Sunteți pe pagina 1din 5

AURUL

Aurul este elementul cunoscut din cele mai vechi timpuri. Fiind
răspândit în stare nativă în natură, el se putea obține ușor în cantități mici. Se
crede ca aurul a fost descoperit înaintea cuprului. Cules sub forma unor bucăți
strălucitoare din nisipurile râurilor și din depunerile aluvionare, aurul a fost
dintotdeauna un metal de ornament, apreciat pentru luciul său galben, dar mai
ales pentru stabilitatea sa față de agenții corozivi. Ușor de prelucrat, prin
ciocănire, el lua forma diverselor obiecte de podoabă sau de cult cunoscute în
antichitate. Aurul pur (care este întotdeauna galben) este prea moale pentru
folosirea sa ca bijuterie. Metalele care se folosesc în amestec cu aurul, pentru
a-l întări, pot modifica culoarea acestuia, rezultând astfel un aur de diferite
nuanțe de galben, alb și roșu. Acest amestec determină numărul de carate al
aurului. Este unul din cele mai dense metale.
Aurul este elementul chimic din tabelul periodic care are simbolul Au
și numărul atomic 79.
Minereurile de aur pur, în afară de aurul nativ, sunt foarte rare. Aurul
se găsește majoritar în doar câteva minerale rare și într-o proporție mai mică
în alte câteva. Uneori acesta e întalnit și sub forma de aliaj cu alte metale, în
special argint.
Puținele minerale care acceptă în formula lor existența aurului fac parte
dintr-o subclasă a sulfurilor și sunt numite telururi. Foarte rar se găsesc
telururi care să nu conțină aur. Aceasta se explică prin faptul că telurul este
singurul element de care aurul se atașează foarte ușor. Printre telurile cele mai
bogate în aur, și așa putine, se numără : nagyagit, calaverit, silvanit și
krennerit. De regulă acestea se prezintă sub formă de minereuri de aur.
Uneori se găsesc și în asociație cu aurul nativ.
Tot in grupa sulfurilor există și o sumă de minerale numite ‘Aurul
Prostului‘, (cel mai cunoscut fiind pirita), care și-au căpătat această denumire
de la asemănarea cu aurului în culoare si strălucire. Ce diferențiază totusi
aurul de aceste minerale este tocmai ductibilitatea acestuia, maleabilitatea și
densitatea.
Minerale asociate: cuarț, nagyagit (săcărâmbit), calaverit, silvanit,
krennerit, pirita si alte sulfuri.
Indicatori de calitate: culoare, densitate, duritate, maleabilitate,
ductibilitate.
Proprietățile aurului:
- simbol chimic: Au
- metal tranzițional
- plasat în grupa 1, perioada 6 în cadrul sistemulu periodic al
elementelor
- aspect galben auriu
- stare de agregare solidă
- densitate 19,3g/cm3
Omul preistoric a folosit foițele si firicelele de aur la confecționarea
unor rudimentare podoabe (brățări, idoli etc) pe care le modela după placul
lui, supunându-le la bătaia cu ciocanul.
Minereul bogat in aur, așa cum provenea din filon era mărunțit cu multă
răbdare in piuie (râșnițe, mojare), făcute la început din piatră, apoi din fier.
Tulbureala produsă din măciniș era trecută la șaitroc(vas de lemn cu fundul
curbat folosit la separarea aurului din minereul sfărâmat) pentru selecționarea
firișoarelor de aur (aurul, mai greu, rămânea la fund).
Prelucrarea în șteampuri(instalație pentru sfărâmarea minereurilor
aurifere) primitive era cunoscută din timpuri vechi. O roată de moară
obișnuită mișca câteva baterii de lemn, alcătuite fiecare din câte trei
pisăloage. Minereul fărămițat manual (“părăclit”) cu ciocanul era așezat în
blocuri de fag întărite cu cremene, puse în dreptul fiecărui pisălog, prevăzut la
capătul de jos cu saboți de cremene sau de fier. Șuvoiul de apă, ce era
indeobște abătut dintr-un pârâu apropiat, mișca roata, iar fusul acesteia, cu
ajutorul unor zimți, ridica și lăsa în voie pisăloagele să cadă în blocul de fag
cu minereu. Măcinatul și spălatul minereului erau ajutate de o șuviță de apă,
care trecea necontenit prin piua de lemn. Cam jumătate din aur rămânea în
piuie, iar restul era purtat de firul de apă, sub forma unei tulbureli, printr-o
sită și apoi depusă într-un mic bazin numit “melegar”. Ceea ce nu trecea prin
sită se numea “țaglă”, ce se lua și se spăla pe un “vălău”(plan înclinat).
“Hapul”(concentratul) rămânea pe “vălău”, iar resturile (“roamele”) într-un
alt bazin, aflat la capătul “vălăului”. “Hapul” se strângea apoi și se alegea din
el, în șaitroc, aurul liber. Tulbureala scursă în “melegar” se prelucra prin
spălare, fie pe “vălău”, fie pe un plan înclinat acoperit cu o țesătură din lână
scămoșată care avea menirea de a prinde fluturașii și granulele de aur.
Tulbureala se putea spăla și cu ajutorul “hurcei”, ce era o ladă simplă de
lemn, acoperită cu un ciur. Măcinișul, udat fără întrerupere și mișcat prin
greblare, lăsa să treacă prin ochii ciurului materialul fin purtător de aur. Aici,
scândura de brad sau firele de lână țesută, barau și opreau fluturașii de aur.
Aurul se topea apoi intr-un mojar, până se obținea o “galcă” de aur.

Ioan Cătălina este singurul căutator de aur autorizat din Romania,


născut în satul Stănija, comuna Buceș, județul Hunedoara. Zona din care
provine Cătălina este una bogată în resurse aurifere, dovadă stând
numeroasele mine din zonă. În anii '50, în aceasta comună în jur de jumătate
dintre familii dețineau o astfel de amenajare. La fel și familia sa. Odată cu
nationalizarea, exploatarea aurului de către săteni a fost interzisă, iar extracția
aurului a fost continuată de săteni clandestin, in mare secret. În aceea
perioadă Securitatea a suspectat tot timpul multe familii că ascund cantități
ilegale de aur, din cauza relelor tratamente și abuzuri mulți fugind în Muntii
Apuseni, de teama altor persecutii.
Pe vremea comunismului, Ioan Cătălina a lucrat mulți ani ca tehnician
în uzine de preparare a aurului. În anul 1999 s-a decis să muncească pentru el.
Dupa ani întregi de drumuri pe la autorități, în urma cererii și luându-se în
considerare experiența sa, în 2005 săteanul a primit autorizația de extracție și
prelucrare de minereuri neferoase și rare. A devenit astfel primul căutător de
aur cu autorizație din Romania. Batrânul spune că această activitate e mai
mult o pasiune moștenită din tată în fiu decât o munca. El a concesionat toate
râurile din împrejurimi pentru a-și putea desfăsura activitatea. El extrage
minereul aurifer, îmbinand tehnologia veche, din batrâni, cu tehnologii
industriale la scară redusă.

Tehnica a învățat-o de la bunicul său, dar a putut să o pună în practică


abia după căderea comunismului. Minereul aurifer adus de aluviuni sau
bucațile de rocă desprinse din maluri sunt spălate, la fața locului, în saitroc.
După câteva repetări ale operației de spălare, pe fundul saitrocului, în bucatile
de minereu, strălucesc câteva firicele de aur. Faza a doua se petrece la mica
fabrică a meșterului. Aici, bucățile de rocă sunt supuse unei măcinari
preliminare pe un concentrator, care are drept scop separarea minereului de
steril. Urmează apoi măcinarea minereului într-o moară cu bile de unde
rezultă un concentrat în formă de pulbere. Moara stănijanului are o capacitate
de măcinare de 40 de kilograme de minereu pe oră. În moară, alături de
minereu, este adaugată cărămidă, var, sodă calcinată și mercur. Concentratul
obținut este amestecat cu apă și lăsat să se matureze timp de o oră. În final,
separarea aurului din concentratul obținut se face prin amalgamare cu mercur
într-un amalgamator tip coloană. Randamentul acestuia este de peste 90%,
ceea ce înseamna că, practic, aproape tot aurul existent în concentrator este
recuperat. Particulele fine de aur sunt atrase de mercur, după care, prin
sifonare, sunt separate de acesta.
Aurul pur (1000‰) este prea moale si de obicei se amesteca cu alte
metale (aliaje) pentru al face mai tare si mai utilizabil pentru bijuterii.
Karat - indica cantitatea de aur pur din aliaj. Cu cat procentul de aur
pur este mai mare cu atat sunt si mai multe karate.
Aurul pur (care este intotdeauna galben) este prea moale pentru
folosirea la bijuterii. Metalele care se folosesc in amestec cu aurul, pentru a-l
intari, pot modifica culoarea acestuia, rezultand astfel un aur de diferite
nuante de galben, alb si rosu.
Bibliografie:
http://ro.wikipedia.org
http://referat.clopotel.ro
http://www.e-scoala.ro