Capitolul 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE.

1.1. Calculatoare numerice.

În funcţie de procedeul de reprezentare a informaţiei şi de suportul fizic al informaţiei

calculatoarele au fost împărţite în:

o calculatoare analogice
o calculatoare numerice

În sistemele de calcul analogice, informaţia este codificată sub forma unor mărimi fizice
(intensitatea curentului electric, tensiunea, etc). Această teoreie a dus la apariţia
calculatoarelor analogice care au constituit o generaţie răspândită pe la mijlocul secolului
20, generaţie dispărută acum. Un exemplu de sistem analogic simplu este rigla de calcul
care foloseşte mărimea fizică spaţiu, operaţiile făcându-se prin măsurarea distanţelor pe o
scară logaritmică.

Spre deosebire de sistemele de calcul analogice sistemele de calcul numerice codifică

informaţia sub formă discretă (numerică).

Calculatorul numeric este un sistem fizic care prelucrează automat informaţia codificată
sub formă de valori discrete, conform unui program ce indică o succesiune determinată de
operaţii aritmetice şi logice, având la bază un algoritm de prelucrare.

Datorita modului de realizare a componentelor constructive şi a logicii de funcţionare a

sistemelor de calcul numerice, informaţia este reprezentată utilizând baza de numeraţie 2.
Codificarea binară folosită pentru reprezentarea internă a informaţiei în sistemele de calcul
determină natura componentelor constructive care acţioneaza asupra acesteia.

Unitatea elementară de reprezentare a informaţiei este cifra binară, care poate lua două
valori: 0 sau 1. Aceasta poziţie binară furnizează o cantitate de informaţie de 1 BIT (Binary
Digit).

În funcţie de natura informaţiei ce se codifică şi de dispozitivele care manevrează

informaţia în sistemele de calcul numerice, se utilizează mai multe moduri de codificare a
informaţiei. În toate cazurile însă este vorba de o reprezentare binară a informaţiei.

1.2. Schema von Neumann.

Structura unui calculator numeric a fost definită în anul 1945 de către von Neumann.

1
 Figura 1.1. Schema von Neumann a calculatorului numeric

În figura 1.1 liniile continue reprezintă fluxuri de date, liniile întrerupte reprezintă fluxuri de
comenzi şi de stări, iar dreptunghiurile blocuri funcţionale:

• Unitatea de intrare (UI) este destinată acceptării de informaţii din mediul extern
( tastatură, scanner, joystick, mouse etc.).
• Memoria (M) permite stocarea datelor în scopul prelucrării.
• Unitatea aritmetica logica (UAL) efectuează calcule aritmetice şi operaţii logice.
• Unitatea centrala (UC) este componenta care coordonează întreaga activitate din
sistemul de calcul.
• Unitatea de iesire (UE) permite transferarea informaţiilor în mediul extern
(monitorul, imprimanta, etc).

1.3. Interacţiunea hardware-software.

Un sistem de calcul electronic reprezintă un ansamblu funcţional destinat stocării şi

prelucrării informaţiei. Pentru realizarea acestor scopuri el este format din două mari
subsisteme:

• Subsistemul hardware (hard-ul) - care reprezintă partea de echipament a sistemului

de calcul (partea "tare").

• Subsistemul software (soft-ul) - care reprezintă partea de programe a sistemului de

calcul (partea "moale"). Tot în partea de programe sunt cuprinse şi structurile de
date. Informaţiile codificate. memorate sau prelucrate într-un sistem de calcul,
poartă numele de date.

Operaţiile ce se pot executa asupra informaţiilor într-un sistem de calcul sunt:

• preluarea informaţiilor din mediul extern;

• stocarea informaţiilor în mediile de memorare;
• prelucrarea informaţiilor stocate;
• extragerea informaţiilor stocate;
• livrarea informaţiilor în mediul extern;
2
Preluarea informaţilor din mediul extern se face cu ajutorul unor echipamente specializate
(tastatură, scanner, mouse etc.). Prelucrările ce se pot efectua asupra informaţiei preluate
din mediul exterior şi stocate în mediile de memorare sunt:

• calcule;
• operaţii de reorganizare a informaţiei;
• operaţii de căutare a informaţiei;
• operaţii de editare, adică modificarea conţinutului sau aspectului informaţiei.

Livrarea informaţiilor stocate către mediul exterior este efectuată tot cu ajutorul unor
echipamente specializate (terminal video, imprimantă, difuzor etc). Fiecare dispozitiv ce
intră în alcătuirea unui sistem de calcul are un format propriu de reprezentare a informaţiei
pe care o manevrează.

De exemplu în mediile de memorare a unui sistem de calcul, informaţia este reprezentată

într-un anumit fel pentru a fi vizualizată prin intermediul video-terminalului. Ea este
reprezentată în alt fel dacă este destinată tipăririi cu o imprimantă negrafică.

Din acest motiv, majoritatea operaţiilor de transmitere a informaţiei între diversele

dispozitive ale sistemului de calcul, presupune operaţia de conversie a informaţiei din
formatul propriu al dispozitivului care emite informaţia în formatul specific utilizat de
dispozitivul care preia informaţia.

Într-un sistem de calcul, prelucrarea asupra informaţiei se face sub controlul programului.
Un program defineşte secvenţa de operaţii care se efectuează asupra informaţiei în cadrul
unei prelucrări. Activitatea tuturor dispozitivelor cuprinse într-un sistem de calcul este
determinată şi supravegheată prin intermediul unor programe. Sistemul de programe este
cel care face posibilă funcţionarea unui sistem de calcul.

Orice activitate de prelucrare a informaţiei într-un sistem de calcul se face conform unui
algoritm de prelucrare. Algoritmul de prelucrare specifică toate etapele care trebuie
parcurse în prelucrarea informaţiilor şi ordinea lor de executare.

Figura 1.2. Locul algoritmului de prelucrare în elaborarea software-ului

Algoritmul de prelucrare este implementat prin intermediul unui program utilizând un

limbaj de programare. Limbajul de programare reprezintă totalitatea regulilor şi
instrumemntelor care pot fi folosite pentru transformarea unui algoritm într-un program
prin a cărui execuţie să se realizeze prelucrarea dorită asupra informaţiei.

3
Indiferent de limbajul de programare folosit pentru realizarea lui, orice program suferă o serie de
transformări care îl aduc la o formă de reprezentare proprie sistemului de calcul gazdă, formă de
reprezentare numită program executabil.

Figura 1.3. Etapele parcurse de un program.

Cu dreptunghiuri s-au simbolizat etapele prin care trece programul utilizator, iar prin elipse
componentele (programe deja existente) care contribuie la transformarea succesivă a
programului utilizator.

Programul-sursă este acel program scris într-un limbaj accesibil omului. Programul-sursă
va constitui o informaţie de intrare pentru un alt program executabil numit compilator.
Acesta va trata numai programul-sursa specific limbajului de programare pentru care a fost
creat.

Ca ieşire din programul-compilator este un format intermediar numit program-obiect.

Acesta va fi tratat la rândul său de un alt program preexistent numit editor de legături,
care va rezolva diferite referiri la bibliotecile de subrutine ale sistemului şi va lega diferite
module scrise de utilizator la momente diferite.

În urma acestei operaţii rezultă programul executabil, cel care va realiza prelucrarea
dorită.

Pentru eliminarea tuturor erorilor posibile din programul executabil se foloseşte o altă clasă
de programe numită depanator. Indiferent de limbajul de programare utilizat pentru
scrierea programelor sursă, programele executabile au un specific propriu sistemului de
calcul pe care rulează.

Totalitatea programelor executabile de pe un calculator formează software-ul sistemului de

calcul.

Din punct de vedere al utilizării ei, informaţia vehiculată în sistemul de calcul se împarte în
două categorii:

• datele (informaţia care se prelucrează);

• programele (informaţia care arată cum se fac prelucrările).

4
Oricât de complexe ar fi prelucrările făcute asupra datelor, ele pot fi descompuse în operaţii
primare, care pot fi realizate de componentele hardware ale sistemului de calcul. Operaţia
de stocare a informaţiei binare poate fi realizată cu ajutorul unor componente hardware
care, indiferent de fenomenul fizic pe care se bazează funcţionarea lor, au două stari
stabile.

Operaţiile aritmetice elementare efectuate asupra informaţiei binare pot fi asimilate cu

operaţiile logice, adică acele operaţii care lucrează cu termeni care pot lua două valori de
adevăr.

Din acest motiv, circuitele fizice elementare care intră în alcătuirea unui sistem de calcul
sunt circuite de tipul circuitelor logice, adică acele circuite a căror funcţionare poate fi
descrisă printr-o funcţie logică.

Algebra logică sau algebra booleană (Alfred Bool) este acea ramură a matematicii care s-a
dezvoltat mai ales în legatură cu evoluţia tehnicii de calcul electronic. Ea ne oferă aparatul
matematic pe care se sprijină soluţiile constructive adoptate pentru realizarea sistemelor
de calcul numerice.