturare
eşalonată, conţinut redus în zaharuri şi ridicat în aciditate. Volumul mare de masă vegetativă
determină folosirea ineficientă a factorilor climatici şi îngreunează sau face imposibilă executarea
unor lucrări agrofitotehnice. Aceste neajunsuri se elimină prin aplicarea tăierii „în uscat“.
Tăierea „în uscat“ este operaţiunea prin care se îndepărtează o parte însemnată din
elementele lemnoase anuale şi multianuale, iar celor rezervate pe butuc li se reduc dimensiunile şi
li se schimbă poziţia relativă în cadrul butucului. Prin tăiere viţa de vie se dirijează într-o formă de
conducere adecvată (joasă, semiînaltă sau înaltă), care se menţine pe toată durata plantaţiei, se

196
reduce numărul de muguri care pornesc în vegetaţie, se echilibrează creşterea şi fructificarea, astfel
încât producţia de struguri este normală, specifică soiului, de calitate superioară, iar lucrările
agrofitotehnice se pot executa în condiţii corespunzătoare. Tăierea se opune tendinţei naturale de
creştere şi dezvoltare a viţei de vie, şi determină reducerea duratei de viaţă, comparativ cu viţele
netăiate.
Tăierea viţei de vie reprezintă cea mai importantă măsură fitotehnică, aplicarea
corespunzătoare a acesteia permite valorificarea potenţialului biologic al soiurilor, fructificarea
constantă, an de an a viţei de vie şi creşterea longevităţii plantaţiilor.
Practica tăierilor viţei de vie începe în antichitate, fără a se putea preciza cu exactitate locul
şi momentul de debut. Iniţial, viţele erau cultivate fără aplicarea tăierii, importanţa acesteia în
creşterea producţiei şi calităţii au fost observate din întâmplare. Legenda spune că măgarul (capra)
care însoţea stăpânul la vie a consumat parte din lăstarii formaţi pe butuc, viticultorul observând cu
surprindere în anul următor că butucii la care lăstarii au fost scurtaţi în acest mod, se dezvoltă mai
viguros, strugurii sunt mai mari şi de calitate mai bună.
Tăierea viţei de vie, deşi s-a dovedit importantă, a fost adoptată cu greutate de viticultori.
Scriitori antici romani arată că regele Numa Pompilius ar fi introdus cu forţa tăierea viţelor
roditoare, considerând drept „nelegiuire să se aducă ofrandă zeilor un vin provenit de la viţe
netăiate cu cosorul“ (I.C. Teodorescu şi colab. 1966). Chiar dacă practica tăierilor este
multimilenară, dovezi scrise despre aceasta nu au rămas decât de la scriitorii greci şi romani, de
acum circa două milenii (Teophrast, Columella). Anumite reguli care stau la baza tăierilor s-au
cunoscut şi aplicat din antichitate, altele s-au descoperit şi perfecţionat ulterior. Cele mai mari
progrese în problema tăierilor s-au realizat în ultimul secol, când s-au formulat principiile, regulile
tăierii viţei de vie şi s-au elaborat noi tipuri de tăieri care să corespundă tehnologiilor moderne
practicate în viticultură.

10.1.1. PRINCIPIILE TEORETICE ALE TĂIERII „ÎN USCAT“

Aplicarea tăierilor se bazează pe principii teoretice care decurg din particularităţile


biologice ale viţei de vie.
Unitatea dintre plantă şi mediu. Viţa de vie creşte şi se dezvoltă în funcţie de condiţiile
de mediu şi tehnologia aplicată., iar tăierile trebuie aplicate diferenţiat în funcţie de particularităţile
acestora.
Sistemul de tăiere şi sarcina de ochi rezervată pe butuc se adaptează odată cu modificarea
condiţiilor de mediu şi tehnologia aplicată, chiar în cazul aceleiaşi combinaţii altoi/portaltoi.
Influenţele biotopului şi tehnologiei se manifestă prin vigoarea lăstarilor (coardelor), diferenţierea
mugurilor de rod şi distribuirea lor de-a lungul coardei, maturarea lemnului etc. De regulă, în
plantaţiile în care butucii prezintă o creştere viguroasă, se vor aplica tăieri cu elemente mijlocii sau
lungi de rod şi sarcini mai mari de rod, iar în plantaţiile cu creşteri slabe, tăierea se face în elemente
scurte de rod şi sarcini mai reduse de rod. Un exemplu în acest sens îl reprezintă soiul Kiş-Miş,
căruia, în condiţiile din California şi Grecia, unde realizează creşteri moderate ale lăstarilor, i se
atribuie o încărcătură redusă de rod, repartizată pe cepi de 2-3 ochi, dar în condiţiile din România,
unde realizează creşteri mult mai viguroase, sarcina de rod este mult mai mare, repartizată pe
coarde lungi de 15-20 ochi, sau soiul Fetească albă, care cultivat pe soluri fertile, creşte viguros şi
solicită tăierea în elemente mijlocii şi lungi de rod, dar cultivat pe soluri sărace, creşte moderat şi se
comportă bine la tăierea în elemente scurte de rod.
Unitatea dintre sistemul aerian şi sistemul subteran care se corelează întotdeauna direct,
în sensul că unui sistem aerian bine dezvoltat îi corespunde un sistem radicular puternic şi invers.
După reducerea severă, din anumite motive, a sistemului aerian (accidente climatice, tăieri
severe etc.), sistemul radicular, încă puternic, tinde să refacă partea aeriană subdimensionată, prin
creşteri viguroase ale lăstarilor. De acest principiu trebuie ţinut cont mai ales la regenerarea
butucilor. Dintre cele două sisteme, mai uşor se reface cel aerian, refacerea sistemului radicular
necesită mobilizarea solului în profunzime, completată cu fertilizare şi eventual irigare.
Raportul (echilibrul) dintre creştere şi fructificare. În cadrul butucului, există o
competiţie pentru hrană în ceea ce priveşte creşterea şi fructificarea (diferenţierea mugurilor de
rod). Prin tăierile de rodire trebuie asigurat un echilibru între aceste două procese biologice. Acest

197
lucru se realizează prin lăsarea pe butuc a unei sarcini de rod corespunzătoare, ţinând cont de
vigoarea soiului, condiţiile de mediu şi tehnologia aplicată. În acest caz, creşterea lăstarilor este
moderată, diferenţierea mugurilor este bună, iar producţie de struguri este normală, specifică
soiului. Acest echilibru este modificat în situaţia unei sarcini prea mari, sau prea mici de rod. La
sarcini prea mari de rod, pe butuc (caz întâlnit frecvent în producţie) producţia de struguri creşte, în
detrimentul creşterii lăstarilor, care înregistrează dimensiuni reduse şi o diferenţiere
necorespunzătoare a mugurilor, butucii îşi reduc vigoarea, produc mai puţin anul următor, iar dacă
acest lucru se repetă, se ajunge la îmbătrânirea prematură şi chiar la moartea plantelor. Mărirea
sarcinii de rod trebuie susţinută prin măsuri tehnologice suplimentare: fertilizare, irigare etc. În
cazul sarcinilor de rod prea mici, producţia de struguri este redusă, dar creşterea lăstarilor este
foarte viguroasă. Între anumite limite, butucul se autoechilibrează, prin pornirea parţială a
mugurilor în vegetaţie, sau mobilizarea rezervei de muguri (mugurii dorminzi).
Polaritatea reprezintă tendinţa viţei de vie de a se îndepărta de suprafaţa solului, prin
pornirea în vegetaţie a mugurilor aflaţi la extremitatea elementelor lemnoase. Această tendinţă
naturală a viţei de vie trebuie frânată prin rezervarea la tăierea de rodire a cepilor de înlocuire scurţi
(1-2 ochi) cât mai aproape de elementele de schelet (braţe, cordoane) şi îndepărtarea elementelor
lemnoase care au rodit şi care s-au îndepărtat de butuc. În acest mod este menţinută forma de
conducere a butucilor şi se evită degarnisirea lor. Fenomenul de polaritate se manifestă cu
intensitate mai redusă în cazul sistemului scurt de tăiere.
Distribuirea mugurilor de rod pe lungimea coardelor respectă legea perioadei maxime.
Fertilitatea mugurilor este, în general, mai slabă la baza coardei, creşte spre mijloc, unde atinge un
maxim, în funcţie de soi, la nodurile 4-8, după care scade din nou spre vârf. Această distribuţie a
mugurilor fertili depinde în principal de vigoarea soiului, influenţată de condiţiile ecologice şi
tehnologice. În general, la soiurile cu vigoare slabă-mijlocie (cea mai mare parte a soiurilor pentru
struguri de vin) fertilitatea mugurilor este bună chiar de la baza coardei, iar la soiurile viguroase
(în general soiuri pentru struguri de masă), mugurii sunt fertili începând din treimea mijlocie a
coardei. Acest principiu trebuie avut în vedere la alegerea elementelor de rod (cepi, cordiţe,
coarde), astfel încât pe butuc să se rezerve la tăiere partea fertilă a coardei, ţinându-se cont de
comportarea soiului respectiv într-un anumit areal.
Înlocuirea anuală a lemnului de rod. Conform acestui principiu, la tăierea de rodire, pe
butuc se rezervă două tipuri de elemente: de rod (cepi, cordiţe, coarde de rod), care au rolul de a
forma lăstari fertili (producţia de struguri) şi de înlocuire a rodului (cepii de înlocuire), care au rolul
de a forma lemnul de rod pentru anul următor. În primăvara următoare, la tăiere se îndepărtează de
la inserţie elementele de rod din anul anterior şi se rezervă altele noi, formate pe cepii de înlocuire
(în apropierea elementelor de schelet) şi numai în situaţia când acestea nu sunt suficiente, se va
apela la coardele formate la baza elementelor de rod din anul trecut.
Viţa de vie rodeşte pe lemn de un an, format pe lemn de doi ani. Acest principiu se
bazează pe observaţiile practice că aceste coarde sunt cele mai fertile. Studiile recente arată că
fertilitatea coardelor nu este determinată de vârsta lemnului pe care se formează ci numai de
vigoarea acestora. Coardele foarte viguroase, ca şi cele cu vigoare slabă au fertilitate scăzută, cele
mai fertile sunt coardele cu vigoare moderată. La vigoare egală, coardele lacome sunt la fel de
fertile ca cele formate pe lemn de doi ani. Din aceste motive, la tăierea de rodire, elementele de rod
se formează din coarde de vigoare mijlocie, normală, specifică soiului, indiferent de vârsta
lemnului pe care se găsesc.

10.1.2. ELEMENTELE LEMNOASE CARE REZULTĂ


PE BUTUC LA TĂIERE

Prin tăierea de rodire, la care este supusă anual viţa de vie, unele elementele lemnoase
anuale sunt îndepărtate, iar altele sunt scurtate la diferite lungimi; rezultă, astfel, elemente
lemnoase noi, care poartă denumiri specifice în viticultură, atribuite, în special, după lungimea
acestora, exprimată în număr de ochi (fig. 91).
Cepul rezultă prin scurtarea unei coarde anuale la lungimea de 1-3 ochi. După coarda din
care provine şi rolul pe care îl îndeplineşte pe butuc, cepul poate fi:

198
◊ cep de rod, rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la lungimea de 2-3 ochi şi are
ca scop formarea lăstarilor fertili, respectiv a producţiei de struguri;
◊ cep de înlocuire (substituţie), rezultă prin scurtarea unei coarde lacome (sau a unei
coarde roditoare aflată în apropierea braţului sau cordonului) la lungimea de 1-2 ochi şi
are rolul de a forma coarde de rod pentru anul următor;
◊ cep de siguranţă, prezent numai la butucii conduşi în formă semiînaltă sau înaltă de
conducere, situaţi în zona de cultură semiprotejată sau protejată; rezultă prin scurtarea
la 1-3 ochi a unei coarde aflate la baza butucului. Coardele rezultate din acesta, toamna
se protejează parţial sau total, şi au rolul de a reface butucul, în cazul distrugerii părţii
aeriene de temperaturile scăzute din timpul iernii, sau de a completa sarcina de rod, în
cazul în care butucul a fost afectat parţial.

Fig. 91 – Elementele lemnoase rezultate pe butuc la tăiere (după D.D.


Oprea, 1976): A – forma clasică; B – forma înaltă; a – cep de rezervă; b
– cep de înlocuire; c – cordiţă; d – călăraş; e – coardă de rod scurtă; f –
coardă de rod mijlocie; g – coardă de rod lungă; h – verigă de rod; i –
bici; j – cep de siguranţă

Pe lângă aceste tipuri de cep, la forma clasică mai pot fi identificaţi cepi de coborâre, prin
intermediul cărora se formează lemn pentru apropierea (coborârea) de sol a elementelor (tulpini,
braţelor) butucului, şi cepi de rezervă, plasaţi la baza braţelor (cordoanelor), cu rolul de a forma
lemn, care să permită, atunci când este nevoie, înlocuirea acestor elemente.
Cordiţa de rod rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la 4-7 ochi.
Călăraşul, prezent, de regulă, la forma clasică, este de fapt o cordiţă (lungimea de 4-7
ochi) situată în spatele unei coarde de rod, ambele elemente aflate pe acelaşi lemn de doi ani. Se
recurge la călăraşi în cazul butucilor cu braţe insuficiente sau degarnisite, cu insuficient lemn anual.
Lungimea călăraşului este de circa jumătate din lungimea coardei de rod.
Coarda de rod rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la lungimea de cel puţin opt
ochi. În funcţie de lungime, coarda poate fi scurtă, când are 8-12 ochi, mijlocie, când are 13-16
ochi, lungă, când are 17-20 ochi, şi foarte lungă, când are peste 20 ochi.
Elementele lemnoase prezentate anterior pot fi situate separat pe butuc, sau pot forma
asociaţii:

199
Veriga de rod reprezintă un cuplu format dintr-o coardă (cordiţă) de rod cu poziţie
superioară şi un cep de înlocuire cu poziţie inferioară, ambele elemente situate pe aceeaşi porţiune
de lemn de doi ani. Această verigă este tipică sau adevărată. În unele situaţii, cepul de înlocuire
nu poate fi format pe aceeaşi porţiune de lemn de doi ani, ci undeva în apropiere; în acest caz,
veriga de rod este denumită disparată. În unele ţări (Bulgaria, Republica Moldova), pentru
asigurarea lemnului de înlocuire la baza coardei de rod se lasă doi cepi, caz în care veriga este
numită verigă bulgărească.
Biciul este o asociaţie de elemente lemnoase, întâlnită numai la forma clasică, formată
dintr-o coardă lungă de rod, aflată în vârful unui braţ lung, legat de acesta printr-o porţiune scurtă
de lemn de doi ani. Biciul permite folosirea spaţiului liber rămas între butuci, în urma apariţiei
golurilor.
10.1.3. SISTEMELE ŞI TIPURILE DE TĂIERE
Sistemul de tăiere se defineşte prin felul (lungimea) elementelor de rod care se lasă pe
butuc la tăiere (cepi, cordiţe, coarde), numărul şi lungimea acestora. Sistemele de tăiere practicate
se clasifică în: scurt, lung şi mixt. Fiecare din cele trei sisteme se poate aplica în toate sistemele de
plantaţii şi formele de conducere.
Sistemul de tăiere scurt se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor
scurte de rod (cepi de 1-3 ochi) şi reţinerea pe butuc a numai 5-10% din lemnul anual.
Acest sistem prezintă următoarele avantaje: asigură formarea unor lăstari viguroşi, frânează
polaritatea şi evită degarnisirea butucului, limitează masa vegetativă, facilitează executarea
tratamentelor fitosanitare, stimulează maturarea mai rapidă şi uniformă a strugurilor, este simplu şi
uşor de executat, se pretează la mecanizare, nu solicită cheltuieli suplimentare pentru cercuirea
coardelor. Ca dezavantaje: limitează producţia de struguri prin rezervarea pe butuc a unei sarcini de
rod redusă, formată din ochii de la baza coardei, în general mai puţin fertili, contravine în cel mai
înalt grad biologiei viţei de vie, astfel încât reduce longevitatea butucilor.
Sistemul scurt se poate practica la soiurile cu vigoare mică-mijlocie, care formează muguri
fertili începând de la baza coardei şi solicită sarcini moderate de rod la tăiere (în general, soiurile
pentru struguri de vin şi unele soiuri pentru struguri de masă).
Acest sistem de tăiere a fost practicat, în special cu forma joasă de conducere în condiţii de
cultură protejată, în podgoriile din Banat (tăierea de Teremia) cele din nord-vestul ţării (Valea lui
Mihai) şi pe nisipurile din sudul Olteniei. Astăzi, sistemul scurt de tăiere este generalizat la soiurile
pentru struguri de vin, conduse în forme semiînalte sau înalte, sub formă de cordoane.
Sistemul de tăiere lung se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor lungi
de rod (coarde de rod), cu reţinerea pe butuc a 20-40% din lemnul anual format pe butuc. Sistemul
valorifică mai mult potenţialul de producţie, prin sarcini mai mari de rod ce pot fi atribuite
butucilor, stimulează dezvoltarea aparatului vegetativ, contravine în mai mică măsură biologiei
plantei şi determină creşterea longevităţii plantaţiei. Dezavantajele sistemului lung: degarnisirea
rapidă a butucului, menţinerea cu greutate a formei de conducere proiectată, creşterea procentului
de ochi neporniţi în vegetaţie, executarea mai dificilă a unor lucrări agrofitotehnice, datorită
volumului mare a sistemului aerian, maturarea neuniformă a strugurilor, consumul suplimentar de
forţă de muncă pentru legarea coardelor după tăiere.
Acest sistem de tăiere a fost practicat pe scară largă în podgoriile din ţara noastră în
perioada prefiloxerică (Huşi, Odobeşti, Drăgăşani etc.), asociat cu forma de conducere joasă sau
semiînaltă şi susţinerea pe araci. Datorită dezavantajelor pe care le prezintă acest sistem de tăiere
nu mai este practicat astăzi.
Sistemul de tăiere mixt reprezintă o îmbinare a celor două sisteme prezentate anterior, cu
folosirea elementelor scurte şi lungi de rod, respectiv a verigilor de rod. Acest sistem este cel mai
corespunzător, cumulează avantajele sistemului scurt şi a sistemului lung, valorifică pe deplin
potenţialul de producţie al butucilor, pe o durată mare de timp, realizează un echilibru între creştere
şi fructificare, indicat pentru toate soiurile. Practicarea acestuia este însă mai dificilă, deoarece
reclamă mai multe cunoştinţe din partea tăietorilor.

200
Acest sistem de tăiere a fost promovat în perioada de modernizare a viticulturii şi este
practicat în special la soiurile viguroase, pentru struguri de masă şi în măsură mai mică la soiurile
pentru struguri de vin .
Tipul de tăiere reprezintă îmbinarea între forma de conducere şi sistemul de tăiere, la care
se adaugă orientarea în spaţiu a elementelor de rod după tăiere. Tipurile vechi de tăiere poartă
denumirea zonei în care au fost concepute (ex: tăierea de Odobeşti), iar tipurile de tăiere relativ noi,
poartă numele autorului care le-a proiectat şi promovat (ex: cordonul Lenz Mozer).
Tipurile de tăiere practicate sunt numeroase, specifice fiecărei ţări şi regiuni viticole,
diferenţiate în funcţie de direcţia de producţie, condiţiile pedoclimatice, tipul de plantaţie, tradiţie
etc. La noi în ţară, tipurile de tăiere practicate până în anii ’60 se realizau pe forma de conducere
joasă (clasică), denumite după regiunea în care se practicau: tăierea de Teremia, tăierea în cerc
ardelenesc, tăierea de Huşi, tăierea de Odobeşti, tăierea de Dealu Mare.
Odată cu modernizarea viticulturii, s-a renunţat treptat la tipurile clasice de tăiere care s-au
dovedit necorespunzătoare din multe puncte de vedere şi s-au promovat treptat formele înalte şi
semiînalte de conducere şi tipuri noi de tăiere care se practică în viticultura românească: Guyot pe
tulpină (semitulpină), Guyot cu braţe cu înlocuire periodică, cordonul speronat , cordonul Cazenave
, cordonul Lenz Mozer, cortina dublă geneveză (CDG) . Pe suprafeţe restrânse se mai pot practica
tăierile: Dr. Guyot (clasic), cordoane etajate, cordonul Sylvoz, cordonul Mesrouze, palmeta, spirala
orizontală Studer, spirala verticală Olmo-Studer (tab. 29).
Tabelul 29
Principale forme de conducere şi tipuri de tăiere
(după I. Olteanu, 2001)
Sistemul de Forme de Tipuri de tăiere
tăiere conducere
Joasă Tipul de tăiere Teremia
Semiînaltă Cordonul speronat
Înaltă Cordonul speronat unilateral, Cordonul speronat
bilateral, Cordoanele speronate paralele;
Scurt
Cordoanele încrucişate şi cordoanele etajate,
Cortina dublă geneveză (G.D.C.), Lira deschisă,
Lira închisă, Lira tronconică, Spirala orizontală
Studer şi Spirala verticală Olmo-Studer
Joasă Tăierea de Odobeşti, de Huşi, de Cotnari
Lung Înaltă Umbrela moldovenească, Cordonul Sylvoz, Pergola
raţională
Joasă Guyot multiplu, Cerc ardelenesc, Chablis, Cordon
târâtor
Semiînaltă Guyot pe semitulpină, Cordonul Cazenave, Pergola
Mixt
trentină, Guyot cu braţe cu înlocuire periodică
Înaltă Cordonul Lenz Moser unilateral şi bilateral, Guyot
pe tulpină

În continuare prezentăm succint principalele tipuri de tăiere.


Guyot pe semitulpină (tulpină). Butucul prezintă o tulpină semiînaltă (0,7-0,8 m) sau
înaltă (1,0-1,5 m), pe capătul superior al acesteia, care se îngroaşă şi poartă numele de „cap“, la
tăiere se rezervă 2-4 verigi de rod (funcţie de soi, condiţiile de mediu etc.), formate din cepi de
înlocuire de 1-2 ochi şi coarde de rod de 8-14 ochi. După tăiere, coardele se palisează echilibrat pe
sârmele portante .
Acest tip de tăiere se poate practica la toate soiurile de viţă de vie, el este utilizat mai ales
la soiurile viguroase (pentru struguri de masă), care diferenţiază slab mugurii de la baza coardei şi
solicită încărcături mai mari de ochi la tăiere (Afuz Ali, Italia, Greaca etc.).

201
Guyot cu braţe cu înlocuire periodică. Butucul prezintă două braţe semiînalte (0,7-0,8
m), pe fiecare din acestea, la tăierea de rodire lăsându-se 1-2 verigi de rod. La baza butucului se
formează 2-4 cepi de siguranţă de 2 ochi, iar toamna coardele formate pe aceştia se protejează
integral prin acoperire cu pământ. Acest tip de tăiere se practică în zone cu ierni aspre, unde partea
aeriană este frecvent afectată de temperaturile scăzute, situaţie în care coarde protejate, formate pe
cepii de siguranţă, servesc fie la compensarea sarcinii de rod, în situaţia în care au afectaţi sever
numai mugurii din ochiul de iarnă, fie la reproiectarea (înlocuirea) braţelor (tulpinilor), în situaţia
în care a fost afectat sever lemnul anual şi multianual.
Cordonul speronat. Butucul prezintă o tulpină semiînaltă (0,7-0,8 m) sau înaltă (1,0-1,5
m), pe care se formează de regulă două cordoane dispuse în direcţii opuse (cordonul bilateral),
uneori unul singur (cordon unilateral) sau mai multe (cordon uni sau bilateral dublu). Pe cordoane
la tăiere se rezervă cepi de rod de 2-3 ochi .
Cordonul speronat este practicat la soiurile cu vigoare slabă-mijlocie (în general pentru
struguri de vin), care diferenţiază bine mugurii de la baza coardei, iar la tăiere serezervă încărcături
mici, sau moderate de ochi (Pinot, Traminer, Fetească regală etc.).
Cordonul Cazenave. Butucul prezintă o tulpină semiînaltă (0,7-0,8 m), pe care se
formează 1-2 cordoane (unilateral sau bilateral). Pe cordoane, la tăiere se rezervă verigi de rod
formate din cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi cordiţe de 4-7 ochi .
Cordonul Cazenave este folosit la soiurile cu vigoare mijlocie, în condiţiile unor sarcini
moderate de ochi la tăiere.
Cordonul Lenz Mozer este asemănător cordonului Cazenave faţă de care înălţimea
tulpinii este mai mare, de 1,0-1,5 m, cu rezervarea pe cordoane a verigilor de rod, formate din cepi
de înlocuire de 1-2 ochi şi cordiţe de 4-7 ochi.
Cordonul Lenz-Mozer este utilizat la soiurile cu vigoare mijlocie-mare, pentru struguri de
masă şi vin, cu rezervarea unor sarcini moderate de ochi la tăiere (Fetească albă, Grasă de Cotnari,
Muscat de Adda etc.).
Cortina dublă geneveză. Butucii prezintă o tulpină înaltă de 1,5-1,6 m, pe care se
formează cu ajutorul a două braţe transversale, două cordoane paralele, dispuse în sensuri opuse,
distanţate la 1,4-1,6 m, pe care la tăiere se lasă cepi de rod de 2-3 ochi (fig. 1.12). Cortina dublă
geneveză, ca şi Cortina simplă s-au răspândit în ultima vreme datorită posibilităţilor de extindere a
mecnizării ( tăierea „în uscat”, lucrările solului etc.); realizează rezultate bune în podgoriile cu
resurse heliotermice bogate, în condiţiile folosirii unor soiuri viguroase, care se pretează la tăierea
în elemente scurte sau mijlocii de rod.
Dr. Guyot (clasică). Butucii prezintă o tulpină scurtă, de 20-40 cm, care se îngroaşă
(scaunul butucului), pe care, prin intermediul a 1-3 braţe, la tăierea de rodire se lasă una (Guyot
simplu), două (Guyot dublu), trei (Guyot triplu), sau mai multe (Guyot multiplu), verigi de rod,
formate din cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi coarde de rod de 8-14 ochi. Acest tip de tăiere se
practică în sistemul de cultură protejat (fig. 1.13), a fost utilizat pe scară largă la noi în ţară până în
anii `70, după care a fost abandonat treptat datorită dezavantajelor pe care la prezintă: consum mare
de forţă de muncă datorită lucrărilor de îngropat şi dezgropat al butucilor, plasarea elementelor
vegetative şi lemnoase în apropierea nivelului solului unde există un risc mai mare de a fi afectate
de excesele termice, de boli şi dăunători, producţiile de struguri obţinute sunt mai mici etc.; în
prezent este practicat pe scară redusă în arealele cu ierni deosebit de aspre, sau în cazul cultivării
unor soiuri foarte sensibile la temperaturile scăzute din timpul iernii, mai ales în gospodăriile
populaţiei.
Cordoanele etajate. Butucii prezintă 1-2 tulpini, pe care se formează cordoane etajate la
înălţimea de 0,6-0,7 m şi 1,2-1,4 m. Pe cordoane se aplică tăierea în cepi de rod de 2-3 ochi sau în
verigi de rod (cepi de înlocuire şi cordiţe de 5-6 ochi). Temperaturile scăzute din timpul iernii
afectează diferit cele două cordoane, astfel încât butucii se refac mai uşor, fără scăderi importante
de producţie (C. Târdea şi colab., 1992).

10.1.4. Clasificarea tăierilor


Clasificarea tăierilor se face în funcţie de scopul urmărit şi vârsta plantelor, perioada din
ciclul anual când se execută şi modul de execuţie.

202
a. După scop şi vârsta tăieri de formare
plantelor
tăieri de rodire (fructificare)
tăieri de regenerare
tăieri de epuizare
tăieri speciale vii afectate de îngheţ
vii afectate de brume târzii de primăvară
vii afectate de secetă
vii afectate de grindină
vii afectate de boli şi dăunători

b. După perioada din ciclul biologic în tăieri în „uscat“


care se execută tăieri în verde

c. După modul de execuţie tăieri manuale


tăieri semimecanizate
tăieri mecanizate

Tipul de tăiere trebuie să corespundă particularităţilor biologice ale soiului cultivat, să fie
uşor de executat, cu costuri reduse, să asigure o distribuire echilibrată pe sistemul de susţinere a
elementelor lemnoase şi vegetative şi condiţii favorabile de microclimat, să permită executarea în
bune condiţii a lucrărilor agrofitotehnice, obţinerea unor producţii normale de struguri cu o calitate
corespunzătoare direcţiei de producţie.
Alegerea tipului de tăiere se face în funcţie de vigoarea soiului cultivat, distribuirea
mugurilor fertili dealungul coardei, direcţia de producţie, tradiţie etc. În general soiurile pentru
struguri de vin au vigoare slabă-mijlocie, prezintă mugurii fertili începând de la baza coardei, se
conduc, de regulă, dub formă de cordoane, cu tăierea în elemente scurte sau mijlocii de rod
(cordonul speronat, cordonul Cazenave, cordonul Lenz Mozer); tăierile de fructificare sunt relativ
simple, uşor de practicat, se pretează la mecanizare, dar după 5-8 ani cordoanele îmbătrânesc, se
degarnisesc şi trebuie înlocuite cu altele tinere. Soiurile pentru struguri de masă au, de regulă,
vigoare mijlocie-mare, mugurii de la baza coardei sunt mai puţin fertili, sau sterili şi necesită
tăierea în elemente lungi de rod, cu tăierea tip Guyot pe tulpină, tăiere care necesită muncitori bine
instruiţi, determină costuri suplimentare, prin palisarea pe sistemul de susţinere a coardelor
rezultate la tăiere, dar permite reţinerea la tăiere a porţiunii din coardă cu ochii de iarnă mai bine
dezvoltaţi, mai fertli, din care se vor forma lăstari cu struguri mari, aspectuoşi, corespunzători
pentru consumul în stare proaspătă.
Hibrizii direct producători vechi (Isabelle, Couderc, Seibel) au mugurii fertili dispuşi
începând de la baza coardei, astfel încât se pretează bine la tăierea în cepi de rod. Hibrizii cu
vigoare mai mare de creştere, în special hibrizii cu rezistenţe biologice complexe: Moldova,
Frumoasă albă, solicită tăierea în elemente mijlocii sau lungi de rod.
Stabilirea tipului de tăiere pentru o anumită combinaţie soi/portaltoi se face în funcţie de
particularităţile biologice ale acesteia, manifestate în anumite condiţii condiţii ecologice şi
tehnologice, determinate în urma unor încercări experimentale. Ca regulă generală, butucii care
înregistrează creşteri slabe (soiuri slab viguroase, condiţii ecologice şi tehnologice modeste)
solicită încărcături mici de ochi şi tăierea în elemente scurte de rod (cepi sau cordiţe de rod), iar
butucii cu creşteri viguroase (soiuri viguroase, condiţii ecologice şi tehnologice superioare) solicită
încărcături mai mari de rod şi tăierea în elemente lungi de rod (coarde de rod).

10.1.5. TĂIERILE DE RODIRE


Tăierile de rodire (fructificare) se execută în plantaţiile aflate în perioada de maturitate şi
prezintă mai multe scopuri.

203
ƒ Normarea producţiei de struguri pe butuc. Acesta este principalul scop al tăierilor
de rodire. Producţia de struguri creşte până la o anumită limită, proporţional cu
numărul de ochi (sarcina de rod) lăsaţi la tăiere, de aceea această lucrare este cea mai
importantă lucrare fitotehnică.
ƒ Fructificarea constantă an de an a butucilor şi creşterea longevităţii plantaţiei.
Acest lucru se realizează prin atribuirea butucilor a unei sarcini de rod echilibrate,
ţinând cont de potenţialul soiului şi condiţiile ecologice şi tehnologice. În această
situaţie, între creşterea şi fructificarea butucului se realizează un echilibru, producţia
obţinută este normală, diferenţierea mugurilor este bună şi se formează lemnul de rod
necesar pentru anul următor. În practică, în multe situaţii, sarcina de rod lăsată
butucului este prea mare, peste potenţialul acestuia, producţia de struguri a anului în
curs este relativ mare, dar se reduc creşterile, iar diferenţierea mugurilor este slabă.
Dacă acest lucru se repetă, butucii se epuizează, îmbătrânesc prematur, cu apariţia
golurilor şi reducerea longevităţii plantaţiei.
ƒ Menţinerea formei butucului şi prevenirea degarnisirii elementelor de schelet.
Datorită manifestării puternice a fenomenului de polaritate, viţa de vie tinde să-şi
modifice forma, prin îndepărtarea de sol. Acest lucru se previne prin lăsarea
elementelor care rezultă la tăiere (în special cepii de înlocuire), cât mai aproape de
elementele de schelet (braţe, cordoane). Totdeauna la formarea elementelor de rod se
vor folosi primele coarde formate la baza elementelor lemnoase rezervate pe butuc
anul anterior. În cazul în care o formaţiune lemnoasă s-a îndepărtat prea mult de
cordon, braţ, etc., ea se suprimă de la inserţie, urmând a fi înlocuită cu alta sănătoasă,
formată în apropierea elementelor de schelet;
ƒ Distribuirea uniformă, echilibrată pe butuc a elementelor de rod, rezultate la
tăiere, care să permită folosirea raţională a condiţiilor de microclimat (lumină, căldură
etc.) şi executarea în bune condiţii a lucrărilor fitotehnice, prevenirea atacului bolilor şi
dăunătorilor etc.
Epoca de executare a tăierilor. Tăierile de rodire pot fi executate în toată perioada
repausului relativ, de la căderea frunzelor, până la dezmugurit. În acest interval vasele
conducătoare sunt blocate de caloză, astfel încât nu au loc translocări de substanţe între diferite
părţi ale butucului, care să impună restricţii privind momentul executării tăierilor. După momentul
în care se execută, tăierea poate fi de toamnă, de iarnă, de primăvară şi în mod excepţional, în cazul
plantaţiilor afectate puternic de îngheţ, sau situate în zone frecventate de brume târzii de primăvară,
tăierea se poate executa după pornirea în vegetaţie.
Tăierea de toamnă se practică în arealele în care cultura viţei de vie se realizează în
sistem protejat, este o tăiere provizorie (de uşurare) care constă în îndepărtarea a circa 50% din
elementele anuale ale butucului, pentru a uşura protejarea pe timpul iernii prin îngropare. Odată cu
modernizarea plantaţiilor viticole s-a renunţat treptat la sistemul clasic de cultură, protejat, care se
mai practică sporadic, în cazul soiurilor sensibile la ger şi în zonele cu ierni foarte aspre.
Tăierea de iarnă este cea care se execută în perioada de iarnă (decembrie-februarie); se
practică în cea mai mare parte a ţării în care viţa de vie se cultivă în sistem neprotejat şi
semiprotejat. Tăierea de iarnă prezintă avantajul că permite folosirea raţională a forţei de muncă
calificată şi mai puţin solicitată în această perioadă. Lucrarea se realizează treptat, în bune condiţii
şi se evită vârful de lucrări din campania de primăvară. Tăierea se face cu sarcină de rod definitivă,
specifică soiului şi podgoriei, iar pentru evitarea pierderilor de ochi, ulterioare tăierii, care ar
conduce la diminuarea producţiei de struguri, tăierea se începe la soiurile rezistente la ger şi în
plantaţiile aflate în zone adăpostite, în care pierderile de muguri pe timpul iernii sunt mici, iar pe
măsura trecerii pericolului de îngheţ, tăierea se continuă la soiurile mai sensibile şi în plantaţiile
expuse gerurilor din timpul iernii. În zonele de cultură semiprotejată, în cazul pierderii unui procent
mare de muguri pe timpul iernii (peste 30%) sarcina de rod se compensează cu ajutorul coardelor
formate pe cepii de siguranţă, protejaţi pe timpul iernii.
Tăierea de primăvară este cea care se execută în luna martie, până la pornirea viţelor în
vegetaţie. Aceasta se practică în cazul plantaţiilor aflate în sistemul de cultură protejat (după
dezgropatul butucilor), sau în cazul suprafeţelor mici cultivate cu viţa de vie, care nu ar necesita
astfel un consum mare de forţă de muncă calificată, într-un timp scurt.

204
Tăierea de rodire poate fi executată, ca excepţie şi după pornirea viţelor în vegetaţie, în
cazul plantaţiilor cu pierderi de muguri, mai mari de 80% sau în arealele frecventate de îngheţuri şi
brume târzii de primăvară, unde tăierea se face după trecerea acestor pericole.
Înainte de aplicarea tăierii de rodire, se stabileşte modul de iernare a viţei de vie, cu
determinarea viabilităţii mugurilor, iar în cazul unor ierni deosebit de aspre cu pierderi mari de
muguri, se determină şi viabilitatea lemnului anual şi multianual, după care se calculează sarcina de
rod a butucului.

Determinarea viabilităţii mugurilor. Pe timpul iernii, o parte din mugurii viţei de vie
sunt distruşi de o serie de factori: temperatura, umiditatea, bolile şi dăunătorii etc.
Temperatura scăzută sub limita de rezistenţă a soiurilor (-18 – -22 oC), este principalul
factor care determină pierderile de muguri. Temperatura acţionează prin nivel, mod de realizare şi
durata acesteia. Temperaturile negative care survin treptat sunt mai puţin dăunătoare decât
schimbările bruşte de temperatură (şocurile termice), care au loc în special în ultima parte a
perioadei de repaus. Umiditatea relativă ridicată a aerului stimulează efectul negativ al
temperaturii. Chiciura şi poleiul care se formează pe coarde pot conduce la asfixierea mugurilor.
Mugurii pot fi afectaţi şi de bolile şi dăunătorii care iernează la nivelul lor, cum ar fi făinarea,
acarienii etc. În cazul coardelor îngropate, pierderile de ochi se realizează datorită excesului de
umiditate din sol asociate cu temperaturi peste 10 oC, care determină asfixierea mugurilor, urmată
de atacul ciupercilor saprofite din sol, fenomen cunoscut sub numele de „clocire“.
Determinarea viabilităţii mugurilor se face înaintea aplicării tăierilor de rodire, dar şi după
fiecare val mai sever de temperaturi scăzute, pentru a se stabili modul în care viţa de vie a parcurs
perioadele reci din timpul iernii şi eventuale măsuri care se impun la tăierea de rodire.
Recoltarea coardelor pentru determinarea viabilităţii mugurilor trebuie făcută imediat după
trecerea valului de temperaturi scăzute, dar după ce temperatura aerului revine la nivelul normal
pentru perioada respectivă. Recoltarea probei de coarde în timpul şocului termic, urmat de trecerea
coardelor într-o cameră încălzită (18-20 oC), poate conduce la pierderi artificiale de muguri datorită
„şocului de dezgheţare”.
Viabilitatea mugurilor se determină pentru fiecare parcelă. În acest scop se recoltează o
probă de cel puţin 20 de coarde. Se recoltează câte o coardă normal dezvoltată, de la punctul de
inserţie, de la butuci situaţi în diferite puncte ale parcelei. Proba se leagă în pachet, se etichetează,
menţionându-se soiul, parcela şi data recoltării coardelor. Probele de coarde sunt aduse în camere
încălzite (18-20 oC), se introduc cu baza în apă, unde se menţin timp de 1-2 zile, pentru rehidratarea
şi evidenţierea diferenţelor dintre ţesuturile viabile şi cele moarte. Determinarea viabilităţii
mugurilor se face prin secţionarea ochilor şi prin forţarea pornirii acestora în vegetaţie.
Secţionarea ochilor. Ochii se secţionează longitudinal, în ordinea poziţiei pe coardă, cu
ajutorul unei lame sau briceag bine ascuţit, după care cu ochiul liber, sau cu o lupă, se examinează
viabilitatea mugurilor. Mugurii viabili prezintă o culoare verde deschis cu luciu, iar mugurii
distruşi o culoare brună închisă, mată. Mugurele este considerat mort chiar dacă numai o porţiune a
acestuia (un punct, o pată), prezintă semne de afectare. Dintre mugurii ochiului de iarnă se
examinează cu atenţie mugurele principal, cel mai dezvoltat, cel mai fertil din cadrul complexului
mugural. În cazul iernilor relativ blânde, fără pierderi mari de ochi, controlul se rezumă la
examinarea mugurilor principali, dar în cazul unor ierni foarte aspre, cu temperaturi deosebit de
scăzute se examinează toţi mugurii (principali, secundari şi terţiari) din ochiul de iarnă, pentru a se
stabili posibilităţile de refacere a potenţialului productiv şi vegetativ al butucilor. Datele obţinute se
trec într-un tabel, notându-se cu „+“ mugurii viabili şi cu „0“ mugurii morţi, un exemplu de calcul
fiind prezentat în tabelul 30.
Pierderile de muguri se exprimă în procente (% muguri morţi), avându-se în vedere şi
distribuirea pierderilor de-a lungul coardei (bază, mijloc, vârf), pentru ca la tăiere să se rezerve
partea din coardă cu procentul maxim de ochi viabili. În general, cea mai bună viabilitate se
înregistrează la baza coardei, unde mugurii sunt mai slab dezvoltaţi, dar mai rezistenţi la ger.
Forţarea pornirii ochilor în vegetaţie (metoda biologică). Coardele recoltate sunt
fragmentate în butaşi de un ochi împreună cu întreg meritalul de sub el, prin secţionare la 1,5 cm
deasupra nodului. Butaşii astfel obţinuţi se introduc, în ordinea de pe coardă, cu baza în orificiile
capacului unei tăvi din plastic sau tablă zincată în care a fost introdus rumeguş umed.

205
Tăvile se etichetează, notându-se soiul, parcela şi data recoltării iar pentru forţarea pornirii
în vegetaţie, acestea se introduc în termostate, unde mugurii pornesc în vegetaţie după 8-10 zile la
temperatura de 28-30 0C, 16-20 zile la 22-24 0C şi după 20-25 zile la 18-20 0C. După pornirea
mugurilor se face determinarea viabilităţii, prin observarea mugurilor care efectiv pornesc în
vegetaţie, datele obţinute sunt mai exacte, metoda este însă mai laborioasă, durează cel puţin 10-14
zile, şi întărzie luarea unor măsuri de compensare a pierderilor de muguri survenite pe timpul iernii.
Pentru estimarea eficientă şi precisă a viabilităţii mugurilor, se recomandă folosirea
ambelor metode, în sensul că primele informaţii se obţin prin metoda secţionării, datele putând fi
utilizate pentru luarea unor decizii rapide care trebuie luate privind tăierea de rodire, iar datele
obţinute după metoda biologică permit realizarea „din mers” a eventualelor corecturi necesare.
Odată cu viabilitatea se recomandă să se determine şi fertilitatea mugurilor principali şi
secundari din ochiul de iarnă. Fertilitatea mugurilor se stabileşte prin examinarea lor la lupa
binoculară şi observarea primordiilor de inflorescenţă, care au o nuanţă mai deschisă (verde
deschis, albicios), pe suprafaţa secţiunii şi aspectul unui struguraş. Se vor lua în considerare numai
primordiile normal dezvoltate, aflate cel puţin în stadiul 7a (vezi biologia viţei de vie).
Se examinează cu deosebită atenţie mugurii secundari, în ceea ce priveşte viabilitatea şi
fertilitatea, aceştia prezentând o mare importanţă în arealele cu ierni aspre, în care se înregistrează
pierderi importante de muguri principali, stituaţie în care mugurii secundari pot reface, într-o
anumită măsură, potenţialul de producţie al butucilor.
În funcţie de pierderile de muguri constatate, la tăierea de rodire se adoptă diferite soluţii:
tăierea normală, tăierea cu sarcină compensată şi tăierea provizorie.
a. În cazul unor pierderi de muguri principali de până la 25-30%, tăierea de rodire este
normală, fără nici o măsură suplimentară, sarcina de rod atribuită butucului este în funcţie de soi şi
condiţiile specifice. Scăderea producţiei, datorită pierderilor de muguri principali, este compensată
de mugurii secundari, parţial fertili şi prin creşterea dimensiunii strugurilor şi boabelor.
b. Când pierderile de muguri principali sunt cuprinse între 30-80%, se aplică tăierea de
rodire cu sarcină compensată (mărită), proporţional cu pierderile de muguri. Compensarea trebuie
făcută cu atenţie; odată cu mărirea sarcinii de rod, creşte şi numărul lăstarilor formaţi pe butuc,
deoarece chiar dacă mugurele principal este mort, din ochiul de iarnă va porni un alt mugure viabil
(secundar sau terţiar), creându-se astfel condiţii nefavorabile de creştere şi fructificare.
La compensarea sarcinii de rod trebuie ţinut seama şi de viabilitatea şi fertilitatea
mugurilor secundari, acestea fiind diferite în funcţie de soi, condiţiile climatice şi tehnologice
specifice. Astfel, în cazul soiului Chasselas doré, la care mugurii secundari prezintă o fertilitate
asemănătoare mugurilor principali, nu este necesară compensarea sarcinii de rod, chiar la pierderi
de 50-60% muguri principali, în cazul în care mugurii secundari sunt viabili. La soiurile pentru
strugurii de vin cu vigoare mijlocie (Fetească regală, Aligoté, Muscat Ottonel etc.), la care mugurii
secundari prezintă o fertilitate cuprinsă între ½ şi 2/3 din cea a mugurilor principali, compensarea
sarcinii de rod se impune de la pierderi de muguri principali de peste 40-50%. Compensarea
sarcinii de rod este necesară de la 20-25% pierderi de muguri principali, la soiurile viguroase, cu
mugurii secundari sterili, sau cu o fertilitate foarte scăzută (Afuz Ali, Grasă de Cotnari etc.).
La compensarea sarcinii de rod încărcătura de muguri nu trebuie să depăşească 20 ochi/m2
în cazul soiurilor cu vigoare redusă, 25 ochi/m2 la soiurile cu vigoare mijlocie şi 35 ochi/m2 la
soiurile viguroase.
c. În cazul pierderilor foarte mari de ochi, de peste 80%, tăierea de rodire se execută
provizoriu înainte de dezmugurit cu sarcini de rod compensate la maxim, repartizate pe coarde şi
copili, definitivarea tăierii se face după pornirea viţei de vie în vegetaţie, prin plivitul lăstarilor de
prisos şi îndepărtarea lemnului distrus de temperaturile scăzute.

206
Tabelul 30
Determinarea viabilităţii mugurilor la soiul Fetească regală, ferma V. Adamachi,
parcela „Platou“, la data de 23.02.2007
Nr. Poziţia ochilor pe coardă Total Din care:
crd. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 ochi Viabili Morţi
abc abc abc abc abc abc abc abc abc abc abc abc abc abc abc exam. a b c a b c
1. +++ +++ 0++ +++ 0++ +++ +++ +++ 0++ +++ 0++ 00+ +++ +++ 0++ 15 9 14 15 6 1 0
2. +++ 00+ +++ +++ 0++ +++ 0++ 0++ +++ +++ +++ 0++ +++ 13 8 12 13 5 1 0
3. +++ 00+ 00+ 0++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ 14 9 12 14 5 2 0
4. +++ +++ 0++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ 14 11 14 14 3 0 0
5. +++ 0++ +++ 0++ +++ 0++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ 14 10 14 14 4 0 0
6. 00+ +++ 00+ 00+ +++ +++ +++ +++ +++ 00+ +++ +++ +++ +++ +++ 15 11 11 15 4 4 0
7. +++ +++ +++ +++ 00+ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ 14 12 13 14 2 1 0
8. +++ 0++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 14 12 14 14 2 0 0
9. +++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ 15 13 15 15 2 0 0
10. +++ +++ +++ 0++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 14 12 14 14 2 0 0
11. +++ +++ +++ 0++ +++ 0++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 15 12 15 15 3 0 0
12. 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ 0++ +++ +++ +++ 15 12 15 15 3 0 0
13. 0++ 0++ 0++ +++ 0++ 0++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ 15 8 15 15 7 0 0
14. +++ +++ 0++ +++ 0++ 0++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ 12 8 12 12 4 0 0
15. +++ +++ 00+ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ 15 12 14 0 3 1 0
16. +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ 14 13 14 14 1 0 0
17. +++ +++ 0++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ 0++ +++ 15 11 15 15 4 0 0
18. +++ 0++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ 15 12 15 15 3 0 0
19. +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ 00+ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ 15 12 14 15 3 1 0
20. +++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ 14 12 14 14 2 0 0
TOTAL I TOTAL II TOTAL III TOTAL GENERAL
100 68 92 100 32 8 0 100 80 98 100 20 2 0 87 71 86 87 16 1 0 287 219 276 287 68 11 0
100 68 92 100 32 8 0 100 80 98 100 20 2 0 100 81,6 98,8 100 17,3 1,2 0 100 76,3 96,1 100 23,7 3,9 0,0
% % % % % % % % % % % % % % % % % % % % % % % % % % % %

a – mugure principal
b – mugure secundar
c – mugure terţiar

207
Stabilirea încărcăturii de ochi (sarcinii de rod)
la tăierea de rodire

Încărcătura de ochi (sarcinii de rod), reprezintă numărul de ochi de iarnă care se rezervă la
tăierea de rodire. Prin aceasta se dimensionează producţia de struguri, se stabileşte raportul între
creştere şi fructificare şi modul de comportare a butucilor în anii următori. Sarcina de rod trebuie să
fie echilibrată, dimensionată corespunzător, ţinându-se seama de potenţialul de producţie al
soiurilor, condiţiile ecologice şi tehnologice aplicate. Sarcina de rod se exprimă în număr de ochi
pe butuc sau la unitatea de suprafaţă (m2 sau ha).
Calcularea încărcăturii de rod se face după următoarea formulă:
P
It =
I pr .N b
It – încărcătura teoretică (iniţială) de ochi/butuc;
P – producţia de struguri planificată a se obţine (kg), ţinându-se seama de potenţialul
soiului;
Ipr – indicele de productivitate relativ al soiului;
Nb – numărul de butuci/ha.
12000
Ex.: I t = = 32 ochi/butuc
0.100.3700
Această încărcătură reprezintă încărcătura teoretică, normală, care se lasă pe butuc după
ierni blânde, cu pierderi mici de ochi. În cazul pierderilor mari de ochi (peste 30%), pentru
obţinerea producţiei planificate este necesară compensarea (mărirea) sarcinii de rod a butucului
care se face după formula:
I t .100
Ic = , în care:
100 − p
Ic – încărcătura compensată;
It – încărcătura teoretică (normală);
P – pierderile de muguri principali (%);
32.100
Ic = = 80 ochi/butuc
100 − 60
Încărcătura compensată se repartizează pe butuc prin creşterea numărului de elemente de
rod şi a lungimii acestora.
Criterii pentru stabilirea încărcăturii de rod. Nivelul producţiei planificate la hectar
depinde de numeroşi factori, dintre care un rol important îl ocupă vigoarea butucilor, pentru
aprecierea acesteia se folosesc mai multe procedee: creşterile anului precedent, exprimate în număr
de ochi şi dimensiunile coardelor, indicii biologici şi coeficientul de vigoare (D.D. Oprea, 1978).
Aprecierea vigorii pe baza creşterilor anului precedent. Primăvara înainte de tăiere se
numără ochii de pe 1-2 % din butuci, care apoi se grupează în trei categorii de vigoare:
ƒ butuci cu vigoare mică, cu 100 ochi în medie;
ƒ butuci cu vigoare mijlocie, cu 200 ochi;
ƒ butuci cu vigoare mare, cu 300 ochi.
La tăierea de rodire se rezervă pe butuc între 15-20%, din totalul ochilor la soiurile cu
vigoare mică şi 25-35% la soiurile cu vigoare mijlocie-mare.
Formarea unor coarde normal dimensionate (lungime 0,8-1,2 m şi diametru 8-12 mm,
diferenţiat funcţie de soi), arată existenţa unui echilibru pe butuc între creştere şi fructificare,
sarcina de rod lăsată la tăiere în anul trecut a fost corespunzătoare şi aceasta se va menţine. În cazul
unor creşteri reduse (coarde scurte şi subţiri) este necesară reducerea sarcinii de rod a butucului, iar
în cazul unor creşteri exagerate, sarcina de rod a butucului va fi mărită.
Indicii biologici. Pentru aprecierea potenţialului biologic al butucilor au fost elaboraţi trei
indici biologici: indicele de echilibru, indicele de autoregenerare şi indicele de siguranţă.
Indicele de echilibru reprezintă raportul dintre numărul de coarde normal dezvoltate,
formate pe cepii de înlocuire şi numărul de coarde necesare pentru formarea elementelor de rod.

208
Valoarea unitară a acestui indice arată că butucul se află într-un echilibru biologic, sarcina de rod
rezervată la tăiere anul anterior a fost corespunzătoare. Valorile supraunitare arată că sarcina
atribuită la tăiere a fost sub potenţialul biologic al butucului, iar valorile subunitare indică o sarcină
prea mare de rod, butucul nu a format suficiente coarde pe cepii de înlocuire.
Indicele de autoregenerare reprezintă raportul dintre numărul de coarde formate pe lemnul
bătrân (coarde lacome) şi numărul necesar de cepi de înlocuire. Valoarea unitară a acestui indice
indică un echilibru pe butuc, autoregenerarea fiind asigurată, valori supraunitare indică un potenţial
ridicat de creştere şi este necesară mărirea sarcinii de rod, iar la valori subunitare sarcina de rod
trebuie diminuată.
Indicele de siguranţă reprezintă suma dintre indicele de echilibru şi indicele de
autoregenerare. Când valoarea acestui indice este egală cu 2, butucului i s-a rezervat o sarcină
normală de rod, la valori <2 sarcina de rod a fost prea mare, iar la valori >2 sarcina de rod a fost
prea mică.
Coeficientul de vigoare (Cv) reprezintă raportul dintre sarcina de ochi lăsată la tăiere în
anul precedent şi numărul de coarde normal dezvoltate formate pe butuc. În funcţie de coeficientul
de vigoare butucii se grupează în trei categorii, în funcţie de care se va stabili sarcina de rod:
ƒ vigoare mare: Cv = 1,5;
ƒ vigoare mijlocie: Cv = 2,0;
ƒ vigoare mare: Cv = 4-5.
Încărcătura de ochi lăsată la tăiere se stabileşte diferenţiat pe grupe de soiuri, soiuri şi chiar
în cadrul aceluiaşi soi, în funcţie de starea butucilor şi potenţialul de producţie al plantaţiei, în
general, soiurilor pentru struguri de masă li se atribuie o sarcină mai mică de ochi la tăiere
(producţia se realizează printr-un număr mai mic de struguri mari), comparativ cu cele pentru
struguri de vin (tab. 31).

Tabelul 31
Încărcătura de ochi atribuită la tăiere pe grupe de soiuri, după vigoare şi potenţialul de
producţie (după ICDV Valea Călugărească)
Încărcătura Specificare
Ochi/m2
Soiuri pentru struguri de vin
13-17 Soiuri de calitate superioară: Pinot gris, Traminer roz, Chardonnay, Grasă
de Cotnari, Muscat Ottonel, Tămâioasă românească, Pinot noir, Cabernet-
Sauvignon
15-20 Soiuri cu potenţial de producţie mijlociu: Sauvignon, Fetească albă,
Riesling italian, Merlot, Neuburger
18-24 Soiuri cu potenţial de producţie ridicat: Fetească regală, Cadarcă,
Băbească neagră, Oporto
22-28 Soiuri cu potenţial de producţie ridicat şi în podgorii de mare producţie:
Galbenă, Aligoté, Muscată, Zghihară, Plăvaie
Soiuri pentru struguri de masă
10-12 Soiuri de vigoare redusă: Perla de Csaba
11-14 Soiuri de vigoare mijlocie: Chasselas, Muscat de Hamburg, Cinsaut
13-18 Soiuri viguroase: Cardinal, Afuz Ali, Italia, Coarnă, Regina di Puglia

În podgoriile şi centrele viticole din România, încărcătura de rod este cuprinsă între 10-18
ochi/m2 la soiurile de struguri pentru masă şi de 13-28 ochi/m2 la soiurile pentru struguri de vin (L.
Mihalache şi colab., 1984), sarcina de rod fiind mai mică în cazul soiurilor cu vigoare slabă şi mai
mare în cazul soiurilor viguroase.
Încărcătura de ochi se recomandă să fie aceeaşi pentru toţi butucii, din plantaţie, încă din
primii ani de producţie, pentru dezvoltarea uniformă a butucilor. Aplicarea diferenţiată a sarcinii de
rod pe butuc stimulează creşterea inegală a viţelor, plantele mai viguroase se dezvoltă foarte
puternic, umbresc (sufocă) plantele cu vigoare mai slabă şi în timp apar multe goluri în plantaţie.

209
Încărcătura de rod aferentă butucului se repartizează pe elemente de rod specifice sistemului de
tăiere.
Reguli care trebuie aplicate la tăiere . Numeroase observaţii din practica viticolă au
condus la formularea unor reguli la executarea tăierilor la viţa de vie.
Elementele se formează pe butuc din coarde normal dezvoltate (diametrul 8-12 mm), bine
maturate, fără răni, plasate cât mai aproape de elementele de schelet şi se curăţă de cârcei şi copili.
Elementele de rod lăsate la tăiere vor fi distribuite uniform, echilibrat pe butuc, pentru a se crea
condiţii favorabile de utilizare a factorilor climatici.
Secţionarea lemnului anual, pentru formarea elementelor de rod, se face perpendicular pe
axul coardei, la 1 cm deasupra ultimului nod al elementului de rod. Lăsarea unei porţiuni mai mari
de internod determină necrozarea ţesuturilor respective, în care se pot adăposti diferiţi agenţi
patogeni
D.D. Oprea recomandă, în special când tăierea se execută în apropierea pornirii în
vegetaţie, ca secţionarea să se facă prin nod, astfel încât diafragma să rămână intactă, aceasta
constituind o barieră mecanică împotriva infecţiilor şi se reduc pierderile de sevă şi deshidratarea
ţesuturilor, datorită lumenului mai redus al vaselor de lemn şi liber în această zonă, care se
obliterează rapid.
Suprimarea lemnului anual se face la o distanţă de 3-5 mm de lemnul suport, pentru a se
păstra mugurii coronari şi ţesuturile meristematice, din zonă, care au rol important în cicatrizarea
rănii. Când suprimarea se face de la inserţie, necrozarea ţesuturilor se produce în adâncime .
Topografia rănilor. Rănile (necrozele) produse alternativ împiedică circulaţia normală a
sevei, de aceea este de dorit ca rănile provocate prin tăieri să fie plasate pe o singură parte.
Rănile în suprafaţă mare (peste 1 cm2) care se fac, de regulă, la tăierile de regenerare, se
protejează cu mastic, cu vopsea în ulei, sau prin muşuroire cu pământ afânat şi reavăn.
La tăierea cu foarfecul, contracuţitul trebuie să se sprijine pe porţiunea de coardă care se
îndepărtează, în caz contrar se produce o rănire a porţiunii superioare a elementului de rod
Uneltele folosite la tăiere (foarfece, cuţite, ferăstraie etc.) trebuie să fie bine întreţinute şi
ascuţite, pentru a realiza secţiuni netede şi a evita rănirea inutilă a ţesuturilor şi să se uşureze
executarea lucrării.
După încheierea tăierii de rodire se face „toaleta“ butucului, în sensul că se îndepărtează cu
atenţie, integral, lemnul uscat şi pe cât posibil scoarţa secundară formată pe lemnul multianual, care
poate adăposti diferite boli şi dăunători.
Executarea tăierilor de rodire. Tăierile de rodire se execută diferenţiat, în funcţie de tipul
de tăiere practicat, se aleg coardele plasate şi dimensionate corespunzător din care se formează
elementele de rod necesare, restul se îndepărtează.
Tăierea de rodire la forma clasică (Guyot multiplu).
În funcţie de sarcina de rod care se lasă la tăiere, pe butuc se formează 3-4 verigi de rod.
Coardele necesare se caută pe cepii de înlocuire din anul anterior. Coarda cu poziţie inferioară se
scurtează la cep de înlocuire de 1-2 ochi, iar cea cu poziţie superioară la coardă de 8-14 ochi. În
situaţia în care pe cepii de înlocuire nu s-au format suficiente elemente, se recurge la primele
coarde, formate la baza coardelor de rod din anul anterior. Coardele lacome, formate pe lemnul
bătrân, cu poziţie inferioară, se scurtează la cepi de 1-2 ochi. Numărul cepilor rezervaţi pe butuc
trebuie să fie cel puţin egal cu cel al coardelor de rod, dar pe cât posibil mai mare (de circa 1,5 ori).
Coardele de rod vor fi lăsate echilibrat pe butuc, pe cele două părţi, pe direcţia rândului, cu lăsarea
unui spaţiu liber în centrul butucului, pentru îmbunătăţirea microclimatului . Verigile de rod vor
primi treptat o mişcare de translaţie către exteriorul butucului (tăiere centrifugă). În cazul prezenţei
unui gol în vecinătatea butucului, se recurge la un bici, terminat cu o coardă lungă, care va fi
dirijată înspre gol. Elementele lemnoase care s-au îndepărtat prea mult se suprimă şi se refac, pe cât
posibil, din coarde tinere crescute în apropierea solului. La tăiere se va evita lăsarea de cepi în
mijlocul butucului, care ar înrăutăţi microclimatul, sau orientaţi spre intervalul dintre rânduri,
deoarece lăstarii formaţi pot fi afectaţi prin lucrările care se execută în plantaţie. Lemnul anual şi
multianual de prisos se îndepărtează, fără a lăsa cioturi, după care se face toaleta butucului.
Tăierea de rodire Guyot pe semitulpină (tulpină) .
La tăierea de rodire, pe capul tulpinii se rezervă 3-4 verigi de rod, care se formează pe cepii
de înlocuire din anul anterior. Coarda cu poziţie inferioară se scurtează la cep de înlocuire de 1-2

210
ochi, iar cea cu poziţie superioară la coardă de 8-14 ochi, în funcţie de sarcina de rod atribuită
butucului. În cazul compensării încărcăturii de ochi numărul verigilor de rod poate creşte până la 5-
6, la tăiere folosindu-se, când nu există suficiente coarde pe cepii de înlocuire şi primele coarde
formate la baza coardelor de rod din anul anterior. Coardele lacome, formate direct pe capul
tulpinii, orientate spre rând se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi.
În zona de cultură semiprotejată, la baza butucului, la nivelul solului se formează un cep de
siguranţă de 2 ochi, dintr-o coardă lacomă sau dintr-o coardă formată pe cepul de siguranţă din anul
anterior. Coardele de prisos se îndepărtează, după care se execută toaleta butucului.
Tăierea de rodire Guyot cu braţe cu înlocuire periodică.
Tăierea se execută în mod asemănător tipului Guyot pe tulpină. Pe fiecare braţ al tulpinii se
formează câte 1-2 verigi de rod în modul prezentat anterior, restul coardelor se îndepărtează. La
baza butucului, la nivelul solului se formează 2 cepi de înlocuire dispuşi de o parte şi de alta (de
regulă 4) se protejează integral prin acoperire cu pământ. În situaţia în care braţele au fost afectate
de temperaturile scăzute din timpul iernii, ele se îndepărtează de la nivelul solului, iar din cele patru
coarde de la baza butucului protejate peste iarnă, două aflate spre interiorul butucului se orientează
vertical pe tutore, se scurtează sub sârmele portante şi vor reface cele două braţe. Celelalte coarde
de la baza butucului vor servi la completarea sarcinii de rod a butucului.
Tăierea de rodire Cordonul speronat.
La tăierea de rodire, pe cordoane se rezervă cepi de rod de 2-3 ochi. În funcţie de sarcina
de rod atribuită butucului, pe fiecare cordon se lasă câte 6-8 cepi de rod distribuiţi uniform,
distanţaţi la 5-7 cm dispuşi singulari, sau cel mult doi la un loc, situaţi în care cepul cu poziţie
inferioară va fi scurtat la 1-2 ochi, iar cel cu poziţie superioară la 2-3 ochi. Coardele lacome
formate direct din cordon, se scurtează la 1-2 ochi. Formaţiunile lemnoase care s-au îndepărtat de
cordon se elimină şi pe cât posibil, în apropiere se formează un cep de 1-2 ochi.
Formaţiunile lemnoase care s-au îndepărtat de cordon se elimină şi pe cât posibil, în
apropierea se formează un cep de 1-20 ochi dintr-o coardă lacomă. Pentru a se evita degarnisirea se
evită aglomerarea cepilor pe cordon şi în special la capătul acestuia, cepii distribuindu-se uniform
pe cordon. În cazul compensării sarcinii de rod se va mări numărul de cepi, coardele cu poziţie
superioară se vor scurta la cordiţe de 4-5 ochi (cu formarea de verigi de rod) de la baza cordoanelor
se vor lăsa 1-2 coarde de rod de 8-10 ochi sau se folosesc cordiţe formate pe cepii de siguranţă.
În zona de cultură semiprotejată, la baza butucului se formează un cep de siguranţă de 2
ochi.
Cordoanele îmbătrânite, degarnisite, se îndepărtează, de la inserţia pe tulpină şi se
reproiectează dintr-o coardă formată la baza acestuia, de dimensiuni corespunzătoare, care se
scurtează la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând şi se palisează sârmele portante. Cordoanele
prea scurte sau în cazul existenţei unui gol în vecinătatea butucului se prelungesc cu o coardă
crescută în prelungirea cordonului, dimensionate corespunzător, care se scurtează la 30-40 cm şi se
palisează orizontal pe sârmă.
Tăierea de rodire Cordonul Cazenave .
Pe cordoanele butucului la tăierea de rodire se rezervă verigi de rod, câte 3-4 pe fiecare
cordon. Verigile de rod se formează pe cepii de înlocuire de anul trecut. Coarda de jos se taie cep
de înlocuire, iar următoarea la cordiţă de 4-6 ochi. Atunci când verigile de rod nu pot fi formate pe
acelaşi lemn de doi ani, ele vor fi formate disparat, în sensul că o coardă, cu poziţie superioară va fi
scurtată la cordiţă, iar în apropiere, dintr-o coardă lacomă (sau aflată în apropierea cordonului) se
va forma un cep de înlocuire. Verigile de rod se distribuie uniform pe cordoane la distanţe de 12-15
cm. Coardele lacome, formate pe cordon, se scutură la cepi de înlocuire de 1-2 ochi. În cazul
compensării sarcinii de rod se va mări numărul verigilor de rod şi lungimea cordiţelor se folosesc
coardele formate la baza butucului. În zona de cultură semiprotejată, la nivelul solului se păstrează
un cep de siguranţă de 2 ochi. Cordoanele îmbătrânite se înlocuiesc sau se prelungesc în cazul
golurilor.
Tăierea de rodire Cordonul Lenz Mozer este identică cu tăierea în cordon Cazenave,
diferenţa este dată de înălţimea mai mare a tulpinii, de 1,0-1,5 m. Acest tip de tăiere se practică la
soiuri mai viguroase, sarcina de rod atribuită butucului este, de regulă, mai mare, numărul verigilor
de rod pe butuc poate creşte până la 8-10.

211
10.1.6. TĂIERILE DE REGENERARE
Tăierile de regenerare se aplică în plantaţiile bătrâne sau îmbătrânite prematur, datorită
unei tehnologii de cultură inadecvate, în care potenţialul de creştere şi fructificare a scăzut foarte
mult şi au scopul de a reface, pentru o perioadă de timp (5-7 ani), capacitatea de creştere şi
fructificare a butucilor, fără c aceasta să atingă nivelul înregistrat în perioada de maturitate. În
plantaţiile a căror vârstă nu justifică starea în care se află tăierile de regenerare, în complex cu alte
lucrări, pot şi trebuie să refacă potenţialul de creştere şi fructificare corespunzător vârstei, cu
condiţia eliminării cauzelor care au dus la îmbătrânirea prematură a plantaţiei.
Prin tăierile de regenerare se îndepărtează elementele lemnoase îmbătrânite, degarnisite, cu
răni, porţiuni mortificate, care se refac având la bază două principii – unitatea (echilibrul) dintre
sistemul subteran şi cel aerian, conform căruia sistemul încă puternic (de cele mai multe ori normal
dezvoltat – D.D. Oprea,1978), tinde să refacă sistemul aerian şi existenţa şi pornirea în vegetaţie a
mugurilor dorminzi, care formează elemente lemnoase tinere, cu potenţial ridicat de creştere şi
fructificare. Viţa de vie prezintă, în această perioadă, o tendinţă naturală de refacere e a elementelor
lemnoase, care trebuie susţinută prin tăierile de regenerare.
Pentru refacerea cât mai rapidă a potenţialului de creştere şi fructificare a butucilor, tăierile
de regenerare trebuie asociate cu alte măsuri tehnologice: mobilizarea adâncă a solului (subsolajul),
fertilizarea organică şi chimică şi irigare, prin care se realizează o regenerare şi a sistemului
radicular.
Tăierea de regenerare se aplică primăvara, înainte de dezmugurit, când umiditatea solului
este ridicată.
După intensitatea şi modul de execuţie, tăierea de regenerare poate fi totală sau parţială. Se
recomandă tăierile de regenerare parţiale, pentru a se evita golurile de producţie, în perioada de
refacere plantaţia asigură circa o jumătate din producţia normală de struguri, acestea permiţând
reîntinerirea şi fortificarea treptată a butucilor pe o perioadă de 2-3 ani. În cazul tăierii de
regenerare totale, pe butuc se formează numeroase răni, care se cicatrizează greu, se realizează un
dezechilibru puternic între sistemul subteran şi cel aerian, care poate determina moartea plantelor.
Tăierea de regenerare la viţele conduse în formă joasă (clasică).
Tăierea de regenerare totală constă în îndepărtarea tuturor elementelor lemnoase ale
butucului, cu reţinerea porţiunii îngroşate a tulpinii, având grijă ca la viţele altoite, secţiunea să se
facă la cel puţin 5-10 cm deasupra punctului de altoire. Rănile provocate prin suprimarea
elementelor de schelet se netezesc cu briceagul sau cu cosorul şi se protejează cu vopsea în ulei sau
cu mastic, după care scaunul butucului se acoperă cu un muşuroi de pământ reavăn. Dintre lăstarii
formaţi din mugurii dorminzi se aleg cei mai viguroşi, distribuiţi echilibrat pe butuc din care în anii
următori se vor reface elementele de schelet şi de rod ale butucului. Butucii nu produc în primul an
de regenerare, încep să producă în anul II şi sunt complet refăcuţi în anul III de regenerare. Acest
mod de refacere a butucului se practică mai rar, la soiurile care formează uşor lăstarii pe lemnul
bătrân (Coarnă, Fetească neagră etc.).
Tăierea de regenerare parţială se realizează pe parcursul a 2 ani. În primul an se suprimă
numai jumătate din elementele lemnoase ale butucului, urmat de pornirea în vegetaţie a unui număr
mare de muguri dorminzi, situaţi în vecinătatea locului elementelor suprimate, iar lăstarii formaţi
cresc puternic. Dacă pe porţiunea supusă regenerării există coarde lacome, acestea se păstrează,
scurtându-se la 2-3 ochi. Elementele lemnoase situate pe partea butucului nesupusă regenerării se
tratează obişnuit, cu lăsarea a 1-2 verigi de rod, care asigură obţinerea unei producţii de struguri. În
anul următor, din coardele lacome formate pe porţiunea de butuc regenerată, se aleg 3-4 coarde
lacome normal dezvoltate şi cu poziţie corespunzătoare, care se scurtează la cepi de 2-3 ochi,
servind la formarea lemnului de rod pentru anul următor. Din coardele formate pe cepii din anul
trecut se lasă 1-2 coarde de rod de 8-12 ochi. Concomitent, în anul II se regenerează, în acelaşi mod
şi cealaltă jumătate a butucului.
După suprimarea elementelor de schelet, se curăţă scaunul butucului de uscături şi se
îndepărtează cu ajutorul unor perii de sârmă ritidomul, iar rănile produse se netezesc, se protejează
cu mastic sau vopsea în ulei şi scaunul butucului se acoperă cu pământ afânat şi reavăn.

212
Tăierea de regenerare la viţele conduse pe tulpini
Tăierea de regenerare totală se practică în cazul în care atât cordoanele cât şi tulpina sunt
îmbătrânite, degarnisite, cu numeroase porţiuni necrozate şi cu potenţial foarte redus de creştere şi
fructificare.
Înainte de tăierea de regenerare se recomandă să se execute incizii pe tulpină, în apropierea
solului, pentru a stimula pornirea în vegetaţie a mugurilor dorminzi. Tăierea este posibilă numai
după ce, la acest nivel există cel puţin o coardă corespunzătoare pentru refacerea tulpinii şi a
cordonului. La tăiere se îndepărtează complet sistemul aerian, iar din coardele formate la baza
butucului, cea mai corespunzătoare se foloseşte pentru reproiectarea tulpinii şi cordonului. Pentru
echilibrarea butucului, în special în cazul butucilor cu un sistem radicular normal dezvoltat, este
bine ca la baza butucului să se mai lase 1-2 coarde de rod, care vor putea realiza o anumită
producţie de struguri. În anul următor se definitivează formarea butaşului, coardele de la bază se
îndepărtează, în zonele de cultură semiprotejate menţinându-se cepul de siguranţă.
Tăierea de regenerare parţială se aplică în cazul butucilor conduşi sub formă de cordoane,
care sunt reînnoite periodic, încă din perioada de maturitate, având în vedere că după 6-8 ani
cordoanele îmbătrânesc, se degarnisesc, cu îndepărtarea elementelor de rod şi reducerea
potenţialului de creştere şi fructificare. În cazul cordoanelor bilaterale (utilizate frecvent în
practică) regenerarea celor două cordoane se face pe rând, mai întâi se reface cordonul mai
degarnisit, cu mai puţine elemente de rod, care se suprimă de la inserţia pe tulpină şi se reface
dintr-o coardă corespunzătoare, formată pe capătul tulpinii, orientată în sensul vechiului cordon,
care se dirijează orizontul pe sârmele portante şi se scurtează la jumătatea distanţei dintre butuci pe
rând, urmând ca în anii următori pe acesta să se formeze elementele de rod după modul arătat la
tăierile de formare. După refacerea unui cordon (2-3 ani) se reface la fel şi cel de-al doilea cordon.
Refacerea cordoanelor se realizează, de regulă, cu ocazia tăierilor de rodire, anual
refăcându-se parte din cordoane, fără ca acest lucru să fie resimţit la nivelul producţiei de struguri.
Refacerea cordonului poate fi făcută parţial, înlocuindu-se printr-o coardă aflată în prelungire,
porţiunea de cordon necorespunzătoare, sau cordonul poate fi prelungit în cazul existenţei unui gol
în vecinătate. În cazul golurilor, prelungirea cordonului se va face în etaje (câte 30-40 cm anual)
pentru a nu favoriza degarnisirea acestuia.

10.1.8. Tăierile de epuizare (sleire)


Tăierile de epuizare se aplică în plantaţiile bătrâne, după diminuarea efectelor pozitive ale
tăierilor de regenerare, cu 1-2 ochi înainte de defrişarea plantaţiei. Aceste tăieri constau practic în
creşterea de 1,5-2,0 ori a sarcinii de rod, până la limita în care calitatea nu scade semnificativ fără a
mai fi necesară formarea de lemn de rod pentru anii următori. Scopul acestor tăieri este de a
valorifica, până la epuizare, potenţialul de fructificare al butucilor care urmează să fie defrişaţi.
Sarcina de rod va fi rezervată pe coarde şi mai puţin pe cordiţe şi cepi de nod.

10.1.7. TĂIERILE SPECIALE


Tăierile speciale sunt cele care se aplică în situaţii deosebite în care partea aeriană a fost
afectată de diferiţi factori (temperaturi scăzute, secetă, grindină etc. şi se impune refacerea
potenţialului de creştere şi fructificare a butucilor. Din această categorie fac parte: tăierea în
plantaţiile afectate de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară, tăierea în plantaţiile afectate de
grindină, tăierea în plantaţiile afectate de secetă, tăierea în plantaţiile afectate de boli criptogamice.
Tăierea în plantaţiile afectate de gerurile din timpul iernii. În zonele de cultură
neprotejată şi semiprotejată a viţei de vie, temperaturile scăzute din timpul iernii coboară în unii ani
sub limita de rezistenţă a butucului cu afectarea diferitelor organe ale butucului în primul rând
mugurii, urmaţi apoi de lemnul anual şi lemnul multianual.
Acţiunea temperaturilor scăzute şi impactul acestora asupra butucului depinde de mai mulţi
factori: altitudinea, relieful, expoziţia, rezistenţa soiurilor la ger, pregătirea plantelor pentru
parcurgerea perioadei cu temperaturi scăzute, modul în care survin temperaturile scăzute (treptat
sau brusc), durata acestora, amplitudinea temperaturilor, precum şi alţi factori care stimulează
efectul negativ al temperaturilor scăzute: vânturile puternice şi reci, umiditatea relativă ridic