PROTECŢIA MUNCII - DISCIPLINA ŞTIINŢIFICĂ

Cercetarea teoretică actuală în domeniul protecţiei muncii urmăreşte ca obiectiv

prioritar fundamentarea ştiinţifică a tuturor măsurilor de realizare a securităţii muncii, în
mod sistematic si unitar, în corolar, se manifestă o tendinţă tot mai accentuată de a se
accepta ideea unei discipline ştiinţifice de sine stătătoare, care să studieze legităţile
fenomenelor de accidentare şi îmbolnăvire profesională şi modalităţile de înlăturare a lor
(existenţa şi titulatura unei asemenea discipline nu întrunesc încă acordul general,
motiv pentru care se discută despre accidentologie, securitatea şi sănătatea în
muncă, proiecţia muncii, securitatea muncii etc.).
In ţara noastră opinia specialiştilor concordă în necesitatea admiterii unei
discipline autonome, pentru care a fost adoptată denumirea de protecţia muncii,
Dincolo de diferenţele de limbaj, acceptarea din ce în ce mai generală a noii
discipline ştiinţifice decurge din posibilitatea delimitării locului pe care îl ocupă în
ansamblul ştiinţelor, a obiectului de activitate şi a metodelor utilizate.
Astfel, în prezent, se consideră în mod cvasiunanim că locul proiecţiei muncii este
situat în sistemul ştiinţelor muncii, iar obiectul său de studiu îl constituie accidentele de
muncă şi bolile profesionale (mod de apariţie şi măsuri de eliminare).
Principalele probleme ce se încadrează în obiectul protecţiei muncii şi care o
delimitează de alte discipline aparţinând sistemului ştiinţelor muncii sunt:
- identificarea şi descrierea fenomenelor negative care apar în sistemele de muncă
şi care pot genera accidente şi boli profesionale, în vederea formulării de concepte
proprii;
- cercetarea premiselor fenomenelor studiate, tratarea lor pe baza legăturilor ti p
cauză - efect şi stabilirea normelor cu caracter de lege pentru realizarea securităţii
muncii;
- elaborarea măsurilor, metodelor şi mijloacelor de proiecţie pe baza legităţilor
identificate.

Tratarea acestor probleme într-un concepi unitar constituie, în fapt, bazele

teoretice ale protecţiei muncii şi nu îşi găsesc corespondent sau suprapuneri în cadrul
altor discipline.
Studierea premiselor, consecinţelor şi legităţilor procesului de realizare a
securităţii muncii implică utilizarea unor metode proprii , dar şi a unor date oferite de
numeroase discipline ştiinţifice limitrofe, cum ar fi: medicina şi igiena muncii, ergonomia,
psihologia muncii, sociologia, cibernetica, toxicologia, matematicile superioare ş.a. Se
evidenţiază astfel caracterul inter şi multi-disciplinar al metodelor şi instrumentelor
folosite pentru atingerea scopului protecţiei muncii (ceea ce nu constituie însă un
contraargument pentru autonomia acesteia).
PROTECŢIA MUNCII - INSTITUŢIE JURIDICA
Protecţia muncii ca instituţie de drept reprezintă "un ansamblu de norme legale şi
imperative, având ca obiect reglementarea relaţiilor sociale ce se formează în legătură cu
organizarea, conducerea si realizarea procesului de muncă, în scopul prevenirii
accidentelor şi bolilor profesionale".
In acest sens, se consideră ca norme juridice de protecţia muncii atât acelea care
reglementează strict modul de aplicare a măsurilor de protecţie, cât şi normele de drept al
muncii care, deşi în principiu au un obiect diferit şi sunt specifice altor activităţi, prin
aplicarea lor au implicaţii asupra vieţii, menţinerii sănătăţii şi integrităţii anatomo- funcţionale
a lucrătorilor, în cursul proceselor de muncă.
In România, primul act juridic prin care s-a instituit o reglementare naţională cu
caracter de protecţia muncii a fost "Legea sanitară" (din 3.04.1885). Conform articolului 15,
inspectorii din cadrul serviciului sanitar aveau şi atribuţia de a acorda permisiunea pentru
"înfiinţarea stabilimentelor industriale insalubre" şi de a supraveghea "condiţiile igienice
ale stabilimentelor şi fabricilor industriale în genere".
Prima referire expresă la prevenirea accidentelor şi bolilor profesionale s-a tăcut însă
în "Regulamentul (din 24.09.1894) pentru industriile insalubre", în cadrul acestuia se
prevedeau mai multe măsuri cu caracter obligatoriu, care aveau ca scop evitarea pericolelor
de accidentare şi îmbolnăvire, cum ar fi:
Articolul 5: "în orice stabiliment industrial cu mai mult de 10 lucrători, atelierele vor
avea un spaţiu de cel puţin 5 mc de fiecare lucrător, ia plafonul va avea înălţimea de cel puţin
3 m."
Articolul 6: "Pentru a înlătura pericolul rănirii lucrătorilor în timpul funcţionarii maşinii,
va trebui prevăzut un spaţiu liber, destul de larg pentru a permite circulaţia, iar organele de
transmisiune ale maşinilor, ascensoarele, roţile legate de vreun motor se vor împrejmui cu
parapete de siguranţă" etc.
Un caracter foarte avansat privind reglementarea proiecţiei muncii (deşi nu era folosită
această noţiune) a prezentat Legea minelor (din 21.04.1895). în titlul III din lege, referitor la
actele care preced instituirea concesiunilor de mine, prin articolul 30, se stabilea obligaţia
întreprinzătorului de a lua "... toate măsurile pentru a executa lucrările de exploatare,
astfel încât să evite orice pericol şi să garanteze siguranţa lucrătorilor ...". Legea prevedea
înfiinţarea caselor de ajutor (modul de constituire şi atribuţiile acestora, intervalul minim de
3 zile după care se acorda ajutor pentru incapacitate temporară de muncă datorită
accidentării sau îmbolnăvirii), precum şi a caselor de pensii (cu delimitarea condiţiilor şi
a cuantumului pensiei de invaliditate, inclusiv deces, si de boală profesională, stabilirea
vârstei minime de pensionare etc.).
Din aceeaşi categorie - acte juridice de natura legislaţiei muncii, dar care instituiau
totodată direct sau indirect şi măsuri de protejare a lucrătorilor faţă de accidente si
îmbolnăviri profesionale - au mai făcut parte şi: Legea (din 6.03.1897) pentru repausul în
zilele de duminică si sărbători; Legea (din 22.02.1906) privind munca femeilor si minorilor
în industrie şi exploatări miniere; Legea (din 14.04.1922) referitoare la angajarea minorilor în
munca maritimă; Legea (din 16.06.1923) privind ajutoarele de boală şi lehuzie; Legea (din
13.04.1928) privind munca minorilor şi femeilor.
In 1934 (13 aprilie) este emisă "Legea privind accidentele de muncă. Prevenirea lor.
Prescripţii", care poate fi considerată ca fiind actul de naştere al instituţiei protecţiei muncii în
accepţia modernă a termenului, pentru ţara noastră.
In 1936 s-a înfiinţat, prin decret, Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale,
care cuprindea şi un serviciu al organizării şi ocrotirii muncii, iar prin Decizia din 19,10.1940
s-au constituit "regiunile de inspecţie a muncii".
In perioada postbelică, România s-a aliniat la legislaţia internaţională în domeniul
protecţiei muncii, S-a garantat prin Constituţie şi Codul muncii dreptul muncitorilor la
protecţia împotriva accidentelor şi bolilor profesionale, s-a instituit o lege expresă privind
proiecţia muncii şi s-au emis diverse acte normative specifice, toate acestea fiind continuu
adaptate modificărilor survenite pe plan tehnic, economic şi social.
In prezent, în ţara noastră, din categoria normelor care reglementează direct modul
de aplicare a măsurilor de protecţia muncii fac parte în principal:
- Constituţia României;
- Codul muncii;
- Legea protecţiei muncii;
- Normele generale de protecţia muncii;
- Normele specifice de protecţia muncii etc.
- ?????????????????

Printre normele de drept al muncii cu obiectiv diferit, dar care contribuie prin
aplicare la realizarea scopului protecţiei muncii, se înscriu cele referitoare la durata timpului
de lucru şi de odihnă, munca în schimburi, orele suplimentare, normele de igienă a muncii,
normele de radioprotecţie etc.
PROTECŢIA MUNCII - ACTIVITATE
METODOLOGICO - APLICATIVĂ
Acţionând în final asupra executantului unei sarcini de muncă, în interdependenţă cu
toate celelalte elemente ale sistemului de muncă, protecţia muncii se încadrează organic în
activitatea de concepere, organizare şi desfăşurare a proceselor de producţie.
??????- comentariile dv.

Acţiunile si măsurile prin care se realizează efectiv, la nivelul proceselor de muncă,

proiecţia omului sunt în esenţă de natura organizării muncii. Ţine de domeniul acesteia din
urmă să aleagă elementele implicate în procesul de muncă sau să intervină asupra lor astfel
încât să prevină producerea accidentelor si îmbolnăvirilor profesionale, aceasta constituind
una din modalităţile de creştere a productivităţii muncii.
Prin urmare, în sensul de activitate practică, noţiunea de protecţia muncii
desemnează o subactivitate în cadrul organizării muncii.

Relaţia dintre protecţia muncii, în accepţia completă a noţiunii, şi organizarea muncii

este biunivocă.

Luând în considerare rolul acesteia din urmă în realizarea procesului de muncă, ea

devine, pe de altă parte, unul din elementele pe care Ic studiază şi optimizează protecţia
muncii, în vederea identificării şi contracarării riscurilor de accidentare si îmbolnăvire
profesională.
Eficienţa activităţii practice, concrete, de protecţia muncii este dependentă nu numai
de premisele teoretice şi juridice; ea este condiţionată şi de modul concret în care se
stabilesc măsurile şi mijloacele de acţiune, ordinea şi condiţiile în care se aplică.
In consecinţă, se poate distinge şi preocuparea pentru stabilirea unor metodologii,
care să facă legătura între cele trei clemente fundamentale ale sistemului protecţiei muncii;
teoria - legiferarea teoriei - aplicarea.
In concluzie, sfera noţiunii de protecţia muncii circumscrie trei sensuri, trei
coordonate fundamentale:
- protecţia muncii - disciplină ştiinţifică;
- protecţia muncii - instituţie juridică;
- protecţia muncii - activitate practică, componentă a organizării muncii.
 ACCIDENTELE DE MUNCĂ Şl BOLILE
PROFESIONALE
In termeni generali, accidentele si bolile profesionale constau în lezarea componentei
biologice a factorului uman, în cursul desfăşurării unui proces de muncă.
??????- comentariul dv.

Fenomenul se poate produce neaşteptat, brusc, violent - cazul accidentelor de

muncă, sau într-un interval mai mare de timp, prin acumularea în organism a noxelor -
situaţia bolilor profesionale.
Deoarece definirea precisă a celor două evenimente are implicaţii juridice, fiecare
ţară a abordat problema într-un mod propriu, motiv pentru care analizele comparative
interstatale sunt dificile.
In prezent, organizaţiile internaţionale de specialitate, printre care Organizaţia
Internaţională a Muncii şi Asociaţia Internaţională de Securitate Socială, depun eforturi
susţinute pentru a se ajunge la un consens privind delimitarea accidentelor şi bolilor
profesionale.
O opinie comună însă există referitor la mecanismul general al apariţiei unor astfel de
evenimente.

Premisa o constituie faptul că, indiferent de natura activităţii, realizarea oricărui

proces de muncă nu poate avea loc în absenţa unuia din următorii factori :
- executantul, sarcina de muncă (activitatea pe care trebuie să o desfăşoare
executantul pentru atingerea obiectivului propus),
- mijloacele de producţie (clădiri, maşini, instalaţii, materii prime etc.) si
- mediul de muncă.
- ???? exemple

Pentru ca procesul să aibă loc, nu este suficientă prezenţa acestora. Ele trebuie să
constituie un sistem - sistemul de muncă - ale cărui elemente să interacţioneze şi să se
influenţeze reciproc. In cazul ideal, când interacţiunile sunt perfecte, în sensul că vor
conduce la obţinerea produsului sau serviciului dorit, tară ca să provoace distrugerea sau
deteriorarea elementelor neconsumabile, posibilitatea apariţiei incidentelor, inclusiv a
accidentelor de muncă, precum si a îmbolnăvirilor profesionale, este teoretic nulă.

Prin urmare, accidentele de muncă si bolile profesionale pot li considerate drept

consecinţe ale disfuncţiilor din interiorul acelui sistem de muncă în care omul este
executant.
???? comentati va rog

ACCIDENTUL DE MUNCĂ
Noţiunea de accident de muncă, în limbajul curent, prin termenul de
"accident" se desemnează un eveniment neaşteptat, care apare brusc, este imprevizibil şi
întrerupe desfăşurarea normală a unei acţiuni.
Noţiunea de "accident de muncă" trebuie circumscrisă unui proces de muncă şi
implică în mod obligatoriu prezenţa omului, în calitate de executant.
Concret, accidentul de muncă constă în lezarea violentă şi bruscă a integrităţii
componentei biologice a factorului uman, având drept urmare pierderea sau micşorarea
capacităţii de muncă.
In ţara noastră, accidentul de muncă este definit ca fiind; "vătămarea violentă a
organismului, precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de
muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura juridică a
contractului în baza căruia se desfăşoară activitatea, şi care provoacă incapacitate
temporară de muncă de cel puţin trei zile, invaliditate sau deces".
 Accidentul, pentru a putea fi calificat ca accident de muncă, trebuie deci să se
producă într-un moment şi într-un Ioc în care activitatea persoanei încadrate în muncă să
se înscrie printre raporturile ce se stabilesc în exercitarea atribuţiilor prevăzute în contractul
de muncă. Cu alte cuvinte, este esenţial ca persoana în cauză să execute o sarcină de
muncă. Aceasta poate consta în îndeplinirea obligaţiei principale care decurge din
contractul de muncă sau a unora secundare (pregătirea uneltelor pentru lucru, curăţarea
maşinilor si a locului de muncă etc.). De asemenea, se consideră accidente de muncă
cele produse în următoarele împrejurări:
- accidentul suferit de elevi, studenţi şi ucenici în timpul efectuării practicii
profesionale;
- accidentul suferit de cei care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public,
inclusiv în cadrul unor activităţi cultural-sportive, în timpul şi din cauza îndeplinirii
acestor sarcini;
- accidentul suferii de orice persoana, ca urmare a unei acţiuni întreprinse
din proprie iniţiativă, pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol ce ameninţă avutul
public sau pentru salvarea de vieţi omeneşti;
- accidentul suferit de către persoanele încadrate în muncă în timpul şi pe traseul
normal deplasării de la locul de muncă la domiciliu şi invers;
- accidentul cauzal de activităţi ce nu au legătură cu procesul muncii, dacă se
produce la sediul persoanei juridice sau în orice alt loc de muncă organizat
de acesta, în timpul programului de lucru si nu este rezultatul culpei exclusive a
persoanei accidentate.

Elementele accidentului de munca. Din definiţia dală prin lege, rezultă că,
pentru ca un accident oarecare să poată fi calificat accident de muncă, trebuie să tic
întrunite mai multe condiţii, referitoare la: vătămarea violentă a organismului, timpul şi
locul producerii accidentului şi calitatea celui accidentat.
???? comentati
Vătămarea organismului presupune o lezare a integrităţii anatomice, conducând
la anularea sau diminuarea uneia sau a mai multor funcţii fiziologice. De remarcat că,
în forma în care este legiferat se consideră accident de muncă numai în cazul afectării
componentei biologice, larii să se tină seama de latura psihică a personalităţii umane.
Cercetările recente pledează pentru extinderea noţiunii de accident de muncă şi la unele
situaţii de lezare a componentei psihice.
In cazul accidentului de muncă, vătămarea organismului trebuie să aibă o cauză
exterioară, să fie violentă şi involuntară. Astfel, un atac de cord survenit în timpul lucrului,
dar Iară să fie provocat de un factor extern, legat de procesul de muncă, nu constituie
accident de muncă; dimpotrivă, în cazul unei congestii cerebrale datorată căldurii excesive
de la un anumit loc de muncă ne găsim în prezenţa unui accident de muncă.
Violenţa presupune acţiunea rapidă, brusca, a factorului extern asupra organismului.
Evenimentul se produce neaşteptat, surprinzând victima care, tocmai datorita timpului
scurt în care se petrece, nu poate lua măsuri de evitare. Acest aspect al violenţei
vătămării organismului constituie criteriul care a condus la desemnarea intoxicaţiei
acute ca accident de muncă şi nu ca boală profesională.
Vătămarea violentă a organismului trebuie să aibă loc independent de voinţa
victimei; orice autovătămare, efectuată în mod deliberai (automutilare, sinucidere ele.),
indiferent de locui şi timpul în care a avut loc, nu se consideră accident de muncă.
In funcţie de natura factorilor care le provoacă, vătămările organismului pot li:
mecanice, termice, electrice, prin iradiere sau combinate.
Vătămările mecanice se materializează în contuzii, tăieturi, striviri, fracturi,
înţepături ele. Iile pot fi cauzate de diverse corpuri în mişcare (căderi, rostogoliri, alunecări
de corpuri, prăbuşiri, alunecări de teren, avalanşe, organe de maşini în mişcare ele.), de
suprafeţe periculoase la deplasare, de obiecte ascuţite sau tăioase, de animale sau
plante periculoase.
 Vătămările termice se manifestă sub forma arsurilor si sunt cauzate de contactul
victimei cu flacără deschisă, cu obiecte calde, de radiaţii calorice sau de temperatura
ridicată a aerului din spaţiul de lucru.
Vătămările electrice se datorează trecerii prin organism a unui curent de o anumită
tensiune si intensitate, ce se concretizează în electrocutări si arsuri ale pielii.
Vătămările chimice se manifestă sub forma intoxicaţiilor acute provocate de
substanţe toxice sau a arsurilor chimice cauzate de substanţe caustice.
Vătămările prin radiere sunt datorate expunerii organismului fa radiaţii.
Vătămările combinate sunt produse de mai mulţi factori de natură diferită. Astfel,
în timpul unei explozii, vătămarea organismului se produce atât sub efectul socului
mecanic, cât şi al socului termic.
Timpul în care se produce este al doilea element caracteristic accidentului de
munca. Din acest punct de vedere, se încadrează ca accident denumea vătămarea care
are loc:
- în timpul procesului de muncă;
- în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu (inclusiv în afara programului obişnuit
de lucru), inclusiv al sarcinilor de stat sau obşteşti;
- înainte de începerea sau după încetarea lucrului;
- în timpul pauzelor ce au loc în desfăşurarea procesului de muncă;
- în timpul deplasării de la serviciu la domiciliu st invers;
- în timpul programului oficial de lucru, pentru activităţi ce nu au legă tura cu
procesul muncii, dacă evenimentul s-a produs Ia un loc de muncă;
- în timpul îndeplinirii practicii profesionale pentru studenţi, elevi si ucenici sau a
vizitelor cu caracter didactic.

Locul în care se produce este al treilea element determinant al accidentului de

muncă.
Pentru ca un accident oarecare să fie accident de muncă, acesta trebuie sa se
producă la locul de muncă. Sub aspect juridic, prin loc de muncă se înţelege incinta
unităţii respective si punctele de lucru care aparţin aceleiaşi unităţi, dar sunt dispersate
în alte locuri din aceeaşi localitate sau în alte localităţi.
Pentru conducătorii mijloacelor de transport si mecanicii agricoli, locul de muncă este
nu numai incinta unităţii la care sunt încadraţi în muncă, ei si mijlocul de transport pe care
lucrează.
Prin extensie, legea acceptă ca accident de muncă si evenimentele produse pe
traseul do deplasare de la locul de muncă la domiciliu si invers, dacă se încadrează în
timpul considerat suficient parcurgerii acestuia.
Calitatea victimei constituie cel de-al patrulea element caracteristic accidentului de
muncă, în principiu, se consideră accident de muncă numai acea situaţie în care victima a
fost vătămată prin participarea la procesul de muncă.
Dispoziţiile legale din ţara noastră precizează, sub acest aspect, următoarele
categorii de persoane:
- persoane angajate cu contract de muncă, convenţie civilă sau orice altă formă
legală;
- membrii cooperatori;
- elevii, studenţii şi ucenicii, în timpul efectuării practicii în producţie sau a vizitelor
cu caracter didactic.

Efectele accidentului de muncă asupra victimei. Acci dentul de muncă poate

provoca victimei incapacitate temporară de muncă, invaliditate sau deces. Acestea pot
surveni imediat după eveniment sau la un anumit interval de timp.
Elementul pe baza căruia se face încadrarea într-una din primele două categorii de
efecte este gradul de reversibilitate al pierderii capacităţii de muncă.
Incapacitatea temporară de muncă. Consecinţa cea mai puţin gravă a unui accident
de muncă o constituie imposibilitatea temporară a victimei de a-şi desfăşura activitatea ca
urmare a tulburării unei stări funcţionale (de cel puţin trei zile calendaristice).
Aprecierea incapacităţii o face medicul şi trebuie atestată printr-un certificat.
Incapacitatea are caracter reversibil; prin aplicarea unui tratament adecvat ea dispare.
Totuşi, în funcţie de gravitatea şi durata ei, se pot distinge mai multe categorii. Acestea au
fost stabilite pe baza criteriilor medicale de diagnostic clinic, funcţional şi de evaluare a
capacităţii de muncă, elaborate de Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Muncii şi Protecţiei
Sociale.
In consecinţă, se evidenţiază :
- accidente cu consecinţe mici, în care sunt incluse accidente de muncă ale căror
efecte sunt reversibile; durata incapacităţii de muncă este de 3 - 45 zile şi victima necesită
tratament medical;
- accidente cu consecinţe medii, în cazul când efectele sunt reversibile; durata
incapacităţii este de 45-180 zile, iar victima necesită tratament medical şi spitalizare.
- Invaliditate. Prin accident cu urmări de invaliditate se înţelege accidentul care
are ca urmare pierderea unui simţ, a unui organ, încetarea funcţiunii acestuia sau o
infirmitate permanentă, fizică sau psihică, dacă acestea au dus la pierderea totală sau
parţială a capacităţii de muncă (confirmată prin decizie de încadrare temporară sau
permanentă într-un grad de invaliditate emisă de organele medicale în drept).

De remarcat că nu constituie invaliditate pierderea unui organ sau încetarea

funcţiunii acestuia, dacă prin aceasta este afectat doar aspectul estetic, capacitatea de
muncă rămânând intactă.
????? comentati

In funcţie de gradul de afectare a capacităţii de muncă, există următoarele grade de

invaliditate:
- gradul I, când persoana afectată şi-a pierdut total capacitatea de muncă si nu are
posibilitatea autoservirii;
- gradul II, când persoana afectată şi-a pierdut total capacitatea de muncă, dar se
poate autoservi;
- gradul III, când persoana afectată şi-a pierdut parţial capacitatea de muncă, dar îşi
poate continua activitatea la acelaşi loc de muncă, însă în condiţiile unui program redus.
Conform criteriilor de clasificare menţionate la incapacitatea temporară de muncă,
accidentele de muncă urmate de invaliditate se apreciază ca având consecinţe mari (gradul III),
grave (gradul II) şi foarte grave (gradul I).
??? comentati aspectele practice de incadrare

Decesul. Spre deosebire de primele două situaţii, în cazul decesului este afectată nu
numai integritatea organismului şi capacitatea de muncă, ci însăşi viaţa.
Prin accident mortal se înţelege accidentul care cauzează decesul imediat sau după
un interval de timp, dacă acesta a fost confirmat în baza unui act medico-legal, ca urmare a
accidentului de muncă suferit.
Accidentul mortal este accidentul cu consecinţă maximă (clasificarea deja menţionată).
Clasificarea accidentelor de muncă
Se face astfel:
După numărul persoanelor afectate, accidentele pot fi:
- individuale, când este afectată o singură persoană;
- colective, când sunt afectate cel puţin trei persoane;
După urmările (efectele) asupra victimei, accidentele pot fi:
- accidente care produc incapacitate temporară de muncă;
- accidente care produc invaliditate;
- accidente mortale.
După natura cauzelor directe care provoacă vătămarea existentă:
- accidente mecanice;
- accidente electrice;
- accidente chimice;
- accidente termice;
- accidente prin iradiere;
- accidente complexe (datorate unor cauze directe combinate).
După natura leziunilor provocate asupra organismului, accidentele de muncă se împart
în:
- contuzii, plăgi;
- înţepături;
- tăieturi;
- striviri;
- arsuri;
- entorse;
- fracturi;
- amputări;
- leziuni ale organelor interne;
- intoxicaţii acute;
- asfixii;
- electrocutări;
- insolaţii;
- leziuni multiple.
După locul leziunii, există accidente:
- la cap;
- la trunchi;
- la membrele superioare;
- la membrele interioare;
- cu localizări multiple;
- cu alte localizări (ca urmare a intoxicaţiei, electrocutării, asfixiei
etc.).
După momentul în care se resimt efectele, accidentele de muncă se împart în:
- accidente cu efect imediat;
- accidente cu efect ulterior.
 BOLILE PROFESIONALE
Noţiunea de boală profesională. Bolile profesionale sunt afecţiuni ale
organismului, dobândite ca urmare a participării la realizarea unui proces de muncă.
Conform definiţiei date de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), "bolile profesionale
constituie afecţiuni ai căror agenţi etiologici specifici sunt prezenţi la locul de muncă,
asociaţi cu anumite procese industriale sau cu exercitarea unor profesiuni".
Noţiunea de boală profesională implică existenţa unui raport de cauzalitate
între factorii de risc existenţi în procesul de muncă si efectul acestora, materializat în
apariţia bolii.
???? comentati

Numărul şi natura factorilor de risc, luaţi în considerare ca generatori de boli

profesionale, diferă de la o ţară la alta şi, implicit, şi încadrarea juridică a maladiilor.
La noi în ţară, prin boală profesională se înţelege afecţiunea ce se produce ca
urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de factori nocivi * (fizici, chimici
sau biologici), caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor
organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă.
* Pentru factorii de risc care generează boli profesionale se utilizează în mod frecvent
si denumirea de "factori nocivi".

Pentru ca o afecţiune a organismului să fie calificată ca boală profesională,

trebuie deci să fie îndeplinite trei condiţii:
- să decurgă din exercitarea unei meserii sau profesii;
- să fie provocată de factori de risc fizici, chimici, biologici, caracteristici locului de
muncă sau de suprasolicitări;
- acţiunea factorilor de risc asupra organismului să ţie de lungă durată.

Procesul patologic este lent si afectează fie starea generală a organismului, fie
anumite aparate sau organe, în multe cazuri acţiunea este reversibilă; prin scoaterea
bolnavului din mediul nociv şi aplicarea unui tratament adecvat, urmările bolii se
atenuează sau dispar complet.
Pentru ca o noxă din mediul de muncă să fie recunoscută ca factor etiologic al
unei boli profesionale trebuie să existe dovada unei relaţii cantitative între doza noxei
respective absorbită de organism si efectul produs asupra acestuia. Relaţia doză - efect
a fost stabilită pentru un mare număr de factori de risc, impunându-se limite maxime
admise.
Factorii de risc care pot provoca bolile profesionale sunt numeroşi; unii dintre ei
sunt bine cunoscuţi si studiaţi din punct de vedere al acţiunii asupra organismului, alţii
apar odată cu dezvoltarea unor noi tehnologii.
Rezultă că tabloul bolilor profesionale potenţiale este teoretic nelimitat. Din
considerente practice, legislaţia din diverse ţări limitează în mod convenţional
numărul bolilor considerate profesionale.

Există trei sisteme, principial diferite, de stabilire a bolilor considerate profesionale:

- sistemul global;
- sistemul limitativ;
- sistemul mixt.

În sistemul global, pornind de la conceptul de boală profesională, se caută

acoperirea tuturor factorilor de risc care pot provoca afecţiuni, lăsându-se la latitudinea
medicului precizarea caracterului bolii (profesională sau nu).
În sistemul limitativ se stabileşte în mod convenţional o listă a bolilor profesionale
şi a meseriilor sau profesiunilor în care pot să apară, fără ca medicul să aibă
competenţa de a modifica această listă, în unele ţări se impun de asemenea limite în
legătură cu timpul de expunere sau cu durata întreruperii lucrului peste care boala nu
mai este recunoscută ca fiind profesională.
În sistemul combinat, se stabileşte un tabel al bolilor profesionale cunoscute ca
atare, care poate să fie completat de către medic cu afecţiuni a căror origine poate fi
dovedită.

Clasificarea bolilor profesionale, în funcţie de natura fac torului de risc care le-a
generat, bolile profesionale se pot clasifica în următoarele grape:
- Intoxicaţii, provocate de inhalare, ingerare sau contactul epidermei cu substanţe
toxice;
- Pneumoconioze, provocate de inhalarea pulberilor netoxice;
- Boli prin expunere la energie radiantă;
- Boli prin expunere la temperaturi înalte sau scăzute;
- Boli prin expunere la zgomot şi vibraţii;
- Boli prin expunere la presiune atmosferică ridicată sau scăzută;
- Alergii profesionale;
- Dermatoze profesionale;
- Cancerul profesional;
- Boli infecţioase şi parazitare;
- Boli prin suprasolicitare;
- Alte boli (care nu intră în categoriile anterioare).

După timpul de expunere la acţiunea factorului de risc, există:

- boli cronice, provocate, de regulă, de doze relativ mici, dar care acţionează timp
îndelungat asupra organismului;
- boli acute, generate de o expunere de scurtă durată la acţiunea factorului de
risc, dar la doze mari.

După modul de acţiune a factorului de risc asupra organismului există:

- boli cu acţiune generală, care afectează întregul organism;
- boli cu acţiune locală, care afectează o parte a organismului, un aparat sau un
organ.

CONSECINŢELE SPCIALE Şl ECONOMICE ALE ACCIDENTELOR DE MUNCĂ Şl

BOLILOR PROFESIONALE
Accidentele de muncă şi bolile profesionale afectează negativ toate elementele
sistemului de muncă: executantul, sarcina de muncă, mijloacele de producţie şi mediul de
muncă.

Consecinţe asupra executantului, în contextul procesului de muncă, omul

poate fi considerat în două ipostaze: de fiinţă umană şi de executant al unei sarcini de
muncă. Fiecăreia îi sunt asociate o serie de valori şi caracteristici specifice, cum ar fi: viaţa,
sănătatea, integritatea anatomo-funcţională, capacitatea creativă, afectivă ş.a., respectiv
capacitatea de muncă, aptitudinile şi cunoştinţele etc.
Accidentele şi bolile profesionale au repercusiuni asupra ambelor categorii de
valori, consecinţele manifestându-se în multiple planuri: psiho-fiziologic - durere, stress,
incapacitate de muncă, invaliditate ş.a.; economic - diminuarea productivităţii muncii
individuale; financiar - diminuarea veniturilor, cheltuielilor pentru asistenţă medicală etc.

Consecinţe asupra sarcinii de muncă. Consecinţa directă o constituie

neîndeplinirea sarcinii de muncă sau neîndeplinirea ei la timp (mai ales în situaţia
accidentelor de muncă), precum şi îndeplinirea necorespunzătoare (în unele cazuri de boli
profesionale, dacă nu se ajunge la incapacitate de muncă).

Consecinţe asupra mijloacelor de producţie. In urma acciden telor de

muncă, în mod deosebit, se pot produce deteriorări sau distrugeri, atât ale mijloacelor de
muncă, dar şi ale obiectelor muncii (cazul exploziilor, incendiilor, proiectarea de corpuri
care agresează nu numai victima, ci şi utilajele din jur etc.).

Consecinţe asupra mediului de muncă. Ambele categorii de mediu pot fi

afectate de producerea accidentelor de muncă şi apariţia bolilor profesionale, dar în mod
deosebit cel social.
Mediul fizic de muncă prezintă repercusiuni sub forma elementelor materiale
degradate în urma unui accident de muncă.
Consecinţe asupra mediului social au şi accidentele şi bolile profesionale,
concretizate mai ales sub forma stressului suportat de cei aflaţi la locuri de muncă apropiate
de cel al victimei, cu toate manifestările specifice.

Un alt criteriu de clasificare - nivelul la care se produc - împarte consecinţele

accidentelor de muncă si bolilor profesionale, în:
- consecinţe la nivelul individului, respectiv:
- al victimei - suferinţă fizică şi psihică datorită agresiunii suportate, a
incapacităţii temporare sau permanente de muncă, a pierderii încrederii în
capacitatea de a reacţiona corespunzător la sarcinile de muncă,
diminuarea veniturilor (de
exemplu: pierderi de salariu, cheltuieli cu îngrijirea medicală etc.);
- al celor apropiaţi victimei - durere, suferinţă, stress psihic, diminuarea
veniturilor familiale etc.;
- consecinţe la nivel microeconomic (agent economic):
- pierderi de producţie, pierderi de capacităţi de producţie potenţiale,
deteriorări şi distrugeri de mijloace fixe, cheltuieli de reinvestire în forţa de
muncă, utilaje, deteriorarea mediului social de muncă etc.;
- consecinţe la nivelul societăţii (macroeconomic):
- cheltuieli de asigurări sociale, de asistenţă medicală, diminuarea potenţialului
creator general ş.a.

Nici unul din cele două criterii nu permite o clasificare suficient de omogenă, astfel
încât să poată fi utilizată în stabilirea gravităţii unui accident sau boli profesionale, ca şi în
orientarea eforturilor de prevenire.
În realitate, se poate vorbi de un efect unic - o pierdere - ce poate fi privită din
diverse unghiuri; de exemplu, lezarea omului, componentă inerentă oricărui accident de
muncă, poale fi tratată sub aspectul afectării unor valori general umane - potenţial afectiv,
creator ş.a., dar s.i al capacităţii de muncă. La rândul lor, ambele pierderi pot fi traduse
mai departe în alţi termeni - ca o pierdere de venituri, de productivitate etc.
Pentru a se obţine o grupare a consecinţelor, utilă în stabilirea locului protecţiei
muncii printre celelalte activităţi sociale (si dezvoltarea ei corespunzătoare), se poate
utiliza criteriul "naturii" lor, conform căruia se deosebesc:
- consecinţele sociale sau extraeconomice, care rezultă din alterarea valorilor
caracteristice ipostazei de fiinţă umană a executantului; ele sunt necuantificabile şi nu pot
fi exprimate cantitativ - durerea, suferinţa fizică şi psihică, diminuarea creativităţii
generale a societăţii ş.a.;
- consecinţe economice, care rezultă atât din afectarea valorilor caracteristice
ipostazei de executant a omului, cât şi din afectarea celorlalte elemente ale sistemului
de muncă.
După opinia generală, consecinţele economice se reflectă în două categorii de
costuri: directe şi indirecte.
In categoria costurilor directe sunt incluse cele legate de asigurarea pentru
accident şi boală şi cele pentru prevenirea riscurilor.
Drept costuri indirecte sunt considerate pierderile economice neacoperite prin
asigurarea de accident şi boală, care grefează atât bugetul naţional, cât şi
întreprinderea: cheltuielile pentru repararea maşinilor avariate sau înlocuirea lor,
pierderile de material, de timp de muncă la nivelul colaboratorilor victimei pentru
primul ajutor, costul forţei de muncă ce înlocuieşte victima, timpul folosit pentru
convorbiri, anchete, penalităţi pentru întârzieri la livrarea produselor ş.a.

Gruparea consecinţelor prin raportarea lor la economic (figura de mai sus) este
deosebit de importantă pentru orientarea deciziilor manageriale în domeniul protecţiei
muncii.
????? plasati un exemplu in aceasta diagrama- primul pas pentru realizarea unui
sistem expert
 Dimensiunea repercusiunilor economice constituie însă numai punctul de plecare.
În analiza activităţii de protecţia muncii, criteriul economic apare conjugat şi în
acelaşi timp subordonat celui social.

În anul 1973, cercetătorii de la Fondul pentru ambianţa muncii din Suedia au preluat şi
dezvoltat modelul lui Surry, punând accent pe elementele de dinamică în producerea
accidentului de muncă. Diviziunea schematică a desfăşurării unui accident elaborată de ei se
prezintă astfel:
- Perioada premergătoare accidentului:
• Factori de fond:
- proprii factorului uman;
- proprii mijloacelor materiale ("agenţi");
- ambientali.
• Factori declanşatori:
- proprii factorului uman;
- proprii mijloacelor materiale ("agenţi");
- ambientali.
- Perioada accidentului:
- tipuri de mişcări (accidentogene) iniţiale;
- reacţii de apărare;
- modalitatea de producere a leziunii.
- Perioada post-accident:
- scutire medicală şi recuperare;
- spitalizare;
- deces.

In această sistematizare se pune un accent deosebit pe relevarea dinamicii producerii

accidentului în toată extensiunea ei. Se remarcă, însă, absenţa nejustificată din "perioada
accidentului" a factorilor materiali.
???? comentati

În acelaşi an (1973), şcoala germană, prin cercetătorul Skiba, a dezvoltat "Teoria

purtătorilor de pericole"; punctul de plecare al concepţiei sale 1-a constituit analiza relaţiei
existentă între "persoană" şi "obiect" în cadrul oricărui sistem de muncă. Pericolul, după
Skiba, este o energie dăunătoare} care, dacă este activată, poate provoca daune corporale
(accident de muncă) sau materiale (avarie). Energia dăunătoare poate fi asociată atât
persoanelor (lucrătorilor), cât şi obiectelor (elementele materiale din sistem), care se
constituie astfel în purtători de pericole.
În jurul purtătorilor de pericole - persoană şi obiect - se poate desemna câte o zonă
periculoasă, accidentul rezultând din intersecţia celor două zone. Accidentul se diferenţiază
de boala profesională, deoarece este brusc, în timp ce boala apare într-un interval de timp
mult mai mare.
În anul 1980, cercetătorul german Kirchner, bazat pe teoria purtătorilor de pericole, a
dezvoltat un model al genezei accidentelor de muncă, în care face deosebirea între pericolul
asociat obiectelor (pericol direct) şi cel asociat persoanelor (pericol indirect).
În acest model, persoana, obiectul sau ambii pot fi purtători de pericole. Fiecărui
purtător de pericol îi este asociată o energie dăunătoare, rezultantă a diferenţei dintre energia
funcţională şi rezistenţa specifică la aceasta a corpului persoanei. Dacă diferenţa este
pozitivă, energia dăunătoare cauzează vătămări corporale (leziuni sau moarte), în cazurile
în care diferenţa este nulă sau negativă (inclusiv prin sporirea rezistenţei specifice a
organismului prin diverse mijloace de protecţie), energia dăunătoare nu are efect asupra
persoanei.
Accidentul de muncă este considerat de Kirchner ca fiind o ciocnire bruscă şi
involuntară între persoană şi obiect, ce are loc atunci când energia asociată acestora se
activează brusc şi care are drept consecinţă vătămări corporale. Pentru că este brusc şi
neaşteptat, accidentul se deosebeşte de boala profesională care se produce într-un interval
mare de timp.

In ultimul timp, cercetătorii germani, pe baza unei documentaţii detaliate din

ultimele realizări în domeniu, propun o clasificare complexă a riscurilor, ţinând seama de
cele patra elemente ale sistemului de producţie: omul, tehnica, organizarea şi mediul şi de
energia dezvoltată de factorul de risc. Se disting astfel următoarele categorii:
- energii mecanice;
- energii electrice;
- energii chimice;
- energii termice;
- alte energii;
- factori de ambianţă a muncii;
- factori fiziologici;
- factori psihologici;
- factori organizatorici;
- factori combinaţi.

Fiecare categorie este detaliată în factori de risc şi modalităţi de manifestare

concretă a acestora. Lista factorilor de risc elaborată de cercetătorii germani reprezintă una
dintre cele mai complete şi complexe tratări ale problemei în discuţie, remarcându-se şi
prin acccentul pus pe formele concrete de manifestare a factorilor de risc, precum şi pe
interacţiunile acestora.
Clasificarea factorilor de risc în cadrul fostului C.A.E.R. reflectă mai adecvat şi mai
complet esenţa şi natura specifică a factorilor de risc.
Adoptându-se criteriul de clasificare al mişcării, în sensul cel mai general al
cuvântului - mod de existenţă a materiei, atribut inerent al acesteia, s-au delimitat patru
categorii de factori: fizici, chimici, biologici şi psiho-fiziologici.
în cadrul fiecăreia se fac detalieri după mai multe subcriterii (utilaj, ambianţă, mediu
natural, căile de pătrundere în organism, efecte etc.), ajungându-se la un număr total de
57 de factori de risc.
Studiu de caz privind stabilirea genezei si dinamicii
producerii unui caz real de accident colectiv
datorat unei explozii de praf de cărbune
Pentru o mai buna explicitare a celor prezentate se analizează în continuare geneza şi
dinamica unui caz real de accident colectiv de muncă care s-a produs la întreprinderea
Minieră "Vulcan", judeţul Hunedoara.
A. Descrierea accidentului. La începutul schimbului I din ziua de 18 septembrie 1989,
după efectuarea pontajului, 38 de muncitori au fost repartizaţi să execute în zona lucrărilor de
pregătire a panoului I din stratul 5 , blocul " O" , sectorul I producţie , următoarele:
- amenajarea unui siloz de cărbune între cotele 379 şi 391;
- montarea unei instalaţii de monorai;
- reparaţia unei combine de înaintare;
- montarea şi branşarea unei instalaţii de aeraj parţial;
- aprovizionarea locurilor de muncă cu materialele necesare.
Lucrările trebuiau să se realizeze simultan în zona specificată.
Dintre muncitori, un sudor a fost distribuit pentru amenajarea gurii silozului, lucrare
pentru care a fost introdus în subteran si branşat la reţeaua de alimentare cu energie
electrică un transformator de sudură, fără aprobările necesare.
Datorită faptului că în tavanul lucrării miniere existau goluri neumplute, s-a acumulat în
zonă metan; de asemenea, pe tavanul, vatra şi pereţii galeriei era depus praf fin de cărbune,
în aceste condiţii la contactul flăcării de sudură cu praful de cărbune, la orele 10, 18 s-a
produs o explozie, în urma căreia toţi cei 38 de muncitori au fost accidentaţi, constatându-se
29 de cazuri de deces şi 9 cazuri de traumatisme, arsuri şi intoxicaţii cu monoxid de carbon,
care au condus la incapacitate temporară de muncă.
Prin probele existente, comisia de cercetare a accidentului a concluzionat cu
certitudine că în momentul producerii exploziei se efectuau operaţii de sudare în siloz;
afirmaţia a fost susţinută şi de rezultatele încercărilor realizate de "INSEMEX" Petroşani cu
praf de cărbune rezultat din stratul 5, blocul "O", încercări din care a reieşit că aceasta se
aprinde în contact cu flacăra de sudură la o concentraţie de 75 g/m3, în amestec cu metan în
volum de 2%.
După ce s-au obţinut toate informaţiile privind modul în care s-a produs accidentul, se
procedează la delimitarea şi fixarea lanţurilor cauzelor, în succesiunea "din aval spre
amonte".
Deoarece înregistrarea şi evidenţa accidentului de muncă se realizează pentru fiecare
accidentat în parte, vom analiza cazul sudorului.
B. Analiza cauzelor care au condus la accidentarea mortală a sudorului. Pornind de la
faptul că evenimentul final - leziunea - este decesul victimei, se pune întrebarea "cum a avut
loc?", ajungându-se astfel la cauzele finale: sudorul a decedat în urma impactului cu şocul
exploziei provocate de aprinderea amestecului exploziv de praf de cărbune. Ultima secvenţă
a accidentului este deci următoarea:
 In consecinţă, există doua lanţuri accidentogene. din care unul fi condus la prezenţa
victimei la locul accidentului, iar cel de al doilea, la aprinderea amestecului de praf de
cărbune. Cauza finală, "prezenta sudorului" este proprie executantului; cealaltă cauză finala
este proprie mediului de munca.
Analizând primul lanţ cauzal, următoarea secvenţa o determinam stabilind motivaţia
prezentei sudorului: de ce se alia sudorul la locul accidentului? Deoarece executa o operaţie
de amenajare a gurii silozului, pentru care fusese repartizat, operaţie dispusa spre
realizare, iară a li înscrisa în programul de lucru aprobat iniţial.

Orice întrebare s-ar pune, se constată că nu se poate identifica în interiorul acestui

sistem de muncă o cauză care să fi generat dispunerea executării respectivei operaţii de
amenajare. Prin urmare ne aflăm în faţa unei cauze iniţiale, principală, indirectă, proprie
sarcinii de muncă. Se continuă investigarea cu analiza celui de al doilea lanţ. Se pune
întrebarea "Care au fost cauzele aprinderii cu explozie a prafului de cărbune?". Prima
cauză, logic, constă în existenţa unui amestec exploziv de praf de cărbune în mediul de
muncă. Ea este strict necesară, deci o cauză principală, indirectă, proprie mediului de
muncă. Dar nu este şi suficientă. Factorul declanşator, care a permis amorsarea exploziei,
a fost flacăra rezultată din sudare. A doua cauză o constituie astfel producerea unei flăcări
rezultată din executarea operaţiei de sudare Iară dispoziţie avizată si aprobată - cauză
principală, indirectă, proprie executantului.

Ce a
permis executarea operaţiei de sudură, în condiţiile precizate? în primul rând, atribuirea
sarcinii de muncă sudorului, tară ca operaţia să fie prevăzută în programul de lucru si,
implicit, să aibă avizarea şi aprobările necesare. Se pune problema dacă au existat şi alte
cauze, eventual favorizante. Se constată că era obligaţia atât a şefului de brigadă, cât si a
maistrului miner, să verifice dacă lucrarea avea aprobarea necesară, în caz contrar ei
trebuind să o suspende. Pentru această secvenţă, derularea poate ti prezentată astfel:
repartizarea sarcinii de munca neprevăzuta în programul de lucrări, combinat cu
neefectuarea controlului de către setul de brigada si tolerarea executării sudurii de către
maistrul miner, a permis producerea flăcării care a iniţiat amestecul exploziv.

Următorul pas conduce la identificarea cauzelor formării amestecului exploziv de

praf de cărbune. Pentru ca el să se producă, înseamnă că au existat simultan o depunere
de praf de cărbune la locul de muncă şi o acumulare de ga/, metan. Ce a permis acest
lucru? Praful de cărbune, după cum rezultă din analiza procesului tehnologic, se putea
depune numai dacă nu se respectau următoarele:
- utilizarea instalaţiilor de desprăfuire la tăierea cu combinele;
- utilizarea dispozitivelor de împiedicare a formării depunerilor de praf la punctele de
deversare a cărbunelui;
- asigurarea şistificării şi crearea barajelor cu şist şi apă.
în urma anchetei s-a constatat că nici una din măsurile menţionate un a fost
respectată, astfel încât ajungem la cauzele iniţiale ale formării depunerilor de cărbune.
În ce priveşte acumularea de gaz metan, ea s-a datorat scoaterii din funcţiune a
instalaţiei de aeraj local şi a fost favorizată de existenţa unor găuri în tavanul galeriei,
rămase ca urmare a [reasigurării integrale a măsurilor de şistificare. Noua secvenţă
rezultată se prezintă astfel:

În fine, cercetările au demonstrat că, şi în condiţiile existenţei acestor cauze potenţiale,

accidentul nu s-ar fi produs dacă ar fi existat posibilitatea controlului prezenţei metanului în

zonă. Prin urmare, alte cauze ale formării amestecului exploziv au fost: amplasarea greşită
a capului de detecţie a metanului din galeria de bază; nedotarea personalului care lucra îu
zona respectiva cu fiole colorimetrice de detecţie:

Reunind toate secvenţele stabilite şi numerotând cauzele de la cele iniţiale spre cele
finale, obţinem o înlănţuire de 19 cauze (fig. 2.6.), toate principale; cauzele 1-16 sunt
indirecte; 17-18 - directe. Dintre ele, cauzele 1-4, 15, 16 suni proprii executantului, 10, 11,
13, 16, 17, 19 - proprii mediului de muncă, iar 6, 14 - cauze dependente de mijlocul de
muncă. Ca faze ale dinamicii accidentului produs, cauzele 1-5, 7-9, 11, 12, 14, /5au
condus la constituirea situaţiei de accidentare, cauzele 6, 10, 13, 16, 17 au reprezentat
desfăşurarea situaţiei de accidentare, iar 18-19 au declanşat producerea leziunii.
Dinamica producerii acestui accident poate fi completată cu un nou lanţ cauzal, care
a condus la acceptarea executării de către sudor a operaţiei respective în condiţii
neconforme cu normele de protecţia muncii, în amonte vom întâlni drept cauze: atitudine
necorespunzătoare faţă de pericol, instruire necorespunzătoare în domeniul securităţii
muncii, absenta unei propagande adecvate.
În analizele postaccident există situaţii în care, căutându-se cauza iniţială şi
vinovăţia, se depăşeşte chiar sistemul de muncă, reprezentat de întreprinderea în care a
avut loc evenimentul. Nu este vorba de cazurile de forţă majoră, de calamităţile naturale, ci
de anumite deficienţe care s-au constituit înainte de reunirea spaţială şi temporală şi
intrarea în funcţiune a elementelor implicate în desfăşurarea procesului de muncă. Cel mai
simplu exemplu este cel al echipamentelor tehnice: un strung, o turbină etc. pot avea vicii
ascunse de proiectare sau execuţie, care nu pot fi identificate la recepţie. Odată achizi-
ţionate şi introduse aceste utilaje într-un proces de muncă efectiv, deficienţele lor pot
deveni, în anumite condiţii, cauze de accidentare.
Asemenea deficienţe, premergătoare factorilor de risc propriu-zişi, prezintă trei
caracteristici definitorii, care le diferenţiază de noţiunea de "cauză de accidentare şi
îmbolnăvire profesională":
- Eliminarea lor nu se poate face din interiorul sistemului avut în vedere, ea revenind
altor sisteme de muncă, distincte;
- în general, nu există posibilitatea de stabilire, în momentul constituirii lor ca
deficienţe, a unei relaţii cu un sistem de muncă determinat;
- în cazul acestui gen de abateri nu se poate determina o relaţie unică bipolară cauză -
efect; unei singure deficienţe îi corespund efecte diferite, în funcţie de caracteristicile
celorlalte elemente cu care elementul deficitar va constitui un sistem de muncă.
în baza diferenţelor menţionate, deficienţele cu care pot intra într-un sistem de muncă
elementele implicate în realizarea unui proces de muncă le vom desemna ca substrat cauzal
al accidentelor şi bolilor profesionale.
Ca moment, substratul cauzal se constituie la nivelul formării, conceperii, proiectării,
execuţiei şi organizării elementelor sistemului de muncă (fig. 2.7). Corespunzător acestor
etape, în anexa 4 este prezentat un tablou al deficienţelor potenţiale generatoare de
accidente de muncă şi boli profesionale cu care un sistem de muncă poate intra în funcţiune.
Cunoscând şi aceste deficienţe, pentru realizarea unui model global complet al
fenomenului de accidentare, se poate alege ca punct de plecare momentul în care începe
formarea, respectiv concepţia elementelor ce vor fi implicate în realizarea procesului de
muncă. O astfel de abordare se justifică prin faptul că primele măsuri, şi cu eficienţă maximă,
constau în integrarea principiilor de securitatea muncii în realizarea sistemului de muncă.
În reprezentarea grafică a modelului (fig. 2.7), prima fază apare ca un interval care are
ca limite momentul în care începe formarea, respectiv concepţia elementelor (inclusiv acest
moment), şi momentul în care începe constituirea sistemului de muncă (exclusiv). Intervalul
poate fi ilustrat de mai multe semidrepte, formate de mulţimea deficienţelor de natura
substratului cauzal, corespunzătoare fiecărui element al sistemului de muncă.
A doua fază constă în intervalul cuprins între momentul de începere a constituirii şi
intrării în funcţiune a sistemului şi cel de întrerupere a procesului de muncă prin întâlnirea
violentă dintre victimă şi cauza finală (inclusiv ambele momente). El va fi reprezentat grafic
printr-un segment de dreaptă, ale cărui limite închise sunt date de cele două momente
menţionate, format din mulţimea factorilor de risc proprii elementelor care concură la
realizarea procesului de muncă.
 FACTORII DE RISC DE ACCIDENTARE ŞI
ÎMBOLNĂVIRE PROFESIONALĂ ÎN SISTEMUL DE
MUNCĂ
A. EXECUTANT
1. ACŢIUNI GREŞITE
1.1. Executarea defectuoasă de operaţii:
- comenzi;
- manevre;
- poziţionări;
- fixări;
- asamblări;
- reglaje;
- utilizarea greşită a mijloacelor de protecţie etc.
1.2. Nesincronizări de operaţii:
- întârzieri;
- devansări.
1.3. Efectuarea de operaţii neprevăzute prin sarcina de muncă:
- pornirea echipamentelor tehnice;
- întreruperea funcţionării echipamentelor tehnice;
- alimentarea sau oprirea alimentării cu energie (curent electric, fluide energetice etc.);
- deplasări, staţionări în zone periculoase;
- deplasări cu pericol de cădere:
- de la acelaşi nivel:
- prin dezechilibrare;
- alunecare;
- împiedicare;
- de la înălţime:
- prin păşire în gol;
- prin dezechilibrare;
- prin alunecare,
l .4. Comunicări accidentogene.

2. OMISIUNI
2.1. Omiterea unei operaţii
2.2. Neutilizarea mijloacelor de protecţie

B. SARCINA DE MUNCĂ
1. CONŢINUT NECORESPUNZĂTOR AL SARCINII DE MUNCĂ ÎN RAPORT CU
CERINŢELE DE SECURITATE:
1.1. Operaţii, reguli, procedee greşite
1.2. Absenţa unor operaţii
1.3. Metode de muncă necorespunzătoare (succesiunea greşită a operaţiilor)

2. SARCINA SUB/SUPRADIMENSIONATA ÎN RAPORT CU CAPACITATEA

EXECUTANTULUI:
2.1. Solicitare fizică
- efort static;
- efort dinamic;
- poziţii de lucru forţate sau vicioase.
2.2. Solicitare psihică
- ritm de muncă mare;
- decizii dificile în timp scurt;
- operaţii repetitive de ciclu scurt sau extrem de complex etc.;
- monotonia muncii.

C. MIJLOACE DE PRODUCŢIE
1. FACTORI DE RISC MECANIC
1.1. Mişcări periculoase
1.1.1. Mişcările funcţionale ale echipamentelor tehnice sau curgeri de fluide
- organe de maşini în mişcare;
- curgeri de fluide;
- deplasări ale mijloacelor de transport etc.
1.1.2. Autodeclanşări sau autoblocări contraindicate ale mişcărilor funcţionale ale
echipamentelor tehnice sau ale fluidelor
1.1.3. Deplasări sub efectul gravitaţiei:
- alunecare;
- rostogolire;
- rulare pe roţi;
- răsturnare;
- cădere liberă;
- scurgere liberă;
- deversare;
- surpare, prăbuşire;
- scufundare.
1.1.4. Deplasări sub efectul propulsiei:
- proiectare de corpuri sau particule;
- deviere de la traiectoria normală;
- balans;
- recul;
- şocuri excesive;
- jet, erupţie.
1.2. Suprafeţe sau contururi periculoase
- înţepătoare;
- tăioase;
- alunecoase;
- abrazive;
- adezive.
1.3. Recipienţi sub presiune
1.4. Vibraţii excesive ale echipamentelor tehnice

2. FACTORI DE RISC TERMIC

2.1. Temperatura ridicată a obiectelor sau suprafeţelor
2.2. Temperatura coborâtă a obiectelor sau suprafeţelor
2.3. Flăcări, flame

3. FACTORI DE RISC ELECTRIC

3.1. Curentul electric
- atingere directă;
- atingere indirectă;
- tensiune de pas.

4. FACTORI DE RISC CHIMIC

4.1. Substanţe toxice
4.2. Substanţe caustice
 4.3. Substanţe inflamabile
4.4. Substanţe explozive
4.5. Substanţe cancerigene

5. FACTORI DE RISC BIOLOGIC

5.1. Culturi sau preparate cu microorganisme:
- Bacterii;
- Virusuri;
- Richeţi;
- Spirochete;
- Ciuperci;
- Protozoare.
5.2. Plante periculoase (exemplu ciuperci otrăvitoare)
5.3. Animale periculoase (exemplu şerpi veninoşi)

D. MEDIU DE MUNCĂ
1. FACTORI DE RISC FIZIC
1.1. Temperatura aerului:
- ridicată;
- scăzută.
1.2. Umiditatea aerului:
- ridicată;
- scăzută.
1.3. Curenţi de aer
1.4. Presiunea aerului:
- ridicată;
- scăzută.
1.5. Aeroionizarea aerului
1.6. Suprapresiunea în adâncimea apelor
1.7. Zgomot
1.8. Ultrasunete
1.9. Vibraţii
1.10. Iluminat:
- nivel de iluminare scăzut;
- strălucire;
- pâlpâire.
1.11. Radiaţii
1.11.1. Electromagnetice:
- infraroşii;
- ultraviolet;
- microunde;
- de frecvenţă înaltă;
- de frecventă medie;
- de frecventă joasă;
- laser.
1.11.2. Ionizante:
- alfa;
- beta;
- gamma.
1.12. Potenţial electrostatic
1.13. Calamităţi naturale (trăsnet, inundaţii, vânt, grindină, viscol, alunecări, surpări,
prăbuşiri de teren sau copaci, avalanşe, seisme etc.)
1.14. Pulberi pneumoconiogene.
2. FACTORI DE RISC CHIMIC
2.1. Gaze, vapori, aerosoli toxici sau caustici
2.2. Pulberi în suspensie în aer, gaze sau vapori inflamabili sau explozivi

3. FACTORI DE RISC BIOLOGIC

3.1. Microorganisme în suspensie în aer:
- bacterii;
- virusuri;
- richeţi;
- spirochete;
- ciuperci;
- protozoare etc.

4. CARACTERUL SPECIAL AL MEDIULUI

- subteran;
- acvatic;
- subacvatic;
- mlăştinos;
- aerian;
- cosmic etc.