Sunteți pe pagina 1din 2

Separarea puterilor in stat

Separarea puterilor în stat, numită adesea doar "separarea (sau şi separaţia) puterilor", este un
termen politic creat şi folosit pentru prima dată de gânditorul politic francez al epocii
Iluminismului Charles de Secondat, Baron de Montesquieu, constituind un model de guvernare a
tuturor statelor democratice de astăzi.

Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente


cu puteri şi responsabilităţi separate şi independente. Cea mai normală separare a
acestor puteri este cea tripartită, care se întâlneşte la majoritatea naţiunilor
moderne, unde este vorba de puterile legislativă, judiciară şi executivă, cu
menţiunea că aceste funcţii nu au voie să se afle în aceeaşi mână. Acest principiu a
fost enunţat încă de către John Locke ("Two treatises on government", 1690) şi mai
ales de către C. de Montesquieu ("De l'esprit des lois", 1748) în lupta împotriva
statului absolutist, principiul acesta devenind baza statului constituţional modern.
Prin separata transmitere a funcţiilor către parlament, guvern, administraţie,
precum şi către judecători independenţi, puterea statală este ţinută în echilibru prin
intermediul unor controale reciproce (echilibrul puterilor), apărând astfel pe cetăţeni
de eventualele acţiuni despotice ale statului.

Caracteristici
Propovăduitorii separării puterilor în stat cred şi afirmă că această limitare a responsabilităţilor şi
a puterilor protejează democraţia şi blochează apariţia tiraniei, în timp ce critici ai separării
puterilor, aşa cum ar fi profesorul Charles M. Hardin,[3] subliniză că indiferent de realizări,
separarea puterilor încetineşte procesul de guvernare, promovează dictatura executivului,
respectiv consfinţeşte imposibilitatea tragerii acestuia la răspundere, tinzând totodată să
marginalizeze legislativul.

În realitate, nu există nici un sistem democratic care are o absolută separare a puterilor, sau, la
celălalt capăt al spectrului, nu există nici un sistem politic având aceste puteri "total integrate".
Numai unele dintre sistemele politice actuale sunt fondate declarat pe acest principiu al separării,
în timp ce altele sunt clar bazate pe interconectarea şi întrepătrunderea lor. În acelaşi timp, în
zilele noastre şi federalismul este deseori o formă de separare a puterilor.

Prin transmiterea funcţiilor către parlament, guvern şi administraţie, precum şi către judecători
independenţi, puterea statală este ţinută în echilibru prin intermediul unor controale reciproce
(echilibrul puterilor), cetăţenii fiind astfel apăraţi de potenţialele intervenţii despotice ale statului.

În ceea ce priveşte dictaturile, aici principiul separaţiei puterilor nu îşi găseşte aplicare, pentru că
puterea legislativă şi cea executivă se află de cele mai multe ori în aceeaşi mână, iar
independenţa sistemului juridic este limitată sau chiar încălcată complet. În loc de a separa cele
trei puteri - legislativă, juridică şi executivă - , statul dictatorial se comportă după principiul
(exemplificativ) "eu dau legea, eu te judec, şi tot eu te supun la pedeapsă".

Sistemul tripartit al lui Montesquieu


Montesquieu a descris un sistem de separare al puterii politice între trei tipuri diferite de entităţi,
pe care le-a desemnat ca fiind executivul, legislativul şi juridicul. Modelul prezentat de
Montesquieu a fost inspirat de modelul constituţional britanic, în care monarhul ar fi corespuns
executivului, parlamentul ţării ([The] British Parliament) ar fi corespuns legislativului şi curţile
de justiţie ar fi corespuns puterii juridice. Critici ai sistemului propus de iluministul francez au
comentat adesea că idea sa de separare a puterilor este neclară întrucât în Marea Britanie există o
legătură prea strânsă între executiv, legislativ şi juridic. Pe de o parte, Montesquieu propusese un
model care era viabil în timpul său, şi, pe de altă parte, legăturile politice invocate erau mult mai
slabe în trecut decât sunt astăzi.

Montesquieu a precizat cu claritate că "independenţa juridicului trebuie să fie reală şi nu doar


aparentă".[4] "Puterea juridică a fost percepută în general ca cea mai importantă dintre puteri,
independentă şi de neverificat", dar şi cea mai puţin periculoasă.[4] Anumiţi politicieni consideră
exercitarea puterii judiciare asupra lor înşişi ca o "criminalizare", când, de fapt, ceea ce aceştia
numesc criminalizare este un răspuns al juridicului la acte de corupţie sau de abuz de putere ale
aceloraşi politicieni

Evaluare