Serviciile de sănătate şi asigurările

sociale de sănătate

Ion PLUMB

A absolvit Academia de Studii Economice Bucureşti,

Facultatea Economia Producţiei, în anul 1972.
Între anii 1974-1979 a fost cadru didactic cooperant la
Universitatea Constantine din Algeria, unde a susţinut mai multe
cursuri didactice de specialitate.
În prezent este profesor universitar doctor în cadrul
Academiei de Studii Economice Bucureşti, Facultatea de
Management, Catedra de Management. De asemenea, este decan al
Facultăţii de Management din cadrul Academiei de Studii Economice
Bucureşti din decembrie 1999.
A publicat 6 cursuri şi 10 cărţi având caracter didactic,
3 lucrări ştiinţifice (între care „Economia ramurilor”,
„Managementul serviciilor publice”) şi numeroase articole în reviste
de specialitate din ţară şi din străinătate.
ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ:
¾ 10 cărţi de specialitate şi manuale universitare;
¾ 12 culegeri de probleme, studii de caz, proiecte economice;
¾ 23 de articole publicate în reviste de specialitate;
¾ 45 de comunicări ştiinţifice susţinute la manifestări organizate pe plan intern şi internaţional.
LUCRĂRI SEMNIFICATIVE:
¾ Economia ramurilor, Editor Tribuna Economică, Bucureşti, 2001
¾ Managementul serviciilor publice, Editura ASE, Bucureşti, 2000
¾ Elemente de conducere a întreprinderilor, Editura AISTEDA, Bucureşti, 2000
¾ Managementul serviciilor publice locale, Editura Economică, Bucureşti, 1999
¾ L’Analyse de l’activité économique de l’entreprise, Editura Universitară, Constantine, 1976

În dicţionarul explicativ al limbii române se precizează că prin ocrotirea sănătăţii se

înţelege un complex de măsuri luate de stat pentru prevenirea bolilor, întărirea şi refacerea
sănătăţii, prelungirea vieţii şi a capacităţii de muncă a oamenilor.
Articolul 33 din Constituţia României prevede următoarele:
ƒ dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat;
ƒ statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice;
ƒ organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală,
accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a
activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi
mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.
Acest drept constituţional valorifică la rândul său dispoziţiile unor acte internaţionale în
materia sănătăţii.
Astfel, articolul 25 alin. l din „Declaraţia universală a drepturilor omului”,
adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 10 decembrie
1948, prevede că orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă corespunzător
asigurării sănătăţii sale, la îngrijire medicală şi la serviciile sociale necesare.

20 ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  1 / 2003

 Pactul internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi culturale, adoptat de
către Adunarea Generală a O.N.U. la 19 decembrie 1966, consacră în articolul 9 dreptul pe care
îl are orice persoană la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale.
În articolul 12 din acest pact se reglementează dreptul pe care îl are orice persoană de a
se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge, în baza următoarelor
măsuri:
• scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea
sănătoasă a copilului;
• îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale;
• profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a altora,
precum şi lupta împotriva unor maladii;
• crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor medical în
caz de boală.
Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de ocrotire a sănătăţii
populaţiei.
Având în vedere dispoziţiile legale în vigoare putem defini asigurările sociale de
sănătate ca un ansamblu de norme juridice prin care se reglementează îngrijirea medicală a
salariaţilor şi a altor categorii de persoane prin intermediul serviciilor medicale,
medicamentelor, materialelor sanitare şi dispozitivelor medicale, urmărindu-se îndeplinirea
de calitate a acestor prestaţii de către casele de asigurări sociale de sănătate ce funcţionează
pe baza fondurilor constituite în acest scop.
O dată cu adoptarea legii nr. 145/1997, se reglementează, începând cu data de l ianuarie
1998, o nouă formă de asigurări sociale de stat, alături de cele existente şi anume asigurările
sociale de sănătate.
Protecţia (ocrotirea) sănătăţii face parte integrantă din sistemul securităţii sociale, legea
nr. 145/1997 constituie începutul unor schimbări a sistemelor de îngrijire a sănătăţii cetăţenilor
din ţara noastră.
După cum se poate constata din definiţia de mai sus, rezultă că elementele esenţiale ale
asigurărilor sociale sunt exprimate, în principal, prin dreptul asiguraţilor şi a altor persoane la
servicii medicale, medicamente şi materiale sanitare.

Relaţiile economice în îngrijirile de sănătate

Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii, ele protejează practic toată populaţia
ţării şi anume atât salariaţii, cât şi pensionarii, şomerii, dar şi persoanele care nu sunt salariate,
dar au obligaţia să îşi asigure sănătatea potrivit prevederilor legii nr. 145/1997. Datorită faptului
că asigurările sociale de sănătate funcţionează în regim obligatoriu, consecinţa imediată este
aceea că plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate este obligatorie, atât pentru
persoanele fizice, cât şi pentru cele juridice, în cuantumurile şi la termenele prevăzute.
În afara asigurărilor sociale de sănătate care funcţionează în regim obligatoriu, pot
funcţiona şi alte forme de asigurări de sănătate care acoperă riscuri individuale, în diferite
situaţii speciale. De asemenea, se pot organiza şi societăţi private de asigurări de sănătate.
Aceste asigurări nu sunt obligatorii.
Este de menţionat că reforma sistemului sanitar din ţara noastră cuprinde majoritatea
componentelor acestuia, iar asigurările sociale de sănătate obligatorii, adecvate economiei de
piaţa şi practicilor din Uniunea Europeană, joacă un rol deosebit.

ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  1 / 2003 21

 Principiile asigurărilor sociale de sănătate

Acestea sunt idei de maximă generalitate, care exprimă ceea ce este esenţial şi hotărâtor
în sistemul asigurărilor sociale de sănătate. Caracteristica asigurărilor sociale de sănătate este
că principiile acestora sunt formulate direct în articolele din legea nr. 145/1997.
Astfel, potrivit articolului 1 alin. 2, asigurările sociale de sănătate funcţionează pe
principiul solidarităţii şi subsidiaritaţii în colectarea şi utilizarea fondurilor.
Potrivit principiului solidarităţii sociale, toţi cetăţenii, indiferent de veniturile de care
dispun au dreptul la o protecţie adecvată. Prestaţiile susceptibile de a fi acordate populaţiei sunt
definite prin lege şi este de la sine înţeles, că vor trebui găsite fondurile necesare pentru a le
asigura finanţarea şi de a răspunde condiţiilor impuse de executarea prestaţiilor.
Principiul solidarităţii în baza căruia funcţionează asigurările sociale de sănătate din ţara
noastră îşi are sorgintea în sistemul larg răspândit în lume şi anume în asigurările sociale prin
transferuri în flux, numite şi redistributive. Acestea s-au organizat prin analogie cu sistemul
general de impozite: plăteşti pe măsura ce câştigi (pay as you earn - PAYE). Asigurările
redistributive se bazează pe solidaritatea între generaţii, dar şi între persoanele din cadrul
aceleiaşi generaţii. În mod concret, generaţia activă susţine prin contribuţii prestaţiile
beneficiarilor actuali, urmând ca şi ea, la rândul ei, să fie susţinută de generaţia activă viitoare
(ce îi succede).
Această modalitate de organizare a asigurărilor sociale prezintă avantajul că este
deosebit de flexibilă, se adaptează uşor la nevoile care apar.
Principalul dezavantaj al acestui sistem apare în cazul dezechilibrelor dintre generaţii,
când un număr mai restrâns de activi trebuie să susţină un număr sporit de populaţie inactivă.
De asemenea, articolul l alin. 2 din legea nr. 145/1997 consacră un alt principiu şi
anume principiul alegerii libere de către asiguraţi a medicului, a unităţii sanitare şi a
casei de asigurări de sănătate. În conformitate cu prevederile art. 15 din lege, asiguraţii au
dreptul să-şi aleagă medicul de familie care să le acorde serviciile medicale primare.
Prin consacrarea acestui principiu, se doreşte să se realizeze îmbunătăţiri concrete în
calitatea îngrijirilor medicale, activitate ce constă în libera alegere a practicianului sau a
stabilimentului.
Pentru cazurile urgente care necesită asistenţă medicală de urgenţă se acorda îngrijiri în
dispensare, policlinici sau spitale la prezentarea la camera de gardă ca şi până la apariţia legii
nr. 145/1997. Asistenţa medicală de urgenţă nu este condiţionată de calitatea de asigurat.
Un alt principiu al asigurărilor sociale de sănătate, este reglementat de articolul 3
alin. l din legea nr. 145/1997, care constă în faptul că asiguraţii şi membrii lor de familie au
dreptul la servicii medicale în mod nediscriminatoriu. Potrivit acestui principiu asiguraţii şi
membrii lor de familie au dreptul la servicii medicale, fără a se ţine cont de criterii politice,
etnice, confesionale, de vârstă, sex şi de stare materială.

Modele de sisteme de îngrijire de sănătate

Organizarea asigurărilor sociale de sănătate se realizează potrivit articolului 62 din legea

nr. 145/1997, de către casele de asigurări de sănătate, care sunt instituţii publice autonome,
nelucrative şi care desfăşoară activităţi în domeniul asigurării sănătăţii.
În afara acestor instituţii, importante atribuţii revin şi altor organe. Statul defineşte
politica generală în materie de asigurări de sănătate, legiferează şi exercită o supraveghere de
ansamblu. În acest cadru casele de asigurări de sănătate au o mare autonomie.

22 ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  1 / 2003

 În Europa operează trei modele de sisteme de îngrijire de sănătate şi anume:
• modelul serviciului naţional de sănătate - tip Beveridge;
• modelul sistemului de asigurări sociale de sănătate - tip Bismark;
• modelul sistemului centralizat de stat - tip Semasko.
La acestea ar mai putea fi adăugat modelul care funcţionează în S.U.A. şi care este în
mod practic bazat pe asigurări private. Fiecare dintre aceste sisteme are avantajele şi
dezavantajele sale.
Ne referim la sistemul tip Bismark care operează în Austria, Belgia, Franţa, Olanda şi
Germania, sistem ce a constituit sursă de inspiraţie în elaborarea sistemului actual de asigurări
sociale din ţara noastră.
Astfel, în ţările respective sistemul de asigurări sociale de sănătate este finanţat prin
contribuţia în general obligatorie a salariaţilor şi patronilor, în funcţie de venit sau/şi prin taxe
generale. Acoperirea este largă, dar acolo unde nu este obligatorie rămân categorii de populaţie
fără acces la prestaţiile oferite de sistem. Sumele rezultate din constituirea fondurilor pentru
finanţarea asigurărilor de sănătate sunt dirijate spre organisme sau agenţi care asigură gestiunea
lor şi care contractează cu spitalele şi medicii de familie ori medicii de medicină generală
serviciile ce urmează a fi oferite asiguraţilor. Contractele cu pacienţii au la bază taxa pe
servicii/prestaţie, iar cu spitalele se bazează pe bugete adesea globale.
În cadrul acestui sistem, performanţele medicale sunt relativ înalte, dar cheltuielile pe
care le implică sunt cele mai mari din Europa, pentru că şi costurile administrării sale sunt mari.
Schimbările în sistemul de sănătate au căpătat o amploare fără precedent la sfârşitul
anilor '80 şi începutul deceniului actual, extinderea lor cuprinzând numeroase ţări din Europa şi
America. Schimbările urmăresc eliminarea sau reducerea disfuncţiilor apărute atât în ţările
democratice cu o economie de piaţă stabilă, cât şi în ţările care au avut o economie bazată pe
monopolul de stat al factorilor de producţie, cu un sistem de planificare centralizat, rigid şi de
comandă.
Nemulţumirile care au generat procesul de reformare a sistemelor îngrijirilor de
sănătate (SIS) au fost prezente atât în masa contribuabililor şi a utilizatorilor, a medicilor şi
instituţiilor sanitare (a furnizorilor de îngrijiri), cât şi a autorităţilor politice şi administrative.
Insatisfacţiile vizau creşterea cheltuielilor pentru sănătate într-un ritm greu de suportat, fără
ameliorarea substanţială a stării de sănătate, insuficienta acoperire a populaţiei cu servicii,
absenţa unor mecanisme eficiente de asigurare a calităţii, volumul exagerat de muncă zilnică,
insuficienţa elementelor de stimulare, ineficienţa managerială etc.
Condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinească un SIS corespunzător ar fi, după Maxwell
şi alţi specialişti, următoarele:
a) acoperire generală,
b) accesibilitate promptă,
c) pertinenţă faţă de nevoi
d) echitate,
e) posibilităţi de alegere,
f) eficacitate,
g) eficienţă înaltă,
h) acceptabilitate socială largă,
i) responsabilitatea statului faţă de sănătatea publică.
De fapt, nici un SIS nu a putut răspunde integral acestor criterii, iar dacă s-ar fi putut
imagina un SIS perfect el ar fi fost oricum efemer, fiind supus după un interval de timp
modificărilor cerute de nevoile în schimbare ale societăţii, practicii medicale şi rezervelor

ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  1 / 2003 23

disponibile (îmbătrânirea populaţiei, introducerea de tehnologii noi, creşterea economică şi
priorităţile de dezvoltare).
Potrivit legii nr. 145/1997, începând cu l ianuarie 1998 sistemul asigurărilor sociale de
sănătate din ţara noastră va avea următoarele elemente componente: angajatorii şi asiguraţii,
furnizorii de servicii medicale, de aparatură şi de medicamente; contribuţiile la asigurările
sociale de sănătate, casele de asigurări de sănătate. Relaţiile dintre acestea sunt de natură
contractuală.

1. Obiectivele reformelor în sistemul îngrijirilor

de sănătate din Europa

¾ echilibrarea alocării resurselor financiare (teritorial şi între categorii de servicii) şi

controlul costurilor;
¾ reducerea inechităţilor în ofertă şi accesul la servicii;
¾ îmbunătăţirea gradului de satisfacţie a furnizorilor şi utilizatorilor de îngrijiri;
¾ ameliorarea eficacităţii şi impactului sistemului de îngrijiri de sănătate asupra stării
de sănătate;
¾ reducerea utilizării inadecvate a tehnologiilor moderne;
¾ corectarea stimulării inadecvate a consumului medical;
¾ introducerea competiţiei controlate (între furnizori publici şi privaţi, organizaţiile
de asigurări etc.);
¾ separarea furnizorilor de servicii (medici, spitale) de cumpărătorii de servicii;
¾ plata medicilor şi a instituţiilor pe baza unor criterii de performanţă;
¾ introducerea metodelor manageriale moderne în conducerea serviciilor de sănătate;
¾ descentralizarea sistemului îngrijirilor de sănătate prin deconcentrare şi delegarea
autorităţii.

Priorităţi în reformarea sistemelor îngrijirilor de sănătate în ţările Europei

Centrale şi de Răsărit
1. descentralizarea sistemului de îngrijiri de sănătate;
2. modificarea metodelor de planificare şi gestionare;
3. menţinerea unei largi accesibilităţi;
4. dezvoltarea serviciilor de sănătate comunitare;
5. dezvoltarea serviciilor preventive bazate pe factori de risc prevalenţi;
6. îmbunătăţirea sistemului de formare a personalului de sănătate.

2. Ministerul Sănătăţii şi Familiei

Ministerul Sănătăţii şi Familiei, în temeiul articolului 34 din legea nr. 145/1997,

proiectează, implementează şi coordonează programe de sănătate publică, în scopul realizării
unor obiective de sănătate, cu participarea tuturor instituţiilor cu răspundere în domeniul
realizării politicii sanitare a statului.
Obiectivele se stabilesc în colaborare cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cu
Colegiul Medicilor din România, cu reprezentanţii spitalelor şi clinicilor universitare, ai
unităţilor de cercetare, ai organizaţiilor neguvernamentale, ai sindicatelor, precum şi cu
reprezentanţi ai populaţiei.

24 ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  1 / 2003

 În acelaşi timp, este cazul să amintim că, în ţara noastră, de sănătatea publică răspunde
Ministerul Sănătăţii, potrivit articolul l alin. 4 din legea nr. 100/1998 privind asistenţa de
sănătate publică.
Sănătatea publică este asigurată prin unităţi publice specializate sau unităţi private, în
strânsă colaborare cu casele de asigurări de sănătate şi Colegiul Medicilor. În esenţă, potrivit
actului normativ citat, asistenţa de sănătate publică are în vedere promovarea unor măsuri care
să asigure prevenirea, profilaxia şi controlul unor boli cu impact de masă, precum şi măsuri
necesare asigurării unui mediu fizic sănătos.

3. Colegiul Medicilor din România

Colegiul Medicilor din România are, în domeniul asigurărilor sociale de sănătate,

următoarele obligaţii:
a) asigurarea elaborării şi furnizării serviciilor medicale de bază prevăzute în prezenta
lege;
b) garantarea, faţă de casele de asigurări de sănătate, că serviciile medicale respectă
parametrii de calitate şi de stabilitate conform prezentei legi;
c) urmărirea realizării eficiente a asistenţei medicale de urgenţă;
d) asigurarea necesarului de asistenţă medicală din punct de vedere cantitativ şi calitativ
în plan teritorial;
e) participarea la elaborarea planurilor de construire de spitale şi de dotare cu
echipament de mare performanţă medicală (articolul 35).

4. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate

În conformitate cu prevederile art. l din Statutul Casei Naţionale de Asigurări de

Sănătate, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate este instituţie publică autonomă de interes
naţional, cu personalitate juridică, fără scop lucrativ, având ca principal obiect de activitate
asigurarea funcţionării unitare şi coordonate a sistemului de asigurări sociale de sănătate din
România.
La l ianuarie 1999, în baza Legii asigurărilor de sănătate şi a celorlalte acte normative
corelate, a luat fiinţă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, moment ce a coincis cu
declanşarea celei mai ample reforme din România de după 1989. Cele mai importante principii ale
noului sistem sunt solidaritatea, descentralizarea, libertatea alegerii medicului şi concurenţa
profesională a cadrelor medicale, elemente inexistente în sistemul anterior.
Principalele funcţii ale Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate sunt colectarea şi
administrarea fondurilor, precum şi cumpărarea serviciilor medicale necesare asiguraţilor în
noul cadru. Furnizarea serviciilor medicale se face în funcţie de cerere şi ofertă, fapt ce conduce
la eliminarea risipei şi la raţionalizarea cheltuielilor.
Relaţiile dintre medici şi casele de asigurări se desfăşoară în baza unui Contract-cadru în
care sunt specificate criteriile cantitative şi calitative de evaluare a activităţii medicale, în
funcţie de care se realizează plata medicilor pentru serviciile furnizate.
Până la l ianuarie 2000 aproape întreg personalul medical a încheiat contracte cu casele
de asigurări de sănătate, existând, în momentul de faţă, peste 18.000 de unităţi medicale
integrate în sistemul asigurărilor de sănătate. La nivel local, medierea medic-pacient se
realizează prin intermediul caselor judeţene de asigurări de sănătate. Pentru zonele cu o

ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  1 / 2003 25

populaţie mai numeroasă, acestea dispun de oficii teritoriale, menite să preia o parte din
funcţiile administrative.
În raport cu aceste structuri locale, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate are rolul de a
urmări respectarea cadrului legal şi aplicarea lui într-un mod unitar la nivelul întregii ţări.
Totuşi, în baza principiului descentralizării, menţionat mai sus, casele judeţene de
asigurări de sănătate se bucură de autonomie în rezolvarea şi controlul aspectelor specifice ce se
regăsesc la nivel local. În acest sens au loc întâlniri frecvente între membrii CNAS şi
reprezentanţii locali, pentru integrarea acestor aspecte locale într-un cadru general şi unitar.
Pentru aplicarea reformei se va realiza un sistem informatic naţional, menit să asigure obţinerea
unul flux rapid în colectarea, centralizarea şi prelucrarea datelor din sistemul asigurărilor de
sănătate. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a fost înfiinţată la data de l ianuarie 1999, în
baza Legii asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997.
• Prima etapă a activităţii CNAS a constat în înfiinţarea reţelei administrativ-
instituţionale la nivel naţional. Această reţea este formată din casele judeţene de asigurări de
sănătate şi din oficiile teritoriale. Astfel, la nivelul fiecărui judeţ există o casă judeţeană de
asigurări de sănătate, iar pentru localităţi cu un număr mai mare de 200000 de locuitori,
sarcinile administrative revin oficiilor teritoriale de asigurări de sănătate. Aceste structuri
locale se bucură de o largă autonomie, respectându-se principiul descentralizării.
• În câteva luni de la înfiinţare, CNAS a introdus un sistem cu totul nou de retribuire a
personalului medical din România. Salariul fix, stabilit în funcţie de vechimea în muncă, a fost
înlocuit cu venitul acordat în funcţie de competenţa şi profesionalismul fiecărui medic.
Calculul acestor venituri se face în baza volumului de muncă şi a calităţii serviciilor medicale
acordate. În consecinţă, veniturile medicilor de familie şi a specialiştilor din ambulatoriu au
crescut în mod substanţial de la 1-2 milioane lei, până la 5 sau chiar 10 milioane. În cazul
spitalelor plata se face prin buget global, acordându-se directorului de spital libertatea de a
repartiza cheltuielile în funcţie de necesităţile specifice.
• În colaborare cu Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a
contribuit la găsirea unor soluţii practice în acordarea spaţiilor pentru cabinetele medicale, prin
intermediul contractelor de comodat. Drept urmare, în prezent, medicii dispun de spaţii
adecvate activităţii medicale, închiriate cu titlu gratuit.
• Toate aceste facilităţi au condus la o largă acceptare a noului sistem. Până la l ianuarie
2000, aproape întreg personalul medical a încheiat contracte cu casele de asigurări de sănătate,
existând, în momentul de faţă, peste 18000 de unităţi medicale integrate în sistemul
asigurărilor de sănătate.
• Colectarea fondurilor din partea asiguraţilor şi a angajatorilor a cunoscut o
îmbunătăţire cu mult peste aşteptări. Dacă ţinem cont de situaţia dramatică a economiei
româneşti din ultimul an, aceasta este cea mai importantă realizarea a CNAS, colectându-se cu
mult peste sumele estimate, respectiv 21000 miliarde lei, faţă de 12000 miliarde, cât se
anticipase înainte de introducerea sistemului.
• O altă realizare, de o importanţă esenţială, este carnetul de asigurat. Fiecare persoană
asigurată va primi un asemenea carnet. Până în prezent, CNAS a asigurat realizarea carnetelor şi a
elaborat normele de distribuire a acestora. Lunar, angajatorii vor primi din partea caselor de
asigurări dovada achitării contribuţiei, ce constă într-un timbru securizat ce se aplică pe spatele
carnetului de asigurat. La rândul lor, angajatorii vor distribui timbrele către proprii salariaţi,
care vor putea astfel să beneficieze de asistenţă medicală.
• CNAS este orientată spre metodele moderne utilizate în ţările dezvoltate. De aceea,
CNAS a iniţiat realizarea sistemului informatic unic, integrat, al asigurărilor de sănătate. Acesta

26 ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  1 / 2003

este cel mai mare proiect din România în domeniul informatizării. Pentru punerea în practică a
acestui sistem, CNAS va aloca 119 milioane euro, adică preţul ofertei companiei care a câştigat
licitaţia organizată pentru acest lucru, respectiv COMPAQ COMPUTERS BDG. În caietul de
sarcini al licitaţiei a fost prevăzut ca sistemul informatic să corespundă normelor de colectare şi
rambursare existente în România. De asemenea, sistemul va trebui să asigure un flux rapid şi
securizat în colectarea, centralizarea şi prelucrarea datelor din sistemul asigurărilor de sănătate.
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate stabileşte şi conduce politica şi strategia generală
în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate din România prin sistemul caselor de
asigurări de sănătate.
Sistemul de asigurări sociale de sănătate este obligatoriu şi funcţionează descentralizat,
autonom, pe baza principiului solidarităţii şi al subsidiarităţii în colectarea şi utilizarea
fondurilor în conformitate cu normele stabilite de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.
Casa Naţională de Asigurări de Sănătate elaborează norme privind modul de încasare a
contribuţiilor la Fondul de asigurări sociale de sănătate.
În cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuţiilor datorate Fondului de
asigurări sociale de sănătate, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, prin casele de asigurări de
sănătate judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, precum şi Casa Asigurărilor de Sănătate a
Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti şi Casa de Asigurări
de Sănătate a Transporturilor procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru
încasarea sumelor cuvenite.

Servicii medicale în cadrul asigurărilor medicale

de sănătate

Asiguraţii au dreptul, potrivit articolului 11 din legea nr. 145/1997, la servicii

medicale, medicamente, materiale sanitare, precum şi la dispozitive medicale.
Potrivit articolului 3 din Hotărârea Guvernului nr. 165/2001, serviciile medicale,
serviciile farmaceutice şi dispozitivele medicale destinate corectării şi recuperării deficienţelor
organice sau funcţionale ori corectării unor deficienţe fizice se acordă în baza contractelor
încheiate între furnizorii de servicii medicale, servicii farmaceutice şi dispozitive medicale
destinate corectării şi recuperării deficienţelor organice sau funcţionale ori corectării unor
deficienţe fizice şi casa de asigurări de sănătate judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti,
Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii
Judecătoreşti şi Casa Asigurărilor de Sănătate a Transporturilor, denumite în continuare case
de asigurări de sănătate.
Asiguraţii au dreptul la îngrijire medicală, în caz de boală sau de accident, din prima zi
de îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la vindecare, în condiţiile stabilite de Legea
nr. 145/1997.
Îngrijirea medicală acordată asiguraţilor se realizează prin servicii medicale, după cum
urmează:
1. Servicii medicale suportate de Casa de asigurări de sănătate
În această categorie, potrivit prevederilor articolului 12 alin. 2 din Legea nr. 145/1997,
intră următoarele servicii medicale:
a) servicii de asistenţă medicală preventivă şi de promovare a sănătăţii, inclusiv pentru
depistarea precoce a bolilor;
b) servicii medicale ambulatorii;
c) servicii medicale spitaliceşti;

ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  1 / 2003 27

 d) servicii de asistenţă stomatologică;
e) servicii medicale de urgenţă;
f) servicii medicale complementare pentru reabilitare;
g) asistenţă medicală pre-, intra-, şi postnatală;
h) îngrijiri medicale la domiciliu;
i) medicamente, materiale sanitare, proteze, orteze.

Accesibilitatea la servicii medicale se consideră optimă dacă:

¾ este asigurat accesul fiecărei persoane la serviciile medicale;
¾ există o libertate mare de a alege între diferiţi ofertanţi de servicii medicale de
îngrijire şi chiar a diferiţilor plătitori, care să fie pe măsura opţiunilor şi
posibilităţilor populaţiei;
¾ există informarea continuă asupra tuturor ofertanţilor de servicii medicale;
¾ există participarea adecvată a grupelor respective la organizarea sistemului de
sănătate.

2. Servicii medicale nesuportate de Casa de asigurări de sănătate

În conformitate cu prevederile articolului 14 din Legea nr. 145/1997, în serviciile
medicale suportate de casa de asigurări de sănătate nu se includ:
a) servicii de sănătate acordate în caz de risc profesional: boli profesionale şi accidente
de muncă;
b) unele servicii medicale de înaltă performanţă;
c) unele servicii de asistenţă stomatologică;
d) asistenţa medicală curativă la locul de muncă;
e) servicii hoteliere cu grad înalt de confort.
Serviciile prevăzute mai sus la lit. a) - c) şi e) se stabilesc prin contractul–cadru.
Este necesar să precizăm că, în conformitate cu prevederile articolului 110 din Normele
de medicină a muncii, aprobate prin Ordinul Ministrului Sănătăţii şi Familiei nr. 1957/1995, în
scopul supravegherii medicale, precum şi pentru depistarea bolilor profesionale, cunoaşterea şi
dispensarizarea bolilor legate de profesiune, pentru acordarea ajutorului medical în caz de
accidente sau îmbolnăviri acute în timpul activităţii, în unităţile cu factori de risc profesional se
organizează servicii medicale de întreprindere. În aceste servicii pot fi încadraţi medici de
specialitatea medicina muncii sau, în lipsa acestora, medici de medicină generală. Medicii de
medicină generală şi personalul mediu sanitar care urmează să lucreze în cadrul serviciilor
medicale de întreprindere vor obţine un atestat de perfecţionare în probleme de medicina
muncii, ce se eliberează pe baza unei examinări şi în urma unor instruiri organizate de către
Institutul de Igienă, Sănătate Publică, Servicii de Sănătate şi Conducere Bucureşti şi de către
filialele sale din Timişoara, laşi, Cluj-Napoca, Târgu-Mureş şi Sibiu, de către universităţile de
medicină şi farmacie, prin catedrele de medicina muncii, precum şi de către inspectoratele de
poliţie sanitară şi medicină preventivă judeţene şi ale municipiului Bucureşti.
Agenţii economici din sectoarele public, privat şi mixt, inclusiv cu capital străin vor
sprijini şi vor asigura condiţiile de bază materiale şi funcţionalitatea serviciilor medicale de
întreprindere.

28 ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  1 / 2003

 Bibliografie

1. ENĂCHESCU, D. Sănătate publică şi management sanitar, note de curs,

MARCU, M. Bucureşti, Editura All, 1994

2. MANOLE, GH. Asigurările sociale de sănătate, Bucureşti, Editura Tehnică,

GĂLĂTESCU E. 1998

3. TUFAN, C-TIN. Asigurările sociale de sănătate, Bucureşti, Editura Lumina

ŞTEFAN, V. Lex, 2001

4. VLĂDESCU, C. Managementul serviciilor de sănătate, Bucureşti, Editura

(COORD.) Expert, 2000

5. DRAGOMIR, I. Formarea şi utilizarea forţei de muncă în domeniul sanitar,

teză de doctorat, Bucureşti, Editura ASE, 2002

6. GHEORGHE, AL. Impactul progresului tehnic asupra eficientizării activităţii

sanitare, teză de doctorat, Bucureşti, Editura ASE, 1998

7. TESLIUC, C. M. Economia serviciilor de sănătate şi alternative de finanţare,

teză de doctorat, Bucureşti, Editura ASE, 1998

8. *** Anuarul statistic al României – 2001

9. *** www.gov.ro

ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  1 / 2003 29