Sunteți pe pagina 1din 15

Democraţia creştină

1. Precursorii doctrinari şi contextul istorico-politic al


democraţiei creştine
2. Idei-reper ale doctrinei creştin-democrate
3. Obiectivul strategic al creştin-democraţiei: democraţia
desăvârşită
4. Partide creştine
5.

1. Precursorii doctrinari şi contextul istorico-politic al


democraţiei creştine

Sfârşitul secolului XIX consfinţeşte, măcar în aparenţă,


triumful total al liberalismului. Ca doctrină, liberalismul
susţinea separarea Bisericii de Stat. În acest context
Biserica reacţionează în plan doctrinar operând o relectură
neotomistă a întemeietorilor dogmei: Toma de Aquino şi
Augustin. Înainte de a se angaja efectiv în orizontul politic
explicit Biserica va încerca o subminare a poziţiilor teoretice
neconvenabile ale liberalismului. Enciclica Mirari Vos a papei
Grigore al XVI-lea din 1832 condamnă teza liberală a
separării bisericii faţă de stat şi ideile legate de libertatea de
conştiinţă şi de exprimare. Puterea este definită drept
expresie a voinţei divine. În aceeaşi notă Enciclica Qui
Pluribus (1846) a papei Pius al IX-lea condamna ideile
socialiste şi comuniste, considerate la fel ca şi liberalismul,
surse ale mişcărilor violente, revoluţionare.
Dintre motivele care au determinat trecerea Bisericii la
acţiune politică par să fie decisive
a) stăvilirea secularizarării determinate de
ascensiunea politică întâi a liberalilor şi mai apoi
a socialiştilor
b) a apărut necesitatea clarificării şi soluţionării
unei problematici specifice societăţii industriale.
Învăţăturile sociale trebuiau să găsească noi

1
fundamente în concepţia modernă a relaţiilor
sociale
Pe această platformă contextuală se naşte ca mişcare
politică explicită catolicismul liberal, ilustrat de gruparea
politică a lui Montalembert în Franţa (1845) ca o reacţie faţă
de aceste grupări şi într-un efort de clarificare doctrinară,
papa Leon al XIII-lea (1878-1903), principalul iniţiator al
mişcărilor de reformă, schiţează fundamentele doctrinei
democrat-creştine. În prima sa enciclică (Rerum novarum
1891) el identifică răul social cu exploatarea maselor în
sistemul economic liberal. Pe baza criticilor sistemului
economic capitalist şi deopotrivă a mişcărilor revoluţionare
el a pledat în favoarea rolului activ al statului în economie.
Pentru a face faţă răului Statul trebuie să-şi unească
eforturile cu biserica.1
Este interesant de remarcat faptul că în prima jumătate
a secolului XIX mulţi catolici au aderat la liberalism în
speranţa emancipării comunităţilor catolice. (Mai ales în
statele unde liberalii au făcut promisiuni în acest sens) De
aceea pe fondul anticlericalismului liberal şi a
antiliberalismului de la Vatican (1864 Pius al IX-lea emite
enciclica Quanta Cura şi Syllabus Errorum, în care atacă
libertatea de expresie a presei) se ajunge la o alianţă a
catolicilor cu conservatorii.
În esenţă, odată cu Enciclica Aeterni Patis (4 august
1879) a papei Leon al XIII-lea, are loc inaugurarea
neotomismului. Enciclica conţine un îndemn la o relectură a
operelor lui Toma din Aquino, declarându-l pe acesta din
urmă „princeps philosophorum”, filosoful oficial al bisericii
catolice. În Graves de communi, 1901, acelaşi Leon al XIII-
lea definea democraţia creştină drept „acţiune
binefăcătoare creştină în mijlocul poporului”.
1
Principalele enciclice în care se exprimă doctrina creştin democrată:
Rerum novarum 1891, papa Leon al XIII-lea
Graves de communi, 1901, papa Leon al XIII-lea
Quadragesimo Anno, 1931, papa Pius al XI-lea
Mater et magistra, 1961, papa Ioan al XXIII-lea
Pacem in terris, 1963, papa Ioan al XXIII-lea
Populorum progresio, 1967, papa Ioan Paul al II-lea
Sollicitudo rei socialis 1987, papa Ioan Paul al II-lea

2
Există o seamă de autori dispuşi să creadă în succesul
iniţiativei de a încerca o conlucrare a religiei cu politica. „În
anii treizeci, generaţiile catolice care au ajuns în poziţii
politice importante au elaborat programe politice cu
caracter creştin pe baza enciclicei Quadragesimo anno
(1931) program care a reprezentat o alternativă la politicile
democraţiei liberale, ale fascismelor, ale bolşevismului.”1 În
Franţa curentul personalist (L. Lavelle, Em. Mounier, alţi
scriitori grupaţi în jurul revistei „Esprit”) apără ideea unei
democraţii pluraliste descentralizată până la persoană.
Ideea centrală a personalismului rămâne aceea conform
căreia: „Preocuparea centrală a oricărei filosofii personaliste
este dublă: a stabili responsabilitatea subiectului şi a
exprima situaţia acestuia în natură şi în societate.”2
Reprezentanţii neotomismului filosofic (A. Sertillange, J.
Maritain, E. Gilson,) sistematizează aceste intenţii de
relectură precizându-i principalele direcţii. Maritain era mai
puţin preocupat de instituirea unui proiect doctrinar. El viza
instaurarea unei noi creştinătăţi, întemeiată pe un umanism
integral, numit „umanism teocentric”. Această restaurare a
umanismului în formulă integrală trebuia să înceapă prin
recunoaşterea primatului spiritualităţii creştine. Idealul
democratic, ar fi în această perspectivă expresia profană a
idealului creştin de iubire necondiţionată a aproapelui.
Neotomismul lui Maritain implică o teorie complexă a
cunoaşterii metafizice clădită pe „două cunoaşteri
complementare: a ştiinţei naturii şi a filosofiei naturii”, teorie
ce presupune intelecţia dianoetică (în care inteligenţa se
serveşte de simţuri dar nu cunoaşte prin ele însele şi
nemediat esenţele lucrurilor corporale), intelecţia
perinoetică (în care substanţele şi proprietăţile lor sunt
cunoscute prin semne şi în semne) şi intelecţia
ananoetică (a transinteligibilului, dincolo de inteligibilul
transobiectiv al primelor două intelecţii). Potrivit lui maritain
experienţa mistică este punctul culminant al vieţii.
1
Doctrine politice, coord. Alina Mungiu Pippidi, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 148
2
Garaudy, R., Perspectives de l’homme. Existentialisme, pensee cathoique, structuralisme, marxisme. Ed. PUF, Paris,
1969, p. 155

3
Pentru neotomism scopul organizării politice este
realizarea unor scopuri morale (Binele comun) printr-o
soluţie de echilibru, de compromis între împlinirea persoanei
şi cea a societăţii. Pentru realizarea acestui obiectiv statul
trebuie să fie puternic. Tradiţiile şi forţa obiceiurilor locale
sunt elemente esenţiale ale acestei puteri.

Doctrina creştină se înalţă pe un fundament şi o filiaţie


augustiniană. De aceea anumiţi autori sunt de părere că
„Creştin democraţia şi catoclicismul politic sunt termeni
care, parţial, se suprapun.”1 În mod cert termenul de creştin
care apare în titulatura partidelor politice depăşeşte
graniţele cultului catolic. Oricum, majoritatea cercetătorilor
apreciază că „mişcările politice inspirate din catolicism, mai
apoi constituirea creştin-democraţiei şi a socialismului
creştin, sunt fenomene ale politicii moderne.”2 Fiinţa umană
este aşezată în centrul istoriei şi simultan al filosofiei
morale. În aparenţă, asumarea de responsabilităţi faţă de
societate în ansamblul ei ar permite doctrinei să se plaseze
pe poziţii sociale de stânga. Totuşi un eclectism greu de
mascat ne face să fim sceptici faţă de eficacitea unui sistem
care amestecă opoziţia faţă de excesele totalitare cu dorinţa
de a păstra tradiţiile şi un spirit teoretic reformist cu dorinţa
de a instaura un regim mixt care să păstreze avantajele
monarhiei şi ale democraţiei, ocolind neajunsurile lor.
Majoritatea analiştilor sunt de acord cu faptul că
doctrina se concentrează în esenţă pe trei direcţii
fundamentale:
-problematica persoanei umane
-organizarea conducerii vieţii sociale şi politice în
vederea realizării unui umanism „integral” şi implicit
„teocentric” (cf. J. Maritain)
-concretizarea valorilor morale creştine prin măsuri cu
caracter social larg, realizarea binelui comun

1
Doctrine politice, coord. Alina Mungiu Pippidi, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 145
2
Doctrine politice, coord. Alina Mungiu Pippidi, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 146

4
„Franţa este considerată leagănul creştin-democraţiei
întrucât în urma realizărilor intelectuale ale lui Lamennais,
Lacordaire sau Montalambert, aici s-a format la mijlocul sec.
XIX, sistemul ideologic liberal modern al catolicismului.”1
Creştin-democraţia a apărut ca o doctrină importantă
abia după al doilea război mondial, în Germania. Are
anumite elemente caracteristice: accentul pus pe persoana
umană, (nu pe individ: adică promovarea solidarităţii, a
toleranţei etc.), respectiv ideea de subsidiaritate (orice
decizie sa fie luată la nivelul cel mai jos posibil: autorităţile
locale să se implice semnificativ în procesul decizional, în
locul celor centrale).
Din punct de vedere economic, creştin–democraţia este
relativ apropiată de doctrina liberală. Miracolul creşterii
economice din perioada postbelică (a Germaniei Federale
spre exemplu) a fost posibil datorită economiei de piaţă,
variantă creştin-democrată a unei economii liberale, în care
liberalismul pur a fost temperat prin luarea în considerare a
componentei sociale. Deşi iniţial doctrina creştin-democrată
a fost dezvoltată în ţări protestante (Germania, Olanda), ea
s-a extins şi în ţări catolice (Spania, Franţa, Italia) sau chiar
în ţări ortodoxe (Grecia, România). Rădăcinile creştin-
democraţiei pot fi identificate în orizontul mai larg al unor
elemente ale doctrinei conservatoare. De altfel, partidele
creştin-democrate şi cele conservatoare (cum este cel mai
puternic din ele, cel din Marea Britanie) formează un grup
parlamentar comun în Parlamentul European, fiind, în mod
evident, partide înrudite, membre ale aceluiaşi Partid
Popular European

În spaţiul doctrinei creştin-democrate se conturează la


limită, două orientări: democraţia creştină în sens social
(catolicismul social) care a devenit parte integrantă a
învăţăturii oficiale a bisericii, şi care conferă democraţiei o
semnificaţie exclusiv morală, şi propune o implicare cu
1
Doctrine politice, coord. Alina Mungiu Pippidi, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 149

5
caracter strict social; creştin-democraţia în sens politic,
(curentul creştin democrat radical) care consideră
democraţia politică drept condiţia esenţială a democraţiei
sociale şi care se va îndepărta treptat de orientarea oficială
a bisericii. Această orientare şi-a găsit expresia politică în
mişcările şi partidele creştin-democrate, iar pe plan
ideologic în programe conţinând aprecieri critice la adresa
capitalismului şi a colectivismului realizat cu forţa, a
violenţei şi a egoismului. Preocupate de găsirea unor
mijloace noi prin care să se asigure prezenţa catolicilor în
societate, partidele si mişcările creştin-democrate vor milita
pentru dreptul la vot şi la iniţiativă, pentru referendum şi
reprezentarea proporţionala a partidelor, pentru
transformarea morală a individului prin influenţa
catolicismului asupra vieţii sociale şi politice. Instaurarea
regimurilor fasciste a redus şi interzis activitatea partidelor
şi organizaţiilor de orientare creştin-democrată şi a impus
restricţii bisericii. În aceasta perioadă se dezvoltă o mişcare
catolic-democratică care, prin reprezentanţii şi organizaţiile
sale, va acţiona împotriva regimurilor fasciste spre
deosebire de unele cercuri autoritare care şi-au manifestat
adeziunea faţă de acestea si au contribuit la legitimarea lor.
(Enciclica Summi pontificatus din 1939 a papei Leon al XII-
lea condamnă statolatria fascismului italian, perversitatea
demagogică a comunismului, iraţionalitatea nazismului,
totalitarismul de orice tip.)
Se elaborează acum principiile fundamentale care vor
sta la baza activităţii partidelor creştin-democrate:
autonomia acţiunii politice, apărarea constituţiei liberale,
orientarea acţiunii statului în special spre ridicarea
condiţiilor de viaţă ale populaţiei.

2. Idei-reper ale doctrinei creştin-democrate

Un partid de această orientare politică îşi propune ca,


preluând puterea, să acţioneze pentru democratizarea

6
deplină a societăţii, pentru domnia legii, competenţei şi
moralităţii, să armonizeze interesele şi opţiunile tuturor
grupurilor sociale spre o rezultantă optimă de progres pe
toate planurile vieţii economico-sociale, în concordanţă cu
conceptele şi ideile doctrinei creştin-democrate. Grupajul
ideatic doctrinar fundamental rezultă din chiar elementele
binomului organic al denumirii, sintetizate elegant de către
unul dintre liderii de seamă ai creştin-democraţiei sud-
americane, Rafael Caldera.

A. Elementul „creştin” degajă idei filosofice de mare


importanţă politică, dar şi idei deosebite în domeniul social.

1. Ideea de spiritualitate accentuată, concepţia creştin-


democrată neepuizându-se în planul concretului, material.
Puterea vine de la Dumnezeu, sursă sacră şi augustă şi nu
de la oameni, aşa cum pretind susţinătorii contractului
social.

2. Ideea de subordonare a politicului faţă de normele moral-


creştine. Creştin-democraţia nu admite separarea acţiunilor
politice de corpusul normativ-etic. Ea îmbrăţişează
pragmatismul, dar numai până la limita conflictului frontal
cu etica.

3. Ideea de demnitate a persoanei umane. Conceptul de


persoană este opus conceptului modern de individ. Prin
raţionalitate şi libertate omul reprezintă pentru creştin-
democraţie o valoare fără egal, a cărei substanţă îi conferă
atribute speciale. „Fiind creaţi după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, toţi oamenii cu suflet şi raţiune au aceeaşi
natură, sunt egali şi fraţi.”1 (Papa Ioan al II-lea arăta în
enciclica Laborem exercem din 1981, 14 septembrie că
inegalităţile provin din tratarea oamenilor ca lucruri şi nu ca
persoane, ca obiecte aflate în serviciul interesului îngust şi
al plăcerii.) Demnitatea persoanei trebuie apărată şi
promovată ca o misiune dată de Creator. De aceea, în
1
După Zăpârţan, Liviu, Petru, Doctrine politice, Ed. Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1994, p. 307

7
democraţia deplină nu se poate reduce totul la relaţii
matematice. Nu 51%, dar nici 99,9% dintre membrii unei
comunităţi nu trebuie sa hotărască ceva care ar ştirbi
drepturile fundamentale ale celor 49%, respectiv, 0,1%.

4. Ideea de bine comun. Raţiunea de a fi a oricărei autorităţi


o constituie asigurarea binelui pentru toţi membrii
comunităţii în slujba căreia se află şi nu doar pentru 51%
sau pentru 99,9%. Creştin-democraţia înţelege să asigure
condiţii pentru ca fiecare să-şi poată realiza, cât mai bine
posibil, obiectivele proprii spre binele personal. Dar, binele
personal rămâne incomplet şi chiar iluzoriu, dacă nu este
întregit de binele comun.

5. Ideea de perfectibilitate a societăţii civile. Creştin-


democraţia nu împărtăşeşte determinismul, dar recunoaşte
influenţele factorilor economici, sociali, culturali etc. sau ale
celor naturali de climă, de relief, de bogăţii ale solului si
subsolului asupra oamenilor şi a societăţii în ansamblul ei.
Ea crede însă în perfectibilitatea atât a cetăţeanului, cât şi a
statului, acţionând ca şi unul şi celălalt să-şi îndeplinească
tot mai bine îndatorirea morală de înlăturare a nedreptăţilor
şi de realizare a binelui comun. Un alt domeniu care are în
filosofia creştină o sursă de inspiraţie neegalată, este cel al
organizării sociale. Nu există soluţii mai bune pentru
problemele sociale ale omenirii, decât cele oferite de
concepţia socială a creştinismului prin ideile de stimulare
personală şi comunitară, de dreptate, responsabilitate şi
solidaritate.

6. Ideea de valoare fundamentală a muncii. Revoluţia


produsă de creştinism în acest domeniu începe cu plasarea
muncii la nivel de valoare fundamentală a societăţii. Binele
personal şi cel comun rezultă din muncă, iar dimensiunea lor
depinde de productivitatea acesteia. „Fiind constitutivă
persoanei umane munca nu este un păcat, consecinţa

8
vreunui păcat originar ci o activitate demnă, prin care omul
urcă pe scara umanului..”1

7. Ideea de proprietate. Conceptul de valoare fundamentală


a muncii atrage după sine pe cel de proprietate ca valoare.
Valorile produse de om prin munca sa, devin proprietatea
acestuia, care, întregită cu supremaţia persoanei umane
faţă de obiectele neînsufleţite, este determinantă în
societate. De aceea, creştinismul apără proprietatea, susţine
dreptul proprietarului de a-şi folosi bunurile sale spre binele
personal, dar nu împotriva intereselor comunităţii, împotriva
binelui comun.

8. Ideea de necesitate a statului ca promotor al binelui


comun. Creştin-democraţia consideră statul ca reprezentant
al tuturor cetăţenilor săi, subordonat normelor morale şi
străin arbitrarului. El trebuie să existe şi să acţioneze în
afacerile publice spre binele comun, in spiritul a doua
principii: responsabilitatea şi subsidiaritatea. Cum
primul nu are nevoie de explicaţii, ne oprim asupra
subsidiarităţii, cuvânt ce vine din latinescul subsidiarius,
adus la rang de principiu de către Wilhelm von Kettlier (sec.
XIX) şi preluat apoi de o enciclică papală din 1931. Cuvântul
înseamnă o acţiune complementară sau auxiliară în sprijinul
unei alte acţiuni principale. Baza acestui principiu creştin-
democrat este autonomia comunităţilor, a diferitelor grupuri
sociale, a agenţilor economici, a diverselor asociaţii etc.,
Această autonomie este ridicată la nivelul maxim posibil,
astfel ca iniţiativa şi operativitatea să se poată manifesta
din plin. Orice problemă care poate fi rezolvată la un anumit
nivel, ideal fiind cel de bază, nu trebuie trecută în
competenţa altuia superior. De aici consecinţa, principiul
subisidiarităţii, care impune ca organul de la un anumit nivel
să nu intervină într-o problemă de competenţa altuia,
subordonat, decât la solicitarea celui din urmă, când din
lipsă de mijloace acesta nu o poate rezolva.

1
După Zăpârţan, Liviu, Petru, Doctrine politice, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994, p. 316

9
9. Ideea de apărare a grupurilor sociale. Creştin-democraţia
sprijină toate grupurile sociale, le apără drepturile şi-şi
asumă sarcina de a le armoniza interesele şi opţiunile într-o
rezultantă optimă a binelui personal şi comun.

10. Ideea de solidaritate. Iubirea între oameni propovăduită


de creştinism înseamnă solidaritate, înţelegere şi ajutor
reciproc. Creştin-democraţia opune egoismului liberal şi urii
marxiste, principiul solidarităţii. Creştinismul nu cunoaşte
discriminări rasiale sau de clase sociale şi nici nu se opreşte
la graniţe naţionale, regionale sau continentale. Acest
principiu extinzându-se la nivel planetar, ajutorarea ţărilor
sărace, subdezvoltate de către cele bogate, dezvoltate,
apare nu ca un act gratuit de bunăvoinţă sau cu vreun scop
de dominaţie, ci ca o obligaţie rezultată din solidaritatea
universală. Ajutorul trebuie sa vizeze însa, de regulă,
dezvoltarea şi numai ca excepţie consumul.

B. Elementul „democraţie”, presupune, în concepţia


modernă a creştin-democraţiei, o permanenţă în reflecţie-
dezvoltare-înnoire. Mai mult, creştin-democraţia consideră
că înainte de mecanisme şi proceduri, înainte de regim sau
de tipuri de regim politic, democraţia înseamnă o stare de
conştiinţă, iar realizarea deplină a ei nu este o problemă de
formă, ci una de fond, o problemă legată de persoana
umană şi de comunitate, de pluralism ideologic şi social, de
participare a poporului la procesul decizional, de coordonare
armonioasă, eficientă, organică, atât a intereselor şi
opţiunilor din societate, cât şi a instituţiilor publice.

11. Ideea de democraţie personalistă. Primatul democraţiei


este poporul, constituit dintr-un ansamblu organic de
persoane umane. Ca element constitutiv al poporului
(acesta considerat ca un tot conştient şi responsabil de
actele sale şi nu ca o simplă masă sau cantitate căreia i se
atribuie anumite prerogative), persoana umană trebuie
respectată, demnitatea şi libertăţile sale formând temelia
ideii de democraţie. Una dintre cele mai importante

10
contribuţii creştin-democrate din gândirea politică
contemporana, o reprezintă, aşa cum am mai subliniat,
valorificarea conceptului de persoană umană. Nu există
democraţie acolo unde demnitatea şi libertăţile umane sunt
dispreţuite sau ştirbite. Primul şi cel mai des întâlnit dispreţ
faţă de demnitatea umană este demagogia, care înseamnă
desconsiderarea poporului, degradarea, coruperea şi
manipularea lui, ceea ce creştin-democraţia nu admite.
Demnitatea persoanei umane impune respect şi dialog
permanent între Putere si Popor, pe de o parte, iar pe de
alta, impune ca dezvoltarea să nu fie o simplă acumulare de
bunuri şi servicii, o simplă creştere a producţiei, ci un proces
orientat spre satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor tuturor
grupurilor sociale şi ale fiecărei persoane din cadrul
acestora.

12. Ideea de democraţie comunitară. Creştin-democraţia


plasează pe acelaşi (prim) plan atât conceptul de persoană
umană, cât şi pe cel social, antiindividualist, pe care îl ridică
la rang de bine comunitar. Simbioza acestor doua concepte
a dat naştere expresiei creştin-democrate de „personalism
comunitar”. Deşi, proclamă democraţia personalistă, creştin-
democraţia priveşte critic spre individ, categorie inferioară
persoanei umane. Ea cultivă deci, persoana umană şi
comunitatea, urmărind şi sprijinind binele personal doar
până la limita de prejudiciere a binelui comunitar. Creştin-
democraţia face din dreptatea în justiţie o problemă capitală
pentru democraţie, dar mai presus de aceasta pune
dreptatea socială, combătând egoismul în favoarea iubirii şi
solidarităţii. Comunitarismul a devenit un adevărat blazon al
creştin-democraţiei în viaţa politică mondială, conceptul
extinzându-se pe toate planurile societăţii. Întreprinderile
devin comunităţi economice, statele apar drept comunităţi
politice, iar popoarele, comunităţi internaţionale.

11
13. Ideea de democraţie pluralista. Un alt concept asupra
căruia filosofia creştină a avut o influenţă hotărâtoare este
cel de pluralism, în dubla ipostază, ideologic şi social.

---Pluralism ideologic. Democraţia pluralistă admite şi


încurajează exprimarea de idei diferite, inclusiv
contradictorii, pentru ca prin confruntare şi nu prin forţă sau
prin excludere să se găsească adevărul şi soluţiile optime.

----Pluralism social. Democraţia pluralistă mai înseamnă şi


existenţa multiplelor forme de organizare din societate. Un
exemplu îl constituie comuna, oraşul, municipiul, judeţul,
regiunea, care sunt tot atâtea comunităţi şi nu doar
delimitări teritoriale. Sprijinirea comunităţilor, integrarea lor
organică, stimularea iniţiativelor fiecăreia dintre ele sunt
repere de comportament creştin-democrat. Familia este o
instituţie de bază, expresie naturală a modului de viaţă, cu
drepturi specifice proprii. Organizaţiile profesionale în
general şi sindicatele, în special, sunt nu numai admise, dar
şi sprijinite, ascultate, respectate, astfel ca în conlucrarea cu
Puterea, să poată fi armonizate interesele şi opţiunile
acestor masive grupuri sociale în condiţiile dinamizării
procesului de producţie. Aceeaşi viziune o are creştin-
democraţia şi asupra asociaţiilor de orice fel, legal înfiinţate
şi cu preocupări legale.

14. Ideea de democraţie participativă. Creştin-democraţia îşi


propune să asigure participarea neîntreruptă a poporului la
procesul decizional, depăşindu-se astfel nivelul formal al
democraţiei şi punctul ei cel mai slab. Activizarea populaţiei
doar în campaniile electorale şi doar pentru a te vota se
constituie într-o blasfemie la adresa democraţiei.
Participarea continuă şi pe deplin conştientă a maselor largi
la procesul decizional atrage după sine respingerea atât a
Statului-providenţă, cât şi a Statului-jandarm.

15. Ideea de democraţie organică. Este ştiut că


interdependenţa părţilor componente ale unui organism,

12
devine mai strânsă şi mai necesară pe măsura creşterii şi
perfecţionării funcţiilor fiecăreia dintre ele. Eliminarea sau
întreruperea activităţii uneia sau mai multor părţi
componente ale respectivului organism, conduce la
disfuncţii şi perturbaţii cu urmări grave, inclusiv fatale. De
aceea, statul trebuie să aprecieze cu obiectivitate atât rolul
fiecărei componente a organismului social, cât şi gradul de
interdependenţă pe orizontala si verticala vieţii sociale.
Aceasta este şi o premiză a înfăptuirii dreptăţii sociale, prin
care nu se înţelege numai atribuirea a ceea ce i se cuvine
fiecărui individ în raport cu ceilalţi, ci şi atribuirea ce i se
cuvine fiecărei comunităţi în raport cu părţile ce o compun.
Dreptatea socială nu operează, deci, cu egalităţi
matematice, ci are în vedere capacităţi, sarcini şi
competenţe, posibilităţi şi nevoi în raport cu binele personal
si comun.

3. Obiectivul strategic al creştin-democraţiei: democraţia


desăvârşită

Filosoful Jacques Maritain aprecia că „Tragedia democraţiilor


moderne este aceea că ele nu au reuşit să realizeze
democraţia”, şi „Chestiunea nu este de a găsi un nou nume
pentru democraţie, ci de a-i descoperi adevărata esenţă şi
de a o realiza; de a trece de la democraţia burgheză
vlăguită prin toate ipocriziile sale şi prin lipsa de sevă
evanghelică, la o democraţie integral umană”. Plecând de la
aceste premise creştin democraţia este o tentativă politică
de a umple spaţiul dintre liberalism şi socialism, dintre
individualismul egoist şi colectivismul total. Creştin
democraţia se deosebeşte de conservatorismul modern prin
rezervele faţă de economia de piaţă (propune
intervenţionism din partea Statului, dar nu o redistribuire
radicală aşa cum pretinde social-democraţia) şi faţă de
conservatorismul autoritar se deosebeşte prin respingerea
pedepsei cu moartea şi a exceselor naţionaliste. Totuşi

13
creştin democraţia rămâne apropiată de conservatorism prin
respectarea „valorilor tradiţionale”.

Prin îndepărtarea de Dumnezeu afişată de liberalism şi


prin negarea Lui de către socialism (social-democraţie), prin
adoptarea - cel puţin în practică - de către această lume
politică a machiavelicei devize „politica nu are de a face cu
morala”, ne afundăm într-o gravă eroare. De fapt, această
înfundătură dovedeşte, potrivit anumitor analişti politici,
lipsa de soluţii cu care se confrunta astăzi Statul liberal şi
deopotrivă cel social-democrat. Ieşirea la liman nu mai
poate fi găsită, se spune, decât în ideile si principiile
doctrinei creştin-democrate, cu condiţia ca aceste partide şi
îndeosebi liderii lor sa fie cu adevărat de această orientare
politică. Aceşti lideri mai trebuie să fie şi competenţi, morali
şi de caracter. Cei ce nu îndeplinesc toate aceste condiţii pot
fi buni liberali, pot fi buni social-democraţi, dar vor
compromite oricând creştin-democraţia.

„După al doilea război mondial, creştin democraţia a


fost marcată puternic…de angajamentul pentru ideea
europeană. Această concepţie aparţine valorilor tradiţionale
ale creştin-democraţiei: pluralismul ideologic şi social,
descentralizarea, federalismul şi subsidiaritatea.”1

Luând în considerare şi obiectivul său strategic, doctrina


creştin-democrată poate fi definită ca un ansamblu de
noţiuni, concepte şi idei de inspiraţie creştină, fundamentate
pe un set de principii de aceeaşi inspiraţie, coaxate la
obiectivul strategic de transformare a societăţii, într-o
anumită perioadă de timp, spre democraţia desăvârşită,
integral umană, în condiţii tactice de moralitate şi de
valoare în general şi a oamenilor politici în special, în raport
cu interesele şi opţiunile tuturor claselor şi grupurilor
sociale, interese şi opţiuni armonizate într-o rezultantă
optimă a binelui personal şi comun. „D. Seiler, procedând la
o analiză a bazei sociale a partidelor democrat creştine
1
Doctrine politice, coord. Alina Mungiu Pippidi, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 152

14
subliniază interclasicismul lor ca expresie a dorinţei de a
exprima interesele unor structuri sociale cât mai largi, mai
numeroase.”1

4. Partide creştine

Se poate vorbi despre partide creştine odată cu apariţia


Centrum-ului german, chiar dacă au existat precedente
colaborări pe probleme legislative diverse între
reprezentanţii catolicismului şi guvernanţi. ( Continuare
Enyedi Zsolt, Mungiu Doctrine politice)

1
După Zăpârţan, Liviu, Petru, Doctrine politice, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994, p. 330

15