Sunteți pe pagina 1din 101

Traian Rotariu, Petru Iluţ (coordonatori)

Introducere în sociologie
- suport de curs –

Autori:

Vasile-Sebastian Dîncu
Istvan Horvath
Petru Iluţ
Marius Lazăr
Traian Rotaru
Andrei Roth

Cluj-Napoca
1996
Capitolul 1

Obiectul şi problematica sociologiei

1. De la conştiinţa comună la cunoaşterea ştiinţifică a socioumanului

1.1. Virtuţile cunoaşterii comune

Este un fapt de ordinul evidenţei că pentru marea majoritate a oamenilor cele mai multe
întrebări şi răspunsuri sunt în legătură cu realitatea socioumană. Lucru firesc, întrucât probleme
de acest fel sunt cele care intersectează direct şi acut traiectoria de viaţă a fiecărui om. Subiecte
precum dragostea sau prietenia, înţelegerea în familie, creşterea şi educarea copiilor, alegerea şi
practicarea profesiei, succesul în viaţă, comportamentele deviante, situaţia persoanelor de vârsta
a III-a, politica partidelor, problemele legate de războaie şi altele sunt frecvent discutate în toate
mediile sociale şi segmentele populaţionale. Oamenii trăiesc, muncesc şi se realizează în şi prin
contextul şi problematica vieţii sociale. Indivizii umani posedă deci, mai mult sau mai puţin
cristalizată, o concepţie cu privire la diversele aspecte şi fenomene ale socioumanului, au
explicaţii şi formulează predicţii în legătură cu ele.
Să ne gândim de pildă că avem două loturi de părinţi: unul cu copii cu performanţe
şcolare ridicate iar celălalt cu performanţe şcolare scăzute.
Printr-un mic sondaj, ori printr-o discuţie individuală sau de grup pe tema acestei
diferenţe, vom constatat cum membrii celor două loturi numesc factori de succes sau insucces,
fac referiri – cu predilecţie prin raţionamente de tipul „dacă... atunci” - la evoluţia copiilor şi
propun soluţii. Părerile pot fi, desigur, mai mult sau mai puţin consensuale (în interiorul loturilor
şi interloturi) iar, în anumite cazuri, cauzele invocate pot fi doar motive justificative. În situaţia
de faţă, ce comportă raportări cu mare încărcătură afectivă, ne putem aştepta, aşa cum anumite
studii experimentale au şi demonstrat (Harvey, Smith, 1977) ca părinţii să invoce cu mai mare
pondere factori exogeni familiei şi personalităţii copilului atunci când e vorba de insuccese şi să
aducă în faţă meritele personale ale copilului şi familiei pentru succese. În general însă vom
obţine răspunsuri realiste, pentru că aceste răspunsuri se referă la un domeniu apropiat, accesibil
şi deci cunoscut celor interesaţi.
Prin experienţa de zi cu zi ajungem ca, până la un punct, fiecare dintre noi să fie un
expert în problemele ridicate de spaţiul de muncă şi de viaţă nemijlocit. Funcţionează ceea ce se
numeşte cunoaşterea la nivelul conştiinţei comune, al bunului simţ, adică sistemul de
reprezentări, cunoştinţe, explicaţii şi interpretări obţinute în mod spontan, fără o cercetare
sistematică şi după metode ştiinţifice, ci pe baza activităţii şi contextelor obişnuite (muncă,
familie, organizaţii politice şi obşteşti, cercuri de prieteni etc.) Imaginile şi interpretările noastre
despre fenomenele şi instituţiile sociale la nivelul mentalităţii cotidiene sunt rezultanta unor
mecanisme psiho-sociologice şi socio-culturale foarte complexe. Pe termen lung, are loc o
permanentă confruntare şi ajustare a reprezentărilor şi schemelor explicative în funcţie de datele
realului. Numeroase cercetări de sociologie şi psihologie au dovedit cât de rafinate sunt
strategiile cognitive ale individului obişnuit: îmbinând observaţia proprie cu observaţii ale

2
semenilor săi obţinute prin „interviuri” şi discuţii informale, el generalizează, formulează
ipoteze, atribuie cauze, operează cu metode statistice inferenţiale destul de sofisticate, omoloage
calculatoarelor (Kelly, 1976). Faţă de cele ştiinţifice, aceste strategii sunt spontane neelaborate,
incomplete, dar ele au multe puncte comune cu primele. În câmpul lor de competenţă
psihosocială indivizii obişnuiţi se comportă astfel – după o expresie deja consacrată în psihologia
socială şi sociologie - ca „mici oameni de ştiinţă”.
Cunoaşterea comună în perimetrul socioumanului nu trebuie, aşadar, subapreciată. Ea
este suportul cognitiv fundamental pentru comportamentul majorităţii indivizilor. Istoria şi
practica curentă ne arată cum oamenii organizează şi conduc instituţii şi activităţi, întemeiază
familii, provoacă războaie şi rezolvă conflicte etc. Fără a fi studiat tratate de sociologie sau
psihologie.
Totodată, cunoaşterea comună nu trebuie tratată ca ceva omogen sau chiar amorf şi difuz,
ci puternic diferenţiată, pe un continuum ce porneşte de la constatări simple, clişee şi prejudecăţi,
până la observaţii şi raţionamente de mare profunzime, explicaţii şi interpretări subtile. În funcţie
de inteligenţă, nivel de cultură, de multitudinea şi varietatea experienţelor socioculturale,
indivizii nespecializaţi propriuzis în cunoaşterea socio-umanului au grade diferite de
aprehensiune a lui. Cazuri elocvente în acest sens sunt scriitori, dar nu numai: un inginer cu o
bogată experienţă şi o largă deschidere culturală poate fi, de pildă, un adevărat analist-expert al
grupurilor muncitoreşti din secţia sau întreprinderea în care lucrează.
Diferenţa dintre nivelul cunoaşterii comune şi cel al cunoaşterii ştiinţifice ăn elaborarea
de „teorii” este mai degrabă de limbaj. În psihosociologia afinităţilor, spre exemplu, s-au
formulat două „teorii” cu privire la mecanismele legării de prietenii (dragoste): a) atracţie prin
asemănări; b) atracţie prin complementaritate. Bunul simţ a condensat aceste explicaţii prin
expresii de genul: a)”cine se aseamănă se adună”; b)”contrariile se atrag”.
Considerăm prin urmare necesară sublinierea adevărului că în domeniul socioumanului
distanţa dintre cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică este mult mai mică decât în alte zone
ale cunoaşterii (în special a naturii). A porni de la această realistă premisă înseamnă câştiguri
însemnate atât din punct de vedere teoretico-metodologic cât şi al eficienţei sociale şi
credibilităţii disciplinelor socioumane.

1.2. Limitele şi erorile bunului simţ; necesitatea demersului ştiinţific


Recunoaşterea virtuţilor ce le are cunoaşterea pe baza bunului simţ şi a afaptului că pe
linia ideilor generale a teoriilor ea nu se situează mult sub valoarea celei ştiinţifice, trebuie
completată cu evidenţierea neajunsurilor, riscurilor şi erorilor pe care acest tip de cunoaştere le
comportă:
1) În descrierea, explicarea şi interpretarea structurilor şi fenomenelor sociale, la
nivelul conştiinţei comune intervine în măsură considerabilă subiectivitatea,
interesele, aspiraţiile şi valorile unei persoane sau ale unui grup social, ceea ce poate
deforma percepţia corectă a realităţii. Pentru anumite date ale realului social imaginile
elaborate pot fi adecvate, dar în lipsa unui control prin metode ştiinţifice nu ştim când
sunt de acest gen şi când sunt false percepţii. Diferenţa dintre percepţiile unuia şi
aceluiaşi fenomen de la individ la individ şi/sau de la grup la grup este posibil de
dovedit experimental Dacă vom înregistra, de exemplu, părerile privitoare la cauzele
tensiunilor în familie, aceste păreri pot diferi semnificativ la soţi (bărbaţi) faţă de soţii
(femei).

3
2) Chiar dacă reprezentările şi percepţiile obţinute la nivelul simţului comun ar fi
corecte şi pertinente, ele sunt întotdeauna particulare, rezultat al unui context specific.
Or, o eroare frecventă a simţului comun constă în tendinţa de a generaliza şi a
absolutiza constatările pe marginea unei situaţii specifice la fenomenul ca atare;
transformăm, fără să ne dăm seama, caracteristicile unui fragment (sau fragmente) ale
realităţii sociale imediate în caracteristici universale. La o discuţie, bunăoară, despre
constituirea şi consolidarea familiilor, cineva poate pretinde că ştie esenţialul despre
acest subiect pe baza propriei sale experienţe, a prietenilor şi cunoscuţilor apropiaţi,
omiţând sau neglijând faptul că aceste experienţe sunt limitate. Cunoaşterea ştiinţifică
în domeniul socio-umanului înseamnă cercetări sistematice, în care e cuprinsă (de
multe ori prin intermediul unui eşantion) întreaga populaţie la care ea se referă.
3) Bunul simţ poate cădea relativ repede în pericolul de a înregistra doar legăturile
aparente dintre dimensiuni şi factori, printre altele şi datorită registrului restrâns de
cazuri cu care operează. Abordarea ştiinţifică a unui fenomen prin luarea în
considerare a unui complex de factori (variabile) pune în lumină legături mai de
profunzime nesesizabile cu „ochiul liber”. Astfel, studii de sociologie, psihologie şi
psihiatrie au stabilit că ceea ce oamenii numesc obişnuit „căsătorii din dragoste
dezinteresată” se efectuează în fapt, preponderent, pe baza unor criterii sociale definite
şi trăsături de personalitate mai puţin transparente conştiinţei cotidiene.
4) Constatărilor simţului comun le lipseşte precizia, exactitatea; oricât de juste şi
de pătrunzătoare, ele sunt formulate în termeni vagi, întrucât nu se bazează pe
numărare şi măsurare. De exemplu: afirmaţia „buna educaţie a copiilor depinde foarte
mult de colaborarea şcolii cu familia” este în principiu adevărată, dar este vagă şi puţin
operantă. Ar fi de ştiut în ce condiţii are loc această conlucrare, ce factori mai intervin,
ce alte caracteristici îi diferenţiază pe cei „bine educaţi” de ceilalţi, ce relaţii cauzale
există. Numai printr-o investigaţie concretă, desfăşurată după anumite reguli
metodologice aceste lucruri se clarifică. (N-ar fi surprinzător să constatăm printr-o
asemenea cercetare că adevărul propoziţiei de mai sus rivalizează cu al următoarei:
„colaborarea şcolii cu familia are loc cu deosebire în cazul copiilor bine educaţi”.)
5) O sursă importantă a cunoaşterii comune sunt clişeele şi stereotipiile sociale.
Acestea reprezintă judecăţi – îndeosebi apreciative – care circulă cu o mare frecvenţă
într-un anumit context socio-cultural şi care sunt însuşite şi practicate de către subiecţii
umani ca atare, „gata confecţionate” fără a fi trecut prin filtrul experienţei şi gândirii
proprii (Radu, 1974). De remarcat că – contrar părerii larg împărtăşite, elaborate şi
selectate de grupurile sociale şi etnice pe intervale mari de timp, ele pot fi descrieri şi
evaluări corecte. Cercetări sistematice concrete arată acest lucru. (Cambell, 1976) (Să
ne gândim şi la adevărurile sedimentate în multe proverbe şi zicători) Prin tenta lor
generalizatoare, prin pretenţia de judecăţi universale, clişeele şi stereotipiile sociale
au , totuşi, de obicei, o valoare mică de adevăr şi au chiar – în varianta lor de
prejudecăţi - proprietăţi disfuncţionale în relaţiile intergrupale şi interpersonale.
Propoziţia „tinerii de astăzi sunt nepoliticoşi” utilizată destul de des de cei mai în
vârstă conţine, de exemplu, o serie de neadevăruri, uşor de identificat; nu e vorba de
toţi tinerii, probabil nici de majoritatea, nu e vorba numai de „astăzi”; depinde apoi ce
înseamnă „nepoliticos”. Pe aceeaşi linie, dar mult mai puţin nevinovate, se pot invoca
aprecieri nejustificate logic şi istoric în imaginile reciproce inter-etnice şi inter-sexe. O
serie întreagă de alte erori mai particulare ale bunului simţ pot fi evidenţiate (Mihu,

4
1992), cum ar fi aceea a recursului la expresia „excepţia întăreşte regula”. Atunci când
observaţiile obţinute în cercetare infirmă ideile noastre suntem tentaţi – şi de cele mai
multe ori o facem – să ne apărăm propriile concluzii, invocând expresia menţionată.
Numai că excepţia pune în discuţie regula existentă şi nicidecum nu o confirmă. Multe
alte tiprui de false raţionamente se pot identifica la nivelul conştiinţei comune, frecvent
fiind şi cel de a lega necondiţionat adevărul unor afirmaţii de autoritatea şi prestigiul
sursei emitente, sau pur şi simplu de a fi foarte creduli în judecare informaţiilor,
acceptându-le necritic.
Abordarea ştiinţifică a realităţii sociale având în mentalitatea cotidiană o sursă esenţială de
informaţi şi inspirându-se masiv şi în ceea ce priveşte ipotezele şi teoriile urmăreşte deci
depăşirea nivelului simţului comun prin asumarea câtorva principale deziderate: dobândirea de
date cât mai exacte despre multitudinea dimensiunilor şi a dinamicii şi funcţiilor grupurilor şi
fenomenelor sociale, surprinderea complexităţii, tendinţa spre o abordate globală, inclusiv prin
comparaţii temporale şi spaţio-culturale; ipotezele, teoriile elaborate să poată fi verificate
(confirmate sau nu), să aibă prin urmare o putere predictivă şi, în consecinţă, să poată fi utilizate
ca bază pentru intervenţiile practice. Datorită mai multor cauze, printre care şi varietăţii,
fluidităţii şi inextricabilităţii socialului şi umanului sociologia şi alte discipline socio-umane n-au
atins încă rigoarea descriptivă, explicativă şi predictivă a ştiinţelor naturii şi nu au nici valenţele
aplicative ale acestora. Prin tipul de demers investigaţional pe care îl practică (specificare şi
operaţionalizarea conceptelor şi ipotezelor, culegerea de date concrete, prelucrări statistice etc.)
ele au însă tot mai mult un caracter de ştiinţificitate.

2. Obiectul şi temele majore ale sociologiei


2.1. Referentul ontic: realitatea socială - „obiectivul” şi „interpretativ-construitul”
Am operat până acum cu o definire implicită a sociologiei. Să încercăm o circumscriere
explicită şi mai precisă a obiectului şi temelor ei de studiu. În The Social Science Encyclopaedia
(1989), Eduard Shils consideră că „sociologia este în prezent un corp nesistematic de cunoştinţe
dobândit prin studiul societăţii ca întreg şi a părţilor sale” (p. 799). În această lapidară
caracterizare se indică obiectul sociologiei (ansamblul societal şi părţile sale), marcându-se
faptul că nu s-au acumulat încă cunoştinţe sistematice, unitare, coerente.
Într-o foarte densă şi analitică lucrare – Introducere în sociologie (1992), Achim Mihu
oferă următoarea definiţie: „Sociologia este în mod esenţial studiul explicativ şi comprehensiv al
realităţii sociale în totalitatea ei, adică a unei realităţi sui generis, precum şi a unor părţi,
fenomene şi procese ale acestei realităţi în legăturile lor multiple, variate şi complexe cu
întregul” (p. 11). Aici evidenţierea caracterului de nesistematicitate dispare, menţionându-se, în
schimb, distincţia dintre explicativ şi comprehensiv. Se subliniază – prin „sui generis” – că e
vorba de o realitate specifică.
Asupra particularităţii socialului şi a problemei explicaţie/comprehensiune vom reveni.
Să notăm în cotinuare că:
a) Realitatea socială este studiată şi de alte ştiinţe (istoria, economia, demografia,
politologia, etc.)şi se ridică deci întrebarea care este specificul sociologiei? Un posibil răspuns
(Zamfir, 1993) ar fi că, pe de o parte, sociologia este ştiinţa caracteristicilor generale ale
comportamentelor sociale, ale relaţiilor sociale, ale colectivităţilor umane, ale organizării şi
funcţionării instituţiilor, conţinuturile variate ale acestora fiind studiate de discipline particulare
(ştiinţele economice, juridice, politice, etc.); în acest înţeles, sociologia ar reprezenta o ştiinţă a
formelor sociale – şi nu a realităţii ca atare – o metodologie generală de investigare a

5
comportamentelor societale. Pe de altă parte, specificul ar rezulta din aceea că sociologia se
ocupă de felul în care diversele subsisteme ale socialului (economic, politic, juridic, etc.)
interacţionează între ele, şi cu sistemul societal global. În acest sens, sociologie înseamnă şi
studiul determinaţiilor, structurilor, funcţiilor şi consecinţelor socialeale multiplelor subsisteme,
şi de aici o serie de sociologii de ramură: economică, politică, a ştiinţei, loisirului ş.a. Sociologia
explorează aşadar deopotrivă nivelul microsocial (actorii sociali, grupurile mici), cel de nivel
mediu (grupuri mijlocii, organizaţii şi instituţii particulare), ca şi nivelul macrosocial (clase şi
straturi sociale, economia, politica, societatea în ansamblul ei).
b) Abordarea ştiinţifică a societăţii ca întreg – atât în stabilirea unor forme, modele
generale de comportamente şi activităţi, cu precădere în dezvăluirea interrelaţiilor dintre
subsisteme şi sistemul global – se situează undeva între aspiraţie şi rezultate efective. Ea este mai
mult o tentaţie şi declaraţie decât realizare fermă. Se poate chiar evidenţia un paradox
globalitate-exactitate (Iluţ, 1985), anume că, cu cât ne apropiem de o abordare globală (holistică)
a socialului, cu atât scade precizia şi cantitativul, şi creşte speculativul şi vagul, şi cu cât suntem
mai exacţi, cu atât mai mult fragmentarul (de multe ori asociat cu nesemnificativul) este prezent.
c) Pentru sociologie, realitatea socială este constituită din structuri, forţe şi condiţii
obiective – existente în afara conştiinţei şi voinţei individului – dar şi din realitatea subiectivă.
Iar aceasta din urmă înseamnă, în principal, următoarele: actorii sociali acţionează în virtutea
unei motivaţii, care nu se reduce la nevoile bazale (hrană, somn, îmbrăcăminte, sex, confort), ci
cuprinde şi trebuinţe superioare, cum ar fi realizarea plenară a personalităţii, ataşamentul faţă de
valori (solidaritate, dreptate, adevăr, etc.). Pe lângă motivaţia propriu-zisă, a trebuinţelor şi
scopurilor, subiectivitatea presupune că oamenii nu se raportează direct la lume şi semenii lor, ci
prin intermediul simbolurilor, a codurilor, de mai mică sau mare generalitate, de la limba unei
culturi până la simboluri şi coduri (nu de puţine ori secrete) specifice unor grupuri şi organizaţii.
Indivizii interpretează continuu micro- şi macromediul social în care trăiesc, comportamentele
altora şi cele proprii. Interpretările, la rândul lor, nu sunt elemente pasive ale subiectivităţii, ele
traducându-se în acte de conduită. În măsură considerabilă, modul în care acţionăm depinde de
felul în care percepem şi interpretăm. Altfel spus, agenţii umani, în calitate de indivizi, grupuri,
popoare şi culturi construiesc mereu prin interacţiune atât realitatea subiectivă, cât şi pe cea
obiectivă. Iată de ce am spus că obiectul sociologiei îl constituie realitatea socială ca „obiectiv”
şi ca „interpretat-construit”. Un exemplu concret ar fi situaţia şi comportamentul categoriei de
persoane de vârsta a III-a: exisă nişte determinanţi obiectivi, de care cu greu se poate face
abstracţie, cum sunt: vârsta biologică, veniturile, statutul de pensionar. Dar condiţia şi activităţile
desfăşurate de ei depind şi de cum îi privesc şi interpretează alţii şi cum se percep şi evaluează ei
înşişi.
d) Foarte importantă este în sociologie distincţia dintre formal şi informal. Primul
termen desemnează instituţiile, structurile, organizaţiile, grupările recunoscute oficial, cu
prescrierea precisă a obiectivelor, regulilor, sarcinilor, privilegiilor şi obligaţiilor. În societăţile
ce cunosc scrisul, acestea sunt de regulă consemnate în legi, regulamente şi alte documente
oficiale. Informal se referă la ceea ce se petrece dincolo de cadrele stabilite prin legi şi
reglementări, la organizare şi structurare a relaţiilor interpersonale, bazate de cele mai multe ori
pe atracţii şi respingeri de ordin psihosocial (afective, axiologice, de prestigiu ş.a.). De pildă,
într-o întreprindere există o schemă dată de posturi şi atribuţii (organigrama) – aspectul formal - ,
există însă şi relaţii informale, fără reglementări, funcţionează o structură socioefectivă. Tot aşa
după cum în multe colective umane se poate vedea limpede diferenţa dintre liderul formal (numit

6
sau ales) şi cel informal (care întruneşte simpatiile celor mai mulţi). Sociologia se ocupă atât de
formal, cât mai ales de informal, de distanţa dintre cele două paliere şi de relaţia dintre ele.

2.2. Conexiuni şi interfeţe cu alte ştiinţe; sociologie şi antropologie culturală


Cu deosebire prin ramurile sale, sociologia este în înalt grad conexată cu alte ştiinţe ce
abordează felurite domenii şi activităţi umane: prin cea juridică, cu ştiinţele juridice, prin cea
politică, cu politologia ş.a.m.d. dar e legată nu numai mediat, ci şi nemijlocit, în calitate de
sociologie generală. Un exemplu elocvent este transferul viziunii şi conceptelor privind
comportamentul raţional al actorului social, în termeni de costuri şi beneficii, din economie în
sociologie (Becker, 1994; Coleman, 1990). Aşa încât, în raportul sociologie-ştiinţe economice,
de pildă, avem o dată o relaţie între ele prin intermediul sociologiei economice – care este, în
esenţă, studiul condiţiilor şi consecinţelor istorice şi sociale ale funcţionării legilor economice –
şi în al doilea rând, o relaţie directă. Grafic, raportul ar putea fi reprezentat astfel:

1 ŞTIINŢE 3 SOCIOLOGIA
ECONOMICE 2 SOCIOLOGIA GENERALĂ
ECONOMICĂ

Fig. 1 Model de interferenţe disciplinare: sociologie, ştiinţe


economice, sociologie economică

Deşi nu există o simetrie între cantitatea şi calitatea informaţiei schimbată între diferite
ştiinţe ce vizează omul şi societatea, schimbul este totuşi reciproc. Şi în cazul de faţă, nu numai
sociologia absoarbe cunoştinţe din perimetrul ştiinţelor economice, ci şi invers. Managementul
economic este ilustrativ în acest sens. Între disciplinele socioumane sunt uşor detectabile mai
mult decât strânse conexiuni, fiind prezente largi intersecţii şi suprapuneri.
Fecunde sunt intersecţiile dintre istorie şi sociologie. În măsura în care istoria a trecut de
la marcarea evenimentelor (cu deosebire politice) la o istorie socială, a vieţii umane în
multitudinea manifestărilor ei, cu accent pe aspectul dinamicii cotidianului, dacă studiile istorice
nu vor să rămână la nivelul narativ-evenimenţial, ele trebuie să facă apel la achiziţii din domeniul
sociologiei (şi psihologiei sociale), sum sunt cele legate de statusuri şi roluri, socializare, teoria
schimbului social, a cooperării şi conflictului. Pe de altă parte, sociologia nu poate ajunge la
elaborarea unor tipologii, a unor teorii privind structura, funcţiile şi tendinţele dezvoltării
instituţiilor şi fenomenelor sociale fără comparaţii în timp, deci fără aportul istoriei.
Este superfluu de a evidenţia intersecţiile dintre sociologie şi psihologie socială, deoarece
în calitatea ei de microsociologie, prima se suprapune aproape în totalitate cu psihologia socială.
Statusurile şi rolurile, conflictul şi cooperarea, tensiunile şi strategiile de rezolvare a lor,
socializarea şi educaţia, ceea ce am numit realitatea socială subiectivă constituie obiect de
explorare deopotrivă pentru psihologia socială, cât şi pentru sociologie.
Ideal ar fi ca cercetările sociale întreprinse să fie de natură multi(pluri)disciplinare,
interdisciplinare sau chiar transdisciplinare, adică de tip integrativ, pornind de la constatarea că
grupurile sociale şi acţiunile lor sunt multicauzal determinate şi că efectele comportamentelor se

7
regăsesc pe multiple planuri. (Ordinea „multi-”, „inter-”, „trans-” nu este întâmplătoare. Ea arată
gradul de integrare a conceptelor şi punctelor de vedere din diferite discipline ştiinţifice, prefixul
„trans” indicând nevoia de a survola graniţele – în parte artificiale – ale acestor discipline. Sunt
autori care, dorind să sublinieze mai cu tărie necesitatea de a depăşi închiderile şi orgoliile
diverselor ştiinţe, vorbesc de cercetări „antidisciplinare”.) Cu deosebire atunci când se urmăreşte
şi intervenţia practic-aplicativă, importanţa investigaţiilor de tip integrativ multi-, inter-, sau
transdisciplinar este evidentă, întrucât eficienţa intervenţiilor este dependentă de luarea în
considerare a tuturor factorilor ce determină o situaţie oarecare.
Există însă o serie de dificultăţi în a le face operaţionale. Una dintre ele este de ordin
teoretic, şi anume faptul că specialiştii ce participă la o astfel de cercetare comunică ideatic
destul de greu între ei, datorită conceptelor şi terminologiei specifice. E adevărat că de foarte
multe ori diferenţele terminologice sunt mai mult de cuvinte decât de conţinut ideatic propriu-zis,
dar aceasta nu schimbă prea mult datele problemei. Experţii dintr-un anumit domeniu ţin la
terminologia lor specifică fiindcă aceasta este un argument al capitalului lor cultural şi deci al
importanţei activităţii ce o desfăşoară. Sunt, apoi, dificultăţi de ordin practic-organizaţional al
echipei de studiu (cine conduce, ce rol are fiecare specialist în derularea cercetărilor, cum se
decupează aspectele ce revin fiecărui participant, cum se întocmeşte raportul de cercetare). Să
observăm, de asemenea, că investigaţiile de tip integrativ, care presupun, de regulă, o echipăde
cercetare, sunt foarte costisitoare. O depăşire a acestor impasuri ar fi ca unul şi acelaşi individ să
practice o viziune şi o intervenţie de tip transdisciplinar, integrativ. Să fie adică expert pe
probleme: stratificare şi mobilitate, familie, relaţii interetnice, delincvenţă, etc. Acest lucru se şi
întâmplă în mişcarea ştiinţifică contemporană. Dificultatea în acest caz este că expertul în cauză
trebuie să posede cunoştinţe profunde din multe domenii, care, în mod tradiţional, s-au acumulat
în discipline particulare, existând deci riscul de a fi superficial.
Sociologia şi antropologia culturală. Un statut aparte au, în sensul integralităţii,
sociologia şi antropologia culturală, care încearcă sp construiască o imagine cât mai completă
despre grupuri şi comunităţi, vizând atât aspectele formale, cât şi cele informale, atât
microcosmosul, cât şi rolul lor în macrocosmosul social. Tocmai prin năzuinţă spre globalitate,
sociologia şi antropologia culturală se suprapun până aproape la identificare în abordarea multor
aspecte ale socialului. Şi dacă în urmă cu câteva decenii, dincolo de dezideratul comun (al
viziunii globale), existau două pronunţate deosebiri între demersurile sociologiei şi cele ale
antropologiei culturale, evoluţia mai recentă a lor indică diminuarea şi sub aceste unghiuri de
vedere a diferenţelor. Este vorba, pe de o parte, de faptul că dacă în trecut sociologia a utilizat în
cercetările concrete aproape în exclusivitate metode cantitativ-statistice (studii extensive pe bază
de chestionar sau eşantion), iar antropologia, metode calitativ-intensive (observaţia externă, sau
cea coparticipativă), astăzi sociologia practică din ce în ce mai mult şi metode calitative (în speţă
prin etnometodologie), în vreme ce antropologii resimt cu acuitate nevoia extensivului şi
cuantificării. Pe de altă parte, dacă prin tradiţie antropologia culturală se ocupă de societăţile
simple, omogene (triburi, populaţii rurale), iar sociologia cu pecădere de cele complexe, puternic
stratificate – specialişti americani în domeniu spun că deosebirea dintre sociologia americană şi
antropologie este că prima „ne studiază pe noi, iar cealaltă pe alţii”, în ultimele decenii studiile
antropologice cuprind şi societăţile complexe, industrial-urbane.
Analiza unor tratate de sociologie şi antropologie culturală relevă că diferenţele majore
semnalate s-au redus într-adevăr, dar că ele subzistă totuşi, mai ales cea de ordin metodologic.

8
BIBLIOGRAFIE

1) Alexander, J., 1988, The New Theoretical Movement, în Handbook of Sociology (ed. N.
Smelser), Newbury Park, Sage Publications
2) Andreski, S., 1972, The Social Science as Sorcery, New York, St. Martin’s Press
3) Becker, G., 1994, Comportamentul uman: o abordare economică, Bucureşti, Humanitas
4) Boudon, R., 1990, Texte sociologice alese, Bucureşti, Humanitas
5) Boudon, R., 1992, Action, în Traité de sociologie (ed. R. Boudon), Paris, PUF
6) Cambell, T., 1976, Stereotypes and Perceptions of Group Differences, în Current
Perspectives in Social Psychology (ed. P. Holander şi G. Hunt), New York, University Press
7) Coleman, J., 1990, Foundations of Social Theory, Cambridge, Harvard University Press
8) Geertz, C., 1973, The Interpretation of Cultures, New York, Basic Books
9) Harvey, J., W. Smith, 1977, Social Psychology. An Attributional Approach, Saint Louis,
The C.V. Mosky Company
10) Iluţ, P., 1990, Teoria alegerii raţionale şi problema normelor, în Studia, Seria Sociologie,
1.
11) Iluţ, P., 1993, Etnometodologia, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi L.
Vlăsceanu), Bucureşti, Babel
12) Iluţ, P., 1985, Tentaţia globalităţii exacte, în Cunoaştere şi acţiune (coord. A. Marga),
Cluj-Napoca, Dacia
13) Kelly, H., 1976, Processes of Cauzal Attribution, în Current Perspectives in Social
Psychology (ed. P. Holander şi G. Hunt), New York, University Press
14) Mihu, A., 1992, Introducere în sociologie, Cluj-Napoca, Dacia
15) Radu, I., 1974, Psihologie şcolară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
16) Radu, I., 1994, Imaginea de sine şi percepţia socială, în Psihologie socială, Cluj-Napoca,
EXE
17) Rotariu, T., 1993, Efecte de agregare, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi L.
Vlăsceanu), Bucureşti, Babel
18) Shils, E., 1989, Sociology, în The Social Science Encyclopedia (ed. A. Kuper, J. Kuper),
London & New York, Routledge
19) Smelser, N., 1988, Introduction, în Handbook of Sociology (ed. N. Smelser), Newbury
Park, Sage Publications
20) Zamfir, C., 1993, Sociologie, în Dicţionar de sociologie (coord. C. Zamfir şi L. Vlăsceanu),
Bucureşti, Babel

9
CAPITOLUL 2

PROBLEME METODOLOGICE ALE SOCIOLOGIEI

1. Domeniul metodologic
Orice ştiintă, al cărei obiect îl constituie o anumită dimensiune a realităţii empirice, posedă
şi uzează de un arsenal de mijloace prin care se încearcă accesul la realitatea investigată precum
şi transformarea datelor brute culese în date ştiinţifice, adică într-un soi de „materie primă”
pentru aparatul teoretic al disciplinei în cauză. Aceste mijloace – fizice şi intelectuale – unele
specifice fiecărei ştiinţe, altele comune unui grup de discipline ori chiar tuturor ştiinţelor,
constituie ceea ce s-ar putea numi domeniul metodologic al ştiinţei respective. Fireşte că de
eficacitatea instrumentelor de cercetare depinde în bună măsură de soliditatea unei ştiinţe,
capacitatea ei de a descrie, explica si prognoza fenomenele abordate. Iată de ce specialiştii din
orice ramură de ştiinţă se interesează de posibilitatea perfecţionării mijloacelor de cercetare şi
-nu o dată – aceiaşi cercetători se ocupă nu numai de studii pozitive, adică ale fenomenelor
naturale sau sociale, ci realizează şi studii metodologice, al căror scop este tocmai evaluarea
eficacităţii mijloacelor folosite deja şi ameliorarea acestora sau inventarea unora noi.
Reflecţia metodologică se regăseşte cu o intensitate şi o frecvenţă deosebit de mari în
câmpul ştiinţelor socioumane, ca urmare, pe de o parte, a faptului că realitatea urmarită de aceste
discipline este de o factură deosebită de cea proprie ştiinţelor fizico-naturale şi, pe de altă parte –
şi, probabil, tocmai pornind de la această diferenţă, care înseamnă întâi de toate o complexitate
sporită a universului sociouman -, din cauza unor mai modeste reuşite în explicarea şi predicţia
fenomenelor sociale, comparativ cu ceea ce „produc” ştiinţele naturii. În capitolul precedent s-au
sugerat câteva dintre problemele speciale care apar în faţa cercetătorilor din domeniul
socioumanului, în general, şi a sociologului, în particular. Aici vom menţiona doar că disputele
asupra „naturii realităţii sociale” se transferă şi în domeniul metodologic, ajungându-se şi aici la
poziţii opuse. La o extremă se plasează gânditorii care susţin că ştiinţele sociale trebuie să uzeze
exact de aceleaşi metode ca şi ştiinţele naturii – altfel ar fi improprie folosirea termenului de
stiinţă în cazul lor – şi, la alta, cei care postulează o ruptură metodologică totală, considerând că,
pentru o realitate esenţialmente de natură spirituală, metodele şi procedurile ştiinţelor
experimentale sunt irelevante.
Amploarea diferendumului metodologic sugerat în faza anterioară este nebănuit de mare
pentru cititorul cu puţine lecturi în domeniu, aşa că vom evita să abordăm această chestiune,
pentru a nu cădea în păcatul unor simplificări nepermise. Totuşi, vom fi nevoiţi să ne exprimăm
propria poziţie. Lucrul nu este deloc dificil, întrucât opţiunea noastră coincide cu cea a
majorităţii sociologilor care fac sociologie. Pentru a fi ştiinţă, sociologia trebuie să se supună
canoanelor de ştiinţificitate, în general recunoscute de comunitatea ştiinţifică (verificabilitatea
rezultatelor, obiectivitate, neutralitate axiologică etc.). În acest scop, există demersuri standard de
cercetare, a căror valoare este probată de experienţa tuturor ştiinţelor şi care s-au impus ca atare.
Diferenţa de natură a câmpului social reclamă adaptarea metodelor la această realitate şi nu o

10
răsturnare completă a naturii lor. Că lucrurile stau aşa o va demonstra chiar şi sumara trecere în
revistă, din cadrul acestui capitol, a modalităţilor de crecetare folosite în sociologie – deci de
către marea majoritate a sociologilor, chiar dacă ei se deosebesc prin schimbarea accentelor puse
pe anumite metode sau tehnici.
Pentru a enumera care sunt principalele elemente ce compun domeniul metodologic, vom
începe cu noţiunea centrală, cea de metodă. Cum bine se ştie, acest termen are nenumărate
accepţiuni, dintre care vom reţine aici pe aceea de modalitate efectivă de abordare a câmpului
empiric la care se referă o ştiinţă dată. În acest sens, istoria ştiinţelor ne arată că există două căi
fundamentale de investigaţie empirică: observaţia şi experimentul.
Distincţia dintre cele două metode este relativ uşor de evidenţiat. În primul caz,
crecetătorul înregistrează desfăşurarea fenomenelor în mediul lor natural, fără a interveni în
vreun fel în desfăşurarea lor; în cel de al doilea, pregnantă este tocmai această intervenţie, care
are ca scop înlăturarea câtorva neajunsuri majore ale observaţiei. Pentru a înţelege mai uşor
esenţa metodei experimentale, să presupunem că urmărim testarea influenţei pe care un factor x
– pe care să-l numim variabila independentă – o are asupra unui factor y – variabila dependentă.
În cazul observaţiei, vom încerca să înregistrăm stările lui X şi Y în diferite contexte şi situaţii şi
să vedem ce legătură există între acestea; reuşind să stabilim o regularitate empirică ( de pildă,
intensitatea lui Y creşte atunci când creşte cea a lui X ), vom trage concluzia că unul din factori,
X în cazul de faţă, îl cauzează (determină, generează etc. ) pe celălalt. Riscul pe care ni-l
asumăm enuntând o asemenea concluzie este evident. Niciodată nu putem fi siguri că Y creşte
datorită faptului că a crescut X. Oricând este posibil să punem variaţia factorului dependent pe
seama condiţiilor în care se realizează observaţia, deci a acţiunii altor factori decât variabila
noastră independentă. Pentru a spori şansele ca legătura cauzală să fie reală este nevoie ca relaţia
dintre cele două variabile să fie urmărită – şi să fie regăsită – în cât mai multe şi mai diferite
contexte. Dar asta înseamnă că cercetătorul trebuie să aibă ocazia şi posibilitatea ca să observe
aceleaşi fenomene de nenumărate ori, cerinţă ce nu este, de obicei, uşor de îndeplinit.
Acţiunea cercetătorului, în cazul experimentului, vizează înlăturarea celor două
neajunsuri. În loc să aşteptăm producerea sau variaţia factorului X, spre a vedea ce se întâmplă
cu Y, vom provoca noi înşine aceste lucruri. În loc să testăm relaţia celor două variabile în
contexte cât mai diferite pentru a vedea dacă aceasta se regăseşte – în ciuda modificării celorlalţi
factori -, vom controla, adică vom menţine constanţi toţi acei factori despre care avem motive să
credem că-l pot afecta pe Y sau relaţia lui X cu Y. Aceasta înseamnă scoaterea celor doi factori
din mediul lor natural şi studierea în condiţii artificiale, adesea în laborator. Oricine a trecut prin
liceu îşi aminteşte felul cum, în manualele de fizică, sunt prezentate diferite „legi” , respectiv
relaţii între fenomene. Frazele la care facem aluzie încep cam aşa: „În condiţii egale de
temperatură ( presiune etc.), ...” şi ele evidenţiază clar factorii controlaţi.
Posibilitatea experimentării în sociologie este extrem de redusă. De acest fapt ne dăm
seama imediat dacă încercăm să ne imaginăm cum un crecetător ar putea interveni în viaţa
socială pe cele două căi pomenite mai sus. Este clar că rareori putem provoca schimbări, în scop
de cunoaştere, în cadrul unor comunităţi umane şi că a controla factorii sociali semnificativi este
aproape imposibil, având în vedere natura imaterială a lor, faptul că izolarea fizică a indivizilor
umani nu înseamnă neapărat izolare socială etc. De asemenea este clar că putem supune cât de
cât unor condiţii experimentale doar grupuri mici de indivizi umani, deci vom putea urmări în
acest mod numai fenomene de această anvergură redusă, care, prin natura lor, ţin mai curând de
psihologia socială decât de sociologie. Din acest motiv nu vom mai insista aici asupra acestei

11
metode, trimiţând cititorul interesat la lucrările metodologice de specialitate. ( A se vedea, de
exemplu, în limba română, A. Mihu [1973] şi S. Chelcea [1982]).
Faptul că o disciplină are posibilităţi atât de reduse de a folosi experimentul este un
handicap serios. Asta nu înseamnă însă că ea pierde orice sansă de a dobândi caracter de ştiinţă.
Situaţia astronomiei, una dintre cele mai vechi ştiinţe, este exemplară în acest sens. Ea este
exemplară însă şi în altul; astronomia a putut să se dezvolte cu atâta succes, fără a face apel la
experiment, pentru motivul evident că fenomenele studiate de ea sunt foarte simple, în sensul că
posedă o regularitate sau periodicitate aproape perfecte. De altfel, este interesant de observat
caracterul singular al astronomiei; ea este unica disciplină empirică cu caracter propriu-zis
ştiinţific ce s-a putut constitui înainte de perioada secolului al XVII- lea, când s-a impus, în
special graţie lui Galilei, dar nu numai, metoda experimentului în ştiinţele naturii.
Succesul experimentului în ştiinţele fizice a făcut ca metoda să devină atractivă şi
pentru reprezentanţii ştiinţelor sociale. Chiar dacă, aşa cum am spus, metoda ca atare îşi găseşte
cu greu aplicare aici, rigoarea de gândire impusă de experiment a fost extrem de benefică. S-
a încrecat apropierea observaţiei de condiţiile experimentale, s-au diversificat modalităţile de
observaţie, s-au luat precauţiuni în analiza şi interpretarea datelor culese. Unul dintre mijloacele
tehnice de proiectare a planului de observaţie, de prelucrare şi analiză a informaţiei care poate
contribui în mod decisiv la apropierea consistenţei concluziilor trase din date de observaţie de
cea a constatărilor experimentale îl reprezintă statistica.
Dacă experimentul social este atât de limitat, ca metodă de crecetare, observaţia, în
schimb, îmbracă în acest domeniu mult mai multe forme decât în ştiinţele naturii. Motivul
esenţial pentru care lucrurile se întâmplă aşa îl constituie faptul că orice eveniment, fenomen sau
proces social se constituie prin participarea oamenilor şi că deci aproape întotdeauna despre
aceste realităţi sociale, chiar şi de mare generalitate, putem obţine informaţii prin comunicare cu
actorii respectivi. Comunicarea poate fi propriu-zisă, prin limbaj – oral sau scris – dar poate fi
înţeleasă şi într-un sens mai larg, ca descifrarea de sensuri şi semnificaţii, prin studiul obiectelor
construite şi utilizate de om. Aceste forme de observaţie pot fi grupate în patru categorii, care
considerăm că se constituie ca metode autonome, în câmpul cercetării sociale. Ele sunt:
observaţia propriu-zisă, analiza documentelor, interviul şi ancheta. O succintă prezentare a
lor va fi făcută în paragraful ce urmează.
Termenul de tehnică este folosit, de regulă, pentru a se desemna operaţiunile
concrete de colectare a informaţiei cu ajutorul unei metode date. Astfel, metodele se
particularizează prin tehnicile concrete folosite: de pildă, ancheta se poate realiza prin poştă, prin
telefon etc.
Fiecare tehnică presupune instrumente de culegere a informaţiei. În ştiinţele sociale
asemenea instrumente sunt chestionarul, ghidul de interviu, teste, protocoale de observaţie etc.
Se înţelege că, spre deosebire de ştiinţele naturii, instrumentele noastre au o mult mai redusă
fiabilitate, un grad mai restrâns de aplicare, o viaţă de folosinţă mai scurtă. Aşa de pildă, este
aproape imposibil să aplici, în România, fără o adaptare prealabilă, chestionar elaborat în Statele
Unite. Dificultatea creşte pe măsură ce sporeşte distanţa între culturile respective, lucru de care
trebuie ţinut cont dacă vrem să facem studii comparative între societăţi diferite cultural, la un
moment dat, sau dacă dorim să repetăm investigaţii făcute în aceeaşi ţară cu instrumente folosite
cu decenii în urmă.
În principiu, oricărui instrument de crecetare i se cere să îndeplinească o condiţie de
fidelitate şi una de validitate. Fidelitatea înseamnă că repetând „măsurarea” unui fenomen
neschimbat obtine acelaşi rezultat. Validitatea presupune că instrumentul „măsoară” ceea ce se

12
urmăreşte să se măsoare. Un instrument poate fi fidel dar nu valid. De pildă, un cântar prost
reglat, care arată timpul cu 10 g mai mult, este fidel, căci cântăriri repetate ale unei aceleaşi
cantităţi de marfă cumpărate din magazin arată aceeaşi masă. Pentru stabilirea validităţii
instrumentelor folosite de ştiinţele socioumane s-au elaborat proceduri foarte complexe, care însă
nu rezolvă întotdeauna satisfăcător această păroblemă.
Informaţiile culses cu ajutorul instrumentelor de cercetare se supun unor proceduri de
analiză şi prelucrare. Foarte adesea, în sociologie, informaţia este de natură cifrică, ceea ce face
posibilă aplicarea unor proceduri statistice şi matematice. Caracterul acesta cifric-cantitativ al
datelor de crecetare se poate datora utilizării unor metode şi tehnici destul de diferite. În
principiu, acest aspect cantitativ poate apare în urma utilizării a două operaţii totalmente diferite:
numărarea şi măsurarea.
Ca urmare a operaţiei de măsurare obţinem valori numerice care redau măsura
fenomenelor, intensitatea cu care se manifestă o însuşire. Folosind un test de inteligentă,
psihologul măsoară inteligenţa unui elev, operaţia fiind, formal vorbind, identică cu cea de
măsurare a masei mărfii pusă pe cântar. Practic însă lucrurile sunt cu totul diferite, nu numai
pentru că testul de inteligenţă are altă validitate decât cântarul, dar însăşi noţiunea care
desemnează caracteristica ce este măsurată- în exemplul dat, inteligenţa- e mai puţin exactă decât
noţiunea de masă. În genere, noţiunile ştiinţelor socioumane sunt mai complexe şi apropierea lor
de realitatea empirică ridică probleme delicate pentru cercetare.
Un prim pas în realizarea unei cercetări empirice îl constituie ceea ce se numeşte
operaţionalizarea conceptelor. Aceasta înseamnă o analiză logică a conţinutului noţiunii şi
găsirea modalităţilor de identificare a fenomenelor empirice care cad sub incidenţa respectivei
noţiuni. Identificarea în cauză se face cu ajutorul unuia sau mai multor indicatori, în funcţie de
gradul de complexitate al noţiunii. Indicatorul nu este altceva decât o modalitate practică prin
care o entitate empirică (individ, grup, fenomen social etc.) se subsumează unei noţiuni. De
pildă, faptul că o persoană cunoaşte numele compozitorului unei opere, reprezintă un indicator al
noţiunii de „cultură generală”. Este clar că noţiunea aceasta este prea complexă ca să poată fi
empiric determinată ( adică să se poată stabili despre fiecare individ uman dacă are sau nu
cultură generală sau în ce „grad” o posedă) printr-un singur indicator de genul celui menţionat.
Sunt necesari încă mulţi alţi indicatori, a căror alegere este decisiv determinată de ceea ce se
înţelege prin cultură generală, adică de rezultatul unei analize logice a conceptului şi de definiţia
adoptată.
În exemplul ales, lucrurile sunt atât de complexe încât va fi nevoie, în etapa de
analiză, să se determine anumite dimensiuni ale conceptului, respectiv sectoare mari din
conţinutul noţiunii, relativ omogene şi distincte unele de altele. De pildă, vom putea delimita
domenii ale culturii generale, precum cel al literaturii, artei, tehnicii, ştiinţelor umane etc. În felul
acesta, fiecare dimensiune va putea reclama utilizarea mai multor indicatori.
Operaţia finală va fi cea de sinteză, în sensul că se reconstruieşte noţiunea ca urmare
a rezultatelor obţinute ca urmare a folosirii indicatorilor aleşi. Vom putea astfel stabili care este
starea fiecărei entităţi empirice în raport cu problema cercetată. Uneori aceste rezultate sunt de
tipul Da/Nu, adică se delimitează clar două categorii de entităţi empirice: cele care posedă şi cele
ce nu posedă un atribut dat. Exemple: are/nu are cultură generală, este/nu este integrat în grupul
de muncă, este/nu este satisfăcut de locuinţă etc. Alteori se delimitează, prin intermediul
indicatorilor, mai multe stări, care pot fi, la rându-le, sub o formă ierarhică sau neierarhică.
Astfel, miile de ocupaţii ale oamenilor, întâlnite într-o societate dată, prin gruparea lor după
diferite criterii, vor forma categorii socio-profesionale; în funcţie de indicatorii folosiţi, între care

13
se poate sau nu se poate stabili o ierarhie ( o ordonare a categoriilor în termeni de superior sau
inferior).
Atunci când indicatorii au o formă care permite exprimarea intensităţii însuşirii sub o
formă cantitativă, avem de-a face, aşa cum spuneam, cu o măsurare. Fenomenele cu care ştiinţele
noastre lucrează nu se pretează aproape niciodată la măsurători directe, aşa cum se procedează cu
obiectele fizice; este, de obicei, nevoie de o întreagă activitate, dusă în paralel şi în completarea
celei de operaţionalizare, pentru a se ajunge la măsurare. Aceasta poartă denumirea de
cuantificare şi ea vizează alegerea şi construcţia indicatorilor cantitativi, precum şi stabilirea
modului lor de combinare pentru a se ajunge la rezultatul final sub formă de măsură.
Fireşte că, din punctul de vedere al preciziei şi al rigorii exprimării rezultatelor unei
investigaţii, este preferabilă forma cantitativă de evaluare a caracteristicilor. Una este să spui că
în colectivitatea A gradul de toleranţă faţă de indivizii de o altă etnie este „relativ ridicat” şi alta
să afirmi că, aici, această însuşire atinge valoarea, să zicem, 83 pe o scară de la 0 la 100. de aceea
se şi poate observa la tot pasul, în cercetările socioumane, tentaţia de a cuantifica cât mai multe
din aspectele fenomenelor cercetate; se ajunge chiar la efectuarea unor operaţii de cuantificare
mai mult decât discutabile, atunci când se încearcă să se măsoare ceea ce nu poate fi ( cu
mijloacele existente) cuantificat.
Unul dintre elementele metodologice caracteristice sociologiei- dar nu numai- este, cum
spuneam deja, utilizarea în analiza şi prelucrarea datelor a ştiinţei statisticii. Statistica intervine
acolo unde are loc numărarea, respectiv acolo unde se cercetează însuşiri ale unei mase de
indivizi (nu neapărat oameni), stările acestor însuşiri fiind caracterizate de frecvenţe,
evidenţiindu-se câţi din cei ce formează populaţia statistică se plasează într-o clasă sau alta.
Rezultatele studiilor sociologice, chiar ale celor cu caracter pur descriptiv, sunt superioare ca
valoare de cunoaştere – fireşte atunci când se respectă regulile elementare de lucru cu datele
statistice – informaţiilor simtului comun. Ca membru al unei colectivităţi pot percepe corect că
„o mică parte a oamenilor au atitudini şovine”. Ca sociolog, voi spune, în urma cercetării, că, să
zicem, 17% dintre cei investigaţi au asemenea atitudini.
Este – şi aici, ca şi în cazul măsurării – un spor de cunoaştere mult prea evident pentru a
mai insista asupra lui. Totuşi mai apare într-o asemenea situaţie un spect de precizie pe care
cercetarea îl poate aduce. Eu, ca membru al comunităţii, am o foarte vagă imagine asupra
semnificaţiei noţiunii de „atitudine şovină” ( ca să nu mai vorbim că în sintagma respectivă sunt,
în fapt, implicate două noţiuni: cea de atitudine şi cea de sovinism, fiecare cu determinările-i
specifice), imagine care, totuşi, îmi este suficientă să mă descurc în viaţa de zi cu zi, să port
conversaţii despre acest fenomen cu semenii mei, să fac aprecieri, mai mult sau mai puţin
similare cu ale celorlalţi. Ca sociolog însă, prima grijă va fi să operaţionalizez această noţiune şi
doar apoi voi încerca să număr. Cu alte cuvinte exprimarea în forma ”17%” are avantajul nu
numai că ne arată câţi, dar ea ne spune explicit şi cum sunt cei cuprinşi sub acest procent şi de
unde provin ei.
Ca să fim mai convingători, să dăm şi un exemplu cu cifre reale. Pentru locuitorii
Transilvaniei, din zonele unde convieţuiesc împreună români cu maghiari, este „evident” faptul
că atunci când apar căsătorii mixte, între soţi de aceste naţionalităţi, în majoritatea situaţiilor
bărbatul este român şi femeia maghiară. Preluând datele dintr-un studiu ( Şt. Lanţoş, [1992]),
care inventariază căsătoriile mixte, încheiate în oraşul Cluj, în perioada interbelică, se regăseşte
această „evidenţă”, în următorii termeni cantitativi: dintre căsătoriile mixte româno- maghiare, în
71% din cazuri soţul este român şi soţia maghiară şi în 29% situaţia este de natură inversă. Cea
mai simplă fază a investigaţiei a stabilit deci, pentru o arie geografico-socială bine precizată –

14
oraşul Cluj – şi pentru un interval de timp delimitat – 1921-1939- frecvenţa exactă a cazurilor de
căsătorii de un fel şi de altul. Acesta este primul pas ce face trecerea de la o cunoaştere comună,
bazată pe experienţa cotidiană, la una sistematică ce duce spre ştiinţă.
O primă etapă, exprimând cel mai simplu nivel în utilizarea statisticii în cercetările
sociologice, o constituie formarea a ceea ce poartă denumirea de distribuţii de frecvenţă. Dacă
e vorba de indivizi umani, aceste distribuţii ne arată cum se împarte colectivitatea după
caracteristici: ca sexul ( aici sunt două clase: „masculin”, „feminin”), ocupaţia (aici sunt mai
multe: muncitori, agricultori etc.), vârsta etc., după opinii sau atitudini ş.a.m.d. se obţine astfel o
descriere a stării populaţiei în funcţie de asemenea de caracteristici.
În cazul unui studiu de moment, analiza se continuă, de obicei, prin utilizarea unor
proceduri statistice cu ajutorul cărora se urmăreşte să se testeze diverse ipoteze de dependenţă
(cauzalitate). În încercarea de a explica un fenomen Z, se analizează legăturile lui cu o serie de
alte fenomene: X, Y, ..., prin utilizarea unor metode bazate pe coeficienţi de asociere sau de
corelaţie. Rafinând analizele, se poate realiza, totdeauna parţial, dezideratul metodei
experimentale, despre care am vorbit mai sus, şi anume controlul factorilor ( prin modele de
corelaţii parţiale, regresii, analiză path, analiză factorială etc.). o altă direcţie poate fi cea a
construcţiei de tipologii, realizări de clasamente întocmite pe criterii multiple.
Dacă se efectuează studii de perspectivă diacronică, se va urmări cum se modifică în
timp frecventele caracteristicilor, adică se vor evidenţia schimbările punctuale – din anumite
clase ale caracteristicilor ( de exemplu, evoluţia populaţiei muncitoreşti) – dar şi cele structurale,
din ansamblul caracteristicilor. Fireste, prin proceduri mai sofisticate, se construiesc modele de
trecere de la o stare la alta, se evidenţiază tendinţe în evoluţia fenomenelor, se realizează
proiectări şi prognoze. Este greu de a sintetiza în câteva fraze întreaga problematică a aplicării
statisticii şi matematicii în sociologie. Există, la ora de faţă, un câmp foarte larg de asemenea
aplicaţii şi se constată cu ochiul liber cum, pe măsura trecerii timpului, probleme tratate de o
manieră impresionistă şi calitativă sunt abordate tot mai des cu aparatura statistico-matematică.
Faptul – aşa cum s-a remarcat adeseori – chiar dacă nu conduce la răsturnări spectaculoase de
cunoştinţe, confirmând cel mai adesea intuiţiile şi aserţiunile pe baza unor analize calitative,
aduce acel plus de rigoare atât de necesar pentru asigurarea comparabilităţii rezultatelor şi, în
general, a progresului disciplinei. Există şi multiple exagerări pe această direcţie, când se uzează
de un aparat statistico- matematic sofisticat spre a se demonstra banalităţi.

2 . Metodele de culegere a informaţiei


Vom trece acum în revistă, pe scurt, principalele metode utilizate de sociologi, cu
ajutorul cărora aceştia intră în contact cu aspectele concrete ale socialului, în scopul culegerii
acelei informaţii care să se dovedească relevantă pentru descrierea şi explicarea fenomenelor
cercetate. Vom insista ceva mai mult asupra anchetei sociologice, dedicând o secţiune aparte
problemelor ei tehnice, dat fiind că ea este probabil cea mai frecventă sau, în orice caz, cea mai
vizibilă metodă folosită de către sociologi.
2.1. Observaţia (propriu-zisă)
Este o metodă de utilizare redusă, deoarece spaţiul social – ca să folosim această
metaforă – este structurat pe multiple dimensiuni, dintre care doar puţine se lasă percepute în
maniera în care crecetătorii din ştiinţele naturii observă şi înregistrează fenomenele urmărite de
ei. Sociologul poate observa comportamentul unora dintre persoanele aflate la o manifestaţie de
stradă, poate – la rigoare – chiar asculta discuţiile purtate de unii din ei precum şi discuţiile

15
liderilor, dar pentru a înţelege şi explica cele ce se întâmplă acolo va avea nevoie şi de alt gen de
informaţii ce nu pot fi obţinute decât din interviuri cu anumiţi actori sociali sau din studierea
unor documente relevante privind situaţia celor observaţi.
Observaţia mai este limitată şi în ceea ce priveşte amploarea fenomenelor ce pot fi
percepute direct. Se poate face observaţie asupra unor comunităţi ceva mai mari, cum ar fi un sat,
un cartier etc. Oricum, câmpul de percepţie este foarte redus şi este greu de presupus că vor fi
surprinse fenomene cu relevanţă macrosocială deosebită.
Desigur că fiecare sociolog, trăind tot timpul într-un mediu social, este un observator al
acestuia şi că, în fapt, traiectoria socială a fiecăruia dintre noi ne oferă şansa de a observa foarte
multe lucruri, cărora le oferim şi o explicaţie, mai mult sau mai puţin ştiinţifică. Dar, ca metodă
exclusivă de cercetare, observaţia este destul de rar folosită, cel puţin de către sociologii
europeni. În Statele Unite, probabil datorită apropierii dintre sociologie şi antropologia culturală
şi datorită utilizării mai frecvente a metodei de către această din urmă disciplină, observaţia, ca
metodă dominantă într-o cercetare, este cu ceva mai des utilizată decât pe continentul nostru.
Am spus dominantă şi nu exclusivă pentru că e greu de imaginat studiul unei comunităţifără a
intra în relaţii reciproce de comunicare cu ea sau fără a-i studia trecutul şi prezentul pe baza unor
documente.
În principiu, există două tehnici de observaţie: exterioară şi prin coparticipare ( sau
coparticipantă sau coparticipativă). În primul caz, cercetătorul se menţine ca un observator
exterior comunităţii studiate, neimplicându-se deloc în viaţa acesteia. Fireşte că, în asemenea
cazuri, el nu poate urmări decât o gamă redusă de fenomene, având mai puţin acces în special la
informaţia ce se poate culege ascultând convorbirile dintre membrii grupului. Într-adevăr, în
orice comunitate mică ar intra, cercetătorul este reperat foarte rapid şi va fi considerat ca un
străin în faţa căruia se vor dezvălui doar unele comportamente şi opinii. Tocmai pentru a înlătura
acest neajuns, se recurge la observaţia prin coparticipare, când cercetătorul se integrează în grup,
participă la viaţa şi activitatea lui, fără ca membrii grupului să-i cunoască statutul real şi
obiectivele urmărite. Se înţelege că o asemenea activitate presupune timp îndelungat rezervat
cercetării, eforturi şi mijloace considerabile.
Asupra metodei observaţiei, adică asupra regulilor şi recomandărilor de desfăşurare a
cercetării prin această metodă, nu vom spune aproape nimic, deoarece asemenea reguli sunt
destul de puţine şi nu de foarte mare eficacitate. Decisivă aici este personalitatea cercetătorului
care trebuie să ştie ce să observe şi să poată descifra semnificaţia şi sensul acţiunilor actorilor
sociali. Totuşi, un plan de observaţie se pregăteşte întotdeauna dinainte, plan care uneori poate
lua forme foarte detaliate. De pildă, proiectul unui protocol de observaţie întocmit pentru
participarea la o şedinţă a unui organ colectiv de decizie, poate să prevadă înregistrarea tipurilor
de intervenţii pe care le face fiecare membru (propune, critică, acceptă etc.), a persoanelor cărora
li se adresează în mod direct, a tonului intervenţiei, a timpului folosit de membrii respectivi etc.

2.2. Analiza documentelor


Trebuie specificat de la început că nici aceasta nu e o metodă specifică sociologiei;
ceea ce a adus nou disciplina la care ne referim este o modalitate distinctă de utilizare a
documentelor, datorată unei optici sui generis de a privi documentul, considerat el însuşi ca parte
a realităţii sociale şi nu doar ca o oglindă a acesteia. Asupra acestei chestiuni vom reveni imediat.
Acum să precizăm succint care sunt tipurile de documente mai frecvent utilizate de sociolog,
prin aceasta sugerându-se şi locul şi locul şi importanţa metodei în investigaţia socială.

16
În general, prin document înţelegem orice entitate materială care are incorporată,
depozitată în ea o informaţie despre societatea umană dintr-o arie geografică şi la un moment dat.
Astfel, este clar că sfera noţiunii cuprinde mai mult decât documentele scrise, cum s-ar putea
crede la prima vedere. Documentele sunt şi de natură video, audio, dar şi „obiecte materiale”
precum clădiri,unelte de muncă etc.
Interesul sociologului se axează cu precădere asupra anumitor categorii de documente;
sociologia fiind, în esenţă, ştiinţa prezentului, fireşte că relevante pentru ea sunt documentele
recente care ne ajută să înţelegem fenomenele contemporane, tot aşa cum pentru istoricul ce
studiază perioada antică sunt relevante documentele epocii respective. Desigur, lucrurile nu sunt
chiar atât de simple. De vreme ce există un capitol al ştiinţei istorice dedicat epocii
contemporane, întrebarea firească ce se pune este prin ce se deosebeşte această ramură a ştiinţei
istorice de sociologie. Problema nu este deloc banală şi merită toată atenţia, însă ea nu poate fi
tranşată în câteva cuvinte. Raporturile sociologiei cu istoria sunt cu totul speciale, pentru că ele
merg nu de la o ştiinţă cu caracter general (sociologia) la o alta cu caracter particular (economia,
de pildă), ci conectează două ştiinţe cu aspiraţie de maximă generalitate, având acelaşi obiect de
studiu.
Dintre documentele utilizate de sociologi, am aminti, mai întâi, pe cele de natură
sociologică, adică acele rezultate de pe urma unor investigaţii sociologice sau de factură
apropiată. Aceste documente conţin deja o informaţie centrată pe o anume problematică şi
aceasta este deja tratată cu mijloace specifice sociologiei. O nouă aplecare asupra lor –adică prin
realizarea a ceea ce în sociologie se numeşte de mult timp analiză secundară, iar în alte
discipline socioumane mai nou descoperitoare a respectivei modalităţi de cercetare, metaanaliză
- poate conduce la rezultate inedite ce nu se regăsesc ca atare în nici unul din materialele
( rapoarte de cercetare, articole, cărţi etc.) utilizate.
Trebuie să se înţeleagă faptul că aici nu este vorba de studiul bibliografiei pe o
problemă dată, când consultarea – obligatorie – a lucrărilor anterioare pe acea problemă ne ajută
să proiectăm, să realizăm şi să fructificăm o cercetare empirică nouă. În cazul menţionat, tocmai
informaţia din documente este supusă unei prelucrări ulterioare şi nu mai urmează altă etapă de
culegere a datelor. În felul acesta, din studii – aproape întotdeauna parţiale – se pot, de exemplu,
obţine concluzii cu o mai mare generalitate sau cu o întemeiere superioară; se pot descoperi
tendinţe în evoluţia fenomenului, dacă documentele acoperă o perioadă mai lungă de timp; se pot
realiza sinteze pe tipuri de probleme mai intens cercetate.
O a doua mare categorie de documente folosite de sociologi o reprezintă cele de
natură statistică, elaborate fie de diferite organisme de stat specializate (cum este, în cazul ţării
noastre Comisia Naţională de Statistică), fie din alte instituţii, unităţi economice, organisme
guvernamentale sau neguvernamentale, asociaţii, organizaţii politice ori de altă natură etc.
Dintr-o reprelucrare a unor asemenea date, sociologul poate extrage concluzii inedite, sau, ca şi
în cazul anterior, poate realiza sinteze, analize de tendinţe etc. Una dintre cele mai cunoscute
lucrări sociologice, care de circa un secol incită la dezbateri şi analize – este vorba de celebra
carte Le suicide (1897) a sociologului francez E. Durkheim – a fost construită exclusiv, ca o
sursă de documente empirică, pe baza documentelor statistice privind fenomenul sinuciderii în
diferite ţări europene, în secolul al XIX-lea. O altă sursă importantă de informare pentru sociolog
o reprezintă documentele oficiale nestatistice. E vorba aici de foarte multe tipuri de acte
oficiale, începând cu constituţia unei ţări şi sfârşind cu hotărârile unui consiliu de administraţie al
unei intreprinderi. Desigur că acest tip de documente se pretează mai greu unor analize riguroase,
eventual cantitative, în comparaţie cu cele precedente. Aceasta nu reduce cu nimic importanţa lor

17
şi tendinţele recente în dezvoltarea sociologiei ( cum ar fi, de exemplu, încercările de înţelegere
şi explicare a modului de funcţionare a regimurilor totalitare) indică o tot mai largă folosire a
acestui gen de documente.
Un tip cu totul special de documente – prin natura lor dar şi prin interesul ce li-l acordă
sociologii – îl reprezintă cele vehiculate de mass media. Ziarele, revistele, emisiunile radio şi de
televiziune, filmele constituite surse documentare intens exploatate de sociologi, mai ales în
ultima jumătate de veac.
Să ne oprim cu înşiruirea genurilor de documente la cele de natură personală, deşi
evidenţierea altor tipuri ar putea continua încă, mergând până la amintirea unor situaţii aproape
insolite, cum ar fi cercetările desenelor şi textelor scrise în WC-urile publice, pe pereţii unor
clădiri etc. Revenind la documentele personale, cele mai propice unor cercetări sunt scrisorile,
jurnalele intime, actele personale, însemnări privind bugetele de familie şi altele. Găsim aici
lucruri cu totul deosebite, pe care documentele oficiale nu le înregistrează, iar în cadrul
anchetelor sunt trecute sub tăcere sau chiar deformate.
Din această rapidă trecere în revistă a tipurilor de documente s-ar putea înţelege că în
toate cazurile este vorba de o aceeaşi strategie de cercetare: să găsim acele documente care să ne
reflecte cât mai fidel fenomenele reale petrecute în societate şi la care sociologul nu a avut un
acces direct, prin alte metode. Este tehnica preferată a istoricului, pentru care – aşa cum spuneam
la început – documentul este doar oglinda faptului social şi este preferabil ca această oglindă să
fie întreagă ( documentul să conţină informaţii complete) şi nedeformată ( documentul să redea
nepărtinitor desfăşurarea fenomenului). Că sociologia uzează şi de o altă perspectivă de
investigare documentară nu este greu de demonstrat, lucru pe care-l vom ilustra printr-un
exemplu.
Analizând, de pildă, modul în care diferitele ziare ce apar la un moment dat într-o ţară
prezintă un eveniment social – o grevă, o manifestaţie, o măsură administrativă etc. – putem
obţine două genuri distincte de informaţii:
a) despre modul cum s-a produs evenimentul social respectiv, actorii participanţi etc.;
b) despre modul cum este relatată producerea evenimentului în diferite ziare.
Prima perspectivă este cea sugerată deja mai sus. Cel care vrea să se informeze despre
desfăşurarea fenomenului în cauză va urmări să elimine din relatările diferite ceea ce este
subiectiv, tendenţios etc. şi să reţină acele informaţii care se verifică prin mai multe surse. În a
doua perspectivă, din contră, nu se acordă nici o importanţă reconstituirii fenomenului petrecut,
ci se supune unei analize minuţioase specificitatea fiecărei surse de informaţie. Rosturile unei
asemenea analize sunt multiple şi este greu de a le surprinde cât mai complet. Ele se pot însă
toate rezuma în ideea enunţată mai sus, şi anume că, în această a doua modalitate de crecetare,
documentul este privit ca parte a realităţii sociale şi felul în care el se raportează la un alt fapt
social ne ajută să-i înţelegem sensurile, să ne dăm seama despre intenţiile celor care l-au elaborat
şi pus în circulaţie, să deducem cui îi este destinat şi, în final, dacă este posibil, să evaluăm
consecinţele circulaţiei sale în societate.
O asemenea analiză este, bineînţeles, utilă în cazul documentelor de largă circulaţie. De
aceea am şi invocat exemplul cu presa. Ideea unor asemenea genuri de cercetări a prins tocmai în
legătură cu fenomenul comunicării de masă, în general, şi cu propaganda, în special. S-a elaborat
şi o tehnică specifică de analiză a documentelor, prin care s-a încercat să se înlăture
subiectivismul interpretărilor impresioniste, folosindu-se chiar abordări de tip cantitativ (în
special prin determinarea frecvenţelor cu care anumite noţiuni, teme, idei, tipuri de personaje etc.
sunt invocate în documente). Respectiva tehnică poartă denumirea de analiză de conţinut sau

18
analiza conţinutului documentelor (în engleză: content analysis; în franceză: analyse de
contenu ). Asupra ei se va reveni în capitolul destinat comunicării.

2.3.Interviul şi ancheta
Am cuprins într-o aceeaşi secţiune cele două metode pentru motivul că vom începe cu
definirea, precizarea principiilor lor, fapt care se poate cel mai simplu realiza prin comparaţia
dintre ele, prin contrapunerea uneia celeilalte. În acest mod sperăm să aducem şi argumente
decisive pentru a sugera că, în ciuda unor asemănări, ne aflăm totuşi î, faţa a două modalităţi de
abordare diferite. Sublinierea este necesară pentru că o serie de manuale le consideră doar
varietăţi ale uneia sau aceleiaşi metode sau uneori nici nu se face o distincţie între ele. Oricum
am lua-o însă, trebuie precizat de la început că interviul nu poate fi apropiat decât de o anumită
tehnică de anchetă, cea realizată sub formă orală, existând însă şi o altă formă – scrisă -, aşa cum
se va vedea imediat. După enunţarea celor câteva chestiuni de principiu, vom rămâne exclusiv în
domeniul anchetei căci interviul, ca şi observaţia, are puţine reguli metodice şi depinde mult de
personalitatea celui care-l realizează.
Asemănare. Interviul şi ancheta au în comun faptul că, prin ambele metode, se obţine
o informaţie de la indivizi umani, aflaţi în viaţă în momentul cercetării, persoane cu care
cercetătorul intră într-o relaţie de comunicare, prin intermediul limbajului. Spre deosebire de
analiza documentelor, prin aceste două metode se obţine o informaţie „caldă”, furnizată de
oamenii cu care cercetătorul intră în contact direct sau mijlocit, şi nu una „rece”, stocată în
documente. Spre deosebire de observaţie, aici avem de-a face cu o veritabilă comunicare
reciprocă ( o parte cere informaţia, alta o dă), ceea ce înseamnă şi o interacţiune între cele două
părţi.
Deosebire. Se pot evidenţia deosebiri mari între ele în funcţie de mai multe criterii:
a) Genul de informaţii căutate. Prin anchetă se urmăreşte obţinerea unei informaţii
de suprafaţă, care să „acopere” cât mai bine posibil întreaga populaţie de referinţă; în interviu,
urmărim chestiuni de mai mare adâncime, legate de motivaţiile, atitudinile, comportamentele
etc. ale unor persoane deosebite şi cu semnificaţii sociale deosebite. Din acest aspect derivă, de
fapt, toate celelalte diferenţe şi evidenţierea lor ne ajută să înţelegem mai clar această deosebire
de esenţă.
b) Tehnica de realizare. Interviul presupune o discuţie faţă în faţă,deci o tehnică
orală şi o apropiere de persoana (subiectul) în cauză. Ancheta se poate realiza identic dar şi pe o
altă cale, şi anume solicitând, în scris, subiecţilor să ofere răspuns la întrebările socotite necesar
a fi adresate.
c) Numărul de subiecţi. Este o variabilă care deosebeşte clar cele două metode.
Pentru a-şi realiza scopul fundamental , şi anume acela de a „fotografia” situaţia la un moment
dat, ancheta trebuie să recurgă la eşantioane reprezentative de subiecţi, atunci când, din cauza
dimensiunii prea mari nu poate culege datele de la toţi membrii colectivităţii. Aceasta înseamnă
că, de regulă, anchete se fac pe eşantioane de ordinul sutelor sau miilor de indivizi, pe când
interviul presupune câteva persoane sau câteva zeci de persoane. Dacă reprezentativitatea
eşantionului presupune recurgerea la toate categoriile de indivizi din populaţie, lotul de persoane
intervievate este cu totul special. El este format din indivizi deosebiţi, care sunt capabili să poarte
o discuţie aprofundată pe tema cercetată. Ei ocupă poziţii – formale sau informale – deosebite în

19
cadrul grupului, având cunoştinţe mai largi în domeniu şi/sau o influenţă deosebită asupra
celorlalţi etc.
d) Instrumentul folosit. Specific anchetei este utilizarea chestionarului, instrument
ce are, de regulă, aspectul unui formular cu întrebări, la care se aşteaptă răspuns. Şi în cazul
interviului avem un instrument – ghidul de interviu -, căci oricine realizează această operaţie îşi
fixează, de obicei pe hârtie, un număr de probleme pe care urmăreşte să le discute. Numai că în
cazul anchetei, întrebările au formulări standard în chestionar, toate adresându-se în acelaşi mod
şi chiar în aceeaşi ordine tuturor subiecţilor, discuţiile libere fiind nerecomandate sau chiar
interzise. Marea majoritate a răspunsurilor din chestionar au şi ele o formă prefabricată,
răspunsul subiectului reducându-se, în acest caz, doar la a alege varianta convenabilă. Fireşte, în
funcţie de foarte multe tipuri de circumstanţe, ancheta poate avea un caracter mai mult sau mai
puţin formal, existând şi cazuri în care ea se apropie de interviu.
e) Persoanele care aplică instrumentul. Este inimaginabil ca interviul să-l realizeze
altcineva decât cercetătorul, respectiv unul din membrii echipei de cercetare. Este o activitate
dificilă ce nu poate fi efectuată decât de către cel care stăpâneşte clar problematica investigaţiei
( obiective, scopuri imediate, ipoteze, cunoştinţe despre fenomenele în cauză etc.). în anchetă se
folosesc aproape întotdeauna persoane auxiliare – operatorii de anchetă -, care sunt angajaţi şi
plătiţi pentru a aplica chestionarul, într-o formă sau alta. Faptul se datorează fireşte, numărului
mare de subiecţi anchetaţi, dar şi caracterului formal al anchetei pe care un „outsider” îl poate
respecta mai uşor.
f) Prelucrarea datelor. În cazul anchetei se foloseşte obligatoriu o prelucrare de tip
statistic. Chestionarele sunt astfel constituite încât informaţia să fie uşor şi rapid introdusă în
calculator, după care ea este supusă unor proceduri standard de prelucrare. Interviul culege o
informaţie mai mult sau mai puţin standardizată, aşa încât prelucrarea ei este mai dificilă,
presupunând proceduri mai subtile. De pildă, se poate face apel la analiza de conţinut pentru a se
depista eventualele regularităţi, puncte comune etc.
Datorită unor serii de avantaje, în speţă cele legate de promptitudine, ancheta s-a
impus decisiv în cercetarea sociologică a anumitor tipuri de probleme. Ea a devenit cunoscută şi
publiculuilarg în special datorită aşa-numitelor „sondaje de opinie publică” foarte frecvente în
ţările democratice. E bine însă să se reţină că, deşi asemenea sondaje constituie un soi de
anchetă sociologică, metoda nu se reduce la această formă simplă a ei ( chiar simplistă am
zice, fiind folosită uneori până la abuz şi de către persoane incompetente).

2.4. Tehnici de anchetă


Aşa cum am sugerat deja, există două mari tipuri de anchetă, în funcţie de tehnica
folosită pentru a realiza schimbul de informaţie cu subiecţii: ancheta orală şi ancheta în scris.
Tehnica anchetei orale se realizează, de cele mai multe ori, printr-un dialog faţă în faţă între
cercetător, respectiv operator ca reprezentant al acestuia, şi subiect, dar, în anumite cazuri, cu
totul deosebite, ea poate lua şi forma unei discuîii prin telefon.
Ancheta în scris este posibil de realizat în foarte multe variante concrete; esenţial aici
este faptul că subiectul ajunge în posesia chestionarului, îşi citeşte singur întrebările şi
completează tot singur (în principiu) răspunsurile. Una dintre cele mai vechi forme de anchetă în
scris o constituie cea realizată prin publicarea chestionarului în ziare sau reviste, cu rugămintea
completării şi returnării lor de către cei ce doresc s-o facă. Astăzi, această modalitate nu se mai
practică în scopuri ştiinţifice, dat fiind faptul că eşantionul celor care răspund este profund

20
distorsionat, deci concluziile obţinute au prea puţine şanse să poată fi extrapolate la nivelul
întregii populaţii.
O formă destul de frecventă de materializare a tehnicii în scrisconstă în regruparea
unor loturi de subiecţi în săli, unde se efectuează consemnarea răspunsurilor, sub controlul unui
operator, care distribuie chestionarul, explică scopul anchetei şi precizează modul de completare.
Intervenţia cercetătorului poate lua forme variate, mergând de la acordarea câtorva indicaţii
tehnice prealabile şi supravegherea subiecţilor pentru a nu „colabora” la completare până la
citirea fiecărei întrebări în parte şi chiar explicarea şi comentarea ei. Pe această cale se poate
merge deci atât de departe încât să se iasă efectiv din cadrul metodei de anchetă în scris, fie în
direcţia unei anchete orale sui-generis, fie spre tehnica psihosociologică cunoscută sub
denumirea de interviu de grup. Pentru a putea vorbi de anchetă este, evident, nevoie ca
intervenţia operatorului să rămână limitată, astfel încât răspunsurile să reflecte opiniile personale
ale celui în cauză şi nu altele.
A treia specie de anchetă în scris se realizează prin înmânarea chestionarului, în mod
individual, fiecărui membru al eşantionului, de către un component al echipei de cercetare sau de
un operator. Se oferă, iarăşi, câteva explicaţii şi indicaţii tehnice, după care se stabileşte
momentul şi modalitatea în care se recuperează chestionarul. Spre deosebire de situaţia
precedentă, când operatorul asistă la completare şi recuperează pe loc chestionarele, aici, de
regulă, operatorul lasă chestionarul în mâna celui ce-l completează şi revine după un anumit
timp.
În principiu, ancheta în scris se face cu scopul economisirii timpului şi mijloacelor.
În acest sens, ancheta în grup permite aplicarea a până la 30-40 de chestionare simultan, în vreme
ce cea din urmă formă menţionată evită cheltuiala de timp necesară asistării la completarea
chestionarului; asa este posibil ca un operator să distribuie zilnic câteva zeci de chestionare, chiar
dacă se deplasează la domiciliul subiecţilor, iar în altă zi să le recupereze.
În fine, o altă modalitate destul de frecventă de anchetă în scris este cea prin poştă.
Chestionarele se trimit subiecţilor ce formează eşantionul însoţite de o scrisoare în care se
precizează scopul anchetei, felul cum a fost ales destinatarul şi se dau câteva instrucţiuni de
completare. De asemenea, prin cele mai politicoase şi persuasive formule, se va solicita
returnarea chestionarului, scop în care este aproape obligatoriu să se ataşeze şi un plic timbrat cu
adresa instituţiei ce efectuează ancheta. Aceste precauţiuni trebuie luate pentru simplul motiv că,
de regulă, ponderea celor care nu răspund deloc este atât de mare, în cazul anchetei prin poştă,
încât reprezentativitatea eşantionului devine îndoielnică; şi ea nu poate fi sporită printr-un
surplus de chestionare expediate, căci nu numai numărul celor ce nu răspund este important, ci şi
caracteristicile lor, prin care se pot deosebi de cei ce răspund.
Se ridică firesc întrebarea de ce se întâlnesc, nu numai în teorie dar şi efectiv, atâtea
tehnici şi subtehnici de anchetă. Au oare toate aceeaşi valoare de cunoaştere? Nu cumva există
avantaje decisive ale uneia dintre ele? O discuţie serioasă pe aceste probleme nu poate fi
deschisă în paginile de faţă, chestiunilor în cauză fiindu-le dedicate manuale şi tratate întregi. Să
spunem doar că fiecare din formele prezentate are avantajele şi dezavantajele ei, că unele se
pretează mai bine decât altele la anumite tipuri de studii sau genuri tematice.
În mai multe lucrări de specialitate se întâlneşte o pledoarie pentru ancheta orală. Ea
are, într-adevăr, câteva avantaje mari, cum ar fi,de pildă, numărul scăzut de nonrăspunsuri,
posibilitatea unor răspunsuri spontane şi personale, evitarea erorilor de înregistrare etc.
principalul element generator de erori în anchetele orale sunt operatorii, - al căror
comportament, conştiinciozitate, antrenament şi, de ce să nu recunoaştem, talent în generarea

21
unor stări propice comunicării sunt decisive. În ancheta scrisă, atenţia cercetătorului trebuie
îndreptată cu preponderenţă asupra alcătuirii chestionarului. Desigur că şi în cea orală
chestionarul, că orice instrument în orice cercetare, este important – nici o anchetă, spune
Moser(1968), nu poate fi mai bună decât chestionarul său -, dar acolo operatorii mai pot repara
unele deficienţe de alcătuire, pot explica subiectului lucrurile pe care acesta nu le înţelege. În
ancheta în scris, omul este singur în faţa chestionarului – sau având alături câteva persoane din
acelaşi mediu cultural – şi este necesar ca totul să fie redactat şi explicat în cele mai simple
cuvinte şi modalităţi.
Alcătuirea chestionarului este o operaţiune extrem de dificilă. Probabil că, pentru
omul obişnuit căruia îi cade în mână un chestionar, pare că totul este o joacă de copii; în fond
orice om normal poate să imagineze 10-20 de întrebări pe o temă dată. Din păcate ceea ce multă
lume nu înţelege, este faptul că un chestionar nu reprezintă o asemenea însuşire de întrebări
elaborate aproximativ pe principiul „hai să întrebăm ca să vedem ce se răspunde”. Fiecare
întrebare a unui chestionar trebuie să fie un indicator valid al unei dimensiuni a problemei
cercetate, iar înlănţuirea întrebărilor nu se face la voia întâmplării. Mai mult, există nu doar
întrebări directe – cele din a caror citire ne putem da seama ce fel de informaţie doreşte
cercetătorul să obţină -, ci şi indirecte, al căror rost este cu grijă ascuns, întrebări banale, în sine,
ce pot să dobândească semnificaţii deosebite prin corelarea răspunsurilor lor cu ale altora.
Există deci – şi pe problematica construirii chestionarului – o literatură
metodologică bogată de care cel ce urmăreşte iniţierea unei anchete trebuie să ţină cont. De
asemenea, mai există câteva principii ce se cer respectate ca, de pilda, cel ce spune că un
chestionar, înainte de aplicare, trebuie văzut de mai mulţi specialişti şi testat pe un eşantion
redus. Din nefericire, în domeniul anchetelor domneşte mult diletantism, fapt ce are
repercursiuni negative asupra percepţiei publice privind rostul şi importanţa sociologiei.
Improvizaţia în alcătuirea chestionarelor poate deduce, în cel mai bun caz, la obţinerea unor
răspunsuri irelevante.

BIBLIOGRAFIE

1. Chelcea, S. (1975), Chestionarul în investigaţia sociologică, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi


Enciclopedică
2. Chelcea, S. (1982), Experimentul în psihosociologie,Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică
3. Chelcea, S. (coord.) (1985), Semnificaţia documentelor sociale, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică
4. Duverger, M. (1964), Methodes des sciences sociales, Paris, PUF
5. Festiger, L.;Katz, D. (1963), Les methodes de recherche dans les sciences sociales,
Paris, PUF
6. Ghiglione, R.; Matalon, B.(1992), Les enquetes sociologiques. Theorie et practique,
Paris , Armand Colin.
7. Girard A.; Malinvaud, E.(ed.) (1989), Les enquetes d’opinion et la recherche en
sciences sociale, Paris, L’Harmattan.
8. Grawitz, M.(1972), Methodes des sciences sociales, Paris, Dalloz

22
9. Javean, C., (1990). L’enquete par questionnaire, Bruxelles, Ed. De l’Universite de
Bruxelles
10. Lantos, Şt., (1992), „Căsătoriile mixte în Clujul interbelic”, în Studia, Sociologia-
Politologia, nr. 1.
11. Mihu, A. (1973), ABC-ul investigaţiei sociologice, Cluj, Dacia
12. Moser, C.A.(1967), Metode de anchetă în investigarea fenomenelor sociale, Bucureşti,
Ed. Ştiinţifică
13. Noelle, E. (1966), Les sondages d’opinion,Paris, Minuit
14. Rotariu, T.(1991), Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologică, Cluj, Univ.
„Babeş-Bolyai”
15. Sandu, D. (1992), Statistică în ştiinţele sociale, Bucureşti, Universitate
16. Stoetzel, J.;Girard, A.(1975), Sondajele de opinie publică,Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică
17. Vlăsceanu, L.(1982), Metodologia cercetării sociologice, Bucureşti, Ed. Stiinţifică şi
Enciclopedică
18. Vlăsceanu, L.(1986), Metodologia cercetării sociale, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică
19. Yule, G.U.; Kendall, M.G.(1966), Introducere în teoria statistică, Bucureşti, Ed.
Ştiinţifică

23
Capitolul 3
Individ şi societate
Răspunsul la întrebarea legată de natura raportului dintre individ şi societate nu este unul
simplu. El diferă în funcţie de unitatea de referinţă pe care ne-o alegem. Demersul holist, pornind
de la sistemul social spre actor, poate privilegia determinarea quasi-totală sau parţială a
atitudinilor, comportamentelor şi, în ultimă instanţă, a destinului individului postulând o disoluţie
a individualităţii în mediul social. Din contră, individualismul poate simplifica această relaţie
exagerând libertatea de opţiune şi acţiune a individului.
Deşi nu există două tratate de sociologie care să abordeze problema raporturilor dintre
individ şi societate după decupaje epistemologice identice, majoritatea încercărilor de anvergură
teoretică afirmă, într-un fel sau altul, că realitatea socială se structurează la trei mari niveluri. În
primul rând, cel al personalităţii sociale, sau acea parte a personalităţii rezultată din socializare,
apoi nivelul acţiunii şi raporturilor sociale, cuprinzând complexitatea interrelaţiilor ce se
stabilesc în interiorul formelor concrete de organizare socială şi, în fine, sistemului social global.
Acceptând această structură ontologică, credem că nu comitem o reducţie nepermisă dacă plasăm
interogaţia pe terenul nivelului intermediar, cel al relaţiilor şi acţiunii sociale. În ceea ce ne
priveşte, am încercat păstrarea unei distanţe rezonabile de devierile sociologiste sau
psihologizante prin plasarea analizei la nivelul relaţiilor şi interacţiunilor sociale, loc simbolic al
naşterii caracterului social şi al întâlnirii individului cu societatea. Am ales o traiectorie
interogativă de la individ spre societate, poposind cu predilecţie asupra raporturilor interumane
care fundează socialitatea şi sociabilitatea, solidaritatea şi acţiunea colectivă, fără a analiza într-
un spaţiu separat macrodeterminarea socială, datorită faptului că demersul critic asupra
variantelor individualiste conţine majoritatea presupoziţiilor acestei perspective. În al doilea
rând, analiza „tiraniei” structurilor şi legilor sociale constituie partea „tare” a demersului
sociologic, poate chiar principala raţiune a existenţei sociologiei, de aceea elemente specifice
acestui demers se găsesc în toate capitolele volumului de faţă.

Personalitatea socială
Un posibil răspuns a fost dat în interiorul unei clasice teme a diseraţiilor filosofice prin
întrebarea legată de ceea ce este înnăscut la individ şi ceea ce este dobândit în cursul vieţii prin
educaţie. Indiferent dacă balanţa argumentării s-a înclinat spre preponderenţa bagajului genetic al
individului sau spre accentuarea faptului că la naştere omul este o masă informală pe care
educaţia o modelează în funcţie de propriul ei conţinut, pentru sociolog, aceasta este o falsă
problemă. Sociologul va încerca să cerceteze mecanismele prin care personalitatea individului
primeşte de la societate acele caracteristici care fac din el o fiinţă socială sau cum impune
societatea constrângeri membrilor săi. În fine, sociologul va căuta ceea ce este „social” la
indivizi şi în ce măsură membrii unui grup dezvoltă comportamente şi atitudini care le-au fost
transmise prin intermediul societăţii.
Perspectiva antropologică, unde am putea cita lucrarea deschizătoare de drumuri a lui R.
Benedict, Patterns of culture (1934), porneşte de la ipoteza tranşantă că un anumit tip de
civilizaţie corespunde unui anumit tip de personalitate. Personalitatea individului este produsul
unei civilizaţii şi instituţiilor unei societăţi, ea se dezvoltă după un anumit model fixat de
societate. Este indubitabil că există corespondenţe între structura personalităţii şi structura
societăţii dar acest raport considerăm noi este mai ales de natură funcţională.

24
În funcţie de studiul simplificat, schematizat al unui grup social sau a unei societăţi ( în
sensul tipurilor ideale weberiene), sociologii şi antropologii au încercat degajarea unei scheme de
personalitate (bază socială a personalităţii). D. Riesman (1964) arăta, de exemplu, că în funcţie
de ceea ce orientează activitatea individului se pot construi trei tipuri de personalitate ce
corespund la trei tipuri de societate:
- traditionnal-directed, indivizi care în viaţa cotidiană se conduc după perceptele tradiţiei.
Acest tip corespunde cel mai bine ţăranului societăţii tradiţionale, caracterizate prin schimbări
lente, unde datorită situaţiilor analoage care apar, fiul aproape că poate retrăi experienţa tatălui.
- inner-directed, individ autonom care, trăind într-o societate caracterizată prin schimbări
rapide, şi-a interiorizat valori şi norme pe care societatea i le-a inculcat în copilărie, se conduce
după propria lui conştiinţă. Acest tip de individ ar fi caracteristic, în viziunea lui Riesman, pentru
civilizaţia capitalistă a secolului al XIX-lea.
- other-directed, individul heteronom care se conduce după ideea care crede că şi-o fac
alţii despre el. Caracteristic pentru societatea actuală acest individ ia mereu în calcul
reciprocitatea perspectivei, acţionează conştient de faptul că acţiunea individului este o rezultantă
a variabilei situaţionale şi acţiunii altor indivizi.
Se poate observa şi din această tipologie că este dificil pentru sociolog să se antreneze în
concluzii privind marea problemă filosofică a libertăţii umane şi determinismului, aceste trei
tipuri de indivizi sunt puternic condiţionaţi de societate dar fiecare în parte prin mecanisme
diferite ( tradiţia, educaţia şi raporturile inter-personale). Cu toată evidenţierea constrângerii
mecanismelor de reglare socială, nu putem fi îndreptăţiţi să negăm libertatea de acţiune a
individului.
Alte încercări de a determina caracterul social, sunt cele care caută acel nucleu al
personalităţii pe care îl întâlnim la cei mai mulţi indivizi ce participă la o cultură, în opoziţie cu
caracterul individual, prin care oamenii care participă la aceeaşi cultură se diferenţiază unii de
alţii. Interesant este punctul de vedere al lui E. Fromm (1956), care căutând caracterul social,
arată că el trebuie determinat de o manieră funcţionalistă, prin raportare la funcţia caracterului
social, care este, în opinia sa, de a da o formă energiei membrilor societăţii în aşa fel încât
comportamentul lor să nu mai depindă de deciziile lor, sau a canaliza energia umană în interiorul
unei societăţi date în scopul asigurării continuităţii şi funcţionării acestei societăţi. Pentru
societatea contemporană omul trebuie transformat într-un individ capabil să cheltuiască cea mai
mare parte a energiei muncind şi pregătit a se supune unei discipline a ordinii şi punctualităţii,
nemaicunoscută de alte culturi. Nu ajunge, scrie Fromm, ca fiecare individ să decidă conştient, în
fiecare zi, că vrea să muncească, să ajungă la timp, - căci orice deliberare conştientă a acestei
reguli ar duce la mai multe excepţii decât funcţionarea armonioasă a societăţii ar putea admite,
ameninţarea şi forţa nemaifiind suficiente căci sarcinile diferenţiate ale societăţilor moderne nu
mai pot fi îndeplinite decât de oameni liberi. În tradiţie psihanalistă, caracterul social este privit
ca o pulsiune interioară spre anumite scopuri, unde factorul economic este doar unul din
elementele care dau formă caracterului uman. În general, structura socio-economică este văzută
doar ca unul din polii comunicării reciproce dintre om şi organizarea socială, celălalt pol fiind
natura umană care transformă condiţiile sociale în care trăieşte.

Paradigma individualistă
1.1. Doctrina
Preocupările de delimitare a caracteristicilor unor tipuri mari de societăţi au produs în
sociologia clasică şi filosofia socială doctrina individualistă. Legat în special de apariţia societăţii

25
moderne, industriale, individualismul este considerat o mutaţie esenţială de ordin mentalitar şi
social, o preponderenţă a individului asupra structurilor sociale, suverane până la începutul erei
industriale. Se constată că odată cu revoluţia industrială apare ceea ce C.B.McPherson (1972)
numeşte un “individualism posesiv”, omul modern luându-şi în posesie propriul destin,
autonomia propriilor acte. Această concepţie se opune altor două concepţii despre
individualitate: concepţia antică, reprezentată prin Aristotel, pentru care individul este o parte a
cosmosului, integrat într-o ordine care I se impune ca esenţă; concepţia creştină, expusă
sistematic în scrierile lui Augustin, după care omul este o creatură a lui Dumnezeu, singura lui
menire fiind slujirea divinităţii, cetatea oamenilor fiind mai puţin importantă decât împărăţia
divină. Acest mod de a tranşa comparaţia societate tradiţională / societate modernă a avut ecouri
ample în sociologia clasică. O tratare a acestei teme o găsim în opera lui E. Durkheim care
consideră individualismul ca rezultat al formelor pe care le ia solidaritatea socială în diviziunea
muncii. În lucrarea sa Sinuciderea, sociologul francez preferă noţiunii de individualism pe cea
de egoism. Egoismul are o importantă semnificaţie morală definind autonomia eului în luarea de
decizii, în alegerea strategiilor acţionale şi a credinţelor. Acest fapt, deşi variabil în funcţie de
factori economici sau mentalitari, este considerat fundamentul moral al societăţilor moderne.
Oamenii devin individualităţi ce îndeplinesc sarcini specifice, coeziunea socială provenind din
complementaritatea funcţiilor generate de diviziunea socială a muncii şi noul sistem de valori
care se structurează în jurul noţiunii de persoană. Patologia individualismului este, după marele
sociolog francez, egoismul, când conştiinţa colectivă nu mai poate integra indivizii separaţi, el
considerând că, în cele din urmă, dezvoltarea individualismului este incompatibilă cu dezvoltarea
armonioasă a individului şi societăţii.
Asemenea reflecţii asupra evoluţiilor societăţii moderne se găsesc şi la alţi sociologi.
Tocqueville constată că individualismul a produs în America o izolare a cetăţeanului de semenii
săi, construindu-şi o societate în miniatură formată din familie şi prieteni. Parsons pune apariţia
individualismului pe seama multiplicării contactelor inter-individuale şi a depersonalizării lor
datorită supunerii unor coduri formale, iar Simmel consideră că circulaţia monetară influenţează
relaţiile interpersonale datorită banului care este un simbol neutru şi abstract. Acest tip de discurs
este preponderent în secolul XX, excepţie făcând doar teoreticienii Şcolii de la Frankfurt, în
frunte cu H. Marcuse, precum şi unii teoreticieni ai noii drepte care susţin teza contrară după care
societatea industrială duce la uniformizarea şi pierderea autonomiei individului. Am putea crede
că aceasta este o dezbatere încheiată datorită labilităţii diferenţierii între cele două tipuri de
societăţi şi datorită unor poziţii doctrinare lucide care au accentuat faptul că, deşi este clar că
societatea industrială este mai complexă decât cele anterioare, nimic nu ne îndreptăţeşte să
analizăm deosebirile după principiul opoziţiei alb-negru. Multe studii sociologice ale ultimelor
decenii, care s-au sustras acestei iluzii comode, au demonstrat că şi în societatea modernă
persistă forme de solidaritate, mituri, credinţe colective şi alte elemente care erau considerate ca
trăsături esenţiale ale societăţii tradiţionale. Există însă o serie de dezvoltări ale doctrinei
individualiste şi în sociologia ultimilor ani, dezvoltări care, în esenţa lor, nu aduc noutăţi faţă de
paradigma clasică. Cu titlu de exemplificare vom aminti teoria individualismului democratic,
dezvoltată de J. M. Lacrosse. Societatea contemporană, consideră sociologul belgian, este
diferită de societăţile anterioare, care erau heteronome şi religioase, având sensul şi fundamentul
în afara lor prin faptul că este o societate autonomă, o societate de indivizi unde sunt variabile
trei axiome fundamentale:
a. axioma autonomiei: omul îşi poate stabili singur regulile, prin urmare are şi dreptul de a
le schimba;

26
b. axioma independenţei: individul este originar independent, adică separat de alţii;
c. axioma puterii: puterea nu poate fi separată de ansamblul indivizilor de la care emană
(1992, p. 120).
Se poate lesne observa că, în esenţă, analiza individualistă clasică este doar cosmetizată
terminologic.

Metoda. Individualismul metodologic


În toate marile lucrări de sociologie se reiterează o problemă majoră legată de articularea
decupajului epistemologic: ce se ia ca unitate centrală de analiză, individul sau totalitatea?
Concepte ca: structură socială sau sistem social, fără a fi echivalente, sugerează posibilitatea
studiului totalităţii. Marile curente ale perioadei clasice a sociologiei, au privilegiat, cu mici
excepţii, acest tip de demers. În acelaşi timp se pune problema locului individului ( numit agent
sau actor) şi acţiunilor sale în cadrul complexităţii sistemului social.
În sociologia contemporană ilustrarea cea mai fidelă a supravieţuirii paradigmei
individualiste o constituie paradigma individualismului metodologic, avându-l ca iniţiator pe
marele sociolog francez R. Boudon. Format la şcoala modelării formale americane, şi având
antecedente teoria utilitaristă din economia clasică, acţionalismul lui T. Parsons sau
epistemologia lui K.Popper, Boudon exercita o importantă înrâurire asupra sociologiei ultimelor
decenii.
Simplificând, individualismul metodologic poate fi rezumat în câteva propoziţii principale.
În primul rând, este vorba de faptul că oricât ar încerca sociologia să descifreze ansamblul social,
sociologul ajunge în contact doar cu fapte singulare, el încercând să refacă imaginea totalităţii cu
ajutorul unor regularităţi statistice. Ca o consecinţă a acestui fapt, atomul logic al analizei este
deci actorul social individual, care deşi îşi desfăşoară activitatea într-un sistem complex de
constrângeri, analiza nu poate elimina finalitatea şi intenţionalitatea acţiunilor sale. În acelaşi
timp, nu putem folosi scheme simple de explicaţie, de genul celor care formalizează
comportamentul economic, noi fiind obligaţi să introducem finalitatea unor acţiuni individuale şi
strategiile adaptative la constrângeri, căci chiar şi atunci când este pus în faţa unor constrângeri
puternice, el are de ales între mai multe strategii posibile. Acest curent de reflecţie socială se
opune oricarui determinism sociologic, respingând „despotismul structurilor sociale” şi
„concepţia hipersocializării omului”. Cu toate acestea şi individualismul metodologic regăseşte
una din dificultăţile de care s-a lovit şi E. Durkheim în explicarea trecerii de la individual la
colectiv, care şi-a plasat întreaga operă între graniţele unui demers holistic, considerând că
fenomenele sociologice nu-şi au originea în cunoştinţele individuale. În explicaţia creşterii
numărului de sinucideri în perioadele de boom economic, Durkheim părăseşte însă cercetarea
„cauzelor sociale” indicând o explicaţie individualistă: în perioade de ameliorare economică
climatul social este mai optimist, creşte nivelul de expectanţă şi indivizii sunt mai expuşi
decepţiei şi deci soluţiei sinucigaşe. Analizând exemple din lucrările lui Durkheim, Tocqueville
sau M. Olson, R. Boudon consideră că sociologul poate analiza problema trecerii de la individual
la social postulând o continuitate între individ şi colectiv, între interesele individuale şi
activitatea colectivă (şi în general analizele sociologice ale ultimelor decenii urmează această
cale). În această perspectivă, socialul nu este decât consecinţa unor sisteme de interacţiune,
singura cale de a explica macro-socialul fiind deci cea a agregării comportamentelor individuale.
În ultimii ani, unele critici aduse lui R. Boudon evidenţiază limitele modelului utilitarist pe
care-l promovează, model după care comportamentul raţional al individului se bazează pe
urmărirea interesului imediat. Această critică asupra căreia vom reveni, nu se susţine în totalitate,

27
după părerea noastră, deoarece atât Boudon cât şi unii din colaboratorii săi arată, ce-i drept, mai
mult la nivelul afirmaţiei, că raţionalitatea acţiunii nu se fondează doar pe interesul economic, ci
şi pe interesul simbolic sau pe elemente de natură cognitivă, condiţionată fiind şi de elemente de
natură informaţionalî de care avem nevoie pentru a acţiona. Dacă „activitatea mentală de
percepţie, memorie şi reprezentare prin care actorii sociali elaborează, transformă şi
reactualizează stimulii prezenţi într-un context de acţiune, înseamnă că universul acţiunii este
fundamentat de ordinul reprezentării” (J.C. Podioleau, 1986).
În al doilea rând, se poate observa faptul că R. Boudon face o relectură a fondatorilor
sociologiei, găsind la aceştia importante „rădăcini” ale individualismului metodologic, or, este
lesne de observat că nici sociologismul holist durkheimian, nici sociologia comprehensivă a lui
Max Weber, nu au decât întâmplătoare accente individualiste. Născut ca o reacţie la marxism,
structuralism sau funcţionalism, făcând apel la un loc mai important pentru individ în cadrul
sociologiei, individualismul metodologic se loveşte însă de o contradicţie logică; deşi afirmă
mereu autonomia actorului, cvasitotalitatea exemplelor enalizate de Boudon evidenţiază
constrângerile structurilor şi situaţiilor de interacţiune. Demonstraţiile lui Boudon sunt un soi de
balans continuu între afirmarea activismului individual şi analiza unor efecte de situaţie care
limitează alegerea, sociologul francez recunoscând chiar că trebuie să considerăm „sociologia ca
o disciplină având ca obiect primordial punerea în evidenţă a determinismelor sociale care
restrâng acţiunea individului” (R. Boudon, 1979, p. 20). În acest sens, P. Fabre (1986, p. 1253)
arăta că „sociologia efectelor perverse este mai întâi o sociologie deterministă şi nu o sociologie
a libertăţii”, actorul fiind pus într-o structură de acţiuni care îi lasă doar iluzia libertăţii. Boudon
proclamă necesitatea individualismului metodologic, dar demonstrează constant primordialitatea
logicii holiste. Se poate constata că analiza efectelor de compoziţie sau de agregare nu este
suficientă pentru a explica continuitatea între individ şi social, căci nu explică decât o mică parte
a socialului, neluând în calcul socializarea indivizilor. Folosind metode cantitative şi matematice,
logica formală sau teoria jocurilor, pe un fond de lipsă a cercetărilor concrete, individul lui
Boudon este un individ rupt de contextul social, abstract, o schemă a unei subiectivităţi actuale şi
atemporale, criticile din ultimii ani culminând cu ceea ce P. Fabre numeşte „o sociologie fără
subiect” (1986, p. 1255). O propunere de soluţionare a acestei deficienţe ar fi o completare a
logicii situaţiei boudoniene cu teoria efectelor de dispoziţie a lui P. Bourdieu, teorie care pune
accentul pe scheme de comportament interiorizate de individ, care-l ajută să acţioneze în situaţii
concrete, însă privilegierea unui individ „prea” concret face acest principiu neoperaţional,
demersul riscând să devină mai degrabă descriptiv decât explicativ. Alte elemente criticate în
teoria individualismului metodologic sunt legate de pronunţatele accente de utilitarism din opera
lui Budon. În fond, raţionalitatea alegerii nu ajunge pentru a transforma indivizii în subiecţi,
calcului pe care îl face individul fiind exclusiv dependent de situaţie. Enunţarea interesului
individului, fără a analiza natura acestui interes, este o explicaţie dusă doar până la mijlocul
drumului, interesul fiind definit doar de natura formală căci nu toţi indivizii au interese identice.
Chiar axioma principală a utilitarismului, centrată pe urmărirea interesului şi maximizarea
plăcerii este din ce în ce mai criticată în ultimii ani. E. Geller (1986, p. 34) scrie, demonstrând
ambiguitatea acestei concepţii, că pe parcursul celei mai mari părţi a vieţii lor, oamenii nu
urmăresc un scop concret identificabil, ei vor, pur şi simplu, să se integreze, să rămână într-o
piesă care se derulează. În acelaşi orizont explicativ, A. Pizzorno (1986, p. 339) formulează o
teorie alternativă a comportamentului electoral fondată pe interesul simbolic, demonstrând că
participarea la alegeri şi votul pentru unul sau altul dintre candidaţi, nu are la origine calcule
raţional-utilitariste, cum explică politologii, economiştii sau individualismul metodologic, ci

28
afirmarea unei identificări colective. Ideea de bază este că solidaritatea şi fidelitatea faţă de un
grup (etnic, lingvistic, religios) preexistă alegerii politice, iar acest tip de solidarităţi sunt mai
puternice decât obţinerea unor avantaje personale, alegerea electorală fiind mai degrabă un act de
credinţă.
Revenind la efectele de agregare, soluţie a trecerii de la individ la societate, de la
comportamentul individual la cel social, se impun câteva observaţii de fond. Dacă acţiunea
colectivă derivă sau, cel puţin, depinde de o mulţime de decizii individuale, cum putem explica
faptul că mii de decizii produc o mare mişcare socială? Acest lucru nu este explicat
corespunzător nici de modelele holiste (ce reduc interesele individuale la cele colective), nici de
modelele individualiste (care procedează invers). Pentru a explica mişcările sociale este nevoie
de a lua în calcul toate condiţiile concrete ale acţiunii . Pentru a explica mişcările sociale este
nevoie de a lua în calcul toate condiţiile concrete ale acţiunii (culturale, economice, psihologice),
contextuale sau generale, tot ceea ce preexistă acţiunii individuale sau colective, fără a neglija,
evident, interesele, motivele, logica sau caracteristicile indivizilor. Putem afirma că
individualismul metodologic este incapabil să explice revoluţiile sau marile curente şi mişcări de
idei căci se limitează la explicaţia unor situaţii simple de interacţiune şi interdependenţă directă.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre explicaţia legată de unele fenomene sociale de anvergură
globală, cum este cel al mobilităţii, contextuale sau generale, tot ceea ce preexistă acţiunii
individuale sau colective, fără a neglija, evident, interesele, motivele, logica sau caracteristicile
indivizilor. Putem afirma că individualismul metodologic este incapabil să explice revoluţiile sau
marile curente şi mişcări de idei căci se limitează la explicaţia unor situaţii simple de interacţiune
şi interdependenţă directă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre explicaţia legată de unele
fenomene sociale de anvergură globală, cum este cel al mobilităţii sociale, a căror limite au fost
evidenţiate de T. Rotariu (1980).
Fără a exagera, putem afirma chiar că individualismul metodologic este parte integrantă a
unei importante mişcări sociale care, în anii 80, a pus individul într-un nou raport cu structurile
sociale: ascensiunea variantelor ideologice neoliberale, creşterea concurenţei inter-individuale,
individualizarea remuneraţiei, desindicalizarea şi reculul militantismului.

Grupurile sociale
A spune că oamenii trăiesc în grupuri este, după expresia lui R. Boudon, o superbă
platitudine ce se revendică de la Aristotel cu al său zoon politikon. Este la fel de clar însă că
personalitatea şi motivaţiile indivizilor nu sunt în totalitate compatibile cu exigenţele vieţii
organizaţionale. Mediul social, cadrul imediat al acţiunii şi existenţei sociale este grupul. Sutele
de definiţii care provin mai ales din psihologia socială evidenţiază ca trăsătură comună faptul că
este vorba de o pluralitate de indivizi aflaţi într-o situaţie de solidaritate mai mult sau mai puţin
accentuată. Alte aspecte care apar în quasi-totalitatea definiţiilor reţin următoarele elemente:
ansamblul de persoane aflate în interacţiune, în vederea atingerii unui scop comun, diferenţiate
după funcţii sau roluri. La fel de abundente sunt şi clasificările, însă, în ceea ce ne priveşte, vom
adopta o oarecare reticenţă faţă de posibilităţile de clasificare exactă, datorită mai ales faptului că
multe din criteriile alese sunt arbitrare. Nu putem lăsa nemenţionate câteva criterii absolut
necesare cum sunt: mărimea grupului; calitatea relaţiilor ce susţin membrii (tipul de
solidaritate); intensitatea fuziunii sau distanţa care îi separă pe membrii. Alte criterii des
întâlnite în studiile de micro-sociologie sau psihologie socială sunt raporturile pe care grupul le
întreţine (Maisonneuve, 1969):
- cu organizarea socială (instituţionale sau spontane);

29
- cu normele admise (formal sau informal);
- cu scopurile colective (grupuri de bază şi grupuri de lucru);
Ne vom opri la o analiză aparţinând lui R. Boudon (1990) analiză care, chiar dacă nu se
vrea o clasificare riguroasă, are meritul de a inventaria principalele tipuri de grupuri şi accepţiuni
ale acestui concept în sociologie. Sociologul francez găseşte următoarele categorii:
a. grupul nominal sau categoria socială. Este format din indivizi care au cel puţin o
caracteristică comună (vârstă, nivel de studii, ocupaţie etc.);
b. grupul latent. Conceptualizat de R. Dahrendorf, acest grup este alcătuit din indivizi
care au un interes comun (grupul consumatorilor, cei care au interesul ca produsele să fie de
bună calitateca produsele să fie de bună calitate);
c. grupul organizat, dotat cu o structură bine definită şi cu mecanisme de decizie
colectivă (sindicatul);
d. grupul semiorganizat, reprezentat prin organizaţii care îşi fac o profesie din a
reprezenta interesele altora (grupul latent al părinţilor, elevilor).
În acest ultim caz trebuie remarcat că este vorba de o categorie diversă a cărui specific este
dat de relaţiile dintre grupul latent şi grupul care-l reprezintă. Se poate observa că nu este vorba
de o clasificare care să cuprindă categorii exclusive, acelaşi grup putând fi întâlnit în mai multe
categorii, în funcţie de nivelul său de evoluţie sau contextul social în care îşi desfăşoară
activitatea. Astfel un grup latent, cum este cel al salariaţilor din învăţământul preuniversitar,
poate deveni grup semiorganizat sau chiar orgo clasificare care să cuprindă categorii exclusive,
acelaşi grup putând fi întâlnit în mai multe categorii, în funcţie de nivelul său de evoluţie sau
contextul social în care îşi desfăşoară activitatea. Astfel un grup latent, cum este cel al salariaţilor
din învăţământul preuniversitar, poate deveni grup semiorganizat sau chiar organizat prin
aderarea la un sindicat şi participarea la o mare acţiune grevistă.
Există o intensă dezbatere în sociologie privind existenţa sau nonexistenţa claselor sociale.
Dilema lui L. Boltanski (1982) este semnificativă pentru faza la care a ajuns dezbaterea
sociologică a problemei: să vorbim de clase sociale ca actori colectivi capabili de acţiuni şi
voinţe sau să le refuzăm existenţa obiectivă, ţinând cont de diversitatea fiecărei populaţii?
Sociologul francez se aliniază, în ultim. Dilema lui L. Boltanski (1982) este semnificativă pentru
faza la care a ajuns dezbaterea sociologică a problemei: să vorbim de clase sociale ca actori
colectivi capabili de acţiuni şi voinţe sau să le refuzăm existenţa obiectivă, ţinând cont de
diversitatea fiecărei populaţii? Sociologul francez se aliniază, în ultima instanţă, primei variante,
cu toate că atitudinile şi comportamentele persoanelor reale scapă logicii mecanice a agregării
comportamentelor individuale, grupul structurându-se totuşi, prin referinţă la credinţa membrilor
în existenţa unei persoane colective. Nu ne interesează că între un profesor universitar (ajuns
primar sau prefect), un muzician, un avocat sau un învăţător, există diferenţe foarte mari,
important este că fiecare din aceştia se consideră intelectual. Grupul se structurează într-un
proces de unificare simbolică. Dilema rămâne căci, pe de o parte, nu poţi nici să logicii mecanice
a agregării comportamentelor individuale, grupul structurându-se totuşi, prin referinţă la credinţa
membrilor în existenţa unei persoane colective. Nu ne interesează că între un profesor universitar
(ajuns primar sau prefect), un muzician, un avocat sau un învăţător, există diferenţe foarte mari,
important este că fiecare din aceştia se consideră intelectual. Grupul se structurează într-un
proces de unificare simbolică. Dilema rămâne căci, pe de o parte, nu poţi nici să demonstrezi că
un asemenea grup există cu adevărat ca o colectivitate omogenă, însă pe de altă parte, ce ştiinţă îl
poate autoriza pe sociolog să conteste realitatea unui principiu de identitate pe care-l recunosc
agenţii sociali”.

30
Acest proces de agregare simbolică conţine, consideră Boltanski, trei tipuri de reprezentări
ce concurează la obiectivitatea acestor agregate sociale:
a. orice grup se dotează cu un nume şi reprezentări mentale asociate acestuia;
b. grupul trebuie să dea, prin purtătorii lui de cuvânt, anumite reprezentări de sine,
accentuări care contribuie la formarea unor reprezentări şi credinţe colective fără de care nu
primeşte recunoaştere socială;
c. atunci când grupul sau clasa se fac reprezentaţi pe scena politică, interesele lor pot să se
întâlnească cu cele ale altor categorii, deci să primească o legitimitate care le va întări
recunoaşterea socială şi imaginea prezenţei în structura socială.
Problema claselor sociale este tratată în sociologia clasică din punct de vedere economic,
ca grupări economice dispuse ierarhic într-o structură în care nu se pot defini decât unele în
raport cu altele şi nu ca entităţi în sine. Marx delimitează clase pentru sine care nu au o
reprezentare a intereselor şi identităţii şi clase în sine dotate cu conştiinţa identităţii, ca rezultat al
unei evoluţii istorice. La Max Weber structurarea socială se bazează tot pe activitatea economică,
piaţă, distribuţie şi consum, deci nu pe relaţiile de producţie, aici apărând diferenţa faţă de Marx.
Stratificarea socială se înscrie în teoria dominării, diferenţiindu-se clasele de posesie de cele de
producţie. Cele patru categorii de clase sociale menţionate de Weber, clasa muncitoare, mica
burghezie, intelctualii şi specialiştii lipsiţi de proprietate şi „clasele privilegiate prin proprietate şi
educaţie”, ca şi cele ale teoriei lui .Marx, sunt astăzi categorii neoperaţionale pentru studiul
concret al fenomenelor sociale.
P. Bourdieu (1984) identifică „clase pe hârtie” şi „clase mobilizate”, distincţie care, într-o
formă apropiată, poate fi găsită şi la Marx sub forma „clasă de statut” şi „clasă identitate”. La
Marx însă, clasa absoarbe individul cu totul, ea îl situează în viaţa economică determinându-i
toate atitudinile ideologice şi politice. P. Bourdieu refuză considerarea claselor sociale de o
manieră substanţialistă, ca şi colectivităţi străjuite şi delimitate de graniţe precis trasate. El le
consideră ca sisteme de relaţii a căror obiectivare este superficială în cea mai mare parte a
timpului şi reflectă luptele de clasamente care mobilizează agenţii şi grupurile sociale, luptă care
se dă mai ales pe terenul „distincţiilor simbolice”, adică cel al gusturilor şi practicilor artistice,
habitudinilor lingvistice şi comportamentului de consum (P. Bourdieu, 1979).
În ultimii ani există o serie de încercări de a introduce variabile noi şi noi concepte în
dificila problemă a explicării raporturilor pe care individul le întreţine cu societatea. O încercare
de a asocia grupurile sociale cu anumite unităţi teritoriale şi explicarea, într-o nouă expresie
decât cea a determinismului geografic, a raporturilor pe care individul şi grupurile le întreţin cu
spaţiul geografic, cu alte cuvinte a determinării socio-spaţiale, a produs conceptul de formaţiune
socio-spaţiale, a produs conceptul de formaţiune socio-spaţială (G. Di Méo, 1991). La prima
vedere s-ar părea că există o contradicţie între mobilitatea crescută a actorilor sociali în epoca
contemporană şi teritorializare care uneori poate căpăta chiar forma înrădăcinării geografice.
Departe de a avea un sentiment de apartenenţă spaţială sistematică, individul este confruntat cu
un spaţiu local, cadru de viaţă şi de cîmp strategic, cu care întreţine relaţii de o intensitate
variabilă, de la o distanţare mentală egală cu indiferenţa, până la ceea ce unii autori numesc
„cosubstanţialitate” sau „geograficitate”.
În primul caz, individul îşi reprezintă spaţiul ca pe un produs sau un domeniu de
intervenţie iar în cel de-al doilea se identifică cu acesta, considerându-l memorie vie a culturii
sale şi creuzet de civilizaţie (G.Di Méo, 1991). Evident acestea sunt atitudini extreme Evident
acestea sunt atitudini extreme Evident acestea sunt atitudini extreme pe care geografia umană şi
socială le detaliază foarte mult, ajungând chiar la unele tipologii de personalitate care se asociază

31
acestor relaţii. Este clar că spaţiul geografic influenţează schemele de percepţie, gândire,
modurile de interiorizare a exteriorităţii purtând amprenta spaţiilor sociale de referinţă: sat, oraş,
cartier, ţară etc. Geografia socială n-a reuşit însă să explice destul de convingător dacă spaţiul
social influenţează mai puternic conduitele colective sau proiectele individuale.
Şi în acest caz se pune problema gradului de autonomie cu care credităm actorul social. În
general, sociologi ca Parsons, Merton sau Boudon consideră că putem vorbi de o oarecare
autonomie socială ce derivă din varietatea rolurilor şi ambiguitatea definirii lor sau din
compoziţie sistematică în sub-roluri şi interferenţa lor. Cu siguranţă, la condiţii socio-economice
egale, apartenenţa la o formaţiune socio-spaţială poate explica comportamentul uman dar fără a-i
anula în totalitate caracterul aleatoriu. Luând ca exemplu formaţia socio-spaţială care este oraşul
mic, se poate releva o interesantă articulare a grupurilor sociale, datorită unui spaţiu cu funcţie
ambiguă. Echivocul provine de la faptul că proximitatea spaţială nu provoacă, aşa cum ne-am
aştepta, o apropiere socială şi o omogenizare a modului de viaţă şi comportamentelor, ci din
contră, un efect de întărire reactivă a diferenţelor (M. Bozon, 1984).

BIBLIOGRAFIE
Ansart, P. (1990), Les sociologies contemporaine, Paris, Editions du Seuil
1. Bajoit, G. (1988), Exit, Voice, Loyalty and … Aphaty. Les réactions individuelle au
mécontentement, în Revue francaise de Sociologie, vol. XXIV
2. Bajoit, G. (1992), Pour une sociologie relationelle, Paris, PUF
3. Benedict, R. (1934), Pattern of culture, New York, Penguin Books, (ed. 1946)
4. Boltanski, L. (1982), Les cadres, la formation d'un groupe social, Paris, Les Edition de
Minuit.
5. Boudon, R. ; Bourricaud, F. (1990), Dictionnaire critique de la sociologie, 3 ed., Paris,
PUF
6. Boudon, R. (1979), La logique du social, Paris, Hachette-Pluriel
7. Boudon, R. (1990), Texte sociologice alese, tr. rom., Bucureşti, Humanitas
8. Bourdieu, P. (1979), La distinction, Paris, Les Editions de Minuit
9. Bozon, M. (1984), Vie quotidienne et rapports sociaux dans une petite ville de
province, Presses Universitaire de Lyon
10. Crozier, M.; Friedberg E. (1977), L'acteur et le sistéme, Paris, Le Seuil
11. Di Méo, G. (1988), Les démocraties industrielles, crise et mutations de l'espace, Paris,
Masson
12. Di Méo, G. (1991), L'Homme, la Société, l'Espace, Paris, Economica
13. Durand, J.P. (1989), Sociologie contemporaine, Paris, Editions Vigot
14. Durkheim, E. (1993), Despre sinucidere, trad, rom., Iaşi, Institutul European
15. Favre, P. (1980), Nécessaire mais non suffisante: la sociologie des “effets pervers de
R. Boudon, Revue francaise de Science Politique, XXX, 6
16. Fromm, E. (1956), The Sane Society, Londra, Routledge and Kegs Paul Ltd
17. Gaxie, D. (1977), Economie des partis et rétribution du militantisme, Revue francaise
de Science Politique, I

32
18. Gellner, E. (1986), L'animal qui évite les gaffes, ou un faisceau d'hypotheses în
Birnbaum P., Lecca J (coord.) Sur l'individualisme, Paris, Presses de la FNSP
19. Goffman, E. (1968), Asiles. Etudes sur la conditions des maladies mentaux, Paris,
Editions de Minuit
20. Goffman, E. (1974), La mise en scene de la vie quotidienne, Paris, Editions de Minuit
21. Hirschman, A.O. (1972), Face au déclin des entreprises et des institutions, Paris, Ed.
Ouvrieres
22. Lacrosse, J.M. (1992), Syllabus de Sociologie génerale, Institut Superieure de
Formation Sociale, Bruxelles
23. MacPherson, C.B. (1962), La Théorie politique de l'individualisme possesif de
Hobbes a Locke, tr. fr., Paris, Gallimard (1971)
24. Maisonneuve, J. (1969), La Dinamique des groupes, Paris, PUF
25. Mihu, A. (1992), Introducere în Sociologie, Dacia, Cluj-Napoca
26. Olson, M. (1978), La logique de l'action collective, Paris, PUF
27. Olson, M.; Hermann C.P. şi Zanna M.P., Relative Deprivation and Social Comparison,
Hillsdale, London, Ed. Laurence Erlbaum
28. Pizzorno, A. (1986), Sur la rationalité du choix démocratique, în Birnbaum P.; Lecca J.
(coord.), Sur l'individualisme, Paris, Presses de la FNSP
29. Podioleau, J.G. (1986), L'ordre social, Paris, L. Harmattan
30. Riesman, D. (1964), La Foule solitaire, Paris, Arhaud
31. Rotariu, T. (1980), Şcoala şi mobilitatea socială în ţările capitaliste dezvoltate,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
32. Sartre, J.P. (1960), Critique de la raison dialectique, Paris, Gallimard
33. Touraine, A. (1984), Le retour de l'acteur. Essai de sociologie, Paris, Fayard
34. Weber, M. (1994), Etica protestantă şi spiritul capitalismului, trad. rom., Bucureşti,
Humanitas

33
Capitolul 4
SOCIALIZAREA

Procesul socializării

Socializarea ca umanizare
Socializarea reprezintă procesul prin care individul, în interacţiune cu semenii săi,
acumulează deprinderi, cunoştinţe, valori, norme, atitudini şi comportamente. Dezvoltarea fizică,
intelectuală şi afectivă, şi cu atât mai mult conduitele sociale complexe, nu se realizează automat,
ci prin învăţare. Societatea, printr-o serie de mecanisme şi agenţi (familia, şcoala, mass-media
ş.a), transmite bagajul cultural existent noilor generaţii, pretinzându-le un anumit comportament
– considerat normal în respectiva cultură. Totodată, socializarea este şi procesul determinant în
formarea personalităţii şi a identităţii de sine.
După cum se va arăta în 2.1., înţeles în sens larg, conceptul de educaţie se apropie mult de
cel de socializare. Faţă de educaţie – chiar faţă de cea informală, neinstituţionalizată –
socializarea este totuşi un concept mai cuprinzător. În primul rând, pentru că înglobează şi
învăţarea de către membrii unui grup sau a unei culturi de conţinuturi axiologice şi
comportamentale pe care respectivul grup şi respectiva cultură nu ar dori să le transmită. În al
doilea rând – şi legat de primul aspect – este faptul că în socializare însuşirea de cunoştinţe,
valori, conduite se poate realiza chiar fără ca acei de la care se învaţă să ştie că ei sunt sursă de
educaţie. Deşi educaţia este principala modalitate de realizare a ei, socializarea implică şi
procese de învăţare mai difuze, cum este cel al imitaţiei şi contagiunii.
Socializarea se referă cu precădere la copilărie şi adolescenţă, la însuşirea unor deprinderi,
valori şi norme de bază. Dar cu deosebire în societăţile complexe şi dinamice, traiectoria de viaţă
a indivizilor înseamnă schimbarea de statusuri şi roluri şi deci nevoia de restructurare a
cunoştinţelor şi conduitelor. De aceea, socializarea se întinde pe tot parcursul vieţii. Intrarea într-
o nouă poziţie socială şi într-un nou rol se mai numeşte şi resocializare. Ea este, de regulă,
precedată sau acompaniată de desocializare, adică de ieşirea dintr-un anumit status şi rol şi în
consecinţă de renunţarea la normele şi conduitele ataşate acelui statut şi rol.
Trecerea de la exercitarea unei profesiuni la starea de pensionar este un exemplu de
desocializare şi resocializare. În acest context, literatura de specialitate mai operează şi cu
noţiunea de socializare anticipativă. Ea se referă la modul în care indivizii îşi reprezintă
viitoarea lor situaţie socială, rolul pe care urmează să-l joace, şi cum se pregătesc pentru acesta.
Măsura în care reprezentările despre statusul şi rolul anticipat sunt realiste sau nu, contează în
procesul de socializare efectivă, în reuşita adaptării la noua situaţie şi în gradul de satisfacţie
resimţită. Imaginile pe care elevii de liceu din clasele terminale le au vizavi de viitoarea postură
de studenţi ilustrează acest fenomen.
Prin socializare nu numai că o fiinţă biologică devine o fiinţă socială a unei culturi,
însuşindu-şi o limbă, obiceiuri, valori şi norme specifice, ci ea devine fiinţă umană în general.
Dacă nu trăieşte între semenii săi şi nu este învăţat, copilul nu achiziţionează nici cele mai
elementare comportamente umane, cum ar fi mersul biped. Socializarea este deci umanizare.
Acest lucru a fost dovedit într-o manieră cumva cvasiexperimentală, în sensul că, datorită unor

34
împrejurări nefericite, mai mulţi copii au ajuns în situaţia de izolare extremă. Au fost găsiţi copii
în stare de sălbăticie (în pădure), sau în condiţii de contact minim cu alte fiinţe umane. Un caz
mai recent este al fetiţei numită Genie, care a fost ţinută într-o izolare totală – deşi într-o locuinţă
– faţă de lumea dinafară: nu s-a vorbit cu ea, era foarte prost hrănită şi era bătută. La vârsta de 13
ani, când a fost scoasă din acele condiţii, ea nu putea să vorbească şi nici să stra în picioare.
După 4 ani de atentă îngrijire a dobândit anumite deprinderi şi comportamente sociale. A învăţat
şi să vorbească, însă nu putea spune într-o secvenţă decât un cuvânt sau două, iar nivelul general
de dezvoltare intelectuală era al unui copil de 9 ani (Curtiss, 1977). La copiii găsiţi în situaţii şi
mai dramatice – crescuţi de animale – prograsele înregistrate au fost şi mai mici.
Cazurile de copii crescuţi în izolare demonstrează două lucruri fundamentale: că, aşa cum
am arătat, în afara socializării nu se ajunge la umanizare, dar şi că există anumite perioade critice
(biologic) în învăţare, a vorbitului mai ales. Altfel spus, odată depăşite ca vârstă biologică aceste
perioade, recuperările prin socializare dau rezultate infime. Este clar că geneticul contează nu
doar în conţinutul şi dezvoltarea caracteristicilor fizico-constituţionale şi fiziologice (statura,
culoarea ochilor şi a părului, maturitate sexuală etc.), ci şi a celor psihice (inteligenţă, afectivitate
etc.).
Astfel încât oricât de mari ar fi eforturile de socializare, de modelare în sensul dorit de
familie şi de societate, structurile şi programele biologice nu pot fi ignorate. Curentul
sociobiologist (Wilson, 1075) consideră însă că aproape totul din comportamentul social se poate
explica pe bază genetică. Altruismul, devotamentul şi sacrificiul pentru copii şi alte rude, de
exemplu, nu este altceva decât tendinţa noastră, genetic dată şi ea, de a supravieţui prin genele pe
care le transmitem urmaşilor. Aşa fac bătrânii din familiile eschimose când, în condiţii de hrană
precară, se lasă cu bună ştiinţă pradă morţii, contribuind astfel la salvarea membrilor mai tineri ai
familiei. Ei dispar ca entităţi fizice concrete dar se perpetuează ca structură biogenetică prin
urmaşii lor.
Interpretările sociobiologiei sunt deocamdată puţin convingătoare în explicarea
altruismului în general – şi chiar a agresivităţii – şi cu atât mai mult a altor conduite
socioculturale. Să nu uităm însă că din cele aproximativ 100.000 de gene la cât se estimează
bagajul genetic al unui individ, în prezent se cunoaşte conţinutul programat doar a câtorva sute.
Pe de altă parte, datele practicii cotidiene şi istorice, precum şi studii experimentale, converg în a
sublinia că personalitatea umană este rezultanta interacţiunii între factorii ereditari şi cei de
mediu. Ceea ce genele prescriu pare a fi nu atât un comportament particular, ci capacitatea de a
dezvolta anumite comportamente. Depinde de mediul şi experienţa socioculturală a individului
care dintre potenţialităţile genetice se realizează. Apare clar că profilul fiinţei umane în general,
şi cu atât mai mult al indivizilor concreţi, se naşte la intersecţia dintre ereditatea biologică şi cea
socioculturală, dintre natură şi cultură. Socializarea este locul de întâlnire şi procesarea,
intenţionată sau nu, a unor complementarităţi, ajustări şi tensiuni dintre matricile bio-genetice şi
matricile socioculturale. Aşa încât, natură versus cultură este o falsă dilemă.

Mecanisme ale socializării


Mecanismul fundamental al socializării este învăţarea socială. De altfel, înţeleasă într-un
sens extins ea se suprapune până aproape de indistincţie cu procesul socializării. Dacă luăm, de
pildă, definirea învăţării sociale ca „... asimilare a experienţei sociale ... individuală sau colectivă
... ce (n.n.) constă în cunoştinţe, reguli, norme, valori etc ... „(Vlăsceanu L., 1993, p. 321) şi o
comparăm cu definirea socializării propusă de la începutul acestui capitol, respectiva
suprapunere iese limpede în evidenţă. Putem circumscrie totuşi un conţinut şi o sferă cumva mai

35
precise a noţiunii de învăţare socială, considerând-o ca reprezentând procesele psihologice prin
care indivizii acumulează cunoştinţe, reguli, norme, valori, deprinderi comportamentale ce
privesc viaţa socială în desfăşurarea ei concretă. Faţă de învăţare în general, învăţarea socială ar
avea două caracteristici principale: ea se referă la un conţinut social (conduita faţă de celălalt şi
în grupuri şi situaţii sociale specifice); este cu precădere o învăţare pe cont propriu,
neinstituţionalizată ca atare (şcoală), se petrece empiric, la nivelul cotidianului. În acest înţeles, a
învăţa în şcoală matematică sau o limbă străină, de pildă, nu e învăţare socială.
În sensul mai sus sugerat, învăţarea socială este de trei tipuri: directă, indirectă şi ceea ce
am putea numi complex-cognitivă. Învăţarea directă se bazează pe legea încercării şi erorii şi a
recompensei şi pedepsei imediate, directe. Ea are în centru mecanismul reîntăririi. Mâncatul cu
linguriţa de către copiii mici este un exemplu de achiziţionare a unor deprinderi sociale prin
combinarea recompenselor (hrană, încurajare verbală) cu eventuale pedepse (datul peste mână
ş.a.). La vârstă mică, aproape totul se învaţă prin sancţionarea (pozitivă sau negativă) copiilor de
către cei mai mari.
Învăţarea indirectă înseamnă că cel în cauză nu acumulează şi sedimentează cunoştinţe,
atitudini şi comportamente sociale prin experienţa nemijlocită, ci observându-i pe ceilalţi.
Important de subliniat este că actorul social observă şi reţine nu numai ce face semenul lui, dar
mai ales ce i se întâmplă acestuia în urma actelor sale. Altfel spus, acest tip de învăţare socială –
care se mai numeşte şi observaţională – presupune înregistrarea şi interpretarea atentă a
comportamentelor celorlalţi prin prisma consecinţelor lor. E uşor de sesizat că o atare învăţare
este mult mai profitabilă decât cea prin încercare şi eroare pe propria piele. De fapt odată cu
depăşirea vârstei de 3-5 ani învăţarea observaţională are o pondere tot mai mare, iar la vârsta
adultă, alături de învăţarea complex-cognitivă, ea este sursa principală de control asupra
comportamentului. În situaţii inedite învăţarea observaţională este de altfel cvasiobligatorie.
Ilustrativ este pe această linie trecerea dintr-un context cultural într-un altul sensibil diferit şi
încercarea de a te adapta cât mai repede şi eficient celui din urmă, (fenomen care se mai numeşte
şi articulaţie). Însuşirea de noi reguli, norme, conduite promovate într-o anume cultură, mai cu
seamă când nu ai cunoştinţe prealabile, necesită a urmări cu atenţie ce spun şi ce fac membrii
respectivei culturi. Se selectează şi se reproduc astfel comportamentele considerate normale şi
deziderabile într-un context sociocultural dat.
Intrarea unui adult într-o nouă paradigmă culturală (alte culturi, valori, cerinţe, etc.)
înfăţişează cu pregnanţă importanţa învăţării indirecte, prin observarea unui model şi prin
imitaţie, până la urmă. Dar acest gen de învăţare funcţionează, mai difuz şi insidios, de–a lungul
întregii noastre existenţe. O remarcă se impune însă aici: imitaţia în câmpul ideatic de faţă se
subsumează învăţarii, întrucât nu e vorba de o reproducere de comportamente prin contagiune
oarecum iraţională – de felul celei teoretizate de G. Tarde -, ci de o imitaţie raţională, ca act
decizional conştient, rezultat al constatării şi evaluării acţiunilor altora. Chiar copiii sunt capabili
să reproducă selectiv actele modelului adult după cum sunt acestea recompensate. A. Bandura
(1971) – figura cea mai reprezentativă în domeniul teoriei învăţării sociale – a demonstrat
experimental acest fapt.
El a pus un număr de copii să asiste la scene în care un adult (modelul) lovea o păpuşă de
dimensiuni mari (un clovn de plastic umplut cu aer). După ce modelul a bătut păpuşa,
experimentatorul în faţa unor copii a lăudat modelul pentru ceea ce a făcut, în faţa altora l-a
criticat, iar la al treilea grup (de control) nu s-a spus nimic. După aceea, toate cele trei grupuri au
avut ocazia să se joace cu păpuşa respectivă. Copiii care au asistat la criticarea modelului s-au
comportat mult mai puţin agresiv decât celelalte două grupuri. Continuând experimentul, A.

36
Bandura a arătat că operează şi la nivelul copiilor distincţia dintre achiziţia unui comportament şi
reproducerea lui. Dacă copiilor li s-au promis recompense, ei au reprodus comportamentul
agresiv, chiar atunci când au asistat la pedepsirea modelului. Atât învăţarea socială directă cât şi
cea indirectă presupun prezenţa unei acţiuni concrete (personală pentru cea directă şi a altora
pentru cea indirectă) şi înregistrarea în memorie a consecinţelor comportamentale. Întrucât aceste
tipuri de învăţare sunt mai simple şi specifice, ele au format în mod tradiţional obiect de studiu al
psihologiei şi psihologiei sociale. Astăzi însă tot mai mult – îndeosebi prin psihologia socială
cognitivă – mecanisme mai complexe ce determină conduitele noastre sociale sunt luate în
considerare. Ceea ce am numit învăţare socială complex-cognitivă (foarte aproape de ceea ce se
mai numeşte cogniţie socială) intenţionează să desemneze un ansamblu de procese (memoria
selectivă, construcţii şi scheme cognitive, raţionamente etc) prin care se anticipează acţiunea,
consecinţele şi implicaţiile ei. Într-un anume fel, ea cuprinde şi primele două genuri de învăţare,
dar angajează mecanisme şi atribute psiho-cognitive mai complexe şi subtile, care nu presupun
neapărat prezenţa empirică a unor modele sau comportamente. Se evaluează, deduce,
anticipează, pe plan mental, prin limbaj şi prin interacţiune cu ceilalţi. Se poate învăţa „pe
proprie piele” (direct, prin încercare şi eroare), văzând ce li se întâmplă altora (indirect) dar se
poate învăţa şi din relatările celorlalţi, prin comparaţii şi estimări, din cultură în sens larg. Aşa se
şi întâmplă, controlul comportamentului la adulţi stând sub semnul cognitivului complex. De
fapt, după cum am sugertat, există o succesiune, sau, în tot cazul , o schimbare a ponderii celor
trei tipuri de învăţare de la naştere la maturitate: în fazele timpurii dominantă este învăţarea
directă, câştigă teren apoi învăţarea prin imitaţia modelelor (indirectă, observaţională), pentru ca
la maturitate proprie să fie cea complex-cognitivă. Probabil că şi în cazul învăţării
comportamentelor sociale, ca şi cel al acumulării cunoştinţelor despre natură în genere, omenirea
însăşi a urmat în istoria sa aceste modificări de ponderi.
Învăţarea socială şi socializarea se desfăşoară pe fundalul interacţiunii sociale. Deşi,
bunăoară, rolul de soţ se însuşeşte într-o anume măsură şi în perioada premaritală şi chiar în
copilărie, determinaţiile lui concrete se dobândesc prin interacţiune cu soţia. Se vorbeşte, de
aceea, despre socializarea reciprocă. Formarea şi consolidarea cuplului conjugal este un
exemplu de acest fel, dar reciprocitatea în procesul socializării acţionează şi în relaţia părinţi-
copii. Obişnuinţa în disciplinele socioumane când se aborda socializarea era să se discute despre
determinaţiile într-un singur sens: de la părinţi la odraslele lor. Desigur, datorită şi
transformărilor în societatea de ansamblu – deplasarea de la modelul autoritar şi paternal la
democraţie şi pluralism – acum studiile de specialitate arată cât de mult îi influenţează şi copiii
pe părinţii lor. D. Buss(1981), de pildă, a constatat că în interacţiunea părinţi-copii în socializare
contează nivelul general de activism al acestora din urmă şi în sensul că faţă de copiii cu un înalt
nivel de activism, părinţii sunt mai ostili şi nerăbdători decât faţă de cei cu un nivel mai scăzut.
Interacţiunea şi reciprocitatea sunt extrem de transparente în învăţarea de roluri sociale,
care poate fi considerată un caz particular al învăţării sociale. În fond, în substanţială măsură
socializarea presupune achiziţionarea de noi statusuri şi roluri şi renunţarea la altele, fiecare
poziţie sau rol comportând unul complementar (profesor-elev, medic-pacient, şef-subaltern etc.).
fără a intra aici în analiza relaţiei dintre status-rol şi a diferitelor tipuri de roluri, să consemnăm
doar că rolul este definit de multe ori ca aspectul dinamic şi operaţional al statusului (a unei
poziţii sociale). Iar învăţarea de roluri înseamnă cu deosebire însuşirea aşteptărilor de rol (role
expectations), adică la ce se aşteaptă, ce pretenţii au cei din jur faţă de o persoană ce ocupă o
anume poziţie, o funcţie, un rol în spaţiul social. Şi nu e greu de observat că aceste aşteptări sunt
reciproce. Profesorul pretinde şi se aşteaptă la o anume conduită din partea studentului, iar

37
acesta, la rândul lui, are un set de aşteptări faţă de profesor. Societatea a dezvoltat şi cristalizat o
serie de norme transcrise la nivelul subiectivităţii în aşteptări – formale şi informale, scrise şi
nescrise – care sunt ataşate unui rol. Pentru ca indivizii să-şi joace bine rolurile pe care le deţin ei
trebuie să-şi însuşească respectivele prescripţii (aşteptări).
Să consemnăm însă că aşteptările de rol diferă mult între ele în ce priveşte gradul de
generalitate şi specificitate, de claritate şi ambiguitate, de consensul întrunit într-o cultură sau
alta. Rolul de „tată bun”, de exemplu, este foarte larg şi ambiguu în aşteptări, pe când cele din
structura militară sunt specifice şi clare. În societăţile tradiţionale, aşteptările de rol pentru bărbat
şi pentru femeie erau puternic discriminative şi consensuale, în contemporaneitate diferenţele s-
au diminuat şi s-a accentuat disensul privind rolurile celor două sexe. Trebuie, aşadar, să
remarcăm că în societăţile actuale moderne nu numai că conţinutul aşteptărilor de rol s-a
schimbat destul de mult, dar nici conturul multora nu mai este atât de ferm ca în trecut. De aceea,
astăzi învăţarea de roluri sociale este o întreprindere pe de o parte, mai grea, pe de altă parte, mai
uşoară: mai uşoară tocmai fiindcă cerinţele ( şi aşteptările) nu sunt atât de specifice şi rigide, mai
grea, deoarece şi gradul de confuzie este mai mare. Dificultăţi suplimentare în însuşirile de roluri
apar în perioadele de tranziţie relativ rapidă de la un sistem socio-economic la altul, aşa cum se
întâmplă actualmente şi în România.

BIBLIOGRAFIE
1. Benedicth, R., (1934), Patterns of Culture, Boston, Houghton Mifflin
2. Berger, P.;Luckman, T.,(1967), The Social Construction of Reality, New York,
Anchor Books
3. Boudon , R., (1990), Texte sociologice alese, Bucureşti, Humanitas
4. Curtiss, S., (1977); Genie: A Psycholingvistic Study of a Modern „Wild Child”,
New-York, Academic Press
5. Goffman, E., (1959), The Presentation of Self In Everyday Life, Garden City,
Doubleday
6. Goffman, E., (1961), Asylum, Garden City, Anchor
7. Iluţ, P., (1994), Comportament prosocial – comportament antisocial, în Psihologie
socială (coord. Radu, I. ), Cluj-Napoca, Exe
8. Kohn, M., (1969), Class and Conformity, Homewood, Dorsey Press
9. Liebert, R.; Sprejkin , J,; Davidson, E., (1989), The Early Window; Effects of
Television on Children and Youth, New-York, Pergamon
10. Kubler-Ross, E., (1969), On Death and Daying, Toronto, Macmillan
11. Mead, H., (1934), On social Psychology, Chicago, University of Chicago Press
12. Riks, A., (1978), Personalitate şi educaţie, în Psihologia educaţională( red. Davits, J.
Şi Ball, B.), Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică.
13. Rodin, L.; Langer, E., (1980), Aging Labels, Journal of Social Isuess, 36
14. Wilson, O., (1975), Sociobiology, Cambridge, Harvard University Press
15. Zamfir, C.; Vlăsceanu, L. (coord. ), (1993), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Babel

38
Capitolul 5
Educaţia
1.1. Aspecte introductive
Educaţia este un concept de mare generalitate, care cu greu se poate contura printr-o
definiţie cât de cât riguroasă. Că lucrurile stau aşa este uşor de constatat pentru oricine are
curiozitatea să compare definiţiile date termenului în dicţionare, manuale, tratate sau alte genuri
de lucrări. Marea variabilitate a acestor definiţii provine nu numai din complexitatea
fenomenului social pe care noţiunea încearcă să-l surprindă, ci şi din diversitatea perspectivelor
din care el este analizat sau a conteztelor ideatice în care este inclus.
Nu ne propunem în subcapitolul de faţă să trecem în revistă şi să sistematizăm multele
definiţii date educaţiei. Vom proceda doar la o simplă ilustrare, prin două exemple; primul este
definiţia propusă într-un recent apărut Dicţionar de sociologie, iar a doua, cea datorată părintelui
sociologiei educaţiei, E. Durkheim.
„Educaţie – ansamblu de acţiuni sociale de transmitere a culturii, de generare, organizare şi
conducere a învăţării individuale sau colective”. ( C. Zamfir; L.Vlăsceanu, 1993, p. 202).
„Educaţia este acţiunea exercitată de către generaţiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte
pentru viaţa socială. Ea are ca obiect să provoace şi să dezvolte la copil un număr oarecare de
stări fizice, intelectuale şi morale, pe care le reclamă de la el atît societatea politică în ansamblul
ei, cât şi mediul special căruia îi este cu deosebire destinat.”(E. Durkheim, [1911], 1980, p. 39)
Alegerea nu este întâmplătoare. Ambele definiţii sunt cuprinse în texte sociologice şi, deşi
par – şi efectiv sunt – diferite, ele cuprind o notă comună, determinată, credem, tocmai de
perspectiva din care au fost enunţate, chiar dacă la o distanţă de peste 80 de ani. Este vorba de
conceperea educaţiei ca o acţiune socială. Încadrând conceptul în acest gen proxim, mersul spre
conturarea lui, respectiv spre enunţarea diferenţei specifice, este facilitat de recurgerea la o
schemă, mai mult sau mai puţin simplificată, a oricărei acţiuni sociale. În acest sens, definiţia lui
Durkheim este exemplară; ea ne precizează cine realizează acţiunea, asupra cui este îndreptată ea
şi care sunt obiectivele urmărite. Chiar dacă nu suntem integral de acord cu conţinutul definiţiei (
de exemplu, putem obiecta în mod justificat că educaţia vizează nu numai tineretul, ci şi adulţii,
fiind chiar consacrată axpresia „educaţia adulţilor”), din punctul de vedere al formei, o astfel de
definiţie este de mare folos pentru aproximarea conţinutului noţiunii, atât prin elementele
explicitate deja, cât şi prin deschiderea spre alte aspecte. Într-adevăr, pentru întregirea schemei
acţiunii sociale, este necesar să se ţină cont că aceasta se realizează cu anumite mijloace şi
produce o serie de efecte, care nu coincid neapărat cu cele prefigurate în obiectivele propuse.
Orice acţiune umană – nu numai cele sociale, ci şi cele exercitate asupra fenomenelor naturale –
produce, de regulă, efecte secundare, în sensul că efecte neurmărite de către cel (cei) care
iniţiază acţiunea; în viaţa socială astfel de efecte sunt mereu prezente şi, nu rareori, ele vin în
contradicţie cu scopurile prevăzute.
O altă notă clară a acţiunii sociale, care, de altfel, derivă din faptul că ea vizează atingerea
unor obiective, este caracterul său conştient. Sublinierea ni se pare importantă în contextul
definirii educaţiei, pentru că altfel riscăm să includem în sfera acestei noţiuni orice influenţă
asupra persoanei şi personalităţii umane exercitată de oricare factor individual sau social,
inclusiv influenţele indirecte atât de frecvente în societate. În fine, nu trebuie să omitem că orice
acţiune se realizează pe baza unui efort, uman şi material, cu alte cuvinte că ea presupune un
cost, pe care cineva trebuie să-l suporte.

39
Revenind la elementele acţiunii educative, vom mai face câteva precizări, înainte de a
încerca să creionăm, pe baza schemei respective, obiectul sociologiei educaţiei şi să sugerăm
care ar fi diferenţa dintre această disciplină şi altele centrate tot pe educaţie, în speţă pedagogia.
În ceea ce priveşte obiectivele educaţiei, discuţia se poartă de foarte multă vreme şi
probabil că se va purta cât timp există societate umană, căci fără educaţie este inimaginabilă
formarea sau menţinerea unei colectivităţi umane ca entitate socială. Indiferent de opţiunea
asupra unui set sau altul de obiective, comun tuturor acţiunilor educative rămâne faptul că ele
urmăresc şi realizează socializarea indivizilor umani, respectiv transformarea treptată a nou-
născuţilor din fiinţe biologice în fiinţe sociale. Prin educaţie se transmit nu doar cunoştinţele de
care are nevoie individul pentru a-şi dobândi cele necesare traiului, ci şi elementele
comportamentului social, şi, mai ales, se urmăreşte ca fiecare nou membru al societăţii să
interiorizeze şi să accepte normele şi valorile dominante ale respectivei colectivităţi. Se observă
că termenul de educaţie se foloseşte într-o accepţiune mai largă decât cea întâlnită în literatura
pedagogică de la noi, cel puţin în perioada anterioară anului 1990, acoperind atât obiectivele
educaţiei în sens restrâns, cât şi cele subsumate conceptului de instrucţie.
Trecând dincolo de aceste aspecte generale, în fiecare societate putem descoperi obiective
educaţionale specifice, ba chiar, aşa cum remarca şi Durkheim, fiecare subgrup social se
deosebeşte de celelalte prin unele elemente ce ţin de aşteptările grupului faţă de membrii săi, deci
de felul cum aceştia sunt formaţi. Aşadar, există nişte determinaţii sociale – generale şi specifice
– ale obiectivelor educaţiei ce-şi găsesc justificarea în însăşi existenţa şi funcţionarea societăţii în
cauză, dar există şi alte obiective ce nu pot fi întemeiate pe astfel de necesităţi ele fiind mai
curând rezultatul impunerii unor interese de grup.
Referitor la partea din populaţie supusă acţiunii educative, să menţionăm doar că ea este, în
principal, formată din tinerele generaţii. Numai că, pe măsura dezvoltării societăţii, deci a
complicării, dacă putem spune aşa, a funcţionării mecanismelor sociale, însăşi categoria de
tineret îşi schimbă conţinutul, împingându-se tot mai sus limita de vârstă, iar, în etapele de
transformări sociale rapide, se naşte necesitatea unor ajustări în educaţia de care au beneficiat
adulţii.
Activitatea educativă este desfăşurată de persoanele cărora, prin însăşi modalitatea de
reglementare a relaţiilor sociale, le revin asemenea atribuţii. În primul rând, membrii adulţi ai
fiecărei familii (sau grup social primar) sunt cei care se ocupă de educaţia nou-născuţilor în
familia respectivă (sau în grupul respectiv). Cu timpul, la această sarcină au fost antrenate
persoane specializate în diverse forme ale muncii educative şi apoi s-au constituit instituţii
sociale cu asemenea funcţii. Apare astfel o formă inedită de educaţie, cea numită formală,
deosebindu-se de cea informală, realizată de către familie, biserică etc., prin aceea că ea se
desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, cu o organizare riguroasă, după programe standardizate
ş.a.m.d. în epoca modernă, şcoala devine instituţia educativă dominantă, motiv pentru care, în
paragrafele ce urmează, ne vom mărgini doar la analiza acesteia.
Direcţiile din care putem aborda problema obiectului sociologiei educaţiei sunt multiple.
Este clar că, în modul cel mai general, se poate afirma că această ramură a sociologiei urmăreşte
evidenţierea determinaţiilor sociale ale acţiunii educative, precum şi efectele sociale ale ei.
Fireşte că o asemenea aserţiune trebuie completată, cel puţin prin enumerarea câtorva elemente
mai concrete, ceea ce se poate face imediat pornind de la schema utilizată mai sus.
Sociologia este chemată să explice variabilitatea obiectivelor educaţionale, în funcţie de
mediul social dat, de forţele sociale care se confruntă în plan cultural şi urmăresc impunerea unor
obiective conform intereselor lor specifice. Astfel de obiective pot fi explicit formulate sau

40
regăsite în mod implicit, fie în anume programe politice, fie în acţiunile concrete din sfera
educaţiei. O sarcină cu totul specifică sociologiei este aceea de a evalua efectele educaţiei, în
raport cu obiectivele propuse, şi de a evidenţia amploarea efectelor secundare, pomenite mai sus.
În nici un caz, sociologia nu e chemată să propună obiective educaţionale şi nici să emită
judecăţi de valoare asupra celor existente.
Multe cercetări sociologice se apleacă asupra populaţiei supusă acţiunii educative, în speţă
a celei şcolare, studiind gradul în care aceasta participă la diferite forme de educaţie, respectiv
factorii sociali care diferenţiază populaţia în procesul educativ şi chiar în privinţa accesului la
educaţia formală. Datorită rolului central pe care îl joacă în educaţie, şcoala devine obiect al
sociologiei şi în calitatea sa de instituţie socială, deci cu toate problemele ce-i sunt specifice ca
instituţie (organizare, conducere, decizii, participare etc.).
Din cele schiţate mai sus – şi din aspectele pe care le von dezvolta în continuare – se vede
că sociologia educaţiei are un câmp propriu de cercetare şi, cel puţin principal, poate fi deosebită
net de alte discipline care se raportează la educaţie. Ea se deosebeşte de pedagogie prin faptul că
aceasta din urmă cercetează mecanismele interne ale procesului educativ, respectiv modul de
realizare a muncii educative şi eficienţa ei. Pentru aceasta ea trebuie să operaţionalizeze marile
obiective educaţionale, să le transpună în indicatori simpli, pentru a-i ajuta pe cei care realizează
educaţia şi pentru a putea evalua, cât de cât corect, munca acestora. S-a afirmat adesea – poate
uneori cu maliţiozitate – că pedagogia nu este o ştiinţă (nomotetică), ci doar o disciplină cu
caracter normativ, în sensul că prescrie reguli de acţiune pentru eficientizarea educaţiei.
Probabil că acest lucru e adevărat (ceea ce evident nu diminuează cu nimic prestigiul disciplinei
sau al profesioniştilor ei); ea se bazează pe rezultatele psihologiei , atunci când se raportează la
individ, şi pe cele ale sociologiei, atunci când se raportează la social. Dar cum între ştiinţele
socio-umane graniţele nu sunt rigide, se poate trece uşor dintr-un domeniu în altul, fără ca acel
care o face să-şi dea seama de acest lucru.
Dacă am dori să distingem unele curente teoretice în sociologia educaţiei, sarcina ar fi
dificilă pentru că, pe de o parte, astfel de preocupări au fost incluse în sisteme teoretico-
doctrinare mai largi (este cazul funcţionalismului sau al marxismului), iar, pe de alta, anume
încercări de teoretizare au vizat doar aspecte parţiale ale educaţiei. În această din urmă categorie
se pot include, de pildă, paradigme elaborate pentru explicarea inegalităţii şanselor şcolare şi a
impactului pe care respectivul fenomen îl are asupra stratificării sociale. Dintre acestea, de o
mare notorietate este teoria reproducţiei elaborată şi dezvoltată în mai multe lucrări de către
sociologul francez P. Bourdieu.
În continuare, în spaţiul restrâns al acestui subcapitol, vom prezenta câteva chestiuni mai
importante, din perspectivă sociologică, legate de instituţia şcolară. Vom începe cu o rapidă
trecere în revistă a unor funcţii ale şcolii, urmând apoi să ne oprim asupra a două probleme,
aflate în strânsă corelaţie, de altfel, şi intens cercetate în ultimele 3-4 decenii: inegalitatea
şanselor în faţa şcolii şi rolul şcolii în mobilitatea socială.

Funcţiile şcolii
Urmând o sugestie a lui Jan Szczepanski (1963), reputat sociolog polonez, vom face o
distincţie între funcţii postulate şi funcţii reale. Primele sunt expresia directă a obiectivelor
explicite urmărite prin educaţia şcolară – şi pot fi regăsite în textele legilor, regulamentelor,
instrucţiunilor etc., ce guvernează organizarea şi funcţionarea sistemului de învăţământ -, iar
celelalte sunt cele pe care le realizează efectiv şcoala prin activitatea educativă cotidiană.
Acestea din urmă cuprind, desigur, şi funcţiile postulate – în măsura în care ele se realizează –

41
dar şi o serie de funcţii nepostulate, legate de ceea ce am numit mai înainte efectele secundare
produse prin interacţiunea şcolii, ca subsistem social, cu alte subsisteme şi fenomene sociale.
Prima funcţie majoră a şcolii pe care o vom aminti este cea de integrare morală. Şcoala preia de
la familie şi continuă, fireşte, în paralel, rolul de socializare a tinerilor, proces al cărui nucleu
central îl constituie interiorizarea sistemului de valori şi norme morale, aflat la baza oricărei
societăţi. Sunt transmise cunoştinţele legate de comportamentul social, se formează deprinderile
acestui comportament şi, mai cu seamă, se urmăreşte formarea convingerilor despre necesitatea
respectării normelor morale şi juridice de convieţuire. Devierea de la aceste norme este
sancţionată punitiv iar respectarea lor e sancţionată premial chiar în interiorul şcolii, prin
intermediul pedepselor şi recompenselor specifice acesteia.
Realizarea funcţiei de integrare morală este o constantă a întregului proces de învăţământ;
începând de la elevul ce intră prima dată pe porţile şcolii ( sau chiar ale grădiniţei), şi până la
studentul ce se pregăteşte să părăsească sistemul şcolar, toată populaţia şcolară este supusă unei
influenţe permanente în acest scop, fie printr-o acţiune pedagogică directă – lecţii dedicate
expres aducaţiei moral-civice, un conţinut adecvat la unele discipline ca istoria, literatura,
filosofia etc. -, fie printr-una indirectă, ce are ca suport însăşi organizarea sistemului şcolar –
replică în miniatură a celui social: elevul este cuprins într-o clasă, deci integrat într-un grup
social, el trebuie să respecte regulamentele şcolare, ritualul şcolar, trebuie să asculte de profesori
etc. îndeplinirea acestei funcţii este o constantă şi dacă privim lucrurile în perspectivă istorică
sau geografică. Nu există sistem şcolar, fie de stat, fie confesional, fie privat, care să renunţe la o
asemenea funcţie; nu există societate, cu regim democratic, autoritar sau dictatorial, care să nu
pretindă şcolii realizarea unui asemenea obiectiv, chiar dacă se pot detecta diferenţe în
modalităţile de atingere a lui.
O altă funcţie postulată a şcolii – şi, cu siguranţă, cea mai des invocată – este cea de
transmitere a moştenirii culturale. Ea este legată de un obiectiv foarte net afirmat în cele mai
diverse ocazii, şi anume acela că şcoala trebuie să contribuie decisiv la formarea “culturii
generale” a tinerilor, cultură a cărei conţinut, în condiţiile dezvoltării societăţii moderne, nu mai
poate fi asigurat de către alte instanţe educative, precum familia sau biserica. Discuţiile şi
disputele încep din momentul în care trebuie să se definească respectivul conţinut, căci în afară
de câteva elemente simple, precum cititul, scrisul şi socotitul, totul poate fi pus sub semnul
întrebării. Mereu apar dileme de genul: ce-i mai important să înveţe copilul, o poezie de
Eminescu sau să repare un aparat casnic?; să aibă cunoştinţe mai multe de istorie sau de
matematică?; să ştie să cânte la un instrument muzical sau să mânuiască un computer? etc.
În linii mari se poate descifra o dispută între susţinătorii componentei clasice sau umaniste
în cultura generală şi cei ai componentei tehnico-ştiinţifice. Argumentul principal al primilor este
că acest gen de cultură induce, prin asimilare, şi o educaţie morală, deci contribuie şi la
realizarea primei funcţii menţionate, pe când cei din urmă îşi susţin argumentaţia invocând
schimbările petrecute în societatea modernă şi necesitatea ca şcoala să pregătească tineri capabili
să se adapteze la noile realităţi. Oricum, este clar că nu se poate recurge la nici un reper absolut
şi că deci, preluând o expresie a lui Bourdieu, oricare alegere are caracterul unui arbitrar
cultural. Sarcina sociologiei educaţiei nu este aceea de a da sugestii în această dispută, ci de a
evalua alegerile făcute şi de a le plasa în contextul social respectiv.
O a treia funcţie explicată a şcolii este cea de pregătire profesională. Ea vine într-un fel în
continuarea celei precedente, în sensul că se realizează tot printr-o activitate instructivă, dar este
caracteristică numai anumitor fragmente ale procesului de învăţământ: învăţământul profesional,
cel superior şi, uneori, cel mediu cu funcţie de specializare (de exemplu, şcoli medii normale,

42
sanitare, economice etc.). necesitatea îndeplinirii acestei funcţii de câtre şcoală nu este practic
contestată de nimeni. Discuţiile apar atunci când se pun probleme de genul: dacă specializarea
trebuie să înceapă mai devreme sau mai târziu, cât anume din pregătirea unui tânăr să o
reprezinte cunoştinţele de specialitate şi cât cultura generală, dacă specializările să fie mai largi
sau mai înguste, dacă numărul de locuri în învăţământul care conduce la obţinerea unei profesii
trebuie să fie planificat, deci corelat cu necesităţile pieţei muncii, sau trebuie lăsatca însăşi
această piaţă, prin jocul liber al cererii şi ofertei, să regleze opţiunile tinerilor.
Cercetările de sociologia educaţiei găsesc, în legătură cu această problematică un teren
extrem de fertil. S-au efectuat şi se efectuează studii asupra orientării profesionale a tinerilor,
încercându-se descifrarea impactului factorilor sociali în acest proces, asupra inegalităţii şanselor
în accesul la anumite forme de învăţământ care pregătesc tinerii pentru profesiile “nobile”, mai
bine valorizate social, asupra cererii şi ofertei de pe piaţa muncii, asupra politicilor şcolare de
adaptare la schimbările în cererea de forţă de muncă etc.
Trecând la funcţiile nepostulate ale şcolii vom menţiona că acestea sunt, într-un fel, cele
mai interesante pentru sociolog, tocmai pentru că însăşi descoperirea şi evidenţierea lor
constituie o sarcină importantă a sociologiei educaţiei. Înainte de a menţiona câteva asemenea
funcţii, probabil că este nevoie să încercăm să răspundem la unele întrebări de bun simţ ce s-ar
putea ivi în mintea cititorului acestor rânduri. Oare aceste funcţii nepostulate sunt numai expresia
acelor efecte secundare (deci neurmărite de nimeni) ce însoţesc obiectivele explicite asumate de
şcoală? Nu cumva prin însăşi organizarea sistemului educativ şcolar se urmăreşte, de către
anumite forţe sociale (evident cele care au puterea de a impune această organizare) atingerea
unor obiective ce nu sunt niciodată explicitate?
Răspunsul nu este simplu. O judecată cumpănită ne face să apreciem că realmente pot
exista efecte secundare la care nimeni din cei care au contribuit la organizarea învăţământului nu
s-au dândit şi/sau care nu aduc avantaje unor categorii sociale. Altele, dimpotrivă, se dovedesc a
fi benefice pentru straturile din vârful ierarhiei sociale şi atunci putem bănui că, şi dacă nu au
fost de la început planificate sau prevăzute, ele sunt întreţinute, atât cât raportul de forţe sociale
le-o permite, de către cei care au interesul să le menţină.
Am începe enumerarea funcíilor nepostulate cu cea de alocare de statusuri şi pregătire
pentru anumite roluri sociale. Într-adevăr, prin intermediul funcţiilor explicite – mai ales al
ultimelor două menţionate – indivizii ce ies de pe băncile şcolii sunt înarmaţi cu o diplomă ce
consfinţeşte nu numai dreptul de a practica o meserie sau care atestă competenţa într-un domeniu
– atunci când o face -, dar oferă şi sansa de a ocupa o poziţie socială, de a se plasa pe o treaptă a
ierarhiei sociale. Toate studiile de stratificare socială atestă corelaţia strânsă existentă între
nivelul diplomei şcolare şi cel al statusului social. Chiar dacă determinarea nu este univocă,
intensitatea legăturii demonstrează că, statistic vorbind, o astfel de funcţie a şcolii este de
netăgăduit. Chiar şi diplomele care nu sancţionează neapărat pregătirea într-o profesie
îndeplinesc respectiva funcţie, prin faptul că ele probează un anumit nivel de cultură generală ce
se consideră necesar pentru a accede la un status dat.
Mai mult chiar, educaţia şcolară pregăteşte indivizii şi pentru a putea juca rolurile sociale
ce corespund statusurilor dobândite. Un medic este învăţat nu numai o meserie, ci şi faptul că el
va deţine o poziţie socială înaltă, deci întregul său comportament trebuie să se muleze pe
imaginea pe care societatea o are despre profesia sa, spre a fi capabil să răspundă la toate
aşteptările celorlalţi vizavi de el. Un medic nu dobândeşte numai cunoştinţe pentru a vindeca
bolnavii, ci şi un sistem întreg de gesturi, atitudini, un fel de a gândi, chiar de a vorbi şi de a
scrie, adică întreaga gamă de elemente din care se compune rolul jucat de el. În multe situaţii,

43
atunci când se judecă ce anume ar trebui să cuprindă sfera culturii generale transmisă până la un
nivel şcolar dat, se face o raportare la statusurile şi rolurile celor ce ies din şcoală la acel nivel.
De pildă, pentru absolventul unei şcoli profesionale, care cu mare probabilitate va deveni
muncitor, se consideră că este suficientă o anumită pregătire culturală, evident inferioară celei a
unuia care va deveni profesor, tocmai pentru că aşteptările sociale, din punctul acesta de vedere,
sunt diferite pentru cele două categorii socio-profesionale.
În legătură imediată cu funcţia pomenită anterior, apare o alta, foarte apropiată, cea de re-
producere a structurii sociale. Dat fiind faptul că, în societăţile moderne, cvasitotalitatea
tinerilor, înainte de a intra în viaţa activă, trec prin sistemul şcolar şi că, prin educaţia formală
atestată de diplomă şi prin cea reală dobândită în şcoală, oamenii acced la poziţiile sociale oferite
de o anumită organizare a societăţii, înseamnă că şcoala contribuie esenţialmente la reproducerea
continuă a structurii sociale, prin înlocuirea succesivă şi necontenită a generaţiilor.
Două funcţii, care nu pot fi înţelese decât împreună, sunt cele de reproducere şi, respectiv,
mobilitate socială. Expresia „reproducere” desemnează, în acest caz – vizavi de cea de „re-
producere” folosită anterior – fenomenul de înlocuire a unei categorii sociale (clasă, strat, grup
de status sau oricare ar fi denumirea) prin descendenţi proveniţi din aceeaşi categorie, fiind deci
opus fenomenului de „mobilitate”. Aşa cum s-a văzut în capitolul destinat mobilităţii sociale,
orice societate cunoscută, indiferent cât de democratică sau liberală ar fi, se caracterizează printr-
un volum semnificativ de imobilitate. Cu alte cuvinte, statusul social al descendenţilor nu se
distribuie aleatoriu în raport cu cel al părinţilor lor, iar acest proces de moştenire a poziţiei
sociale se realizează, în mare măsură, prin intermediul şcolii, mai exact datorită funcţiei şcolii de
alocare de statusuri, corelată cu inegalitatea şanselor şcolare. Aceeaşi instituţie – şcoala –
contribuie semnificativ la producerea fenomenului opus, cel de mobilitate socială.

Inegalitatea şanselor şcolare


Simplificând la maxinum, putem spune că acest fenomen constă în faptul că numărul
tinerilor, proveniţi din diferite categorii sociale, care ajung la – sau absolvă – diferite niveluri de
învăţământ, nu este proporţional cu efectivele acestor categorii de origine; întotdeauna
descendenţii categoriilor sociale superioare reuşesc să termine o anumită treaptă şcolară – în
speţă cele înalte – într-o proporţie mai mare decât o fac cei proveniţi din categorii inferioare.
Acest lucru se întâmplă peste tot, chiar în societăţile cele mai deschise, şi în condiţiile în care nu
mai există nici un impediment de natură juridică, nici un obstacol formal în calea celor ce vor să
urmeze o formă sau alta de învăţământ. Mai mult, asemenea inegalităţi se menţin şi acolo unde
există gratuitatea şcolarizării la toate nivelurile.
Interesul sociologului pentru un astfel de fenomen este evident. Pe de o parte, s-au realizat
multiple cercetări empirice, cu scopul de a se măsura intensitatea inegalităţilor precum şi
dinamica lor, în corelaţie cu diferite particularităţi ale sistemelor de învăţământ şi cu alţi factori
macrosociali relevanţi; pe de alta, s-a încercat elaborarea unor paradigme teoretico-explicative
ale fenomenului; în fine, s-au realizat o serie de studii legate de consecinţele sociale ale acestor
inegalităţi, care, fireşte, depăşesc cadrul strict al şcolii.
Una dintre condiţiile structurale, care fac posibilă apariţia inegalităţii şanselor în faţa şcolii,
o constituie caracterul piramidal al sistemului de învăţământ. Într-adevăr, indiferent de forma
concretă de organizare şi de complexitatea reţelei de şcoli, sistemul de învăţământ este constituit
în trepte, adică pe niveluri ierarhice. Aceasta înseamnă nu numai că diplomele corespunzătoare
respectivelor trepte sunt valorizate în mod diferit, ci că, în general, accesul la o treaptă superioară
presupune parcurgerea tuturor celor inferioare. Privind, deci, o generaţie de copii, aceştia intră

44
toţi – sau aproape – în primele trepte – cele obligatorii -, pentru ca, mai departe, pe măsură ce
urcăm spre alte niveluri, numărul lor să devină din ce în ce mai mic.
Trăsătura aceasta atât de firească şi de „naturală” se realizează pe baza unui complex
mecanism de selecţie, cu ajutorul căruia o parte dintre tineri sunt menţinuţi în sistemul şcolar şi
în altă parte sunt eliminaţi. Aparent acest mecanism este de natură strict pedagogică, în sensul că
toate criteriile formale de trecere de la o etapă la alta se bazează pe conţinutul de cunoştinţe
dobândite, evaluate în mod cât mai obiectiv. S-ar părea, deci, că ceea ce contează sunt exclusiv
meritele tânărului. În realitate, selecţia este eminamente socială, pentru că, aşa cum o arată toate
cercetările empirice:
(a) la acelaşi nivel de performanţă şcolară, există diferenţe semnificative în privinţa
accesului la treapta următoare de învăţământ, în funcţie de alţi factori sociali şi, în special, de
categoria socială de provenienţă;
(b) însuşi nivelul performanţelor şcolare este dependent de categoriile sociale cărora
le aparţin elevii.
Selecţia şi eliminarea indivizilor din sistemul şcolar se face, în principiu, pe tot parcursul
acestuia. Totuşi, cum bine se ştie, există nişte praguri sau puncte de selecţie mai evidente, care
delimitează diferitele niveluri sau trepte de învăţământ, puncte unde acuitatea problemei selecţiei
este deosebită. Să presupunem că, pentru un sistem şcolar dat, distingem n niveluri diferite: S1,
S2, ..., Sn. Fie C1, C2, ..., Cm, m categorii sociale în care se pot distribui cei care pornesc, la un
moment dat, în acest proces educativ. Atunci, se poate defini un indice de inegalitate a şanselor
în faţa şcolii pentru oricare cuplu de categorii de origine şi pentru orice nivel şcolar. Fie Ci şi Ci,
cele două categorii sociale între care dorim să măsurăm inegalitatea şanselor şi Sk, nivelul şcolar
la care ne propunem să facem acest lucru. Dacă notăm cu ai;k şi cu ai,;k proporţiile indivizilor din
cele două categorii care ating nivelul şcolar Sk, atunci indicele de inegalitate a şanselor este dat
de formula simplă:

I(i, i';k)=―
Se observă că numărul acestor indici este mare (C2 m * k ), ceea ce face ca, de regulă, numai
o parte din ei să fie evidenţiaţi în diferite cercetări, anume cei cu valori ridicate, respectiv cei
care corespund cuplurilor de categorii mai „îndepărtate” una de alta şi nivelelor şcolare mai
înalte.
Se poate spune deci că, atunci când se vorbeşte de inegalitatea şanselor în faţa şcolii, nu se
face referinţă la un singur indice, global, care ar caracteriza în ansamblu o societate, ci la unul
sau altul dintre aceşti indici parţiali, al cărui valoare este dependentă de alegerea categoriilor ce
se compară, de nivelul şcolar avut în vedere, dar şi de scala, mai brută sau mai fină, de categorii
folosite. Din acest motiv, comparaţiile – între societăţi, la un moment dat, sau pentru o aceeaşi
societate, în timp – nu sunt facile, fiind influenţate de diversitatea clasificărilor utilizate, ca şi de
specificul învăţământului din fiecare ţară. Totuşi, câteva constatări sunt în afara oricăror dubii:
- În deceniile postbelice numărul de elevi şi studenţi creşte rapid în marea majoritate
a ţărilor lumii.
- Statele alocă fonduri tot mai însemnate pentru susţinerea educaţiei şcolare.
- În aceste condiţii, studiile de sociologia educaţiei evidenţiază o scădere a
inegalităţii şanselor, practic la toate nivelurile de selecţie.
- Cu toate acestea, inegalităţi semnificative rămân, în special la nivelurile superioare
şi, în cadrul acestora, vizavi de şcolile care oferă cele mai prestigioase diplome.

45
Aici trebuie făcute câteva menţiuni. În principiu, susţinerea sistemului şcolar de către stat,
este considerată ca o necesitate vitală pentru societăţile moderne, acest sistem fiind chemat să
realizeze importantele funcţii menţionate. Pe de altă parte, această susţinere îşi propune – foarte
adesea explicit – eliminarea inegalităţii şanselor, indiferent că e vorba de guverne social-
democrate sau liberale, iar una dintre căile considerate a fi cele mai eficiente este cea a reducerii
costurilor economice ale participării tinerilor la programele educative, prin asigurarea gratuităţii
şcolii pe segmente tot mai lungi.
Persistenţa inegalităţilor de şanse, chiar în ţările cu cea mai puternică politică de susţinere
financiară a şcolii, constituie un fapt care a moderat mult optimismul manifestat în anii 50-60;
succesele au fost doar parţiale şi ţelul final – o societate fără inegalitate de şanse, inclusiv în
domeniul educaţiei – este departe de a fi atins. Mai mult, au fost emise argumente că anumite
măsuri, aparent foarte democratice, cum este gratuitatea învăţământului, sunt de fapt profitabile
pentru categoriile sociale privilegiate. Într-adevăr, dacă prin astfel de măsuri inegalitatea şanselor
şcolare nu este eliminată complet, înseamnă că de gratuitatea învăţământului profită în primul
rând clasele superioare, ai căror descendenţi urmează, proporţional vorbind, în număr mai mare
cursurile şcolare.
Fireşte, mijloacele de acţiune imaginate pentru reducerea inegalităţilor de şanse în faţa
şcolii sunt numeroase şi nu este locul să le analizăm aici. Ceea ce am dori să spunem este doar
că, după părerea noastră, atâta timp cât şcoala rămâne o instanţă importantă de plasare a
indivizilor în sistemul de stratificare socială, şansele în faţa ei nu pot fi egalizate. Iluzia că
participarea tinerilor la procesul de învăţământ ar fi ceva analog cu accesul la un anume bun de
consum, pe care unii îl doresc mai mult şi alţii mai puţin, este o iluzie adânc înrădăcinată, pe care
sociologii încearcă din răsputeri să o spulbere. Chiar şi accesul la bunurile obişnuite de consum
este inegal şi, cu atât mai mult, va fi inegal accesul la acele trepte ale şcolii, care, odată parcurse,
îţi oferă oportunitatea dobândirii unei poziţii sociale înalte. Fiecare familie îşi mobilizează,
finalmente, nişte resurse – nu numai materiale – pentru a oferi descendenţilor o anumită
educaţie; or, din punctul de vedere al resurselor, societăţile moderne sunt departe de a fi
egalitare.
Cu acestea am ajuns, de fapt, la domeniul paradigmelor explicative folosite în elucidarea
problemei inegalităţii şanselor şcolare. Şi aici dăm peste o linie de demarcaţie destul de clară
între paradigmele de tip holist şi cele de tip individualist. În prima categorie întră ceea ce am
putea numi teorii de tip „culturalist”, care explică, în esenţă, inegalitatea şanselor şcolare prin
influenţele mediului cultural din care provine tânărul, mediu care îi induce nu doar deprinderi şi
cunpştinţe ce-i favorizează parcursul şcolar, dar şi aspiraţii şi modalităţi specifice de a valoriza
educaţia şcolară. Tot aici pot fi incluse şi teoriile apropiate de marxism, respectiv cele care
subliniază importanţa costurilor economice, în corelaţie cu posibilităţile diferite ale claselor
sociale de a le suporta. Acestor teorii le mai este specific faptul că ele văd în inegalitatea şanselor
şcolare un reflex al luptei de clasă sau al acţiunii concentrate a membrilor păturilor privilegiate
pentru menţinerea şi reproducerea lor. Exemplară, în acest sens, este teoria lui Bourdieu.
Paradigma individualistă pare a câştiga tot mai mult teren, în contextul cultural al ultimelor
decenii. Cel mai cunoscut sociolog la noi şi care poate fi invocat aici imediat este tot un francez:
Raymond Boudon, autorul celebrei cărţi, L'inégalité des chances. Acesta consideră că
inegalitatea şanselor în faţa şcolii este efectul acţiunilor raţionale ale unei multitudini de indivizi,
care sunt puşi în situaţia de a decide – ei, direct, sau părinţii lor, continuarea sau întreruperea
studiilor la fiecare nivel şcolar atins. O astfel de decizie trebuie să fie rezultatul unui calcul
asupra costurilor, riscurilor şi beneficiilor legate de continuarea sau întreruperea studiilor.

46
Aceste noţiuni, pe de o parte, depăşesc semnificaţia lor strict economică iar, pe de alta, sunt
relative în conţinut, în sensul că acesta depinde de poziţia socială a celui în cauză. Astfel, pentru
un fiu de muncitor, să zicem, a urma o facultate implică un cost relativ mult mai mare decât cel
suportat de o familie mai înstărită; de asemenea, riscul şi beneficiul anticipat sunt diferite în cele
două cazuri.
În felul acesta, Boudon poate să explice, de exemplu, de ce apar inegalităţi de şanse, în faţa
unui anumit nivel şcolar, între tineri cu acelaşi nivel de pregătire pe treptele şcolare anterioare.
Se evită, astfel, apelul la noţiuni vagi şi neoperaţionalizabile precum „cultură de clasă”,
„habitus”, „dominaţie culturală”, „mediu cultural” etc., invocate frecvent de către celălalt gen de
explicaţie. Totuşi, nu trebuie să ne inducă în eroare pledoariile pentru coborârea explicaţiei la
individ. Nu este vorba de o cădere în psihologism şi nici de o ignorare a factorilor macrosociali,
de vreme ce aceştia sunt cei care marchează limitele libertăţii individuale de alegere; ei ne ajută
să demarcăm raţionalul de iraţional în comportamentul uman şi, în fond, să înţelegem sensul
acţiunilor individuale. Prin urmare, recrudescenţa paradigmelor individualiste, comprehensive
apare astăzi mai mult ca o reacţie la excesulcelor holiste şi nu atât ca o înlocuire a lor,
întrevăzându-se deci posibilităţi de sinteză.

BIBLIOGRAFIE
16. Anderson, C.A., (1961), A Skeptical Note on Education and Mobility, în Halsey,
A.H.;Floud,J.; Anderson C.A., (1961)
17. Boudon, R., (1973), L'Inégalité des chances, Paris, Armand Colin
18. Boudon , R., (1990), Texte sociologice alese, Bucureşti, Humanitas
19. Bourdieu, P., Passeron, J.C., (1964), Les Héritiers, Paris, Editions de Minuit
20. Bourdieu, P.; Passeron, J.C., (1970), La Reproduction, Paris, Editions de Minuit
21. Bourdieu, P., (1979), La Distinction, Paris, Editions de Minuit
22. Buss, D., (1981), Predicting Parent – Child Interactions from Children's Activity
Level, Developmental Psychology, 17
23. Curtiss, S., (1977); Genie: A Psycholingvistic Study of a Modern „Wild Child”,
New-York, Academic Press
24. Durkheim, E., (1980), Educaţie şi sociologie, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică
25. Halsey, A.H.; Floud, J. ; Andersonm C.A., (1961), Education, Economy and Society,
New York / Londra, Mac Millan
26. Husen, T., (1972), Origine sociale et éducation, Paris, O.C.D.E.
27. Illich, I., (1971), Une société sans école, Paris, Seuil
28. Liebert, R.; Sprejkin , J,; Davidson, E., (1989), The Early Window; Effects of
Television on Children and Youth, New-York, Pergamon
29. Riks, A., (1978), Personalitate şi educaţie, în Psihologia educaţională( red. Davits, J.
Şi Ball, B.), Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică.
30. Rotariu, T. (1980), Şcoala şi mobilitatea socială în ţările capitaliste dezvoltate,
Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică
31. Rotariu, T., (1990), Funcţiile şcolii în noile condiţii democratice din România, în
Studia. Sociologia- Politologia, nr. 1
32. Rubin, Z.; Provanzo, F.; Luria, Z., (1974), The Eye of the Beholder, American
Journal of Orthopsychiatry, 44

47
33. Szczepanski, J., (1969), Problemes sociologiques de l'enseignement superieur en
Pologne, Paris, Anthropos
34. Vlăsceanu, L., (1993), Învăţarea socială, în Dicţionar de sociologie, (coord. Zamfir,
C. şi Vlăsceanu, L. ), Bucureşti, Babel
Zamfir, C.; Vlăsceanu, L. (coord. ), (1993), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Babel

48
Capitolul 7
STRATIFICAREA SOCIALĂ

Precizări preliminare
De foarte multe ori, atunci când se încearcă definirea şi delimitarea fenomenului de
stratificare socială, se porneşte de la o noţiune ceva mai largă, un soi de gen proxim, care este
cea de diferenţiere socială. Diferenţierea este un proces universal şi se datorează simultan unor
factori naturali (înnăscuţi), care conduc la infinita varietate a indivizilor umani (ca de altfel ai
oricărei alte specii), din cele mai diverse puncte de vedere – forţă, inteligenţă, sănătate etc. – şi
unor factori sociali, care, la rândul lor, diferenţiază oamenii după multiple criterii ca, de
exemplu, activitatea desfăşurată, modul de a fi, de a se comporta, de a consuma etc.
Fireşte că distincţia dintre cele două categorii de factori este puţin forţată căci, trăind în
societate, oamenii sunt „modelaţi” de aceasta, de poziţia lor socială, de grupurile cărora le
aparţin etc., astfel încât nu este întotdeauna simplu de spus dacă o anumită însuşire a unor
persoane umane este un dat natural sau social, sau în ce proporţie este de un fel sau de altul.
Oricum ar sta lucrurile, este limpede că, în chestiunea ce ne interesează aici, adică legat de
problema stratificării, calităţile „naturale” contează doar în măsura în care societatea le
valorizează, oferind indivizilor ce le posedă avantaje/dezavantaje care decurg din respectivele
însuşiri naturale (forţă, inteligenţă, agilitate etc.), dar numai după ce acestea sunt trecute prin
filtrele aprecierii sociale.
Un al doilea concept preliminar ce trebuie introdus este cel de ierarhizare. Diferenţele
dintre indivizi pot fi concepute ca rezultat al utilizării unor criterii neierarhice (diferenţiere
orizontală) sau al unora ierarhice (diferenţiere verticală), respectiv al unora care nu introduc o
relaţie de ordine între categoriile de indivizi sau poziţii sociale sau al altora care introduc o astfel
de relaţie, prin natura lor. De exemplu, diferenţierea după sex este neierarhică; cea după vârstă
este ierarhică.
În sine, ierarhizarea nu are nici o semnificaţie, din punct de vedere social, atâta vreme cât
nu intervine şi al treilea element: evaluarea (valorizarea). Astfel, faptul că un om are 25 de ani şi
altul 50 nu spune, prin asta, decât că unul are o vârstă de două ori mai mare decât celălalt; tot
aşa, dacă unul câştigă 100.000 de lei pe lună şi altul 200.000 de lei, acesta nu are nici o
semnificaţie cât timp nu intră în joc toate elementele sociale legate de bani (funcţia lor în
societate, ţara a cărei unitate monetară este leul, ce se poate cumpăra cu banii/salarul respectiv
etc). Aşadar, nu vom putea vorbi de ierarhie socială sau de inegalitate socială decât dacă
criteriul de ierarhizare este completat de o evaluare socială, prin care se atribuie calificative de
bun, superior, preferabil, dezirabil etc. valorilor mai mari (sau mai mici) atinse pe scara ierarhică
respectivă. Mai mult, chiar un criteriu neierarhic poate fi transformat într-unul ierarhic prin
evaluarea diferită a poziţiilor; de pildă, în multe societăţi statutul de bărbat este considerat
superior celui de femeie. Şi încă mai mult, o aceeaşi ierarhie poate fi evaluată în chip diferit, o
dată apreciindu-se pozitiv valorile mici, altă dată cele mari (de exemplu vârsta).
Vorbind de evaluare, este limpede că luăm acest termen în accepţia sa cea mai generală,
nereducându-l, în principiu, la vreun aspect particular: etic, economic, politic etc. evaluarea este,
de asemenea, un act ce nu se confundă cu o judecată particulară a cuiva, ci capătă un caracter

49
social prin consensul judecăţii respective şi prin mecanismele mobilizate de societate pentru a
întări respectiva apreciere: recompense morale, meteriale, putere, prestigiu. În cele ce urmează
vom folosi expresia de ierarhie pentru a desemna această situaţie ce conţine deja valorizarea.
În concluzie, vorbim de stratificare socială atunci când apare, pe baza unui criteriu, o
ierarhie socialmente recunoscută, conform căreia indivizii sau poziţiile sociale sunt judecăţi
(judecate) în termeni de superior/inferior, deci când se manifestă inegalităţi sociale. Propunând
această definiţie de lucru pentru noţiunea centrală a capitolului de faţă, se cuvin făcute imediat
câteva precizări:
a) în cadrul definiţiei s-a specificat că stratificarea poate viza fie indivizii, fie
poziţiile sociale. Nu a fost vorba de o simplă figură de stil, ci de sublinierea unei distincţii
extrem de importante, care, din păcate, este omisă în multe studii de stratificare, mai cu seamă
teoretice, deşi tocmai la acest nivel ea este cardinală. În practică, fireşte, între ierarhia indivizilor
şi cea a poziţiilor sociale – când se pot face asemenea paralele – există corelaţii strânse, deşi este
clar că nu coincid perfect. Mai mult, sunt situaţii când un criteriu de ierarhizare funcţionează la
nivel de poziţii, dar nu şi la nivel individual şi viceversa. De regulă, studiile concrete de
stratificare uzează de situaţia poziţiilor sociale, dar nu în mod exclusiv. Este de observat că
centrarea pe indivizi are inconvenientul pulverizării straturilor, putând găsi practic atâtea straturi
câţi indivizi sunt.
b) Evaluarea nu este neapărat un act subiectiv sau intersubiectiv. Ea are la bază o
serie de elemente foarte concrete de genul celor menţionate mai sus (putere, prestigiu,
recompense, privilegii, îndatoriri) care caracterizează fiecare poziţie socială şi care conferă – aşa
cum se va vedea – o relativă similitudine sistemelor de stratificare caracteristice unor societăţi
destul de diferite din alte puncte de vedere.
c) Stratificarea se manifestă la toate nivelurile de organizare socială: macro, mezo,
micro. Ea îşi găseşte forma cea mai transparentă în cadrul organizaţiilor, unde, prin
regulamentele de funcţionare, se stabilesc sarcinile fiecărui post, ca şi drepturile şi recompensele
aferente. La urma urmei, se poate vorbi de stratificare începând cu cele mai mici grupuri (de
pildă, în interiorul familiei) şi până la cele mai înalte niveluri (de exemplu, la scară planetară,
între naţiuni sau state).
d) Sistemele de stratificare sunt întotdeauna complexe, în sensul că ele îmbină
simultan mai multe aspecte de stratificare, pe criterii diferite.
e) Aşa cum subliniază definiţia, stratificarea semnifică existenţa unor inegalităţi
sociale. Dar nu toate inegalităţile dintre oameni – nici chiar cele cărora le putem atribui fără
rezervă eticheta de sociale – sunt interpretabile în termeni de stratificare. Există, prin tradiţie, un
număr restrâns de variabile, criterii, caracteristici, care se folosesc în studiile concrete sau
teoretice de stratificare.
f) Deşi societăţile stratificate reprezintă regula şi toate sistemele de stratificare
presupun mai multe feluri de inegalităţi, nu toate inegalităţile sunt – socialmente- egal acceptate.
Mai exact vorbind, trebuie să spunem că există şi un al doilea sens al termenului de valorizare
(pe lângă cel invocat mai sus în legătură cu poziţia de pe scala socială), şi anume cel care se
referă la aprecierea inegalităţilor sociale. Practic, o societate nu poate exista dacă inegalităţile din
sânul ei nu sunt acceptate de majoritatea populaţiei. Pentru ca ele să fie acceptate, trebuie sâ-şi
găsească justificarea într-un sistem de valori, prin care se ajunge la calificarea unor inegalităţi ca
echitabile, acceptabile (de pildă, cele ce rezultă ca urmare a unor „merite” personale) şi altele ca
inechitabile, injuste (de exemplu, în societăţile moderne, cele derivate din moţtenirea unor

50
situaţii). E clar că acest sistem de valori se schimbă sensibil în cursul istoriei şi variază de la
societate la societate, la un moment dat.

Manifestarea stratificării
Dacă asupra caracterului universal al stratificării părerile converg aproape spre un consens,
diferenţe majore apar atunci când urmează a se răspunde la întrebările legate de formele sub care
se manifestă stratificarea în realitatea concretă. Au oare ierarhiile sociale o formă graduală, cu
treceri line de la o poziţie la alta? Sau, dimpotrivă, se realizează decupaje nete între diferitele
categorii? Care este semnificaţia „treptelor”, „categoriilor” sociale ierarhice? Sunt ele „clase
sociale”, „straturi”, „grupe de status”? Sunt în număr mic sau în număr mare? Au ele o realitate
în sine sau sunt numai nişte decupaje convenţionale?
În linii mari, putem vorbi de două tipuri principale de concepţii în această problemă a
caracterului elementelor sau a formei în care se materializează stratificarea. Un tip de abordare ar
putea fi numită „nominalistă”, în sensul că ea porneşte de la ideea existenţei unui continuu
social, pe care cercetătorul va realiza nişte „tăieturi” ce nu sunt impuse cu necesitate de nici un
criteriu obiectiv; el va decupa grupări arbitrare de indivizi sau poziţii, urmărind doar scopul
uşurării analizei. O variabilă de stratificare perfect compatibilă cu această concepţie este
„mărimea venitului” de care dispune o familie sau un individ. A doua concepţie – să-i zicem
„realistă” – conferă unităţilor obţinute prin clasificare o existenţă obiectivă, independentă de cel
care realizează clasificarea. Categoriile se evidenţiază prin caracteristici care le deosebesc în chip
calitativ şi deci nu se pune problema unor treceri line de la una la alta; „spaţiul social” astfel
imaginat este unul discontinuu, format din elemente clar determinate.
Ca rezultat al stratificării – deci, în calitate de grupuri ierarhizate – lucrările sociologice de
specialitate menţionează, cel mai adesea, următoarele trei elemente: statusurile (respectiv
grupurile de status), straturile şi clasele sociale. Fără intenţia de a ne opri pe larg asupra acestor
noţiuni, să precizăm pe scurt semnificaţia lor în contextul studiilor de stratificare.
Statusul, după cum bine se ştie, are mai multe accepţiuni, dintre care mai frecvente sunt
următoarele trei:
(i) Pe de o parte, noţiunea se foloseşte într-un sens foarte larg, desemnînd o
poziţie socială în relaţie cu altele, respectiv în sensul în care apare atunci când se descrie cuplul
rol-status. În această accepţiune, noţiunea nu poate fi folosită ca atare în stratificare, dat fiind că
ea nu implică obligatoriu o situaţie ierarhică. De exemplu, în sine, statusurile de profesor şi de
preot nu sunt în relaţie de subordonare; nici cele de bărbat şi de femeie; nici cele de catolic,
protestant, ortodox etc.
(ii) A doua accepţiune frecventă este cea care provine de la Weber şi vizează
„stima”, „prestigiul”, „onoarea” de care se bucură o persoană sau o poziţie socială.
(iii) În sfârşit, foarte adesea, în studiile de stratificare (mai ales din America),
statusul apare ca o noţiune sintetică, ce se obţine prin agregarea mai multor criterii, inclusiv cel
de la punctul precedent. Oricare ar fi situaţia, pentru a se ajunge la elemente de stratificare, se
lucrează cu grupuri de statusuri, căci statusurile propriu-zise sunt prea numeroase pentru a se
utiliza ca atare.
Stratul este o noţiune cu un conţinut mai puţin precis; este, de fapt, un concept generic
utilizabil în orice clasificare ierarhică pentru a evidenţia grupe de indivizi sau de poziţii sociale
aflate aproximativ la acelaşi nivel al ierarhiei. În acest sens, prin termenul de strat putem
desemna un grup de statusuri; de exemplu, persoanele care au staturul de avocat, medic şi alte
câteva formează stratul ”profesiunilor liberale”.

51
Clasele. Probabil că termenul de clasă este folosit în atât de multe sensuri încât noţiunea
este golită practic de conţinut specific. În sensul cel mai restrictiv – şi deci mai clar – acest
concept apare în gândirea marxistă, reflectând, în esenţă, raporturile de proprietate. Dar nici chiar
scrierile lui Marx nu sunt lipsite de echivoc în utilizarea termenului de clasă; în lucrările politice,
el insistă pe celebra dihotomie burghezie/proletariat; în cele economice, este nevoit să introducă
şi proprietarii funciari; în fine, în cele cu accent predominant istoric şi sociologic, pentru a putea
descrie întreaga gamă de situaţii sociale concrete, el menţionează şi alte clase, precum: mica
burghezie, bancherii, lumpen proletariatul, micii comercianţi.
De altfel, noţiunea de clasă socială nici nu este o invenţie a lui Marx, după cum el însuşi o
mărturiseşte, şi nici nu este specifică gândirii marxiste din perioada de după Maarx. Ea este
utilizată cu mare lejeritate în sociologia americană, pentru a desemna practic orice grupuri
sociale şi, în special, grupări de status. În gândirea socială europeană, termenul are, prin tradiţie,
o utilizare mai restrânsă, chiar şi în afara marxismului. El se aplică grupurilor mari de indivizi ce
se diferenţiază în mod clar prin semne exterioare, precum proprietatea, mentalitatea, stilul de
viaţă, nivelul cultural etc., între clase neexistând treceri line, demarcaţia între ele fiind de tip
barieră – ca să folosim un termen ce apare în titlul unei lucrări celebre a lui Goblot (La Barriére
et le Niveau, 1925), autor care a afirmat clar: „Nu există trecere pe nesimţite de la o clasă la alta:
ori eşti burghez ori nu eşti”. (Apud, J.Cazeneuve, 1972).
O poziţie tipică pentru o mare parte a sociologilor europeni, care nu resping de plano
abordarea americană, dar nici nu renunţă la specificul european o găsim expusă şi susţinută într-
un manual de stratificare, apărut relativ recent în Franţa (Y. Lemel, 1991). Autorul consideră că
sub terminologia de stratificare socială trebuie incluse preocupările ambelor tipuri de abordări: şi
cea „clasială” şi cea „stratificaţionistă” propriu-zisă, adică şi cea care porneşte de la clase ca
elemente calitativ şi obiectiv distincte şi cea care utilizează – indiferent de expresia lingvistică –
ideea de straturi, ca elemente ierarhice rezultate printr-o serie de tăieturi, mai mult sau mai puţin
convenţionale, într-un continuu social.
Motivele ce stau la baza acestei opţiuni sunt mai multe; în esenţă, impunerea expresiei de
stratificare reflectă faptul că nu există o incompatibilitate între cele două orientări. Mulţi
sociologi acceptă ca justificată analiza în termeni de clase sociale; pentru ei „clasele” sau marile
grupuri sociale se prezintă ca rezultat, ca punct final al analizei şi nu ca punct de plecare. În toate
societăţile există straturi, pornind de la care, în anumite cazuri, se pot identifica clasele. Există,
fireşte, şi posibilitatea unei perspective opuse, în care se porneşte de la clase spre straturi; ea a
fost oarecum încercată în sociologia noastră, înainte de 1989, pentru a depăşi schema clasială
simplistă – ţi inoperantă azi – a marxismului. Pe bună dreptate, Lemel observă că abordarea în
termeni de straturi este mai apropiată de practica observaţiei curente, în vreme ce demersul
clasist este mai teoretic, fiind folosit cu precădere în înţelegerea evoluţiilor sociale şi a
perspectivelor istorice largi (p. 16).
Nu trebuie, totuşi, să trecem prea uşor peste deosebirile de concepţie, în domeniul
stratificării, deosebiri ce au profunde rădăcini ideologice. Acestea afectează activitatea de
cercetare concretă şi, evident, interpretarea rezultatelor acesteia. Ca să dăm doar un singur
exemplu, vom menţiona că, în aceeaşi societate, în acelaşi moment şi folosind acelaşi criteriu
concret de stratificare, doi sociologi pot folosi decupaje diferite, oferindu-ne rezultate diferite.
De pildă, unul poate să ne ofere imaginea unei societăţi de formă piramidală – şi se va vorbi, de
regulă, în acest caz de „largi mase muncitoare”, aflate la baza societăţii, şi de „clasele
dominante”, aflate în vârful (subţire) al piramidei – iar celălalt, un model al societăţii cu baza şi

52
vârful înguste, comparativ cu partea mediană, vorbindu-ne de importanţa şi rolul „claselor
mijlocii”.

Teorii asupra stratificării


Domeniul atât de interesant şi, sociologic vorbind, atât de important al stratificării,
respectiv al inegalităţilor sociale, îşi găseşte practic locul în cadrul oricărei încercări mai
semnificative de terorizare a fenomenelor şi proceselor sociale. Practic, toţi marii gânditori, care
s-au aplecat asupra problemelor „funcţionării” sau transformării societăţii umane, au fost obligaţi
ca, până la urmă, să se confrunte cu aceste chestiuni, a căror rezolvare aruncă aproape
întotdeauna o lumină asupra caracterului de ansamblu al teoriei lor. Aşadar, este greu de trecut în
revistă şi de sistematizat mulţimea extrem de idei în domeniu. Totuşi, lucrările de sinteză
apreciază că acest evantai de concepţii ar putea fi concentrat, în bună măsură, în trei grupuri de
teorii sau paradigme.

Teorii conflictualiste
Primul tip de teorii ar fi cel care insistă asupra conflictelor sociale generate de inegalităţi,
preocupându-se de procesele istorice de schimbare, acestea fiind numite şi teorii de tendinţă
„radicală”. Prototipul lor îl constituie teoria marxistă, însă există şi alte variante, mai apropiate
sau mai îndepărtate de marxism, care pot fi incluse în acelaşi gen.
După cum s-a văzut, marxismul utilizează noţiunea de clasă socială, care este privită nu
numai ca element pasiv, ca rezultantă a sistemului de stratificare, ci ca element motor al
schimbărilor în societate, schimbări care se produc prin ciocnirea intereselor antagonice ale
claselor sociale. Nu este locul să insistăm aici asupra întregii bogăţii ideatice a doctrinei
marxiste. Vom menţiona doar câteva idei fundamentale în problema ce ne interesează:
a) Sociologic la Marx, noţiunea de clasă derivă din cea de mod de producţie,
compus, cum se ştie, din cele două componente majore: forţele de producţie şi relaţiile
(raporturile) de producţie.
b) Clasele se definesc, în esenţă, în raport cu sursa de venituri şi nu neapărat cu
mărimea acestora, elementul central în definiţie fiind proprietatea.
c) Marx subliniază deosebirile de interese ale diverselor clase sociale, accentuând
până la exacerbare divergenţele între două clase opuse (burghezia şi proletariatul, în capitalism).
d) Consideră că aceste divergenţe se transformă în conflicte între clase, lupta de clasă
fiind motorul transformărilor sociale majore.
e) Marx sesizează imposibilitatea practică a acţiunii colective a unui grup difuz cum
este clasa socială şi recurge la metafora hegeliană a trecerii de la „clasă în sine” la „clasă pentru
sine”. Problema aceasta a paradoxului acţiunii colective va fi rezolvată de Lenin prin teoretiyarea
rolului partidului ca detaşament – organizat – de avangardă.
f) În societatea capitalistă lupta între clasa proletariatului şi cea a burgheziei se va
solda, cu necesitate, cu victoria primeia şi va avea ca rezultat – printre multe altele – eliminarea
inegalităţilor sociale, deci a stratificării. Practic, societatea ideală (comunismul) va fi una nu
numai lipsită de clase sociale dar şi de inegalităţi sociale, adică de ierarhii pe criterii implicând o
valorizare a activităţilor sau poziţiilor.
Teoria marxistă a făcut încă de la apariţia sa obiectul a numeroase critici, însă efectiv
despre o criză a ei se poate vorbi abia în ultima vreme, când s-a conturat eşecul practic al
modelelor de societate construite plecând de la ea. Totuşi începutul infirmării marxismului pe
planul practicii sociale este mai vechi decât momentul căderii regimurilor „socialismului real”

53
din ţările Europei de Est. Primul mare eşec al ei, de această natură, a constat în fapt, în aceea că
previziunile sale cu privire la evoluţia societăţilor capitaliste nu s-au adeverit; trecerea la
comunism nu nu s-a făcut „pe calea naturală” prescrisă de Marx, ci prin violenţa revoluţionară
leninistă. Mai exact – şi rămânând doar la chestiunile legate de tema de faţă -, putem spune că
Marx a greşit văzând în „lupta de clasă” un joc cu „sumă nulă”. Practica a dovedit că din
ciocnirea – şi a fost o reală ciocnire!- a intereselor burgheziei şi proletariatului, finalmente au
câştigat ambele clase şi a progresat societatea în întregul său. În al doilea rând, experienţa
perioadei de „construcţie a socialismului” în unele ţări a arătat că omogenizarea societăţii din
punctul de vedere al raporturilor de proprietate – deci, practic, desfiinţarea claselor sociale, , în
sensul marxist al termenului – nu a eliminat celelalte tipuri de inegalităţi sociale.
Dintre adversarii lui Marx, prin viziunea sa complexă şi modernă asupra stratificării
sociale, se remarcă, fără îndoială, Max Weber. Acesta acceptă şi el o dimensiune economică a
stratificării având ca rezultat clasele sociale, dar nu o reduce doar la proprietate, ci mai recurge,
în plus, şi la alte două dimensiuni:
(i) cea de status social, având ca rezultat grupe de status, cuprinzând persoane cu
trăsături comune în privinţa stilului de viaţă, nivelului de instrucţie, prestigiului
familiei de origine etc., fiecare individ acţionând în sensul de a se identifica cu cei
de acelaşi status şi de a se distinge de cei cu status diferit;
(ii) cea politică,conducând la construirea grupurilor şi partidelor politice, această
ordine fiind intim legată de existenţa birocraţiilor organizate în mod stratificat,
prin statuarea de poziţii ierarhice.
Tot în categoria teoriilor conflictualiste poate fi inclus şi demersul teoretic al sociologului
francez contemporan Pierre Bourdieu. Într-o serie lungă de lucrări acesta abordează problematica
inegalităţilor sociale, aducând în discuţie elemente inedite (pentru câmpul de investigare al
sociologiei) aaale acestora şi explicaţii extrem de interesante. Dintre lucrările sale cele mai
elaborate, în domeniu, am menţiona La distinctionn(1979), iar pentru o familiarizare cu
paradigma sa ideatică se poate consulta cu folos volumul de texte publicat în româneşte, prin
grija lui Mihai Dinu Gheorghiu.
Două idei ale lui Bourdieu credem că sunt esenţiale în discuţia de faţă. Mai întâi, noţiunea
de clasă este distinctă de cea utilizată de marxism, în sensul că aceste mari categorii sociale,
aflate tot în raport de dominaţie unele faţă de altele, se diferenţiază nu numai – sau nu, în
primul rând – pe baza capitalului material, ci a celui cultural sau simbolic. Bourdieu
construieşte astfel o întreagă teorie a dominaţiei culturale, idee care se află în centrul tuturor
lucrărilor sale majore. Pentru a întregi analizele concrete, el mai adaugă uneori la capitalul
cultural şi un alt gen de capital, cel social, ce ar putea fi definit ca mulţimea (cantitatea) relaţiilor
sociale de care dispune individul şi pe care le poate mobiliza în vederea realizării scopurilor sale.
A doua contribuţie majoră a lui Bourdieu la dezvoltarea paradigmelor conflictualiste
asupra stratificării se referă la următorul aspect. Chiar dacă acest gen de teorii sunt centrate pe
schimbare – şi marxismul o dovedeşte cu prisosinţă că aceasta este miza lor principală -, ele
trebuie totuşi să explice de ce şi cum funcţionează un sistem inegalitar, aflat într-o relativă
stabilitate. Aici, credem noi, Bourdieu depăşeşte net nivelul celorlalte concepţii, pentru care
această funcţionare decurge pur şi simplu din dominaţia directă a unei clase asupra celeilalte.
Astfel, pentru Marx muncitorul este obligat – de necesitatea de a supravieţui – să-şi vândă forţa
de muncă, deci să-şi accepte statutul. Sau, privind mai general fenomenul de stratificare, faptul
că există în societate oameni care îndeplinesc cele mai grele şi mai neplăcute munci este
rezultatul unor raporturi directe de forţă, pe baza cărora cei lipsiţi de mijloace sunt constrânşi să

54
profeseze asemenea meseriei şi să îndeplinească asemenea munci. Sociologul francez
accentuează şi dezvoltă pe larg, în scrierile sale, rolul ideologiei în justificarea sistemului.
Clasele dominante îşi impun propria ideologie despre stratificarea socială, astfel încât aceasta
este acceptată ca firească. La dominaţia directă se adaugă una indirectă, dar nu mai puţin
eficientă, realizată printr-o serie de instituţii şi mecanisme sociale cu acţiunea constantă asupra
indivizilor – de pildă, şcoala – al căror rol este tocmai să impună un model cultural pretins
necesar şi neutru, din care, în realitate, este arbitrar şi chemat să justifice şi să întărească
inegalităţile între clase.

Teorii funcţionaliste
Termenul de “funcţionalist” trebuie luat aici într-un sens puţin mai larg decât cel ce
sugerează o legătură directă cu paradigma doctrinară cu acest nume. În explicarea stratificării
sociale, o serie de idei sunt legate de problema stabilităţii, “funcţionării” sistemului. Se ridică o
mulţime de întrebări de genul: Cum este posibilă funcţionarea unui sistem inegalitar? Cum se
explică caracterul universal al stratificării? Ce face ca o poziţie socială să fie superioară alteia?
Etc. fireşte că acest gen de probleme îşi află cel mai uşor răspunsul în interiorul paradigmei
funcţionaliste propriu-zise, dar, repetăm, soluţiile debordează adesea cadrele înguste ale teoriei,
conferind termenului generic sub care sunt încadrate o semnificaţie mai largă.
Iniţiatorii teoriei de inspiraţie funcţionalistă asupra stratificării sunt unanim recunoscuţi ca
fiind K. Davis şi W. Moore, autorii unui articol publicat, în 1945, în American sociological
review, şi reluat apoi în volume tematice. Postulatul central al teoriei lor şi al tuturor teoriilor
funcţionaliste este acela că stratificarea răspunde unor necesităţi sociale. Se porneşte, de
asemenea, de la ideea mai veche că stratificarea are la bază diferenţierea profesiilor, care însă nu
se reduce la stratificare.
Pentru a sintetiza concepţia lui Davis şi Moore, vom reproduce o schemă de expunere
datorată lui Cherkaoui (1992), care concentrează conţinutul acesteia în câteva categorii de
propoziţii. Se începe cu trei ipoteze legate de diferenţiere:
A1. Orice societate este o mulţime de poziţii structurate, cărora le sunt ataşate îndatoriri sau
funcţii.
A2. Mmbrii societăţii trebuie repartizaţi în aceste poziţii.
A3. Îndatoririle legate de fiecare poziţie trebuie îndeplinite de către cei care ocupă poziţiile
respective.
Se continuă cu un principiu de ierarhizare, exprimat prin trei propoziţii, care evidenţiază tot
atâtea criterii de ordonare: importanţa funcţională, calificarea şi plăcerea muncii.
B1. Poziţiile nu sunt de importanţă egală pentru supravieţuirea societăţii.
B2. Ele nu reclamă de la ocupanţii lor acelaşi nivel de competenţă sau de talent.

B3. Sarcinile legate de poziţii diferite nu sunt îndeplinite cu aceeaşi părere de către
membrii societăţii.
Se încheie cu precizarea a două condiţii fără de care mecanismul nu poate funcţiona:
C1. Societatea dispune de o mulţime de recompense ierarhizate pentru a fi atribuite
membrilor săi.
C2. Există o modalitate de repartizare a recompenselor în funcţie de valoarea poziţiilor
sociale respective.
Importanţa pe care funcţionalismul o acordă sistemului de recompense este extrem de
mare, întrucât pe acest pilon se sprijină, în fapt, întreaga sa teorie a stratificării. Într-adevăr, se

55
consideră că recompensele şi distribuirea lor reprezintă parte a ordinii sociale şi factor generator
al stratificării. După cum bine remarca un autor, una dintre cele mai frapante deosebiri între
concepţia funcţionalistă şi cea conflictualistă constă în aceea că prima încearcă să ne spună cum
sunt recompensaţi cei care fac lucrurile mai importante în societate, în vreme ce a doua ne arată
cum sunt obligaţi unii să facă lucrurile cele mai dezagreabile. Oricum este, credem , limpede că ,
vorbind de recompense, funcţionalismul nu se referă numai la cele economice, ci la o întreagă
gamă de modalităţi de a răsplăti pe cei ce ocupă poziţiile mai importante: prestigiu, stimă,
popularitate etc.
Teoria lui Davis şi Moore a fost supusă unei serii de critici, care pot fi împărţite în două
categorii principale: unele comune, practic, oricărei paradigme funcţionaliste şi altele legate
direct de problematica stratificării. Asupra primelor nu ne vom opri, menţionând doar că este
vorba de argumente de genul: nu orice este universal (în cazul de faţă, stratificarea) este şi
necesar; teoria nu explică mecanismele schimbării etc.
Cea mai serioasă problemă este cea legată de modalitatea de a se stabili importanţa
funcţională a poziţiilor în societate. Cum şi pe ce criterii se poate aprecia că o ocupaţie, de pildă,
este mai importantă decât alta? Autorii înşişi au sesizat că aceasta este chestiunea practică
crucială şi au încercat, mai întâi, să elimine eventuala părere că ar uza de un raţionament circular
(de genul: o poziţie este importanţă căci se bucură de prestigiu şi este prestigioasă datorită
importanţei sale) şi apoi să găsească unele criterii obiective ale importanţei, cum ar fi: calitatea
unei poziţii de a fi unică, neexistând deci altele concurente în îndeplinirea unei sarcini, măsura în
care de existenţa unei poziţii depinde existenţa altora. Aceste criterii pot fi convingătoare atunci
când este vorba de organizaţii sau întreprinderi; acolo obiectivele acestora sunt foarte precise şi,
de asemenea, se poate evalua importanţa unei poziţii sau aportul pe care şi-l aduce cel ce ocupă o
poziţie la realizarea obiectivului respectiv. Dacă ne referim însă la societate în ansamblul său,
lucrurile stau cu totul altfel.
O încercare ingenioasă de depăşire a dificultăţii, fără a ieşi din paradigma funcţionalistă, o
datorăm lui Parsons. Renumitul sociolog american susţine că importanţa poziţiei sociale ocupată
de un individ derivă din sistemul valorilor supreme ale fiecărei societăţi. Cu alte cuvinte,
fiecare societate are un sistem specific de valori, care intră în joc atunci când se apreciază
calităţile individuale ale persoanelor, performanţele lor, contribuţia la realizarea unor scopuri
generale etc. din acest motiv, într-o societate poate fi apreciat foarte bine un preot ( datorită
contribuţiei sale la conservarea unor modele culturale tradiţionale); în altă societate, managerul
de mare succes profesional se bucură de un prestigiu deosebit (căci aici se valorizează puternic
eficienţa acţiunii, raţionalitatea în sensul weberian al termenului).
Nici contribuţia lui Parsons nu este perfect acceptabilă. Se poate aprecia că, încercând să
completeze teoria lui Davis şi Moore, el deplasează dificultatea spre sistemmul de valori, care, şi
el, se cere înţeles şi explicat. Poate chiar avem aici de a face cu un cerc vicios mult mai subtil
decât în cazul precedent: nu este exclus ca descrierea, conturarea conceptuală a sistemului de
valori al unei societăţi să se sprijine şi pe indicatori cum sunt prestigiul ocupaţiilor, aprecierea
publică a unor calităţi personale etc.În al doilea rând, Parsons, spre deosebire de Davis şi Moore,
mută accentul de pe ierarhizarea poziţiilor sociale pe ierarhizarea indivizilor, ceea ce, credem
noi, înseamnă o restrângere exagerată a sferei stratificării şi o reducere a consistenţei
problematicii ca atare.
Cu toate criticile ce i-au fost aduse, teoria funcţionalistă nu poate fi respinsă clar prin
testare empirică, deoarece ea are un caracter atât de general încât concluziile derivate sunt puţine
la număr şi tot de mare generalitate, aşa că există şanse slabe ca ele să poată fi confruntate direct

56
cu realitatea. Faptul acesta permite completarea teoriei cu o mulţime de “epicicluri” chemate să
dea seamă de unele constatări empirice mai puţin aşteptate.

Teorii de tip economic


Mai exact, unde este vorba de încercări de a explica stratificarea prin introducerea unui
model al mecanismelor de piaţă, concurenţiale, în dobândirea de către indivizi a poziţiilor
sociale. Se consideră că, în condiţiile unei oferte de locuri de muncă, de salarii sau de alte
remuneraţii, se declanşează o concurenţă pentru ocuparea statusurilor dezirabile, fiecare persoană
mobilizând resursele de care dispune (el sau, mai degrabă, familia sa) pentru a ocupa o poziţie
cât mai bună. Oferta este dependentă de dificultăţile legate de exercitarea unei meserii şi de
nivelul de pregătire pe care-l reclamă. De aici derivă şi inegalităţile de status.
Dar piaţa statusurilor sociale nu este una în întregime liberă; întotdeauna există
constrângeri sociale care limitează jocul liber al cererii şi ofertei. De exemplu, diferenţele de
venituri între diferitele categorii de populaţie rezultă, adeseori, din alţi factori decât cererea şi
oferta legate de ocupaţiile respective; aceste diferenţe depind, de exemplu, de puterea
sindicatelor de ramură, de capacitatea acestora de a impune anumite nivele de salarizare. Astfel,
diferenţa de salariu între muncitori şi ingineri este mai redusă în Germania decât în Franţa, fapt
pus, de unii specialişti, pe seama puterii mai mari a sindicatelor muncitoreşti germane.
Încercând o concluzie, după această enumerare sumară a câtorva tipuri de încercări
teoretice, am putea spune că nici una nu propune o veritabilă teorie generală asupra stratificării,
teorie care probabil nici n-ar trebui căutată, având în vedere complexitatea şi variabilitatea
sistemelor sociale. Fireşte că stratificarea există, fireşte că rezultatele ei sunt vizibile în diferite
forme în toate societăţile, dar variabilele de stratificare sunt atât de multe şi combinaţiile lor atât
de diferite, încât cu greu ar putea fi prinse într-un model simplu capabil să dea seamă de toate
situaţiile. Fiecare dintre teorii surprinde o serie de elemente esenţiale ale fenomenului, ele fiind
astfel mai curând complementare decât concurenţiale. Dar nu este de aşteptat o sinteză a lor, căci
premisele de la care pornesc sunt prea îndepărtate.

BIBLIOGRAFIE

1. Bendix, R.;Lipset, S.M., (1966), Class, Status and Power, ed. a II-a, Londra,
Routledge&Kegan Paul
2. Boudon, R.; Bourricaud, F., (1982), Dictionnaire critique de la sociologie, Paris,
PUF
3. Bourdieu, P., (1979), La Distinction, Paris, Minuit
4. Bourdieu, P., (1987), Economia bunurilor simbolice, Bucureşti, Ed. Meridiane
5. Carlsson, G., (1969), Social Mobilitz and Class Structure, Lund, Gleerup
6. Cazeneuve, J., (1972), Stratifications sociales, în La Sociologie. Les
Dictionnaires Marabout Université, Paris, Marabout
7. Cherkaoui, M., (1992), Stratification în R. Boudon (coord.), Traité de sociologie,
Paris, PUF
8. Crompton, R., (1993), Class and Stratification, Cambridge, Polity Press
9. Dahrendorf, R., (1959), Class and Class Conflict in the Industrial Society,
Conira, Rontledge

57
10. Davis, K.; Moore, W., (1945), Some principles of social stratification, în
American Sociological Review, X, 2, P. 242-249
11. Hodge, W.; Siegel, P.M.; Rossi, P.H., (1964), Occupational Prestige in the
United States: 1925-1963, în American Journal of Sociologz 70, p. 286-302.
12. Lemel, Y., (1991), Stratification et mobilité sociale, Paris, Armand Colin
13. North, C.C.; Hatt, P.K., (1947), Jobs and occupations, în Opinions News, vol. 9,
p. 1-13
14. Svalastoga, K., (1964), Social diferentiation în Robert E.L. Faris (edit.),
Handbook of Modern Sociology, Chicago, Rand Mc. Nally
15. Veyne, P., (1994), Imperiul Roman, în Ph. Ariės şi G. Duby (coord.), Istoria
vieţii private, vol I, Bucureşti, Ed. Meridiane
16. Weber, M., (1971), Economie et société, Paris, Plon

58
Capitolul 9
COMUNICAREA DE MASĂ
1. Conceptul
Termenul comunicare de masă desemnează, de obicei, o serie de tehnici şi reţele de
transmisie care permit punerea la dispoziţia unui public vast a unui set important de mesaje. Este
folosit adesea ca un sinonim pentru mass-media, mai ales de către cercetătorii americani, cel din
urmă termen fiind constituit din latinescul media (mijloace) şi cuvântul englez mass (masă),
indicând prin aceasta că sunt mijloace care se adresează unui public masiv şi nediferenţiat.
Printre sinonimele la mass-media întâlnim alţi termeni ca: mijloace de comunicare socială,
mijloace de comunicare de masă, mijloace şi tehnici de difuziune colectivă, în mod normal,
mass-media combinând: presa scrisă, radioul, televiziunea, cinematograful şi afişul.
Cele două expresii nu sunt însă echivalente, deşi confundarea lor a devenit un stereotip
cotidian, fiindcă prin comunicare de masă este desemnat nu doar un ansamblu de mijloace sau
tehnici, ci un proces social deosebit de complex, proces instituţionalizat, organizat şi
reglementat social. De asemenea, trebuie remarcat că în spectrul formelor de comunicare
(intrapersonală, interpersonală, organizaţională etc) comunicarea de masă nu se diferenţiază doar
printr-un grad de mărime. Câteva din caracteristicile specificităţii comunicării de masă sunt
următoarele:
a. Este o instituţie socială ce cuprinde o serie de activităţi executate de personal calificat,
menită să satisfacă o cerinţă generală pentru societatea modernă: informarea rapidă şi constantă a
individului, şi câteva derivate (crearea unor canale de legătură între individ şi societate,
producerea şi distribuirea cunoştinţelor, „mobilarea” spaţiului public);
b. Mesajele sunt de natură publică(în opoziţie cu comunicarea telefonică, de exemplu)
orice membru al unei colectivităţi având dreptul principal de acces la aceste mesaje;
c. Rapiditatea transmiterii mesajelor este o altă caracteristică importantă, şi un indice de
performanţă, un ziar vechi de câteva zile păstrând doar o valoare documentară sau arhivistică;
d. Receptarea mesajelor presupune existenţa unei audienţe largi, eterogene şi anonime.
Relativ la această ultimă trăsătură distinctivă, trebuie remarcat că termenul masă nu are
conotaţia peiorativă sau calificativă pentru calitatea publicului sau mesajele vehiculate şi nu este
nici o distincţie exclusiv cantitativă, pentru că nu putem stabili un prag dincolo de care să putem
afirma că avem o audienţă de masă. Termenul desemnează un proces social, o relaţie de
comunicare între instituţii de profil şi un public nediferenţiat, neorganizat, compus din indivizi
separaţi din punct de vedere fizic şi care n-au posibilitatea de reacţie comună.
2. Bazele teoretice
De la începutul secolului al XX-lea, odată cu apariţia primelor cotidiene din presa scrisă,
cercetările asupra comunicării de masă nu formează un corp teoretic omogen, ele fiind legate de
o serie de alte preocupări spirituale ale timpului nostru. Înainte de 1920, studiul mass-media
abordează comunicarea doar într-o manieră subsidiară, principalele teme de reflecţie fiind
libertatea presei şi ideea de progres. Perioada interbelică(1920-1945) este perioada primelor
studii cu veritabil caracter sociologic, fapt datorat atât rafinării unor tehnici de cercetare ale
sociologiei empirice, cât şi apariţiei radioului şi declinului ideii de progres în reflecţia de
filosofie socială. Dominanta o constituie îngrijorarea legată de apariţia propagandei şi
posibilitatea dezintegrării sistemelor culturale, radioul şi presa scrisă fiind considerate ca posibile
cauze ale acestui efect. Această nelinişte şi conştientizarea necesităţii studierii sistematice a

59
fenomenului cu ajutorul instrumentului sociologic sunt comune studiilor din Europa şi S.U.A,
însă apare şi o importantă diferenţă generată de unghiul din care este abordat fenomenul. În
Franţa şi Germania, cercetările se axează pe studierea conţinuturilor vehiculate de mass-media,
în S.U.A privilegiindu-se studiul mass-media ca proces comunicaţional complex. Cercetările
europene au ca principal exponent pe Serge Tchakhotine care în lucrarea Violul mulţimii prin
propagandă politică (1939), bazându-şi explicaţia pe mecanismul psihologic al reflexelor
condiţionate, descoperit de Pavlov, asimilează influenţa comunicării de masă în general şi a
propagandei politice în special, cu un veritabil viol psihic. Dacă în Europa interogaţia este mai
degrabă de matură etică, în S.U.A. studiul procesului de comunicare a produs primele rezultate
ale cercetării empirice sistematice şi rafinarea primelor metodologii de cercetare. Carl Hovland,
director în Departamentul Informării şi Educaţiei din cadrul U.S. Army, face o serie de
experimente asupra soldaţilor americani în vederea pregătirii psihologice a războiului de lungă
durată, principala problemă fiind dacă pentru a convinge pe cineva că acesta trebuie supus unei
argumentări univoce sau trebuie ţinut cont şi de contraargumente. Principalele metode de
cercetare au fost: studiul variaţiilor opiniilor individuale în grupuri supuse unor argumentaţii
diferite prin conţinut şi prezentare, compararea opiniilor şi convingerilor înainte şi după
expunerea la anumite mesaje. În contextul celui de-al doilea război mondial, în care în America
se dezbătea intens chestiunea intervenţiei americane şi primele dezbateri electorale sunt
transmise în direct prin posturile de radio, apar primele studii de audienţă prin anchetă şi sondaj
de opinie. Paul F. Lazarsfeld efectuează o anchetă de anvergură (The People’s Choice),
încercând să identifice factorii cei mai importanţi care determină preferinţele electoratului.
Rezultatele au arătat că votul este, în primul rând, o experienţă de grup, existând multe şanse ca
oamenii care trăiesc alături să voteze acelaşi candidat, efectele cele mai importante fiind legate
de observaţia reducerii progresive a indecişilor până în ziua alegerilor. Concluzia finală a
cercetării contrazicea sinteza europeană: influenţa mass-media trebuie relativizată datorită
eficienţei relaţiilor interpersonale.
Perioada 1945-1960 este marcată de studiile lui Lazarsfeld şi ale elevilor acestuia,
definitivându-se cercetările începute în timpul războiului şi articulându-se una din principalele
paradigme ale sociologiei comunicării de masă. Rezultatele unei cercetări efectuate în anul 1948,
în oraşul Elmira (statul New-York), confirmă şi nuanţează rezultatele parţiale ale cercetării
anterioare. Astfel s-a constatat că electorii cei mai versatili sau cei mai indecişi aparţin grupului
celor mai puţin expuşi radiodifuziunii, însă expunerea este selectivă: oamenii se expun mai ales
acelor mesaje care nu vin în contradicţie cu propriile lor convingeri. S-a constatat că efectul
direct al comunicări de masă este doar cel legat de întărirea opiniilor preexistente. Se elaborează
modelul teoretic al comunicării în doi timpi (paşi) (two steps of communication), model care ar
putea fi sintetizat în următoarele 3 propoziţii: 1. Fundalul generator al valorilor în viaţa socială
este reprezentat de sistemul relaţiilor interpersonale; 2. Relaţiile personale presupun comunicarea
interpersonală; 3. Mass-media influenţează publicul prin intermediul comunicării interpersonale.
Fundamentat de Lazarsfeld şi Merton şi dezvoltat de Katz, acest model pune în evidenţă faptul că
influenţa mesajelor comunicării de masă asupra publicului nu este directă datorită faptului că
unele persoane din toate grupurile sunt mai expuse mesajelor, recepţionează mai multă
informaţie, comunică mai mult, exercitând, prin poziţia lor privilegiată în cadrul grupului, o
puternică influenţă asupra modului cum este receptată informaţia. Aceşti catalizatori ai
comunicării de masă sunt lideri de opinie. Această perioadă dominată de preponderenţa studiului
empiric, este importantă şi sub aspect epistemologic, deoarece, sesizând unilateralitatea centrării
asupra efectelor, Harold D. Lasswell propune reorientarea studiilor pe cinci direcţii

60
fundamentale: Cine spune?; Ce spune?; Prin ce canal?; Cui?; Cu ce efecte?; Altfel spus,
sociologul american propunea analiza complexă a fenomenului comunicării de masă prin studii
sistematice asupra comunicatorului, mesajelor, canalelor de comunicare, publicului şi efectelor.
Ideile sale, deşi criticate, au avut un mare ecou, sistematizând cercetările asupra comunicării de
masă, dând contur „hărţii” demersului de cercetare sociologică a acestui domeniu.
Principalele obiecţii pe care le putem aduce acestui model se referă la faptul că acordă un
rol activ doar emiţătorului, receptorul fiind privit ca pasiv, şi, fiind foarte general, se poate aplica
atât la comunicarea interpersonală, cât şi la comunicarea de masă. O limită importantă, în opinia
noastră, este aceea că, în subsidiar, conţine ideea că între comunicarea de masă şi comunicarea
interpersonală există doar o diferenţă de grad, nu una de natură, ridicându-se mascarea rolului
specific al acestei tehnici de difuziune a informaţiei.
Anul 1960, anul în care sociologul american Joseph T. Klapper realizează prin lucrarea
Efectele comunicării de masă un amplu demers de sinteză, un adevărat bilanţ pentru două
decenii de cercetare, corespunde unei perioade de reorientare a studiilor în sociologia
comunicării de masă. Sociologul american consideră că mass-media nu are o eficacitate necesară
şi suficientă pentru a produce schimbări atitudinale în rândul receptorilor, masiva ei difuziune de
mesaje ajungând doar în sânul unei reţele complexe de canale posibile de influenţă. Acţiunea ei
trebuie considerată după modelul „injecţiei hipodermice”, pornind de la efectele ei pe termen
scurt, neputându-se face o asociere imediată între comunicarea de masă şi manipulare, în
principal pentru că acţiunea ei este foarte slabă. El respinge criticile teoreticienilor societăţii de
masă privind slăbirea grupurilor primare, atomizării individului şi manipulării uşoare prin mass-
media a unor indivizi separaţi de elite, arătând că nu putem vorbi de o atomizare a publicului
atâta timp cât cercetările au arătat importanţa liderilor de opinie şi a grupului de referinţă în
procesul de comunicare. Această concluzie generală îşi găseşte dovezile în cele două decenii de
cercetare anterioare care au demonstrat, printre altele, că eficacitatea comunicării de masă este o
funcţie a unor variabile de genul: întăririi opiniilor şi atitudinilor existente deja, noutăţii
mesajului, receptării selective în funcţie de interese şi opinii, monopolului asupra surselor şi
canalelor de difuziune, prestigiului emiţătorului şi mai ales reţelei de relaţii interpersonale a
receptorului. Această critică a paradigmei efectelor ce privilegiază modelul injecţiei
hipodermice şi efectele pe termen scurt, conjugată cu paradigma lui Lasswell care a fragmentat
cercetările, precum şi condiţiile de piaţă în care s-au desfăşurat cercetările empirice, au dus la o
dispersie a studiilor, dispersie care a făcut aproape imposibilă o încercare de sinteză până în
zilele noastre. Cea mai mare parte a rezultatelor obţinute prin anchete sunt factuale şi nu
participă la cunoaşterea regularităţilor şi tendinţelor sociale.
Aceste limite au fost observate, paradoxal, tocmai de maeştrii şi întemeietorii studiilor cu
caracter empiric, Lazarsfeld considerând că nu se poate ajunge la profunzime pe baza cercetării
efectelor pe termen scurt, iar Katz, într-un studiu din 1959, că trebuie să ne concentrăm atenţia
mai ales asupra a ceea ce mass-media face din oameni decât asupra a ceea ce fac oamenii cu
mass-media.

Perioada 1960-1990 este perioada unei explozii fără precedent a studiilor asupra mass-
media, perioadă diversă şi dominată mai puţin de rigiditatea vreunei paradigme.
Un curent important al acestei etape, prelungire a cercetărilor empirice anterioare, este
cercetarea satisfacţiei folosirii mijloacelor mass-media. Principalele conţinuturi de cunoaştere
sunt obţinute pe axa:
- stabilirea de corelaţii între aşteptările şi motivaţiile receptorilor şi efectele mass-media;

61
- studiul problematicii psihosociale a nevoilor ( culminând cu consumaţia mass-media) şi
problemele funcţiilor mass-mediei în societate;
- cercetarea participării active a auditoriului în procesul de construcţie a semnificaţiei
mesajelor pe care le receptează ( importanţa rolului activ al receptorului şi a contextului
sociocultural). O importantă direcţie este cea a marilor abordări speculative. Cuprinde o serie de
cercetări, majoritatea exponente ale unui demers critic, care contestă veridicitatea modelului
injecţiei hipodermice. Jacques Ellul, în lucrarea Propagandes(1962), evidenţiază faptul că în
societatea contemporană marcată de disoluţia grupurilor organice, manipularea maselor prin
propagandă este la ordinea zilei; în faţa imensei forţe a mass-mediei indivizii sunt total
dezarmaţi, suprainformarea hrănindu-le gustul pentru ideologie şi crescându-le vulnerabilitatea
în acest sens. Alte elemente ale paradigmei critice sunt cele de inspiraţie marxistă ale unor
reprezentanţi tardivi ai Şcolii de la Frankfurt, care au privilegiat analiza dimensiunilor
economică şi ideologică; în viziunea lor, comunicarea de masă servind întăririi şi reproducerii
ideologiei dominante capitaliste. Punând un accent deosebit pe cadrul social şi politic în care se
desfăşoară comunicarea, ei utilizează termenul de industrie culturală, pentru ansamblul
activităţilor comunicării de masă, considerându-l ca parte a sistemului producţiei de masă
( bunuri, servicii, şi idei), ca element al raţionalităţii consumiste şi mitului societăţii fără clase.
Considerată ca o prevertire a democraţiei ce produce iluzia participării şi egalizării condiţiilor
culturale, cultura de masă este responsabilă, în viziunea lui Herbert Marcuse, de alienarea şi
unidimensionalizarea individului.
De o largă răspândire în zilele noastre beneficiază şi teoriile care pun accentul pe analiza
condiţiilor economice ale funcţionării comunicării de masă. Studiind structura de posesiune a
diverselor mijloace de comunicare în masă, cercetătorii consideră că, făcând parte integrantă din
sistemul economic, acestea primesc o importantă dimensiune politică, cea de menţinere şi
legitimare a stratificării socio-economice. În fine, putem menţiona şi teoriile grupate de obicei
sub numele de „determinismul tehnologic”. Iniţiatorul acestei direcţii este mai puţin cunoscutul
sociolog canadian Harold Innis, primul care a ajuns la concluzia că tehnologia utilizată de mass-
media, dominantă în societatea contemporană, determină modul în care componenţii unei
societăţi gândesc şi se comportă. Apariţia tiparului şi a cărţii a încurajat, consideră el, gândirea
de la cauză la efect în societăţile unde imprimeria a fost tehnica dominantă, căci a impus o formă
liniară de prezentare a lecturii din susul în josul paginii. Dar această teorie este dusă mai departe
şi îşi câştigă un mare ecou prin Marchall McLuhan care arată că modul de transmitere a unei
culturi influenţează cultura şi o transformă. Cunoscuta sa afirmaţie „The medium is in the
message” (medium-ul este mesajul) introduce ideea că, în comunicarea de masă, conţinutul
mesajului este dependent de canalul pe care este transmis. Determinând specificul efectelor
comunicării de masă, el arată că suportul tehnic face apel la diferite simţuri ale noastre, astfel că
va exista o corelaţie între dominanţa unui anumit tip de canal de transmitere şi raporturile dintre
simţurile noastre, astfel încât predominanţa unui anumit tip de transmitere poate perturba
echilibrul dintre simţuri. Societăţile, consideră cercetătorul canadian, se deosebesc mai mult prin
natura mijloacelor de comunicare decât prin conţinutul comunicat, în acest fel făcând o
periodizare a istoriei omenirii în funcţie de tehnicile de comunicare utilizate. Prima etapă este
cultura orală sau mitică, în care mijlocul de comunicare este vorbirea şi simţul privilegiat este
urechea, urmată de o a doua, cultura vizuală (galaxia Gutenberg), care privilegiază ochiul şi
care este o cultură mecanică, fragmentată şi specializată. În fine, secolul al XX-lea înseamnă
pătrunderea în etapa culturii electronice, audiovizuale (era Marconi), caracterizată printr-un
nou tip de arhaism şi tribalism, omenirea redevenind culegătoare de bunuri, bunurile fiind acum

62
informaţiile. Dacă prima epocă a fost caracterizată prin globalitate senzorială, apariţia tiparului a
rupt acea unitate senzorială arhaică, acea imersiune în colectiv, ducând la individualism,
diferenţiere, mecanicism etc. În epoca noastră se produce ceea ce McLuhan numeşte
„retribalizarea”, implozia care reunifică sistemul nervos, produce simultaneitate şi unifică
planeta într-un „sat global”. Încercând configurarea unei „gramatici a suporturilor” ( replică la
„gramatica codurilor” din analiza de conţinut), McLuhan face distincţie între media calde(hot)
şi media reci (cool). Primele sunt acele suporturi care prelungesc un singur simţ şi se asociază
cu un grad ridicat de informaţie, iar în cele din urmă afectează simultan şi profund mai multe
simţuri şi vehiculează puţină informaţie. Această distincţie, din păcate, constituie punctul cel mai
slab al teoriei sociologului canadian, fiind pe bună dreptate criticată de specialişti, mai ales
pentru faptul că reduce la o singură dimensiune extrem de complexele aspecte legate de
mijloacele de comunicare în masă. Datorându-şi marele succes stilului său neacademic şi
ipotezelor provocatoare, McLuhan a contribuit decisiv la eliminarea postulatului neutralităţii
tehnicilor şi, cu tot speculativismul său paradoxal , a incitat sociologii implicaţi în studiul
comunicării să ia în calcul efectele pe termen lung ale noilor tehnologii ale comunicării sociale.
În fine, din multiplele teorii a]l3e3 ultimelor două decenii asupra comunicării de masă, o
mai rezumăm pe cea numită teoria „spiralei tăcerii”. Această teorie elaborată de E. Noelle
Neumann, inspirată din psihologia socială, consideră că oamenii tind să exprime opinii care sunt
dezirabile social, mass-media fiind un fel de sursă de referinţă pe baza căreia fiecare descoperă
opinia generală. Jurnaliştii sunt cei care definesc ceea ce este „important” cu privire la un subiect
dat, oamenii aprobând discursul lor, îl exprimă şi ei, chiar dacă au o altă părere. Cu timpul cei
care exprimă punctul de vedere dominant vorbesc tot mai mult, părerea dominantă devine tot mai
vizibilă, în timp ce ceilalţi (oricât ar fi de mulţi) se închid în tăcere, retrăgându-se din spaţiul
public în cel privat. Această interesantă teorie accentuează necesitatea de a concepe opinia
publică în ansamblul procesului de comunicare şi în legătură cu structurile economice, politice şi
culturale şi nu ca entitate empirică şi statistică.
3. Funcţiile comunicării de masă
De cele mai multe ori funcţiile comunicării de masă sunt confundate cu efectele acesteia,
tratarea lor nediferenţiată avându-şi explicaţia în considerarea organicistă a societăţii, mai ales în
discursul cotidian sau în discursul autojustificativ din mass-media. Cercetarea în sociologia
comunicării de masă a produs o serie de tipologii ale funcţiilor mass-media, noi oprindu-ne la
cea aparţinând sociologului belgian R.Clausse. el consideră că funcţiile comunicării de masă pot
fi analizate prin perspectiva a două mari categorii: funcţii de comunicare intelectuală şi funcţii
psihosociale.în prima categorie ar intra funcţii ca: informare (informaţii de actualitate,
generale), formare (acumularea de cunoştinţe, formarea de opinii, atitudini, comportamente),
expresie (producţie de valori, de cultură şi civilizaţie, ideologii) şi funcţia de presiune
(publicitate, propagandă). Categoria a doua conţine funcţii psihosociale, considerate ca
„impregnate”, ca dispersate în întreg procesul de receptare: integrare socială, divertisment şi
psihoterapeutică.
Ca titlu ilustrativ, vom menţiona şi o tipologie privind funcţiile comunicării în societatea
socialistă, teoreticienii marxişti considerând că în această societate se schimbă atât funcţiile cât şi
conţinutul comunicării de masă. În general studiile marxiste menţionează cinci funcţii
importante: informativă; formativă; propagandistico-instructivă; educativă; organizatorică.
Toate tipologiile conţin însă o serie de categorii neexclusive, aşa încât vom aborda funcţiile
comunicării de masă, selectându-le pe cele pe care studiile recente le consideră mai importante,
având o anumită individualitate şi extensie şi conţinând în sine şi o serie de alte funcţii, pe care

63
le-am putea denumi derivate sau auxiliare. Este însă normal ca o serie de funcţii să se
împlinească în efecte. În vasta bibliografie a subiectului pot fi găsite, în diverse combinaţii,
următoarele funcţii:
3.1. Căutarea, producerea şi difuziunea informaţiei.
Pomenind de această funcţie, cercetătorii accentuează doar căutarea şi difuziunea de
informaţie, chiar şi Roland Cayrol, autorul celei mai sistematice tratări, comiţând această
inexactitate. Este clar că mass-media îşi caută informaţiile, etapa cea mai importantă a muncii
jurnalistului, că ea ne informează asupra evenimentelor vieţii cotidiene şi face ca aceste
informaţii să ajungă în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, însă informaţia nu există în lume în
stare pură. Informaţia se produce, este rezultatul unui efort de interpretare şi redactare, nu este o
oglindire instantanee. Mai mult decât atât, nu putem spune că informaţia din mass-media este o
reflectare- oglindire a lumii, fiindcă ceea ce se întâmplă în viaţa noastră nu constituie un
eveniment, nu este o ştire, mass-media făcând o selecţie , o dramatizare, privilegiind anumite
aspecte. Acest stereotip cotidian, pătruns şi în ştiinţă, se datorează, probabil, mitului
obiectivităţii. Astfel vom observa privilegierea aspectelor cu caracter de senzaţional, a
fenomenelor deviante, a hazardului de multe ori, neglijându-se mişcările de profunzime şi
elementele de stabilitate. Sub presiunea spaţiului tipografic sau a timpului de emisie,
evenimentele care vor deveni ştiri trebuie selecţionate, în funcţie de o serie de criterii, cel mai
important fiind semnificaţia lor pentru public. Realitatea oglindită în presă este o realitate
reconstruită, este o viziune asupra realităţii. Nu trebuie neglijat aspectul producerii de informaţie
şi pentru că „deformarea” realităţii apare în discursul mass-media şi din alte raţiuni decât limitele
impuse de natura mijloacelor pe care le are la dispoziţie. Este vorba de căutarea originalităţii,
plasarea în universul de aşteptare al publicului, imperativele comerciale sau concurenţiale, toate
acestea impunând anumite scheme de tratare şi producere a informaţiei. Imaginea realităţii poate
fi deformată şi prin punere în pagină, comentariu, montaj sau în mod de ilustrare şi nu trebuie să
uităm că presa dezinformează şi direct, vehiculează ştiri false, putem vorbi de minciună şi atunci
când, prin selecţie, trece sub tăcere o serie de evenimente. În orice relatare a unui eveniment
există o anumită parte de subiectivitate, de aceea mărturiile presei sunt întotdeauna incomplete.
Dincolo de inerenta deformare a realităţii, de criticile ce i se aduc pentru dezinformări
celebre sau nesemnificative, dar cotidiene, presa este principalul canal prin care primim
informaţii despre ceea ce se întâmplă în lume.
3.2. Expresie a opiniilor.
Unii cercetători încearcă să disocieze două funcţii ale presei, cea de informare şi cea de
mijloc de exprimare a opiniilor. Pe această bază, mai ales în presa scrisă se construiesc tipologii
ale presei în presa de opinie, de informaţie şi presă specializată. În general, ceea ce este numită
presă de opinie conţine acele publicaţii care au ca finalitate principală expunerea punctului de
vedere sau opiniei unui individ, grupare politică, religioasă sau alt grup social. Acest tip de presă
privilegiază comentariul, editorialul, luarea de poziţie, încercând – în primul rând – să convingă.
Această modalitate de comunicare este legată încă de la originile comunicării de masă de
libertatea presei, în articolul XI al Declaraţiei dreptului omului şi cetăţeanului (1789)
stipulându-se: „ Libera comunicare a gândurilor şi opiniilor este unul din drepturile cele mai
preţioase ale omului; orice cetăţean poate deci vorbi, scrie, imprima liber, răspunzând de
abuzurile acestei libertăţi în cazuri determinante prin lege”. Presa de informaţie se distinge de
cea de opinie prin faptul că privilegiază faptul brut şi nararea acestuia, însă această distincţie este
artificială, fiind clar că nu putem să vorbim despre o presă de pură informaţie sau de pură opinie.

64
Funcţie esenţială a presei, exprimarea opiniilor îşi schimbă forma în zilele noastre
realizându-se din ce în ce mai sofisticat, subtil şi voalat.
3.3.Divertisment
Sociologii integrează cititul presei, vizionarea sau audiţia de programe radio-televizate în
rândul activităţilor de loisir. Crecetările au relevat faptul că una din principalele motivaţii ale
publicului este căutarea distracţiei, a plăcerii. În întâmpinarea acestei aşteptări a publicului
majoritatea presei scrise, vorbite şi televizate inserează numeroase rubrici de divertisment,
permanente sau ocazionale, pe lângă cele specializate pe aceasta, şi care înregistrează audienţa
cea mai mare pe piaţa comunicaţională. Influenţa acestei funcţii este vizibilă chiar şi asupra
rubricilor de informaţie, informaţia fiind făcută mai „atrăgătoare”.
În general, cercetătorii europeni consideră divertismentul ca o funcţie mai puţin „nobilă”,
datorită unei preocupări normative, în sens cultural larg, accentuându-se „randamentul” pe planul
îmbogăţirii cognitive a spectacolului sau publicului şi necesitatea orientării lui spre atitudini şi
comportamente dezirabile civic, politic sau social. Marea parte a cercetătorilor au în centru
informaţia în sens larg, funcţia sa educativă şi de formare paralelă, utilizarea ei de către receptor
fiind analizată la nivelul îmbogăţirii cunoştinţelor, formării de atitudini culturale sau sociale,
determinării unor comportamente politice. Se poate observa că această perspectivă privilegiază
studiul mass-media ca instrument de comunicare intelectuală, neglijându-se funcţiile
psihosociale, dintre care divertismentul este cel mai important. În clasificarea menţionată deja, R.
Clausse evidenţia că funcţiile psihosociale sunt prin excelenţă funcţii „impregnate”, că ele pot fi
analizate independent, însă sunt, în mare parte, conţinute de alte funcţii, mai ales de funcţia
informativă. Studiile funcţionaliste americane au accentuat conceptul de „gratificaţii”, ca fiind
aşteptări ce determină atitudinea receptorului în raport cu mass-media, indivizii dorind să
maximizeze gratificaţiile pe care le primesc într-o situaţie comunicaţională. Această funcţie se
realizează prin emisiune de ficţiune, jocuri şi alte emisiuni ce cuprind în ele tendinţa numită de
W. Schramm, „fantasz seeking”, tendinţa spre evaziune, visare, rezultatul fiind ceea ce
sociologii numesc plăcerea de a comunica (communication – pleisure).fiindcă tendinţa căutării
plăcerii optimale în fiecare act de comunicare este generală, se poate considera că tendinţa de a
beneficia de divertisment se întinde dincolo de acest tip specific de emisiuni, ea fiind latentă mai
ales în perceperea de informaţie. Putem analiza trei forme principale ale acestei utilizări:
informaţia percepută ca joc, ca spectacol, şi utilizarea informaţiei ca mijloc de evaziune.
Comunicarea de masă privită ca joc a făcut obiectul multor studii speculative, bazate pe
ideea tendinţei ludice a individului, înţeleasă ca fiind subiacentă tuturor formelor de interacţiune
socială. În ultimii ani, sociologii au conştientizat implicaţiile acestei tendinţe în cadrul receptării
mass-media, punând în evidenţă o serie de fenomene cum ar fi proiectarea în personalitatea
emiţătorului sau perceperea acţiunii comunicaţionale ca performanţă sportivă. Tendinţa
perceperii informaţiei ca spectacol s-a observat în ultimele decenii mai ales în receptarea
programelor de televiziune. Este vorba de tendinţa telespectatorului de a încărca informaţia cu
conţinuturi dramatice şi emoţionale, această tendinţă putând chiar anula, în cazuri extreme,
transmiterea factuală a realităţii. Este vorba, cum scrie Edgar Morin, de „absorbirea”
comunicării, de digerarea informaţiei ca film de ficţiune, conţinutul real al comunicării
pierzându-se pentru telespectator şi rămânând doar satisfacţia de a fi văzut un spectacol
interesant. Este tendinţa de a „consuma „ o parte a informaţiei sub formă de spectacol, de a o
utiliza la nivel psiho-afectiv, mai degrabă decât la nivel intelectual, tendinţă generată de nevoia
de a trăi prin comunicarea de masă emoţii şi tensiuni pe care nu le găsim în viaţa cotidiană reală.
În fine, studiile americane au pus în evidenţă importanşa televiziunii ca mijloc de evaziune a

65
omului dintr-o realitate percepută ca nesatisfăcătoare. Această propensiune de distanţare de o
anumită realitate prin percepţie selectivă, are în căutarea divertismentului un element foarte
important. În acest proces receptorul nu va percepe decât elementele susceptibile de a-i distrage
atenţia de la semnificaţia reală a evenimentelor transmise. Cu siguranţă, aceste efecte perverse
ale funcţiei informative a comunicării de masă, fac ca informaţia-divertisment să pară a fi
„neproductivă” pe plan socio-cultural însă, ea produce un important confort comunicaţional
receptorului. Această filtrare a informaţiei pentru obţinerea confortului psihologic este un câştig
important în planul receptării şi considerăm că nu trebuie să ne pronunţăm prea critic în această
chestiune, fiindcă, dacă tendinţa de căutare a confortului procurat de divertisment este cvasi-per
a confortului procurat de divertisment este cvasi-permanentă, nevoia de informare este la fel de
imperioasă. Sociologic, putem considera că este vorba de o întrepătundere a unor funcţii
complementare, situaţie în care divertismentul procură plăcere imediată, iar informarea plăcere
de lungă durată.
4. Efectele comunicării de masă
Din sumarul excurs asupra etapelor dezvoltării teoriei privind comunicarea de masă se
poate observa că mass-media este creditată cu o mare influenţă asupra societăţii şi individului.
Considerată ca adevărată bombă atomică, ca a IV-a putere în stat, această influenţă, s-a dovedit
din unghi sociologic, este legată de o serie de variabile, cum sunt: receptorul mesajului,
condiţiile de receptare şi mesajul însuşi.
Modul cum radioul a fost folosit de către Goebbels, ipoteza lui Tchakhotine privind violul
mulţimilor, ori faptul că posturile de radio şi televiziune sunt prima ţintă ale autorilor loviturilor
de stat, au generat o serie de nelinişti legate de faptul că aceste tehnici perfecţionate de difuziune
colectivă ar putea conduce la manipularea absolută a indivizilor care ar putea fi făcuţi să
gândească şi să acţioneze după bunul plac al celor care deţin puterea politică ţi accesul la mass-
media. Acest mit al contemporaneităţii, larg difuzat chiar de mass-media, are la origine şi o serie
de rezultate ale unor sondaje sau experimente cu caracter socilolgic. Dintre acestea amintim
rezultatele unui sondaj efectuat de J. Cazeneuve şi J. Oulif care au arătat că atunci când o
emisiune nu place, doar 53% din telespectatori sting televizorul, 47% continuând să o privească.
În aceeaşi anchetă, repetată şi de G. Steiner în S.U.A. –unde a obţinut aceleaşi rezultate, la
întrebarea legată de obiectul care i-ar lipsi mai mult din gospodărie, 44% din cei intervievaţi au
răspuns televizorul, 33% frigiderul şi doar 16% maşina de spălat. Dintre experimentele care au
condus la ideea omnipotenţei mass-media poate fi amintită descoperirea a ceea ce este numit
sleepper effect-ul, legat de faptul că oamenii pot fi influenţaţi fără să-şi dea seama, o nouă
opinie putându-se instala în mintea noastră cu toate că a dispărut amintirea sursei de comunicare
care ne-a sugerat-o. Dar cel mai adesea este amintit în sprijinul acestei teze cunoscutul
experiment realizat în 1938, la radio, de Orson Welles, care prezentând o piesă de teatru sub
formă de reportaj al unei invazii a marţienilor, a produs o uriaşă panică în rândul ascultătorilor.
Lucrurile nu stau însă aşa, majoritatea cercetărilor evidenţiind faptul că influenţa este, mai
degrabă, limitată. În multe ocazii s-a observat că, deşi s-au mobilizat importante surse de
comunicare în masă, receptorii au manifestat un comportament diferit de cel propagat.
Incontestabile personalităţi istorice ca: W. Churchill în 1945, N.Rokefeller în 1960 au pierdut
alegeri electorale deşi peste trei sferturi din mass-media era alături de ei, analize comparative ale
sondajelor preelectorale arătând de asemenea că, pentru Anglia Franţa şi S.U.A, la alegerile
prezidenţiale, într-un singur caz din 34, uriaşa mobilizare de forţe mass-media din campania
electorală a reuşit să întoarcă rezultatul sondării opţiunilor electorale, existent cu trei luni înainte
de alegeri. Un alt argument al ultimilor ani este şi constatarea că în ciuda unor mari campanii de

66
presă pentru eradicarea tabagismului, alcolismului, nacromaniei, rasismului, accidentelor de
circulaţie sau infectării cu virusul HIV, rezultatele sunt de-a dreptul nesemnificative.
Nici concluziile perioadei 1940-1960, dominate de cercetările lui Lazarsfeld, nu ne
îndreptăţesc să minimalizăm influenţa mass-media. Concluziile legate de slaba influenţă directă
şi eficienţa relaţiilor interpersonale au fost, foarte repede, amplu difuzate pentru că era cum nu se
poate mai potrivită argumentării adepţilor democraţiei pluraliste, însă astăzi lucrurile sunt privite
mult mai nuanţat. Considerat un fenomen deosebit de complex, în comunicarea de masă, trebuie
luat în calcul procesul interactiv deosebit de complex, emisia şi conţinutul mesajelor, condiţiile
concrete ale receptării şi, nu în ultimul rând, intenţionalitatea presupusă a emiţătorului şi
motivaţiile receptorului, ele sunt elemente care nu pot lipsi din cadrul analizei. Vom încerca
nuanţarea ideii că mass-media nu acţionează de aceeaşi manieră asupra tuturor indivizilor şi nici
asupra aceluiaşi individ, cum ar putea sugera analiza macrosociologică, avidenţiind câţiva factori
importanţi ce definesc condiţiile psiho-fiziologice ale receptării.

Bibliografie
1. Balle, F.(1990), Médias et société, ed. a 5-a, Paris, Montchrestien
2. Balle, F.şi Eymery G.(1987), Les nouveaux médias, Paris, PUF
3. Barthes, R.(1957), Mythologies, Paris, Seuil.
4. Barthes, R. (1965), Le Degré zéro de l'écriture, Paris, Denoel/Gonthier.
5. Belson, W.A. (1967), The Impact of Television, Londra, Crosbz Lockwood.
6. Berelson, B. (1954), Content Analzsis in Communication research, Glencoe III, Free
Press.
7. Breton, Ph. şi Proulx, (1989), L'Explosion de la communication,Paris, Découverte.
8. Cayrol, R. (1991), Les médias. Presse écrite, radio, télévision, Paris, PUF.
9. Cazeneuve, J. (1970), Les pouvoirs de la télévision, Paris, Gallimard.
10. Cazeneuve, J. (1972), La Société de l'ubicuité. Communication et diffusion,
Denoel/Gonthier
11. Clausse, R. (1963), Les Nouvelles, Bruxelles, Editions de l'Institut de Sociologie de
l'Université Libre de Bruxelles.
12. Ellul, J. (1962), Propagandes, Paris, Armand Colin.
13. Gans, H.H. (1979), Deciding What's news, New York, Free Press.
14. Gardin, J.C. (1974), Les analyses du discours, Neuchatel, Dela-cheuxet Nietslé.
15. Gerbner, G. (1967), Mass media and human communication theory, în Dance
F.E.X. (ed.)(1967) Human Communication Theorz, New York, Holt, Rinehart & Winston.
16. Ghiglione, R.; Beavois, J. L.; Chabrol, C; Trognon, A., (1980), Manuel d'analyse de
contenu, Paris, Armand Colin.
17. Glasgow Media Group, (1980), War and Peace News, Routlege and Kegan Paul,
London.
18. Innis, H. (1951), The Bias of Communication, Toronto, University of Toronto Press.
19. Katz, E. Şi Lazarsfeld, F. (1955), Personal Influence: The Part played bz people in
the flow of mass communications, Glencoe II/ Free Press.
20. Klapper, J. (1960), The Effects of Mass Communication, Glencoe II, Free Press.
21. Lazar, J.(1990), Sociologie de la communication de masse, Paris, Armand Colin.
22. Lazarsfeld, F.; Berelson, B.; Gaudet, H. (1948), The People's Choice, New York,
Columbia University Press.

67
23. Leger, J.M. (1985), L'analyse de contenu: deux methodes, deux resultats?, în A.
Blanchet & Al., L Entretien dans les sciences sociales, Bordas, Paris.
24. Mc Quail, D. (1990), Mass Communication Theory, Londra Sage Publications.
25. McLuhan, M. (1968), Pour comprendre les médias, Paris, Seuil.
26. Morin, E. (1976), L'esprit du temps, Essais sur la culture de masse, Paris, Grasset.
27. Paisley, W. (1967), Studying style as deviation from encoding norms, în Gerbner et
all, The Analysis of communication content, New York, Wiley.
28. Riley, M. şi R. (1951), La Communication de masse et le sistem social, trad. în Balle
şi Podioleau, Sociologie de l'information, Paris, Larousse.
29. Schramm, W. (1964), Mass Media and National Development, Standford University
Press, Standford.
30. Tchakhotine, S. (1939), Le viol des foules par la propagande politique, 2 ed. )1952),
Paris, Gallimard.

68
Capitolul 10

CULTURA

Subiect constant de meditaţie pentru arheologi, istorici, literaţi sau filosofi, cultura
reprezintã deasemenea un teren de aplicaţie important al sociologiei, atît sub forma generalã a
sociologiei culturii (atunci cînd sînt vizate structura de ansamblu, funcţiile şi modalitãţile de
interacţiune cu celelalte componente ale realitãţii sociale, caracteristice acestui vast domeniu de
exprimare umanã), cît şi a unor abordãri parcelare, vizînd sociologiile specializate ale artei,
literaturii, ştiinţei sau religiilor - ale folclorului sau culturilor aşa-numite "primitive", ale
culturii de masã sau ale vieţii cotidiene etc. Toate aceste ramificaţii ale sociologiei vin sã
interfereze, în fond, cu o sumã de teorii concurente gata constituite pentru domeniile în cauzã
(precum esteticile, epistemologiile, teoriile generale şi aplicaţiile critice aferente, istoriile lor
specializate), completînd sau corectînd abordãrile imanentiste (istorii şi estetici "interne" sau
"autonome") şi declanşînd adesea, totodatã, dispute de legitimare sau chiar - de ce n-am
recunoaşte-o ? - ostilitate din partea adepţilor purismului teoretic sau a primilor sosiţi.
Dar nu asupra acestor litigii interdisciplinare - inerente proceselor de creştere ale ştiinţei -
vom insista pe parcursul acestui capitol, cît asupra temelor specifice presupuse de abordarea
fenomenelor culturale din unghi sociologic, - o arie problematicã dificil de delimitat teoretic, cu
atît mai mult cu cît, am vãzut, perspectivele concurente se conjugã sau se suprapun.

1. EVOLUŢIE CONCEPTUALÃ ŞI TENTATIVE DE DEFINIRE A CULTURII

1.1. Schiţã istoricã a conceptului. Cele l63 de definiţii (din aproape 300 înregistrate),
trecute în revistã într-o analizã clasicã întreprinsã de americanii Alfred L. Kroeber şi Clyde
Kluckhohn (l952) vin sã probeze, prin varietatea lor, dificultatea circumscrierii sintetice, - printr-
o însumare de trãsãturi congruente, necesare şi suficiente -, a culturii.
La origine, noţiunea însãşi apare ca o deviere metaforicã: la vechii latini cultura
desemna, în sensul propriu al cuvîntului, cultura plantelor, mai exact priceperea şi acţiunile
întreprinse de om pentru a face pãmîntul sã rodeascã. Un dicţonar academic francez de pe la
1778 reţinea ca semnificaţie principalã noţiunea agrarianã a culturii, indicînd cu minuscule cã tot
astfel "se spune... la figurat, cu referire la arte & spirit".
Secolul raţionalist şi pedagogic al Luminilor - şi, inspiratã de aici, ideologia
revoluţionarã francezã de la 1789 - vor configura unul din înţelesurile perpetuate pînã astãzi,
acela al umanismului universalist: dacã raţiunea este ceea ce îl desprinde pe om din animalitate,
cultivarea ei presupune ridicarea speciei umane pe o treaptã superioarã. Progresul raţiunii, de
aceea, este mijlocul prin care se realizeazã emanciparea omului însuşi, progresul umanitãţii în
generalitatea şi esenţialitatea ei, dincolo de toate barierele şi diferenţele care separã indivizii sau
colectivitãţile.
Dincolo de cadrul declaraţiilor abstracte şi generoase, ideea educaţiei, a culturii care se
obţine prin instruire, va întemeia ideea meritocraţiei, - a reuşitei sociale ca efect al calitãţii şi
strãduinţei personale, opusã reuşitei prin apartenenţa la o categorie socialã privilegiatã, de pildã
aceea a aristocraţiei "de sînge nobil". Achiziţie a lumii moderne asociatã cu democraţia,
principiul meritocratic reuşeşte la rîndul lui sã fondeze o nobleţe dobînditã, ce se substituie într-

69
o mãsurã apreciabilã nobleţii moştenite. Culturii şi educaţiei le revine aici un rol esenţial,
acestora atribuindu-li-se astfel calitatea de a înnobila, de a-l plasa pe individ deasupra unei
condiţii "ordinare" sau "nedemne", care îl poate marca încã de la naştere, conferindu-i o nouã
identitate - nãscîndu-l, în fond, a doua oarã, din punct de vedere social.
În zorii epocii moderne, care întemeiazã teoretic şi istoric civilizaţia contemporanã,
"nedemn" este acela care se plaseazã în zona inferioarã a raportului om / animal sau raţional /
iraţional. Omul cult, ca şi cel nobil, îşi va domina impulsurile, îşi va controla agresivitatea, se va
conforma unui tipar al interacţiunii "raţionale", - va deveni politicos, cizelat, plãcut, "om de
lume", opus prin toate insului grobian şi necioplit, a cãrui condiţie îl apropie de cea a
"sãlbaticului" în "stare de naturã". Aşa cum apare el în Franţa sfîrşitului de secol XVIII şi a
începutului de secol XIX, sub dubla influenţã a Filosofilor şi a Curţii, conceptul luminist de
culturã tinde sã se confunde cu acela de civilizaţie.
Nu şi în Germania aceleiaşi perioade, însã, unde culturã şi civilizaţie sînt concepte şi
principii diferenţiatoare. "Culturã" are un sens ce trimite la profunzime, interiorizare şi
spiritualizare, spre deosebire de "civilizaţie", care exprimã latura convenţionalã, exterioarã - şi,
deci, superficialã - a conduitei şi a raportãrii la Celãlalt. Contrapunerea aceasta poate dobîndi
însã şi o semnificaţie resentimentarã, atunci cînd identificã trãsãturile "civilizaţiei" cu trãsãturile
imprimate prin influenţa Curţii franceze asupra aristocraţiei germane, prilej de denunţare a
"frivolitãţii", dar şi a "inautenticitãţii" şi a "înstrãinãrii" ei de "spiritul poporului" (Volksgeist).
Romantismul german, ataşat particularismelor naţionale, fiorului comunitar şi spontaneitãţii
naturale - va alcãtui de aceea un prim moment de reevaluare şi corecţie a viziunii raţionalist-
clasice, subliniind, prin Johann Gottfried von Herder, modul unic de a fi şi de a supravieţui al
fiecãrei culturi. Odatã cu premisele ideologice care vor caracteriza secolul al XIX-lea drept
"secol al naţionalitãţilor", direcţia inspiratã de romantici va deschide noi cãi de abordare a
culturilor în conformitate cu un principiu nou, pluralist. Conform acestuia, vom putea vorbi mai
curînd de o coexistenţã a culturilor decît de o (singurã) culturã; de entitãţi culturale autonome,
ireductibile la un concept nivelator şi abstract, obţinut preponderent pe o cale deductivã.
În Europa, primele tentative de abordare a fenomenului culturii, pornind de la
inventarierea şi clasarea unui material empiric de observaţie, vor fi în bunã mãsurã influenţate de
îndemnul entuziast de studiere a culturii pãturilor de jos, "populare", venit din partea lui Herder.
Folclorul, ca şi fascinaţia exercitatã de descoperirea culturilor aşanumite "primitive",
deschiderile teoretice şi promisiunea ce le conţineau acestea de revelare a invariantelor şi
universalelor culturale - au stat la baza constituirii unor noi discipline: etnografia (monografiere
a unei unitãţi sociale prin descrierea şi clasarea tuturor aspectelor vieţii comunitãţilor care o
formeazã: mediu, credinţe, obiceiuri, instituţii, unelte, tehnici, moduri de producţie etc.);
etnologia (sintezã a materialului analitic furnizat de etnografie, degajînd o înţelegere de
ansamblu a societãţii); antropologia culturalã (domeniu ce integreazã cultura într-o explicaţie
mai generalã şi mai cuprinzãtoare a omului însuşi, cu modul sãu de a fiinţa esenţialmente
cultural).

1.2. Definiţii. Toate aceste acumulãri teoretice au venit sã furnizeze în cele din urmã
perspectivei sociologice o varietate extrem de complexã de definiţii ce pot fi grupate în douã
mari clase, ce indicã şi douã accepţii mai des întrebuinţate ale noţiunii de culturã, coexistente
adesea:
a) cultura în sens modern, vizînd producţiile literare, artistice, ştiinţifice, împreunã cu
instanţele care pun în circulaţie, difuzeazã şi consacrã rezultatul unor astfel de activitãţi; este, în

70
fond, cultura ca obiect al însuşirii prin instrucţie şcolarã aşa cum îi apare ea contemporanului
cultivat.
b) cultura în sens antropologic, plãsmuitã în noul context al "situaţiei coloniale"
(Balandier) generate de dominaţia mondialã a civilizaţiilor de tip occidental, situaţie care include
într-o relaţie specialã colonizatul, colonistul şi antropologul, laolaltã cu ştiinţa de provenienţã
europeanã a ultimului. Variantele sale de definire urmeazã, în datele esenţiale, clasica "definiţie-
vagon" datã de Edward Burnett Tylor în lucrarea sa din 1871, Primitive Culture:
"Cultura - sau civilizaţia -, luatã în sensul ei larg etnografic este acel tot complex care
include cunoaşterea, credinţa, arta, morala, legea, obiceiul şi alte capacitãţi şi deprinderi
dobîndite de om în calitate de membru al societãţii." [apud Longness, 1974:18]
Asumîndu-şi pluralismul şi principiul particularismului, sociologia contemporanã
completeazã tabloul definiţiilor cu clasa celor care surprind caracteristicile culturii de masã -
creaţie a timpurilor moderne şi mai ales a celei de-a doua jumãtãţi a acestui secol. Timpul liber,
exploatat ca loisir, devine o realitate tot mai importantã pentru existenţa omului contemporan iar
explozia mediaticã - dezvoltarea fãrã precedent a mijloacelor de comunicare în masã fãcînd
simultane comunicarea şi interferenţele inter-culturale în fiecare moment - schimbã cu totul
condiţiile receptãrii şi participãrii la culturã. Aceasta tinde sã-şi modifice profilul, conţinutul, sã-
şi piardã caracterul intelectualist şi educativ. "Culturã a sãracului" sau "culturã a celor fãrã
culturã", cultura de masã devine realitatea dominantã în cîmpul practicilor culturale cotidiene de
astãzi - domeniu al activitãţii neformalizate şi "libere", corespunzînd mai degrabã nevoii de
divertisment şi propensiunii hedonistice, componente nu mai puţin semnificative ale modului de
viaţã al omului contemporan.

1.3. Perspective şi accente teoretice. Accepţiile conferite culturii vor mai depinde, însã,
şi de unghiul abordãrii acesteia. Este vorba, mai întîi de perspectiva operaţionalizãrii
conceptuale în funcţie de care sînt evidenţiate ca esenţiale anumite trãsãturi, corespunzãtor
interesului şi obiectivelor de cercetare sau a naturii fenomenului de explicat.
Putem caracteriza, astfel, cultura, distribuind alternativ accentele pe:
a) procesualitatea ei. Cultura poate fi privitã ca proces de producere de
bunuri/valori/norme/simboluri/semnificaţii, - cu variante care nuanţeazã sensul şi natura acestei
producţii: reproducere (care aceentueazã rolul şi funcţiile îndeplinite de tradiţie în perimetrul
unei culturi); multiplicare (copiere sau producţie de serie în urma cãreia produsul cultural
participã la un circuit asemãnãtor celui economic); inovare sau inventare ( creaţie de valori ca
rezultat al unei înzestrãri şi proceduri miraculos-charismatice).
Procesualitatea implicã însã şi urmãrirea parcursurilor creaţiilor culturale, difuzarea,
circulaţia şi receptarea acestora, ca şi dinamicile culturale, transformãrile la care sînt supuse
toate componentele sistemice ale practicilor culturale.
b) produs, care focalizeazã cercetarea pe ceea ce se obţine în urma producţiei culturale
(creaţii sau opere ştiinţifice, tehnice, artistice caracterizate ca "bunuri" - materiale sau simbolice
-, norme sau valori). Cultura funcţioneazã ca patrimoniu, zestre transmisibilã din generaţie în
generaţie, tradiţie sau moştenire. Abordãrile sincronice (statice) vor prevala asupra celor
diacronice (istorice sau dinamice), privilegiind demersurile formale sau hermeneutice,
desprinderea semnificaţiilor prin intermediul analizelor de conţinut ca indici ce trimit la profilul
mental şi intelectual al producãtorilor şi receptorilor care participã la circuitul cultural.
c) comportament uman, practici individuale sau de grup sau acţiuni specifice unui
anumit "mod de a face" prescris printr-un cod cultural sau un pattern (model) - însã şi unor

71
dispoziţii pntru un anumit tip de actiune sau competenţe apte a fi cultivate în vederea unor
performanţe oarecare. Practicile - individuale sau instituţionalizate - precum şi modurile de
consum social al produselor culturale vor trimite, deasemenea la individul concret, la actorul
social angajat într-o viaţã comunitarã cotidianã, fie cã apare sau nu şi în ipostazã de creator.

2. PARADIGME EXPLICATIVE

O trecere în revistã a paradigmelor mai importante din perspectiva cãrora poate fi


abordatã cultura apare, de aceea, necesarã, cãci face ordine în hãţişul de concepte şi probleme
care se ridicã înaintea cercetãtorului.

Plinã de învãţãminte se aratã a fi, de pildã, polemica iscatã între reprezentanţii a douã
curente din antropologia primei jumãtãţi de secol XX, în spaţiul anglo-american al disciplinei -
şi anume adepţii culturalismului şi cei ai structuro-funcţionalismului. Izvorîte din
interpretãrile diferite date distincţiei formulate în secolul trecut de L. H. Morgan între sistemele
de înrudire clasificatorii şi cele descriptive, discuţiile au împãrţit cîmpul antropologiei în douã
tabere: culturaliştii vor interpreta cultura în termeni de pattern al comportamentului uman iar
structuro-funcţionaliştii o vor înţelege în termeni de structurã.
În lucrarea la care se fãcea trimitere la începutul acestui capitol, Kroeber şi Kluckhohn
dãdeau în final propria lor definiţie. Iat-o:
"Cultura constã în modele (patterns), explicite şi implicite, de şi în vederea comportãrii,
dobîndite şi transmise prin simboluri constituind achiziţia distinctivã a grupurilor umane,
inclusiv întruparea lor în artefacte; miezul esenţial al culturii constã în idei tradiţionale ( i.e.
derivate şi selectate istoric) şi mai ales în valorile care le sînt ataşate; sistemele de culturã pot
fi, pe de o parte, considerate ca produse ale acţiunii, pe de alta ca elemente ce condiţioneazã
acţiuni ulterioare".[apud Singer 1968 :528]
Antropologia culturalistã, însã, va avea tendinţa sã substituie complet conceptul de
culturã celui de societate, transformînd în acelaşi timp în obiect de analizã modelele
comportamentului, nu comportamentul însuşi. O anumitã idealizare, ca şi supraevaluarea unitãţii
caracteristicilor culturale, în dauna diversitãţii acestora, vor face ca acest curent sã propunã
adesea mai degrabã o ficţiune teoreticã despre un model ideal de culturã decît o construcţie aptã
sã-i descrie mecanismele şi funcţionarea. Denunţînd acest exclusivism care transformã cultura
într-o entitate autonomã, suspendatã în neant, exponentul structuro-funcţionalismului, A.R.
Radcliff-Brown aratã astfel cã nu se poate vorbi de culturã fãrã a ţine seama de purtãtorii
acesteia, indivizii umani concreţi, cei care asigurã în fond continuitatea componentelor oricãrei
culturi prin continuitatea structuralã a grupului care o produce. Reţeaua de interacţiuni ce
configureazã structura socialã se înfiripã datoritã unor indivizi a cãror existenţã precede şi pre-
condiţioneazã practicile culturale; de aceea "atunci cînd studiezi cultura, studiezi întotdeauna
actele de comportament ale unui set anume de persoane care sînt legate într-o structurã
socialã" [apud Langness 1974: 70-71] O şi mai clarã formulare a sensului diferit pe care
trebuie sã-l primeascã noţiunile de culturã şi societate în limbajul şi practicile ştiinţifice specifice
celor douã curente - şi care vor configura mai tîrziu persectivele diferite dar totodatã
complementare ale antropologiei şi sociologiei - aflãm la Raymond W. Firth într-o lucrare a sa
din 1951:

72
"Dacã ... societatea e consideratã a fi un set organizat de indivizi cu un mod de viaţã dat,
cultura reprezintã acel mod de viaţã. Dacã societatea este luatã ca un agregat de relaţii sociale,
atunci cultura este conţinutul acestor relaţii. Societatea evidenţiazã componenta umanã,
agregatul de oameni şi relaţiile dintre ei. Cultura evidenţiazã componenta resurselor acumulate,
imateriale la fel precum pe cele materiale, pe care oamenii le moştenesc, le întrebuinţeazã, le
transformã, le adaugã şi le transmit". [apud Singer 1968: 533]
Culturalismul şi structuro-funcţionalismul sînt astfel cele douã teorii care fondeazã
antropologia culturalã şi antropologia socialã - teorii, ambele, holiste (aplicînd principiul
explicaţiei pãrţii prin întreg, afirmînd unitatea structuralã a acestuia) şi universaliste (tinzînd sã
aplice acelaşi cadru conceptual pentru orice fel de societate şi culturã).

Paradigma lingvisticã - a cãrei relevanţã sociologicã a subliniat-o Claude Levi-Strauss,


dar sensibilizase atenţia gînditorilor occidentali încã de la Herder fiind reluatã de Edward Sapir şi
de Benjamin Lee Whorf - porneşte de la analogia ce se poate stabili între culturã, pe de o parte,
şi limbaj pe de altã parte, construind ipoteza unei "gramatici culturale", a unui sistem de reguli şi
principii de structurare a "vocabularului" (conţinuturile şi simbolurile) culturii, care ar
caracteriza structura profundã a acesteia. Ipoteza se înscrie, astfel, în aceeaşi tradiţie
intelectualistã europeanã, legînd - analog principiilor apriorismului kantian - conţinuturile
spirituale ale unei culturi particulare de cadrele acestora, date de structurile limbajului care pre-
formuleazã şi pre-formeazã orice gîndire. Limba este astfel cadrul aprioric al culturii, ceea ce
conferã caracter idiomatic particularismelor, fiind în egalã mãsurã un principiu formator
(socializant) şi de diferenţiere interculturalã.

Mult mai fertilã, însã, pentru studiul aplicat în sociologie, s-a dovedit paradigma
comunicaţionalã, perspectivã pentru care actul de comunicare devine principiul explicativ al
"emiterii" de informaţie culturalã - prin intermediul unui canal şi cu ajutorul unui cod ce asigurã
convenţia de comunicare între parteneri - în direcţia unui receptor (individual sau colectiv)
pregãtit sã asimileze un mesaj dinainte structurat. (Vezi capitolul destinat comunicãrii). Punînd
în circulaţie astfel de informaţii, produsul cultural apare dublu structurat, ca un suport pentru un
mesaj oarecare şi - deasemenea - ca un conţinut indisociabil de purtãtorul sãu material.

În practicã, se observã adesea o combinare între acest tip de paradigmã şi aceea


economicã. Relaţiile dintre emitent şi receptor vor fi interpretate ca relaţii de ofertã şi de cerere
între un producãtor şi un consumator, adesea mediate de antrepenorul cultural, interesat de
obţinerea (de aceastã datã la propriu) a unui profit. Caracterul de întreprindere aducãtoare de
beneficii şi comercializarea actului cultural sînt fenomene contemporane care confirmã şi
legitimeazã aceastã combinaţie, transferul de metodologii - luate, totuşi, cum grano salis
dovedindu-se extrem de productiv.
Interpretarea produselor culturale în termeni de bunuri economice sau materiale lasã însã
afarã un aspect mai puţin mãsurabil sau formalizabil: sublimarea interesului practic sau
economic legat de producerea, circulaţia şi consumul operelor de artã sau a altor bunuri similare.
Existã o recompensã şi un profit de naturã simbolicã în practicile culturale, care contrazic, la
prima vedere, logica economicului - sau, mai precis, o redimensioneazã, cum o probeazã
modelele de analizã în termeni de cost-beneficiu a comportamentului cotidian propuse de Gary
S. Becker [1994]. Valoarea în bani a unui tablou, de pildã, iese din tiparul aplicat în mod obişnuit
bunurilor economice, cãrora preţul pe piaţã li se stabileşte pornind de la costul de producţie, la

73
care vine sã se adauge beneficiul întreprinzãtorului. Preţurile mari ale tablourilor, pe piaţa artei -
piaţã care îşi subliniazã prin aceasta tocmai diferenţa în raport cu circuitul (simplei) producţii de
mãrfuri - marcheazã într-un limbaj al (oarecum) simbolurilor economice talentul, prestigiul -
artistului sau cumpãrãtorului ! - , puterea sau poziţia în ierarhia socialã - calitãţi ce se situeazã pe
o scarã a meritelor "naturale", necomercializabile. În cîmpul culturii, obiectele îşi pierd calitatea
de bunuri care au o valoare de întrebuinţare economicã (menitã sã satisfacã o utilitate) şi una de
schimb. Ele devin bunuri simbolice, a cãror "economie" primeşte accentele unei denegãri a
interesului: raţiunea lor de a fi şi avantajele pe care le creeazã provin tocmai din evidenţierea
gratuitãţii, a "impersonalitãţii" pe care o exprimã, a "detaşãrii de contingent" etc., cultivarea
acestora fiind de fapt sursa prestigiului şi a poziţiei sociale de care beneficiazã cel care este atras
în cîmpul interacţiunilor din spaţiul cultural.[Bourdieu, 1986]
Toate aceste deschideri teoretice vor fi apoi corelate cu alte clase de paradigme
metodologice în care vor predomina douã tipuri de abordãri: cele holiste, centrate pe studierea
ansamblurilor socio-culturale şi a culturii ca tot sistematic - corespunzãtoare demersului
desfãşurat preponderent la scarã macro-socialã - şi cele individualiste, corespunzãtoare
abordãrilor interacţioniste în care comportamentele actorilor individuali şi modul acestora de
agregare (prin urmare, analizele centrate pe micro-social) constituie maniera dominantã.

3. SPECIFICUL ŞI FUNCŢIILE CULTURII

Eforturile noastre de pînã acum au încercat sã recompunã cadrul teoretic prin care poate
fi definit fenomenul cultural, oferind schiţa unei matrici conceptuale pentru circumscrierea
acestuia. Fãrã raportarea la un set de probleme specifice domeniului în cauzã, însã, aceasta nu
poate prinde corp concret. Evoluţia teoriilor culturologice pune în evidenţã, astfel, o mişcare a
gîndirii prin care conceptul culturii devine tot mai complex şi mai nuanţat, pe mãsurã ce o sumã
de prejudecãţi fondatoare vor fi treptat abandonate. Pletora de sens care îl încarcã coreleazã
adaosurile de semnificaţie cu renunţarea treptatã la anumite prezumţii teoretice restrictive
iniţiale.

3.1. Culturã şi Naturã. O parte a acestora vizeazã raportarea culturii la naturã.


Originar, conceptul de culturã se constituie prin delimitare faţã de cel de naturã - şi, în mod
expres, atunci cînd sensul figurat dat de paradigma "agrarã" este abandonat. Imaginea
caricaturalã a omului încoronat ca "stãpîn" peste vieţuitoare - patriarhalul antropocentrism al al
fabulelor esopice, transmis nouã din generaţie în generaţie - subzistã, în fond, şi în maniera de a
considera inteligenţa şi cultura drept diferenţe specificatoare în raport cu întreg regnul animal.
Ori, fãrã o raportare la determinãrile biologice, funcţiile specifice al culturii înseşi nu pot fi
înţelese.
"Omul este o fiinţã culturalã prin naturã pentru cã este o fiinţã naturalã prin culturã",
scrie un gînditor atent la paradigma naturalã a umanului [Morin; Piattelli-Palmarini 1986: 286].
Cu alte cuvinte, ca specie, acesta împãrtãşeşte cu mamiferele - iar apoi cu primatele, din clasa
cãrora face parte - o serie de trãsãturi şi comportamente aparţinînd în primul rînd unor complexe
adaptative care fac posibilã cultura. Competiţia masculinã pentru femele sau pentru poziţia în
ierarhia de grup, comportamentele legate de marcarea şi apãrarea teritoriului şi a familiei (sau
comunitãţii), experienţele socializãrii şi ale vieţii de grup, învãţarea - ce presupune aptitudini
inteligente -, toate acestea mai curînd apropie decît despart omul de o condiţie general zoologicã.

74
Procesele adaptative vor pune în joc atit o informaţie ereditarã, transmisã prin programul genetic
al speciei şi care conţine instrucţiunile de comportament manifestate prin "instincte" - cît şi o
informaţie dobînditã, acumulatã de individ pe parcursul vieţii prin intemediul socializãrii şi a
proceselor de învãţare caracteristice speciei. Adaptarea presupune, deci, o interacţiune între
moştenit pe cale geneticã şi învãţat, - între dispoziţia nativã şi achiziţia culturalã pe care omul o
angajeazã cu preeminenţã.
Fiinţa umanã se defineşte astfel de la bun început biocultural, fiecare din cei doi termeni
ce alcãtuiesc binomului naturã / culturã neavînd separat valoare explicativã. Aceasta înseamnã
cã antropogeneza însãşi presupune nu numai procese biologice evolutive, ci şi componente
culturale: anumite condiţionãri - precum, de pildã, regulile de cãsãtorie, imaginea culturalã a
partenerului etc. - intervin, ca reguli restrictive sau permisive, în mecanismele de conservare a
trãsãturilor "native" sau, dimpotriva, de metisare interrasialã prin care apar indivizi cu
caracteristici naturale noi. Antropologul Clifford Geertz precizeazã în acest sens cã "...o naturã
umanã independentã de culturã, un lucru ca acesta nu existã [...] Fãrã om nu existã culturã,
desigur; dar la fel - şi mai semnificativ, fãrã culturã nu existã om. [apud Langness 1974:145]

3.2. Relativitate culturalã şi etnocentrism. Cultura se manifestã, astfel, - şi se


autoconstituie - ca unitate în diversitate, ca diferenţã afirmatã şi ca universalitate prin diferenţã.
Ea aspirã sã reprezinte în fiecare formã a ei umanitatea, exprimînd de fapt tot atîtea modalitãţi de
afirmare a ei. Relativitatea vizeazã configuraţiile particulare ale acesteia şi nu atît principiile ei
de generare. Un canon de frumuseţe, de pildã, diferenţiazã un grup social şi un complex cultural
de altul; manifestarea sa este însã omniprezentã.
Prin urmare, aşa cum rasele, etniile, comunitãţile sau indivizii sînt entitãţi diferite,
reprezentînd în acelaşi timp umanitatea, tot astfel şi culturile: ele se diferenţiazã sau opun prin
limbã şi limbaj, prin modalitatea în care întrupeazã şi reprezintã semnificaţii culturale şi valori
care, în fapt, pot sã le apropie. Cum nota undeva E.E. Evans-Pritchard, în bisericile noastre
credincioşii îşi scot pãlãriile şi îşi lasã pantofii în picioare, în timp ce, în moschei, musulmanii îşi
lasã pe cap turbanele dar îşi scot încãlţãmintea; ambele atitudini au aceeaşi semnificaţie: sînt
expresii diferite ale respectului.

Hrãnit de orgoliul unei serii lungi de cãrturari, profesori şi pedagogi, modelul european
raţionalist de la care am plecat mai conţine, chintesenţiatã, o altã trãsãturã, specificã dealtfel
culturilor în totalitatea lor : etnocentrismul. Este vorba, mai precis, de un etnocentrism european
specific elitelor intelectuale ale Occidentului Europei (identificabil, deci, ca eurocentrism) - şi
care a devenit unitate de mãsurã atît pentru procesul de modernizare a ariilor de civilizaţie ne-
europene (îmbrãcînd forma misiunii "civilizatoare" a colonizãrilor), cît şi pentru "culturalizarea"
maselor dupã modelul luminist. Acesta devine modul fundamental prin care Europa "civilizatã"
se va raporta la restul lumii, fiind totodatã atitudinea care a întemeiat şi însoţit mondializarea
acestui tip de civilizaţie.
Dar etnocentrismul este un mod de raportare la membrii altei culturi, specific tuturor
ariilor culturale şi civilizaţiilor.Putînd fi definit drept "poziţia celor care apreciazã propria lor
manierã de a trãi ca fiind preferabilã oricãrei alta" [Herskovits 1967: p.59], etnocentrismul
provine din experienţa de viaţã a indivizilor, ţinînd de mentalitatea şi judecata comunã - pe care
cunoaşterea ştiinţificã este datoare prin definiţie sã o depãşeascã - şi se înrãdãcineazã în însuşi
procesul de socializare (însuşire / învãţare a conţinuturilor culturii de apartenenţã) prin care trece
fiecare membru al unei societãţi date. De aceea, în mare mãsurã, etnocentrismul apare ca o

75
atitudine greu de evitat, fiind strîns legat de procesele adaptative implicate în integrarea socialã,
de construirea şi consolidarea eului personal al indivizilor prin identificarea cu propriul grup.
[Herskovits 1967:59].
Atitudinea etnocentricã este una ambivalentã: ea exprimã solidarizarea cu membrii
grupului de apartenenţã şi în acelaşi timp respingerea indivizilor dinafara acestuia. El face sã
acţioneze o funcţie de discriminare între un Noi comunitar si un Ceilalţi ca Alteritate potenţial
distructivã, dizolvantã fizic şi cultural, plinã de pericole. Odatã cu etnocentrismul, cultura îşi
pune în mişcare propriile principii de incluziune si excluziune comunitarã, prin manipularea
emblemelor şi simbolurilor de apartenenţã la o "condiţie umanã" privilegiatã, delimitatã în
cadrele colectivitãţii pe care o reprezintã, prin sublinierea repetatã, în toate ocaziile festive, a
datelor unei identitãţi ce se construieşte şi menţine prin permanente ritualuri de autodefinire şi
reconfirmare. Iatã de ce, în aceeaşi mãsurã în care este exaltatã fiinţa colectivã - prin ceremonii
al cãror conţinut simbolic reprezintã variaţiuni pe aceeaşi temã a co-apartenenţei la o entitate
afirmatã implicit ca superioarã - Ceilalţi sînt coborîţi la ranguri din ce în ce mai mult sub limita
definiţiei umanului. Intensitatea atitudinii etnocentrice - sesizabilã prin gradele de acceptare a
indivizilor strãini de comunitate -devine astfel un indicator al închiderii sau deschiderii unei
societãţi, un simptom de tradiţionalism (primitivism) sau modernitate.
Aici însã trebuie sã fim atenţi: simpla denunţare a atitudinii etnocentrice din partea cuiva
care se considerã pe sine superior pentru cã e "civilizat" (cazul, adesea, al exponenţilor
civilizaţiei euro-americane) este, cum arãtam mai sus, tot o formã de etnocentrism: "Aceastã
atitudine de gîndire, în numele cãreia "sãlbaticii" (sau toti cei aleşi a fi consideraţi ca atare)
sînt respinşi în afara omenirii, este tocmai atitudinea cea mai caracteristicã şi mai distinctivã a
acestor sãlbatici înşişi (s.n.).", fiindcã "...Refuzînd umanitatea acelora care apar ca cei mai
"sãlbatici"sau "barbari" dintre reprezentanţii ei, nu facem decît sã împrumutãm de la ei una din
atitudinile lor tipice. Barbarul este înainte de toate omul care crede în barbarie." [Levi-Strauss
1982: 9-10].

3.3. Funcţii ale culturii. Din cele expuse pînã aici se pot sistematiza acum cîteva funcţii
mai importante îndeplinite de cultura în viaţa comunitãţilor. Este vorba mai întîi de o vitalã
funcţie adaptativã (1), menitã, aşa cum am vãzut, sã asigure supravieţuirea şi ajustarea
întregului program genetic conform solicitãrilor condiţiilor de mediu. Corelat, ea contribuie la
diferenţierea în termeni de specie biologicã şi, totodatã, la autodefinirea omului prin raportare la
natura sa proprie şi la cea exterioarã, prin subfuncţia de autoreglare, care o completeazã pe
prima. Funcţia de achiziţie a informaţiei socialmente utile (2) constã în preluarea şi
producerea de cunoştinţe tehnice sau ştiinţifice, economice, morale, juridice sau religioase, de
obţinerea de informaţie adaptativã non-ereditarã, necesarã oricãrei societãţi şi care face posibilã
funcţia de reproducere a comunitãţii ca atare (3) Existenţa unei tradiţii - cu subfuncţiile ei
specifice de memorizare, stocare şi transmitere a informatiei dobîndite (informaţie care, adesea,
ea singurã apare definitã ca o culturã specificatã) - devine indispensabilã pentru orice grup care
îşi revendicã o anumitã stabilitate, coeziune şi continuitate. Cultura îndeplineşte, aşadar, şi o
funcţie de coeziune socialã (4), menitã a solidariza membrii colectivitãţii, a-i aduna în jurul
unor obiective comune, dar şi a unor simboluri sau imagini pe care le împãrtãşesc. Funcţia
identitarã (5) îi face astfel pe indivizi sã-şi recunoascã co-apartenenţa dar şi sã se recomande ca
membri stabili ai grupului lor, sã stabileascã convenţii şi coduri sociale prin care sã poatã lua
contact unii cu alţii, sã se identifice unii pe alţii sau sã se poata diferenţia. Este locul aici sã

76
pomenim şi funcţia de socializare (6) a culturii, strîns legatã de precedentele, care presupune
transformarea fiecãrui individ nãscut sau adoptat de colectivitate într-un membru al acesteia, prin
însuşirea şi interiorizarea normelor, convenţiilor, codurilor şi simbolurilor, a sistemelor ei de
valori specifice.
Înãuntrul şi în exteriorul colectivitãţilor, însã, cultura - sau culturile diverselor segmente
sau straturi sociale - evidenţiazã o funcţie de distincţie socialã (7), prin care se realizeazã
diferenţierea indivizilor care aparţin unor medii, grupuri sau clase care afişeazã o solidaritate "de
corp", la fel precum membrii diferitelor etnii, minoritãţi sau comunitãţi culturale. Toate funcţiile
trecute în revistã pînã acum nu se pot realiza, însã, fãrã concursul funcţiei de comunicare (8),
prin intermendiul cãreia se instituie relaţiile interumane însele şi convenţiile, se exprimã acordul
sau dezacordul şi se împãrtãşesc aceleaşi semnificaţii, şi valori - iar prin ele experienţe, acte de
cunoaştere, trãiri. Comprehensibilitatea, care întemeiazã atîtea tipuri de interacţiune, devine prin
aceasta o componentã ce fondeazã întreg eşafodajul de norme şi instituţii ale vietii sociale,
devine substanţa însãşi a fenomenelor culturale, liantul care transforma faptul social ( un
"lucru", in sens durkheimian ) în fapt uman.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:

Becker, Gary S.
1994 Comportamentul uman. O abordare economicã, traducere de Dana Baltag şi Simona
Preda, Bucureşti, Editura ALL
Bourdieu, Pierre
1986 Economia bunurilor simbolice, Bucureşti, Editura Meridiane
Geertz, Clifford
1973 The Interpretation of Cultures, Basic Books, Inc., New York
Herskovits, Melville J.
1967 Les bases de l'anthropologie culturelle, Paris, Petite bibliotheque Payot
Langness, L. L.
1974 The study of culture. University of California, Los Angeles, Chandler & Sharp
Publishers, Inc. San Francisco.
Lévi-Strauss, Claude
1982 Rasã şi istorie, în Rasismul în faţa ştiinţei, Bucureşti, Editura politicã
Moles, Abraham
1980 Psihologia kitsch-ului, Bucureşti, Editura Meridiane
Morin, Edgar
1973 Le paradigme perdu: la nature humaine, Paris, Seuil.
Morin, Edgar; Piattelli-Palmarini, Massimo
1986 Unitatea omului ca fundament şi abordare interdisciplinarã, în
Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane, Bucureşti, Editura politicã
Singer, Milton

77
1968 The concept of culture, în International Encyclopedia of Social Sciences, vol. 3,
David L. Sills editor, The Macmillan Company & the Free Press
Weber, Max
1971 Économie et société, Tome premier,Paris, Librairie Plon
1993 Etica protestantã şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Humanitas .

78
Capitolul 11

RELAŢIILE INTER-ETNICE

1. Introducere: scurt istoric al studierii relaţiilor interetnice şi varietatea abordărilor şi


perspectivelor

Analiza etnicităţii şi a rasei, a relaţiilor dintre grupurile etnice şi rasiale are deja o istorie
considerabilă. Desigur, aceste subiecte au fost (şi continuă să fie) abordate şi analizate în cadrul
mai multor discipline socio-umane (sociologie, psihologie socială, antropologie, politologie,
istorie, sociolingvistică, etc.). Mai mult decât atât, există o varietate mare de interese practice şi
convingeri politice ce au marcat (şi tind să marcheze în continuare) orientarea cognitivă a
diferitelor analize. Cu toată acesată diversitate a cadrelor disciplinare, a orientărilor ideologice şi
teoretice, în perspectiva ultimelor două-trei decenii se poate vorbi despre conturarea unui câmp
disciplinar relativ autonom de studiu al etnicităţii şi rasei, a relaţiilor interetnice şi a minorităţilor
(Banton 2003).
Studiul sistematic, teoretic şi empiric al etnicităţii îşi are începuturile în a doua jumătate a
secolului 19 şi primii ani ai secolului 20. Începuturile, privite distant şi critic, au fost marcate de
studierea dimensiunii etnice şi rasiale a societăţilor ca parte a naturii umane, ca trăsături
biologice profunde care au totuşi o variabilitate marcată de condiţiile sociale concrete în care se
manifestă. Secolul 20 reprezintă deja o cotitură majoră, una dintre primele definiţii ale etnicităţii
a lui Max Weber este valabilă şi utilizabilă şi în zilele noastre (vezi în Horváth 1995).
Aproximativ în aceeaşi perioadă W.E.B. DuBois începe să publice studii empirice temeinic
documentate şi aprofundate despre viaţa persoanelor de culoare din SUA, şi în numai câţiva ani
se conturează şi primele modele teoretice referitoare la dinamica fenomenelor interetnice:
modelul ciclului relaţiilor rasiale (race relations cycle) legat de numele lui Robert Park -
reprezentantul de marcă a Şcolii de la Chicago.
Un avânt major al acestui domeniu al sociologiei a avut loc tot în Statele Unite în
perioada interbelică dar mai ales către sfârşitul ei (în anii treizeci-patruzeci ai secolului trecut)
când în cadrul noii orientări a politicilor sociale (New Deal) obiectivul primordial a devenit
realizarea dezideratului de egalitate a şanselor între diferitele categorii sociale, etnice şi rasiale.
Principalul aliat al acestei mişcări de reducere a tensiunilor sociale prin promovarea şanselor
diferitelor pături subordonate devine psihologia socială. Eforturile deopotrivă teoretice, empirice
şi metodologice se îndreaptă către înţelegerea mecanismelor de excludere şi autoexcludere
socială (discriminare şi izolare) prin studiul reprezentărilor şi raportărilor sociale particulare ce
organizează relaţiile intergrupuri (stereotipii, prejudecăţi). Conceptele elaborate, metodele
utilizate legate de analiza şi descrierea relaţiilor intergrupuri, a mecanismelor de producere şi
reproducere a inegalităţilor existente între diferite grupuri etnice sunt şi astăzi în uz.
Dacă această orientare accentua universalismul drepturilor şi, pornind de la idealul de
egalitate, accentua tratarea nediferenţiată (pe baza apartenenţei rasiale sau etnice) a indivizilor,
alternativa ei, conturată în anii şaptezeci, mergea într-o direcţie diferită, urmărind asumarea şi
promovarea pluralismului etnic, punând un accent deosebit pe studierea trăsăturilor ce
particularizează culturile minoritare. Unul dintre obiectivele politice majore ale acestei mişcări
era prezentarea şi legitimarea academică a unor experienţe de viaţă diferite, decât cele

79
dominante, majoritare. În acest context, la începutul anilor optzeci a avut loc o adevărată
explozie a numărului catedrelor şi departamentelor universitare care studiază diferitele culturi
minoritare. În 1980 funcţionau peste 100 de catedre de studii afro-americane şi cam tot atâtea
alte catedre axate pe studiul diferitelor altor culturi minoritare, hispanice, asiano-americane, etc.
(Gutierrez 1994).
Dacă se consideră că în Statele Unite în anii patruzeci ai secolului 20 se poate vorbi
despre un domeniu relativ autonom de studiu, acest lucru se întâmplă în Europa mai târziu,
aproximativ în deceniul al şaselea (chiar al şaptelea) al secolului care tocmai a trecut (Wieviorka
1996), primul număr al revistei britanice Ethnic and Racial Studies (de referinţă în acest
domeniu) fiind publicat în 1978. Imboldul major ce a contribuit la o atare evoluţie a fost dat de
urmările decolonizării: pe de o parte migraţia din fostele colonii către Europa, pe de alta,
evoluţiile sociale şi etno-politice în statele care au devenit independente. Un alt context istoric
care a contribuit în mod semnificativ la dezvoltarea studiilor legate de diversitatea etno-culturală
este reprezentat de evoluţiile din spaţiul ex-comunist, de violenţele şi tensiunile interetnice în
mare măsură politizate din spaţiul Est European, Balcanic şi fost Sovietic. Dat fiind faptul că
aceste conflicte sunt legate de modul divergent în care diferitele segmente ale acestor societăţi
diversificate etnic înţeleg organizarea politico-teritorială şi instituţional-naţională, studiile s-au
axat pe descrierea, înţelegerea şi interpretarea diferitelor naţionalisme (minoritare şi majoritare)
specifice acestor regiuni, disciplina care integrează rezultatele acestor studii a fost denumită
studiul naţionalismelor (nationalism studies).
Această orientare nu trebuie confundată cu perspectiva denumită sociologia naţiunii,
care, conform definiţiei lui Dominique Schnapper, este o analiză sociologică ce compară
realităţile sociologice cu dezideratele formulate de proiectul ideologic al naţiunii (1991:17).
Această perspectivă a sociologiei naţiunii este bine integrată în istoria sociologiei româneşti,
modelul teoretic elaborat de Dimitrie Gusti fiind de referinţă în acest sens. O încercare recentă de
actualizare a acestei perspective de analiză aparţine lui Dan Dungaciu (2004).

2.1. Etnicitatea: istoricul termenului.

Termenul de ethné apare în antichitatea greacă şi sensul lui poate fi decelat în legătură cu
polisul (oraşul stat) grecesc. În acel context ethné însemna populaţii care nu aveau o organizare
socială şi politică complexă ca şi polisul grecesc. Dacă ar trebui să traducem sensul termenului în
contextul de astăzi, probabil am folosi termenul de societăţi tribale (Chapman/McDonald/Tonkin
1989). Deci ethné în sensul originar era un concept utilizat mai degrabă referitor la gradul,
nivelul de civilizaţie şi avea o conotaţie peiorativă. Termenul de ethné a fost folosit şi pe
parcursul Evului Mediu, desemnându-i pe cei care nu erau nici creştini, nici evrei (credinţele din
afara sferei religiilor iudeo-creştine) şi câteodată era chiar înţeles în sensul de păgân (Royce
1982). În vocabularul contemporan, termenul de etnic intră în uz în a ultimele decenii ale
secolului al 19-lea, primii ani ai secolului 20, în contextul în care se încerca introducerea unor
nuanţe în terminologia analitică intrată în uz pe parcursul secolului al 19-lea 1 ce se dovedea din
varii motive inadecvată. Astfel termenul de popor era considerat prea vag; termenele de rasă sau
trib erau dificil de utilizat pentru a descrie diversitatea culturală a Europei; termenul de naţiune
1
Pentru Franţa prima utilizare se consemnează în 1896 (Breton 1981:5)

80
sau naţionalitate era impropriu în situaţiile în care se făcea referire la populaţii diferenţiate
cultural, dar care nu erau mobilizate politic în jurul unui proiect naţional (Breton 1981, Banton
2000, Géraud/Leservoisier/Pottier 2000).

După introducerea sa, termenul de grup etnic a evoluat în două direcţii majore de
utilizare: una prin dobândirea de conotaţii pe axa tradiţional-modern, cealaltă capătă sensuri ce
pot fi înţelese din prisma ideologiei culturale a statului naţiune (în varianta sa culturală).

Cei care utilizează termenul de etnie în sensul de comunitate tradiţională îl folosesc în


legătură cu populaţii cu un profil cultural istoric aparte, care, în raport cu standardele
modernităţii sunt fi considerate rămase în urmă, tradiţionale. Cel mai des prin termenul de etnic
se face referire la imigranţi care reţin şi articulează un profil cultural vădit diferit de cultura
publică dominantă a societăţii care îi incorporează (May 2001:25-26). În acest context (mai ales
în Marea Britanie, dar nu numai) la nivelul limbajului cotidian (dar şi analitic) termenul de etnic
devine sinonim cu termenul de minoritar, mai precis se foloseşte în legătură cu imigranţii care s-
au constituit în minorităţi vizibile (populaţii diferenţiate şi subordonate din cadrul unor societăţi
complexe, care sunt clar identificabile fie datorită unor trăsături biologice, fie datorită unor
practici culturale prin care se evidenţiează în mod clar în sfera publică). Acest mod de utiliza
termenul de etnic pentru a desemna o exprimare culturală tradiţională, comportând elemente de
exotism (cel puţin diferită de formele de expresie culturală devenite, datorită globalizării, cvasi
universale) are un ecou şi în România: genul muzical care utilizează elemente de folclor fiind
denumit muzică etno, programul specializat pe acest tip de muzică (sau mai larg pe muzică
populară şi folclorizantă) Etno TV.
Etnia înţeleasă în contextul statului naţiune (în varianta ei culturală, estică) deja capătă
conotaţii politice evidente. În varianta culturală, estică a proiectului naţional comunitatea politică
era considerată o comunitate de origine ce şi-a păstrat în timp unitatea ei culturală şi
funcţionează ca un cadru natural al solidarităţii politice, aspiranţi la statutul de naţiune, context în
care termenul de naţiune şi mai ales de naţionalitate a fost folosit ca termen sinonim pentru
termenul de grup etnic (Isajiw 1974:113-114). Situaţia a fost caracteristică pentru centrul şi estul
Europei, inclusiv România. În timpul comunismului, tendinţa era de a folosi termenul de
naţionalitate, iar după prăbuşirea sistemului comunist acesta este înlocuit parţial cu conceptul de
etnic, fără ca termenul de naţionalitate să dispară din vocabular cotidian, politic sau analitic. Cu
toate că există unele încercări de a conferi conotaţii şi semnificaţii diferite termenului de
naţionalitate şi etnie, în prezent, cel puţin în România, acestea sunt sinonime.
În concluzie, se poate afirma că termenul de etnic este unul problematic din cel puţin
două puncte de vedere: (a) termenul comportă, inclusiv la nivelul discursului analitic al ştiinţelor
socio-umane, mai multe semnificaţii; (b) se suprapune, este concurent cu alţi termeni (minoritate
culturală, imigranţi, naţionalitate). Cu toate aceste aspecte deloc pozitive, termenul de etnic,
haloul conceptual elaborat în jurul lui a devenit dominant în ceea ce priveşte organizarea
reflecţiei ştiinţifice (dar şi politice) legată de variatele aspecte ale diversităţii culturale a
societăţilor contemporane.

2.1.1. În loc de definiţie: modalităţi de interpretare şi analiză

81
Este de menţionat că simţul comun, dar de nu puţine ori şi discursul elaborat, ştiinţific
operează cu categoria de etnicitate, identitate etnică într-o manieră necritică, conferind anumitor
presupoziţii valoare axiomatică, gestionându-le ca şi adevăruri de la sine înţelese, indubitabile şi
incontestabile. Aceste raportări consideră grupul etnic ca fiind un actor colectiv, caracterizat de
un profil cultural comun, relativ omogen în interior şi bine conturat, respectiv clar şi bine
delimitat faţă de exterior, văzând o congruenţă perfectă între etnie – cultură – comunitate
(Brubaker 1998, 2001, 2002a, 2002b).
Aceste presupoziţii ale gândirii comune despre etnicitate pot fi detaliate astfel:
(a) naturalizarea diferenţelor culturale – etnicitatea este considerată ca fiind dimensiunea cea
mai profundă a naturii umane, ceva ce, asemănător temperamentului sau altor caracteristici
biologice umane, ţine de atributele moştenite ale persoanelor;
(b) anistoricitatea, inalterabilitatea în timp a esenţei etnice – caracterul etnic este considerat un
fel de esenţă nealterată a culturii (vezi, de exemplu, conceptul de matrice culturală al lui Lucian
Blaga) unor grupuri; această esenţă – cu toate că se manifestă în condiţii şi contexte socio-
istorice particulare – nu este reductibilă la manifestările ei concrete; (c) congruenţă aproape
perfectă între etnicitate şi unitate culturală – graniţele unui grup etnic sunt considerate graniţe
culturale în sens antropologic, presupunându-se că fiecare grup etnic reprezintă o unitate
culturală cvasi-închisă, caracterizată de o cultură comună proprie, ce include atât formele mai
elaborate ale culturii înalte, cât şi aspecte ce ţin de organizarea vieţii cotidiene; (d) loialitatea
primordială – se presupune că grupul etnic reprezintă o sursă primordială (primară, naturală şi
incontestabilă) a loialităţii, atracţia faţă de comunitatea etnică depăşeşte cu mult atracţia
reprezentată de alte sisteme de raportare (clasă, comunitate religioasă, etc.).
Discursul din ultimele decenii al sociologiei şi antropolgiei insistă asupra faptului că
manifestările socio-culturale analizate sub egida termenului de etnic reprezintă o realitate
complexă, dinamică şi arareori conturată clar şi univoc în termeni de congruenţă perfectă dintre
etnie-cultură-comunitate. Dealtfel, inclusiv la articolul etnicitate din diferite dicţionare
contemporane se accentuează natura difuză, elastică a conceptului de etnic, dându-se definiţii
foarte cuprinzătoare. De exemplu, etnicitate este un concept „utilizat în cazul unor grupuri care
se consideră sau care sunt percepute ca avînd în comun o combinaţie a unor caracteristici
culturale, istorice, rasiale, religioase sau lingvistice. Etnicitatea adesea presupune origini
ancestrale comune, ca atare se suprapune prin semnificaţie conceptului de popor folosit mai
demult, sau anumitor concepţii mai moderne ale rasei.”2
Ca atare, conceptualizările şi teoretizările din acest domeniu s-au îndreptat mai degrabă
către conturarea unor perspective de analiză şi de interpretare a fenomenului, decît spre
elaborarea unor definiţii cu pretenţia de putea captura în mod exhaustiv dimensiunile esenţiale
ale diferitelor manifestări ale etnicului. Următoarele capitole oferă o sinteză a celor mai
importante perspective de analiză şi modalităţi de interpretare a etnicităţii.

2.1.1.1. Obiectiv versus subiectiv.

Isajiw, trecând în revistă definiţiile date etnicităţii în studiile din 16 reviste de


specialitate, apărute în deceniile cinci şi şase al secolului douăzeci (1974), constata existenţa a
două direcţii majore de definire a etnicităţii: definiţiile obiective, respectiv subiective.

2
"ethnicity" Dictionary of the Social Sciences. Craig Calhoun, ed. Oxford University Press 2002. Oxford
Reference Online. Oxford University Press. London School Econ and Political Science. 11 October
2005 <http://www.oxfordreference.com/views/ENTRY.html?subview=Main&entry=t104.e556>

82
Definiţia obiectivă reprezintă un proces de clasificare a grupurilor, respectiv de includere
a unor persoane în anumite grupuri etnice. O asemenea definiţie implică enumerarea unor criterii
necesare şi suficiente, pe baza cărora un observator exterior se poate decide dacă o anumită
comunitate poate fi considerată sau nu un grup etnic, respectiv se poate judeca aparteneţa unui
individ la un anumit grup etnic. Prin prisma acestei definiţii, o etnie separată există dacă o
comunitate satisface criteriile enumerate în lista caracteristicilor considerate definitorii pentru
grupul etnic, respectiv un individ poate fi inclus într-un anumit grup etnic, dacă şi numai dacă
posedă şi/sau manifestă aceste caracteristici. Criteriile cele mai des invocate de definiţiile
obiective sunt: (a) descendenţa comună (în sens biologic sau antropologic de credinţă a originii
comune); (b) cultură/obiceiuri comune (elemente, caracteristici particulare ale organizării vieţii
cotidiene şi un grad de separare a instituţiilor comunitare), comunitate de religie, trăsături fizice,
comunitate de limbă, şi, eventual, instituţii separate (Isajiw 1974:117-118).
Definiţiile subiective consideră etnicitatea un proces de identificare, o modalitate a
conştientizării diferenţelor culturale, deci ţine de modul cum subiecţii reflectează despre cultura
lor şi despre semnificaţia conferită diferenţelor dintre culturi. În conformitate cu aceste definiţii,
grupul etnic este comunitatea acelor persoane care se consideră (şi de regulă sunt considerate de
către alţii) ca fiind fundamental diferite de alţii şi pornind de la aceste diferenţe au credinţa că ei
constiutuie o comunitate aparte. O definiţie subiectivă este oferită de Max Weber, care consideră
că grupurile etnice reprezintă un grup de oameni legaţi prin credinţa subiectivă într-un strămoş
comun, cultivarea acestei convingeri având un rol major în inducerea unor procese de coagulare
comunitară (Weber 1992:96; despre, vezi Horváth 1995).

2.1.1.2. Unitate structural-culturală versus apartenenţă simbolică.

Identitatea etnică se poate manifesta în diferite grade, forme şi niveluri de organizare


instituţională şi socio-culturală. Pot exista situaţii în care grupul etnic se suprapune aproape
perfect cu o comunitate distinctă, integrată, delimitată clar de restul societăţii (Abruzzi 1982),
deci etnicitatea să fie organizată în termeni de multitudine de instituţii particulare, constituindu-
se ca segment structural-cultural aparte al unor societăţi complexe. În acest caz particularităţile
etnice se pot manifesta în mai toate dimensiunile, formele şi aspectele organizării socio-
culturale: la nivelul codului vestimentar, sau a dietei specifice sau prin faptul că grupul etnic are
instituţii formale proprii. Chiar mai mult, pot exista situaţii în care anumite activităţi sau
segmente din economia unor societăţi complexe să fie dominate de un anumit grup etnic.
Etnicitatea nu implică în mod necesar existenţa unor instituţii care să structureze în mod
aparte majoritatea relaţiilor cotidiene, viaţa economică sau politică a comunităţii. Mai ales în
cazul societăţilor industrializate, unde s-a produs o omogenizare accentuată a vieţii cotidiene
(atât sub aspect instituţional cât şi cultural), stilurile de viaţă reflectă din ce în ce mai puţin
anumite particularităţi etnice. Ca atare, este din ce în ce mai dificil să identificăm etnicitatea
subiecţilor la nivelul organizării instituţionale comunitare şi a practicilor culturale cotidiene. În
asemenea cazuri, etnicitatea nu mai funcţionează ca o formă particulară de organizarea a vieţii
cotidiene, culturale sau economice, ci mai degrabă un set de practici cu valoare emblematică
(participarea la anumite serbări cu caracter etnic, sărbători cu semnificaţie aparte pentru grupul
etnic, alegerea unor destinaţii turistice cu semnificaţie etnică, etc.) prin care identitatea şi
apartenenţa la grup sunt periodic reiterate (Alba 1990, Gans 1979, Gans). Deci particularitatea

83
etnică a unor grupuri devine simbolică, fiind redusă la anumite activităţi, gesturi, manifestări
bine delimitate în termeni de context.

2.1.1.3. Primordial versus situaţional.

Primordialismul3 reprezintă un mod de a înţelege etnicitatea ca un (a) ataşament comunitar


profund înrădăcinat în natura afectivă (situându-se sub straturile raţionalului) a persoanelor, (b)
ce funcţionează ca o formă naturală a solidarităţii şi a legăturilor comunitare (fiind conceput ca
având mai degrabă surse spirituale decât sociologice), ce formează straturile cele mai profunde
ale identităţii, ca atare preced şi au un impact determinant asupra oricăror alte loialităţi sau
solidarităţi (Eller, 1993 #19). Se impune să distingem între primordialismul considerat din
perspectiva analistului şi cel considerat din perspectiva actorului. Primordialismul analistului
înseamnă interpretarea etnicităţii în sensul de acea practic singura legătură socială autentică,
pornind de la care putem înţelege individul, lumea socialului şi a politicii. Din perspectiva
primordialistă a analistului apartenenţa etnică este văzută ca fiind stratul cel mai profund al
identităţii persoanei, reprezentând practic esenţa sinelui socio-cultural al persoanei, determinând
(ca un fel de structură structurantă) manifestarea oricăror alte forme de asumare a unor
apartenenţe cum ar fi cel de gen, clasă, categorie socială, identificare politică, etc. (Parker, 2001
#89). Sub aspect politic, problema majoră, implicată de interpretările primordialiste constă în a
considera că anumite comunităţi politice sunt autentice şi pe deplin funcţionale numai şi numai
dacă se bazează pe o singură comunitate etnică. Se consideră că alogenii (cei care nu fac parte
din popor în sens etnic) nu pot fi pe deplin şi în mod autentic loiali comunităţii politice din care
fac parte (vezi cazul populaţiilor imigrante, a minorităţilor din statele naţionale, etc.).
O atare viziune a stat la baza unor genocide comise în ideea creării unei comunităţi
politice omogene, cum ar fi shoahul (exterminarea în masă a evreilor în al doilea război
mondial) sau aremenocidul (exterminarea de către turci a mai mult de un milion de armeni
în 1915). Dar şi în state cu un regim democratic există – mai ales în situaţie de criză –
tentaţia de a gestiona relaţiile interetnice în conformitate co logici primordialiste. Astfel, în
timpul celui de al doilea război mondial, în contextul instaurării stării de război între SUA şi
Japonia, autorităţile americane au internat în lagăre de concentrare o mare parte a
comunităţii nipone din America (indiferent dacă erau a doua generaţie de imigranţi sau
dacă erau proaspăt imigranţi), nu pe criteriul colaborării cu statul japonez, ci doar pe
criteriul potenţialului pericol reprezentat de originea lor.

3
Termenul aparţine lui Edward Shills (1957)

84
Modelul identitar primordialist Politică

Clasă

Gen

Etnie

În contrast cu viziunea primordialistă, situaţionalismul consideră etnicitatea ca un repertoriu


cultural la dispoziţia indivizilor care, în mod contextual, poate marca interacţiunea, dar acesta
depinde de dispoziţiile afective şi de interesele strategice ale indivizilor aflaţi într-o situaţie
determinată. Deci anumite situaţii generează un comportament ghidat de normele asumate de
apartnenţa etno-culturală a individului, care (în anumite limite) poate alege să construiească
interacţiunea în funcţie de alţi parametri definitorii ai identităţii lui.

85
Modelul identitar situaţionalist

Politică

Etnie Clasă

Gen

Primordialismul antropologic, sau primordialismul înţeles din perspectiva actorului,


consideră că pentru actori etnicitatea este o formă de conştientizare a mediului cultural de
origine. O socializare primară într-o anumită limbă, religie, un anumit set de practici cotidiene şi
legături sociale rezultă într-o asumare a acestui mediu cultural şi social ca un dat obiectiv, de la
sine înţeles, fără alternative, având un statut epistemic similar cu fundamentele biologice ale
existenţei. Deci în această perspectivă primordialismul se referă la modul în care actori au
experienţa experienţa culturii lor ca fiind cadrul dat, natural, primar al existenţei individului ca
fiinţă socio-culturală (Geertz 1963). În acest context, Geertz consideră că în majoritatea
societăţilor legăturile sociale ce fundamentează coeziunea societăţii sunt de natură primordială,
legăturile civice se constituie dificil, ca rezultat al unor revoluţii catartice şi a unor eforturi
conştiente şi constante de reconstruire ideologică a legăturilor sociale.

2.1.1.4. Tradiţional versus modern

86
Tradiţionaliştii (sau perenialiştii) susţin că etnicitatea reprezintă o formă de identitate
colectivă persistentă în istorie, temporalitatea etnicităţii (în sensul unei manifestări istorice
susţinute) reprezentând unul dintre atributele ei fundamentale. Moderniştii consideră că în
perspectiva ultimelor secole asistăm la o schimbare radicală a modalităţilor de formare şi
producere a identităţilor colective, implicând identificări şi colectivităţi calitativ diferite de
formele tradiţionale de comunitate şi identitate etnică.
Probabil cel mai cunoscut dintre tradiţionalişti este A. D. Smith cu teoria
etnosimbolismului (Smith 1986, Smith 2002), care susţine atât o continuitate istorică de durată a
grupurilor etnice, şi a legătură directă dintre etniile premoderne şi naţiunile moderne. Conform
teoriei lui A.D. Smith etnicitatea reprezintă un proces istoric îndelungat, grupurile etnice fiind
considerate „populaţii umane cu mituri ale originii, cu o istorie şi cultură comună, asociate cu un
anumit teritoriu şi nutrind sentimente de solidaritate”, care se constituie pe baza unui „sentiment
al continuităţii, al memoriei comune [...], adică prin linii de afinitate culturală materializată în
mituri, memorii, simboluri şi valori păstrate de un segment cultural delimitat al populaţiei” (1986
:32,29). Continuitatea etnicităţii la Smith înseamnă persistenţa istorică a grupului etnic, a cărei
coeziune de durată este asigurată de complexul de mituri şi simboluri etnice (denumit de el
mythomoteur). Sub acest aspecte el consideră etnicitatea ca un proces dialectic a două dimensiuni
distincte care se presupun şi se reîntăresc reciproc: pe de o parte memoria mitologică pe de alta
experienţa istorică comună. Memoria originii comune trebuie înţeleasă ca şi credinţa în
descendenţa comună manifestată prin asumarea aceluiaşi sistem de mituri, şi pe baza acestei
credinţe asumarea unui sentiment al apartenenţei comune (în sens de rudenie simbolică extinsă).
Pe baza acestei credinţe a originilor comune şi a asumării existenţei comunitare, populaţiile vor
conştientiza diferitele întâmplări şi procese istorice ca fiind evenimente (încercări, eşecuri,
realizări, tragedii, etc.) ale comunităţii, reiterând prin aceasta sensul comunitar originar.
Transpusă într-un limbaj al psihologiei sociale, teoria etnosimbolismului susţine că etnicitatea
reprezintă:
a) situaţia minimală de grup: un număr de indivizi se consideră şi se recunosc reciproc
ca având o origine comună (chiar dacă acel ceva este iluzoriu, lipsit de un fundament
real în sens istoric cum sunt miturile);
b) asumarea identităţii de grup: calitatea de membru al grupului înseamnă atât
manifestări de solidaritate faţă de alţi membri, cât şi identificarea cu soarta grupului;
ceea ce se întâmplă (sau s-a întâmplat, într-o perspectivă istorică) cu grupul, se
instituie ca experienţă colectivă, fiind asumată ca parte a unei biografii comune.
A. D. Smith consideră că etnicitatea este un proces de grup îndelungat şi cu o continuitate
istorică multiseculară, înşişi naţiunile moderne fiind considerate ca o continuare, ca forme de
organizare politice ale acestor identităţi.
Moderniştii consideră că modernitatea implică o ruptură majoră în care diferitele
identităţi sunt configurate, modernitatea aducând schimbări majore atât în ceea ce priveşte
structurile socio-economice în care aceste identităţi sunt produse, cât şi sub aspectul organizării
comunicării sociale.
Astfel, Ernest Gellner (1987) consideră că modul de integrare a societăţilor industriale
diferă radical de societăţile agrare. Societăţile agrare tradiţionale erau insulare şi imobile,
segmentarea şi relativa izolare socio-culturală a comunităţilor relativ restrânse teritorial fiind
regula şi nu excepţia. În acest context al unei izolării şi imobilităţi a comunităţilor locale formele
de organizare şi expresie culturală erau pronunţat regionalizate, oferind imaginea unui pluralism
cultural pronuţat. Elitele (politice, militare şi religioase) care integrau aceste societăţi, dădeau

87
puţin, dar şi cereau puţin de la aceste comunităţi (Grillo 1998), context în care diferite aspecte ale
culturiilor populare (excepând apartenenţa confesională şi practicile religioase) nu prezentau
interes. Transmiterea culturală în aceste comunităţi nu era organizată ca un proces separat şi
coordonat de o autoritate, ci se producea în contextul interacţiunilor cotidiene ale comunităţii
(Volktransmitted culture – cum a denumit Gellner procesul) , ceea ce implica o reproducere şi
reiterare a particularităţilor şi a pluralismelor locale.
Comparativ cu acest model, societăţile industriale au dezvoltat un model radical diferit de
organizare socială şi transmisie culturală. Producţia industrială implica resurse de forţă de muncă
compusă din actori liberi juridic şi capabili să se adapteze la dinamica schimbătoare a cererii
pieţii muncii. Acest ultim aspect presupunea nu numai disponibilitatea de a fi mobil (a se muta
acolo unde era cererea pentru forţa de muncă), ci şi o capacitate radical transformată de
adaptabilitate culturală. În acest context, elitele economice şi politice devin interesate de profilul
cultural al populaţiei, şi acest interes nu este unul abstract, ci subordonat programului (cu
finalitate economică, şi nu numai) de a produce o minimă omogenitate culturală a populaţiei, cu
scopul de a avea actori interşanjabili, care nu implică probleme majore de comunicare şi adaptare
culturală. În acest context se extinde exosocializarea (un proces de socializare care promovează
forme de expresie culturală, cunoaşteri şi valori exterioare comunităţilor din care cei supuşi
socializării fac parte) prin învăţământul public, obligatoriu (School transmitted culture –
Gellner). Urmărind să integreze populaţii culturalmente diferenţiate, promovarea în masă a unei
culturi publici minimale (alfabetizare de masă, impunerea unor standarde lingvistice,
familiarizarea cu noţiunile de bază şi viziunea fundamentală a ştiinţei moderne occidentale, etc.)
devine unul dintre obiectivele majore ale şcolii.
Date fiind aceste evoluţii, omogenitatea culturală a unor populaţii relativ extinse
teritorial, înţeleasă ca şi condiţie şi formă de manifestare a unei comuniuni etnice este (cel puţin
în formele în care ne este dată astăzi) de dată relativ recentă. Mai mult, ea nu este rezultatul unor
evoluţii spontane a unei nevoi mistice de unificare culturală a populaţiilor, ci este rezultatul
activităţii organizatorice desfăşurate de elite politice şi economice, angajate în mod conştient în
reformarea peisajului cultural al statelor. O descriere detaliată a acestui efort instituţional o oferă
Eugene Weber în cartea lui (devenită deja o operă clasică) despre procesul de inducere la scală la
largă a identităţii colective şi moderne franceze, intitulată Peasants into Frenchmen: The
Modernization of Rural France, 1870-1914 (1976).
O altă contribuţie la teza modernistă o aduce Hobsbawm care, între altele, aduce în
discuţie ideea de continuitate şi tradiţionalitate a comunităţilor etno-naţionale (Hobsbawm 1983,
Hobsbawm, 1983 #87). El scoate în evidenţă diferitele modalităţi prin care elitele produc trecutul
(în sensul de memorie colectivă ca şi formă de reprezentare a trecutului) şi ideea de legătură
istorică a comunităţilor etnice cu acest trecut. El consideră că prin ritualuri publice sau alte
practici simbolice, a căror dimensiune centrală o reprezintă invocarea trecutului şi a continuităţii
comunităţii, elitele promovează noi norme şi valori (urmărind controlul asupra maselor). Ca atare
trecutul comunitar, în sens de identitate temporală (strămoşi, evenimente ce marcheză trecutul,
personalităţile majore ale istoriei, etc.) a grupului etno-naţional, este considerat un construct în
jurul căreia se crează o nouă identificare.
Benedict Anderson consideră comunitatea etnică ca o comunitate imaginată. Imaginată
nu în sensul de produs (lipsit de orice substrat real) al fanteziei, ci mai degrabă trebuie înţeleasă
în sens de apartenenţă la o comunitate reprezentată. El introduce această dihomotomie între
comunităţi bazate pe contacte şi interacţiuni efective personale (faţă în faţă) între membri, şi
comunităţi în care, datorită numărului mare de membri, indivizii au doar o reprezentare la nivel

88
mental (imaginare) al grupului. Sau cum spune el „... nici membrii celei mai mici naţiuni nu îi
vor cunoaşte niciodată pe cei mai mulţi din compatrioţii lor, nu-i vor întâlni şi nici măcar nu vor
auzi de ei, totuşi în mintea fiecăruia trăieşte imaginea comuniunii lor” (Anderson 2000:11).
Noutatea introdusă de modernitate nu constă neapărat în apariţia unor asemenea comunităţi
imaginate (căci şi în epocile anterioare modernităţii diferitele macro-comunităţi în perspectiva
cărora se construiau anumite identităţi colective au fost reprezentate, imaginate într-un anumit
fel), ci în facilităţile culturale (comunicarea de masă, harta, recensământul, muzeul, etc.) pe baza
cărora aceste reprezentări se configurează. Invenţia tiparului crează posibilitatea unei comunicări
de masă standardizată, cu un impact asupra unui volum incredibil de mare de populaţie.
Recensămintele (generalizate tot în modernitate) încep de la sfârşitul secolului al
nouăsprezecelea să înregistreze apartenenţa etnică a populaţiei, ceea ce crează posibilitatea de a
imagina grupul etnic în termeni de volum şi structură (femei, bărbaţi, copii, bătrâni, orăşeni,
săteni, etc.). Harta ca mijloc de reprezentare a spaţiului devine o facilitate culturală de masă,
oferind posibilitatea reprezentării în spaţiu a grupului etnic. Muzeele, şi ele apar ca o creaţie a
modernităţii, sunt considerate de Anderson adevărate „capsule ale timpului”, agregând într-un
spaţiu restrâns mărturii despre trecut. Ele facilitează imaginarea în timp (ca subiect istoric) a
comunităţii etnice.

2.1.1.5. Etnicitatea esenţă sau relaţie (şi graniţă)

Esenţialismul este o filozofie a ştiinţei ce presupune căutarea caracteristicilor esenţiale,


definitorii ale obiectelor atât din lumea naturală cât şi din cea socială. În conformitate cu acest
mod de a asuma obicetul cercetat, etnicitatea este văzută de fiind un grup închis către exterior,
relativ omogen în interior, format din indivizi care în mod obiectiv şi ineluctabil sunt purtători ai
unei esenţe culturale adînc înrădăcinate şi în mod exclusiv definitorie pentru sinele lor social
(Parker, 2001 #89, Brubaker, 2002 #14, Grillo, 2003 #90). În această viziune indivizii incluşi
aceleiaşi categorii etnice, au, în mod obiectiv, caracteristici inerente şi inalienabile chiar dacă
acestea nu sunt date întotdeauna observatorului exterior, sau nu sunt asumate întotdeauna ca
atare de către indivizii „purtători” ai acestei esenţe.
În opoziţie cu această viziune, antropologia, pornind de la analizele lui Leach efectuate în
Burma (Leach, 1954 #2), tinde să considere etnicitatea ca o relaţie, ca un proces social şi nu
neapărat ca o totalitate integrată a diferenţelor culturale. Sau, după cum spune Thomas Hyland
Eriksen, a înţelege etnicitatea în sens izolat este la fel de absurd şi imposibil ca aplaudatul cu o
mână, sugerînd că etnicitatea înseamnă relevarea şi accentuarea în şi prin interacţiune a
diferenţelor culturale (Eriksen, 2002 #91). Cea mai cuonscută teorie relaţională aparţine lui
Frederik Barth, care consideră că este greşită viziunea conform căreia etnicitatea reprezintă o
sumă sau o sinteză a diferenţelor culturale ce produce subiecţi radical diferiţi din punct de vedere
cultural. Etnicitatea trebuie văzută mai degrabă ca un mod aparte de a organiza repretoriul
cultural al grupurilor, care selectează anumite caracteristici culturale şi le promovează ca
marcatori culturali (graniţe). Aceste dimensiuni ale culturii grupurilor devin embleme prin care
se identifică şi sunt identificaţi membrii grupului. Ca atare o etnicitate funcţionează într-un
sistem cultural complex, înlăuntrul căreia subiecţii diferitelor comunităţi pot să prezinte (şi nu o
dată prezintă) similarităţi culturale majore, dar fiind demarcate de practici culturale cu valoare
emblematică (Barth, 1969 #94).

89
2.1.1.6. Determinat biologic versus instrumental.

Sociobiologia reprezintă o continuare a programului de analiză iniţiat de Darwin despre


evoluţie şi selecţie naturală, punând un accent deosebit pe comportamentul strategic al indivizilor
menit să asigure supraviţuirea celui mai adaptat. Dimensiunea sociologică a analizei
sociobiologice rezultă din încercarea de a explica altruismul şi în mod implicit comportamentul
colectiv ca strategie de adaptare biologică (Rosenberg 1998). Eward O. Wilson (considerat unul
dintre figurile marcante ale acestei orientări) consideră că unitatea de analiză de la care trebuie
pornit în analiza problemei evoluţiei o reprezintă genele şi nu organismele individuale. Corpul
uman, în viziunea lui Wilson, reprezintă doar un vehicul, un mijloc extrem de elaborat menit să
asigure prezervarea şi multiplicarea genelor cu cea mai mică perturbare biochimică posibilă
(1980:3). Conform acestui raţionament, altruismul, preferenţialităţile în grup (la urma urmei
comportamentul colectiv) pot fi explicate pornind de la modul în care genele, urmărind calea cea
mai eficientă de multiplicare, determină comportamentul individului. Ideea este relativ simplă:
pentru a asigura un mediu propice multiplicării cât mai neperturbate a genelor, sunt preferaţi
indivizii purtători ai genelor cu caracteristici apropriate. Deci genele, tocmai pentru a asigura
succesul reproductiv (minimizarea perturbărilor biochimice, a alterării fondului propriu, ce poate
interveni în contextul reproducerii), determină individul să se comporte în mod altruist cu o
anumită colectivitate umană, cu care se potriveşte din punct de vedere al informaţiei genetice
(potrivirea selectivă).
Pornind de la aceste teze ale sociobiologiei s-a formulat o teorie a etnicităţii denumită
Teoria Similarităţii Genetice (Genetic Similarity Theory), potrivit căreia etnicitatea reprezintă un
mecanism cvasi-inconştient al sociabilităţii, ce poate fi descris în modul următor: cu cât
similitudinile dintre fenotipurile4 indivizilor sunt mai mari, cu atât ei tind să manifeste atitudini
mai pozitive, să fie mai deschişi colaborării şi mai concilianţi (Rushton 1999), determinând
creşterea probabilităţii schimbului de gene în populaţia respectivă. Deci această teorie îşi asumă
realitatea obiectivă a unei descendenţe biologice comune a celor care fac part dintr-un grup etnic,
şi promovează ideea că procesele de grup, considerate în dubla ipostază de (a) închidere faţă de
alţii (preferinţe de a procrea cu parteneri din acelaşi grup) şi (b) solidaritate pronunţată faţă de cei
din grupul propriu reprezintă o strategie a genelor care astfel îşi măresc succesul reproductiv.
Această perspectivă teoretică mai este denumită şi primordialism biologic.
În contrast cu ideea conform căreia etnicitatea este un mecanism al sociabilităţii neasumat
la nivel conştient de actorii sociali, perspectiva instrumentalistă avansează ideea că etnicitatea
reprezintă un instrument strategic de care actorii se folosesc în vederea accesului la anumite
resurse. În conformitate cu teoriile instrumentaliste, asumarea şi manifestarea etnicităţii sau
conformarea la anumite norme de comportament impuse de solidaritatea etnică pot fi analizate şi
descrise în termeni de balanţa costurilor şi beneficiilor. Un exemplu ar fi situaţia părinţilor
minoritari care trebuie să decidă limba în care copiii urmează să frecventeze şcoala. Ei pot să
considere avantajele instrucţiei în limba majorităţii („copilul va avea mai multe şanse şi
oportunităţi”) dar pot să aibă reţineri datorate costurilor relaţionale implicate de o asemenea
decizie (rudele, vecinii, prietenii ar putea să dezaprobe şi să-şi manifeste acest lucru în termeni
de distanţare, de răcire a relaţiilor). Unul dintre autorii cei mai cunoscuţi identificaţi cu punctul
de vedere instrumentalist aste Abner Cohen. El consideră etnicitatea ca o asociere informală a
cărei coeziune este asigurată de anumite patternuri comportamentale complexe (folosirea unei
anumite limbi, participarea la anumite ritualuri religioase şi publice, etc.). Obiectivul acestei
4
Trăsăturile exterioare determinate de variaţiunile genetice existente înlăuntrul unei specii.

90
asocieri este adânc înrădăcinat în organizarea economică şi socială a societăţii şi poate consta în
menţinerea sub controlul grupului a unei nişe ecologice în sistemul diviziunii muncii, accesul la
anumite poziţii sociale, sau, dimpotrivă, menţinerea privilegiilor de acces la anumite statusuri
(Cohen, 2004 #95).

Bibliografie:

Horváth I. (1995) 'Concepţia lui Max Weber despre etnicitate' în Rotariu T., Poledna R. şi Roth A.
(ed.) Studii weberiene Cluj-Napoca: Clusium, pp. 230-241.5
Anderson, Benedict (2000[1983]) Comunităţi imaginate Bucureşti: Editura Integral, pp. 7-49;
Anselme, J.L. (2002 [1995]) Etnie, trib – concepte universale în Cordellier, S. - Poisson É. coord. Naţiuni
şi naţionalisme Bucureşti: Corint, pp. 139-140
Barth, Frederik (1969) Introduction în Barth, Frederik ed. Ethnic Groups and Boundaries: The
Social Organization of Culture Difference Oslo: Scandinavian University Press pp. 9-38.
Beissinger, Margaret H. (2001) ‘Constructing Identity among Professional Romani (Gyspsy) Musicians in
Romania’ in Slavic Review Vol. 60, [4] pp. 24-49.
Cordellier, S. - Poisson É. coord. (2002 [1995]) Naţiuni şi naţionalisme Bucureşti: Corint: 59-70.
Grillo, Ralph D. Cultural essentialism and cultural anxiety in Anthropological Theory Vol 3(2):
157–173
Rex, J. (1998[1986]) Rasă şi etnie Bucureşti: Editura DU Style, pp. 121-127.
Smith, Anthony D. (2002) Naţionalism şi Modernism Chişinău: Epigraf, pp. 178-205
(recomandat 127-151, 153-177) – cartea se găseşte la CCRIT.

5
Notă: O –bibliografie obligatorie. R – bibliografie recomandată.

91
Capitolul 13

Discriminare şi minoritate

Excluderea, tratamentul diferenţiat în defavoarea indivizilor făcând parte dintr-un anumit


grup etnic, doar pe baza apartenenţei lor etnice, este un criteriu suficient pentru a considera
membrii grupului respectiv ca minoritate în cadrul societăţii respective. Ca atare, tratarea celor
două fenomene împreună nu este întâmplătoare: situaţia de minoritate înseamnă o probabilitate
mai mare de fi dezavantajat, discriminat doar pe criteriul apartenenţei la un anumit grup etnic,
însemnând în fond şanse statistic diferenţiate de reuşită socială, ceea ce poate implica o asimetrie
a grupurilor etnice la nivelul structurii sociale.

1. Discriminarea şi drepturile omului.

Discriminarea – în sensul cel mai larg al termenului – înseamnă o raportare diferenţiată


ce comportă consecinţe negative pentru membrii unui out-grup. Este de menţionat că nu orice act
de preferenţialitate poate fi considerat discriminatoriu, ci doar acele acte care, raportate la un
sistem de norme, sunt considerate ilicite, indezirabile. Deci nu anumite acte în sine sunt
discriminatorii, ci acele acte pot fi evaluate drept discriminatorii din perspectiva unui sistem de
norme şi valori. Ca atare, în studierea discriminării trebuie să pornim de la studierea sistemului
de norme specifice, raportat la care în anumite societăţi, în anumite situaţii şi în legătură cu
anumite categorii de persoane tratamentul preferenţial este considerat ilegal.
În epoca noastră sistemul cel mai general (şi larg acceptat) de norme din perspectiva
căruia anumite forme de preferenţialitate sunt ilicite îl reprezintă perceptele legate de drepturile
omului, mai ales ideea de egalitate. Astfel că Adunarea Naţională Franceză în Declaraţia
drepturilor omului şi ale cetăţeanului (26 august 1789) în articolul 1 statua „Oamenii se nasc şi
rămân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi bazate decât pe utilitatea publică.” 6.
Acest principiu al egalităţii în drepturi între indivizi, respectiv principiul diferenţierii exclusiv pe
baza performanţelor individuale şi a utilităţii publice a fost reiterat şi detailat de mai multe
documente juridice internaţionale (Organizaţia Naţiunilor Unite7), şi inclus în legislaţia
majorităţii ţărilor lumii (între care şi România). Astfel că înţelegerea modului în care anumite
tipuri de raportări sunt evaluate din perspectiva ideii de egalitate „a devenit o trăsătură esenţială a
societăţilor moderne, iar principiul egalităţii este folosit mai ales pentru a legitima atât acţiunile
celor ce guvernează, cât şi ca valoare din punct de vedere moral al societăţii.” (Turner 1997:70)
Deci norma cea mai generală (într-un anumit sens constitutivă în modernitate) o
reprezintă principiul judecării indivizilor pornind de la calitatea lor universală de cetăţean, unicul
criteriu de diferenţiere fiind doar utilitatea socială a actelor lor. Ca atare, orice raportare care se
bazează pe presupoziţii bazate pe faptul apartenenţei indivizilor la anumite categorii (sex, vârstă,
religie, apartenenţă etnică sau rasială, convingeri religioase sau politice, etc.) şi care limitează
afirmarea individului poate fi considerată discriminatorie.
Numai acele tratamente diferenţiate sunt acceptabile care sunt bazate pe criterii
obiective, sunt rezonabile şi legate funcţional de anumite sarcini pentru care se face
selecţia. De exemplu dacă dorim să angajăm un inginer de sistem vom selecta candidaţii
6
Vezi textul original la http://www.dadalos.org/rom/Menschenrechte/grundkurs_2/Materialien/dokument_4.htm,
descărcat la data de 30 august 2005.
7
Menţionăm cele mai importante: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948), respectiv Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (19 decembrie 1966).

92
pe baza unor criterii obiective predefinite (prezentarea anumitor diplome, capacitatea de
a rezolva anumite probleme). Criterii cu un grad mare de subiectivitate de gen „dorim
persoane prezentabile” sunt considerate o portiţă pentru manifestarea unor discriminări,
deorece standardele estetice nu sunt nicidecum universale, ţin de subiectivitatea celor
care fac selecţia. Deasemenea nu pot să impun criterii nerezonabile de genul „să fie sub
35 de ani”. Cu toate că vârsta este un criteriu obiectiv, pe de o parte, nu este rezonabil
să impui un asemenea criteriu excluzând persoane care nu vor fi capabile să
îndeplinească criteriul vârstă, pe de alta, nu există un temei funcţional, legat de natura
muncii prestate, pentru ca un inginer de sistem să fie neapărat sub 35 de ani.

Acest ethos al tratamentului nediferenţiat reprezintă doar un prim nivel al analizei


sistemului normativ din perspectiva căruia anumite manifestări de preferenţialitate sunt calificate
drept discriminative. Celelalte două niveluri ar fi sistemul legal, politicile publice promovate de
autorităţi, respectiv opinia publică.
a.) Nivel principial – din perspectiva principiului general aproape filosofic al egalităţii şi
a documentelor internaţionale considerate constitutive pentru ordinea politică a
modernităţii ce se poate considera ca un tratament diferenţiat ilicit.
b.) Nivel codificat – normele legale, instituţiile şi procedurile instituţionale implementate
în mod efectiv la nivelul unei unităţii legislative (ţară, stat federal dintr-o
confederaţie). De exemplu, anumite ţări pot tolera un tratament diferenţiat faţă de
minorităţi sexuale, altele să declare ilicit diferenţierea în funcţie de orientarea
sexuală. Sau poate exista o legislaţie completă de protejare a unor minorităţi etnice,
fără ca să existe instituţii competente de monitorizare şi implementare. De exemplu,
se poate stipula că accesul la muncă nu poate fi îngrădit pe criteriul etnic, dar nici o
instituţie să nu aibă în competenţă să se autosesizeze în situaţiile în care publicitatea
pentru ofertele de locuri de muncă exclud anumite categorii pe criterii etnice (Ex.
Angajăm paznici de noapte! Exclus rromi!)
c.) Nivelul normelor şi practicilor instituţionalizate la nivel social – Eficienţa unui sistem
normativ constă în gradul şi formele de interiorizare şi transformare în modele
comportamentale ale unor norme. Există cazuri în care normele sunt total exterioare
contextelor sociale la care se referă, neexistând la nivelul actorilor implicaţi nici
măcar informaţia nu despre conţinutul normei, ci măcar despre eventualitatea
normării relaţiilor într-un anumit domeniu. Sau poate exista o presiune morală pentru
a se implementa o anumită legislaţie (legem contra mores).
Statele diferă foarte mult între ele, nu atât în cea ce priveşte aderarea la principiile
generale ale renunţării la tratamentul diferenţiat, cât în promovarea unor măsuri efective menite
să sancţioneze, să limiteze şi eventual să prevină anumite acte ce pot fi considerate
discriminatorii, existând o dinamică proprie a ceea ce este considerat discriminare. Această
dinamică se poate observa la două niveluri distincte:
- sfera categoriilor vulnerabile cărora li se acordă o atenţie specială
- sfera relaţiilor la care se aplică standardele de drepturi (minime) universale
Pentru a înţelege idea de sferă a categoriilor vulnerabile cărora li se acordă o atenţie specială
trebuie să constatăm: cu toate că principiile de tratament nediferenţiat sunt proclamate
universale, au existat întotdeauna categorii vulnerabile al căror tratament diferenţiat,
discriminatoriu a fost tolerat, în anumite situaţii chiar promovat în mod sistematic. Ca atare,
diferite documente internaţionale sau sisteme normative naţionale au ţinut să evidenţieze aceste

93
categorii vulnerabile, atrăgând atenţia asupra nevoii de a acorda a atenţie specială, sporită acestor
categorii. În timp, putem constata o extindere a listei care atrage atenţia asupra acelor categorii în
cazul cărora se impune o atenţie specială, pentru a evita tratamentul lor diferenţiat. Dacă în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a ONU (10 decembrie 1948) erau enumerate
următoarele categorii: rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie,
origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări, la aceste categorii se mai
adaugă în 1950, în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a
Consiliului Europei se mai precizează şi o altă categorie vulnerabilă: apartenenţa la o minoritate
naţională. Evoluţia continuă, legislaţia din România Ordonanţa nr. 137 din 31 august 2000
privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare prevede, în afară de
categoriile vulnerabile mai sus menţionate şi altele: sex sau orientare sexuală, etnie.
În cee ce priveşte sfera relaţiilor la care se aplică standardele de drepturi (minime) universale,
şi în care anumite raporturi de preferenţialitate sunt declarate ilicite, acestea au avut o dinamică
proprie în timp. Iată această cronologie, evoluţie în timp a extinderii principiului tratamentului
nediferenţiat în diferite sfere relaţionale (după cum descrie Thomas Humphrey Marshall,
dezvoltat ulterior de de Bryan S. Turner). :
a.) Sfera relaţiilor legale şi libertăţilor civice;
b.) Sfera drepturilor politice (dreptul la vot, dreptul de organizare politică, alte
drepturi conexe, cum ar fi accesul la funcţii publice);
c.) Drepturile sociale – accesul nediferenţiat pe piaţa forţei muncii şi promovarea
bazată doar pe competenţă, accesul nediferenţiat la servicii publice,
nediferenţierea în accesul la un habitat decent, etc.;
d.) Drepturi culturale – dreptul de a păstra şi promova identitatea.

94
Tipologiile discriminării

2.1 Subiectiv versus calificat


Discriminarea subiectivă poate fi înţeleasă ca un mecanism de atribuire: considerarea de
către subiecţi că la originea unor experienţe frustrante stau acte de discriminare. Deci ceea ce se
numeşte discriminare subiectivă ţine exclusiv de reprezentările şi evaluările subiecţilor, de ceea
ce ei consideră ca fiind normele care definesc un tratamanet preferenţial ca fiind ilicit, respectiv
de modul cum ei reprezintă actele, motivaţia celorlalţi actori participanţi la interacţiune. Desigur,
considerarea de către persoane care au avut experienţa frustrante că acestea au la sursă
comportamentul discriminator al unor persoane sau instituţii nu reprezintă un criteriu suficient
pentru a accepta acest lucru ca fiind adevărat. Aceasta înainte de toate pentru că ţine de
mecanismele de protecţie ale sinelui să atribuim eşecurile noastre lipsei de corectitudine a altor
persoane ami degrabă decât capacităţilor, abilităţilor sau pregătirii noastre precare. Cu toate
acestea, discriminarea subiectivă nu poate fi tratată ca un moft, ca o formă de „falsă asumare” a
unor situaţii. În multe situaţii în care subiecţii consideră că au fost discriminaţi este foarte
probabil că în gestionarea interacţiunii au fost elemente care şi pentru o terţă persoană
neimplicată ar fi reprezentat o sursă de dubiu privind corectitudinea şi buna credinţă celui care a
dominat situaţia.
Discriminarea calificată înseamnă etichetarea unor acte de către terţe persoane (non-
angajate şi competente) ca reprezentând forme ilicite de tratament preferenţial. Non-
angajamentul implică o raportare nepărtinitoare, neutră în raport cu părţile implicate, competenţa
înseamnă cunoaşterea normelor ce califică anumite tratamente ca discriminatorii, respectiv o
cunoaştere a mecanismelor de funcţionare a discriminării. Trebuie menţionat că unui număr
considerabil de mare de actori li se atribuie sau îşi atribuie această calitate de a califica anumite
acte sub aspectul caracterului licit sau ilicit al unor diferenţieri promovate: persoane implicate în
procesul de justiţie (procurori, judecători, avocaţi), funcţionari sau alte persoane abilitate ale
unor agenţii guvernamentale8, activişti ai unor organizaţii non-guvernamentale de profil,
specialişti din sfera academică, mass-media, etc. Diferenţa majoră dintre aceste calificări o
reprezintă înainte de toate consecinţele calificării unor acte ca fiind discriminatorii: în anumite
situaţii avem de-a face cu consecinţe pur morale (exercitarea unui control social şi încercarea de
a promova norme), în alte situaţii pot exista sancţiuni prevăzute de lege (amenzi, interzicerea
exercitării unor activităţi, etc.). În rest, interesele, sensibilitatea, obiectivele diferiţilor actori
nefiind identice, probabil că vor exista şi diferenţe atât în instrumentarea unui caz, cât şi în
rezultatul la care se ajunge în evaluarea unei situaţii date.
Trebuie menţionat că este relativ dificil să instrumentezi şi să dovedeşti în mod
indubitabil despre o situaţie că este un caz de discriminare calificată. Pe de o parte, cei cărora li
se atribuie că ar fi discriminat pot să invoce o raportare diferenţiată pe un criteriu mai rezonabil.
De exemplu, nu este probabil că vor afirma public şi asuma deschis că un candidat la un loc de
muncă a fost refuzat pentru că este femeie, ci vor invoca un criteriu mai acceptabil pentru a
diferenţia între aplicanţi, cum ar fi vechimea în muncă sau în activitatea ce urmează să fie
prestată, disponibilitatea aplicanţilor de a presta ore suplimentare, etc.

2.2. Acte calificate versus consecinţe.


8
În Romînia membrii Consiliului Naţional de Combatere a tuturor Formelor de Discriminare.

95
Este extrem de dificilă identificarea şi calificarea univocă, fără dubii a unor acte
individuale ca fiind discriminatorii. Cu toate acestea, existenţa discriminării poate fi demonstrată
prin dovedirea în termeni de consecinţe, anume dacă există o asimetrie în termeni de acces la
anumite resurse (educaţie, locuri de muncă, locuire), dacă există diferenţe majore în termeni de
venituri, condiţii de viaţă, prezenţă în anumite sectoare imporante ale vieţii sociale (angajaţi în
sectorul public, reprezentare la niveluri superioare ale puterii, etc.). De exemplu, în România,
salariul mediu brut obţinut de angajaţii de sex feminin este în mod sistematic mai mic decît cel
obţinut de angajaţii de sex masculin. Şi cu toate că nu putem localiza seria situaţiilor de
discriminare calificată, din imaginea de statistică de ansamblu putem avea o viziune a
consecinţelor şi putem presupune că discriminările au loc în mod sistematic şi instituţionalizat.

Salariul mediu brut pe sexe pe luna octombrie a anului respectiv


Anul Femei Bărbaţi % salariu femei comparat cu salariu bărbaţi
1996 415325 546315 76,02
1997 853832 1120686 76,19
1998 1231820 1538433 80,07
1999 1781439 2149957 82,86
2000 2707434 3243123 83,48
2001 3846876 4713851 81,61
2002 4796940 5805487 82,63
2003 6100171 7402974 82,4
*Compilat de autor sursa NHDR 2005:124
Ca atare, de la aceste asimetrii dintre categoriile etnice (sau orice alte categorii al căror
tratament este sau se presupune că ar fi diferenţiat) se stabileşte prin analiza consecinţelor
asimetriilor şi presupunerea că cel puţin o parte se datorează discriminării.

2.3. Izolat versus instituţionalizat.

Discriminarea poate avea un impact diferenţiat în ceea ce priveşte şansele de viaţă


(posibilitatea de afirmare, posibilitatea de acces la diferite resurse, servicii, etc.) a celor care fac
parte dintr-o categorie supusă discriminării. Pot exista cazuri izolate de discriminare, deci situaţii
în care avem de-a face cu indivizi care sunt supuşi ocazional unui tratament diferenţiat. De
exemplu, pot exista patroni de unităţi de alimentaţie publică care refuză să servească rromi. Cu
toate că este probabil să existe un număr de asemenea situaţii, şansele de viaţă a celor care
aparţin acestei categorii etnice nu vor fi semnificativ influenţate. Nu pentru că asemenea situaţii
nu ar fi neplăcute, ci pentru că sunt relativ izolate şi localizate ca să nu aibă un impact general
asupra categoriei. Deci este mai degrabă probabil că majoritatea celor care doresc să aibă acces
la asemenea servicii vor avea.
Similar, pot exista situaţii în care, relativ localizat şi delimitat, persoanele aparţinând
anumitor categorii etnice sunt tratate diferenţiat. De exemplu, poate exista un număr de închisori
în care deţinuţii de o anumită etnie să fie trataţi diferenţiat şi defavorabil, de exemplu să fie
evaluaţi pe baza unor criterii mai severe, astfel devenind mai dificil să să obţină eliberarea

96
condiţionată. Dacă aceste instituţii sunt într-un număr redus, avem de a face cu discriminare de
grup izolată. Dar dacă este o practică generalizată în tot sistemul de penitenciare atunci avem de
a face cu o discriminare instituţionalizată.

O tipologie a discriminării în funcţie de gradul de instituţionalizare a practicilor


discriminatorii

Nivelul, gradul instituţionalizării în societate

Nu există Moderat Semnificativ

Discriminare Discriminare de Instituţionalizare


individuală izolată grup izolată în societate

2.4. Discriminare, prejudecată şi/sau conformism: tipologia lui Merton.

Există tendinţa de a considera prejudecata, mai precis diferitele manifestări ale ei ca fiind
detereminate de diferitele predispoziţii ale individului, deci cauza majoră a comportamentului
marcat de prejudecăţi este identificată la nivelul unei structuri voliţionale şi normative
interorizate ale actorilor sociali. Robert Merton propune o tipologie care arată determinarea duală
a prejudecăţilor.
ATITUDINI

MANIFESTĂRI
Discriminative Non-discriminative
Tolerant
Tolerant bigot Tot timpul tolerant

Cu
Tot timpul cu prejudecăţi Bigot cu prejudecăţi
prejudecată

Tolerantul bigot este persoana care, cu toate că are convingeri liberale, în contextul unor
presiuni exterioare are un comportament discriminativ, marcat de prejudecăţi. Exemplul clasic îl
reprezintă situaţia unui proprietar de imobil care, cu toate nu are prejudecăţi faţă de cei de
culoare şi aderă la valorile liberale nu dă în chirie apartamente persoanelor de culoare. Motivul
este o probabilă scădere a valorii imobilelor, căci cei din clasa de mijloc cu prejudecăţi tind să
evite acele imobile în care stau cei de culoare. Ca atare, pentru a evita anumite pierderi datorate
comportamentului discriminativ al altor persoane, persoana tolerantă, ţintind să evite anumite
pierderi probabile, va manifesta la rândul său un asemenea comportament. Persoana tot timpul

97
tolerantă va avea un comportament concordant cu convingerile sale indiferent de presiunile
externe, de balanţa câştiguri-pierderi.
Bigotul cu prejudecăţi este persoana care are atitudini negative, de respingere faţă de anumite
grupuri, fără ca acestea să se traducă într-un comportament discriminativ, motivul cel mai
probabil fiind evitarea sancţiunilor implicate de un asemenea comportament. Persoana tot timpul
cu prejudecăţi este aceea care, indiferent de costuri, de presiunile la care este supusă încearcă să
se conformeze comandamentelor care izvorăsc din convingerile sale intime şi valorile
interiorizate.
Această tipologie invocă dubla determinare a comportamentelor sociale: pe de o parte, aceste
comportamente sunt determinate de motivaţiile, atitudinile interne, valorile interiorizate, pe de
alta de conformarea la normele sociale în vigoare şi promovate în mod efectiv în anumite
circumstanţe interacţionale. Deci anumite comportamente marcate de prejudecată se
instituţionalizează şi devin modele comportamentale de care actorii sociali nu pot să nu ţină
seama. Nerespectarea lor implică anumite costuri suplimentare, chiar şi sancţiuni din partea
acelora care consideră că aceste modele comportamentale exprimă convingerile lor intime şi
valorile cu care se identifică. Ca atare, pot exista anumite situaţii în care conformismul legat de
normele promovate în legătură cu o anumită situaţie determină un comportament marcat de
prejudecăţi (suporterii unei echipe de fotbal, indiferent de atitudinile lor faţă de un anumit grup
etnic, vor scanda sloganurile cu conţinut rasist, marcat de prejudecăţi).
Dar putem întâlni şi situaţii contrare, dominanţa unor modele comportamentale care exprimă
toleranţa şi idealul de egalitate, care, indiferent de eventualele atitudini discordante ale
subiecţilor se impun ca modele comportamentale obligatorii, nerespectarea lor putând implica
diferite sancţiuni.
Ca atare, putem conchide: prejudecata şi comportamentele aferente (mai ales discriminarea)
nu sunt manifestări pe care să le putem explica doar făcând referire la predispoziţii sau atitudini
individuale, trebuie să luăm în considerare şi normele şi modelele comportamentale aferente
promovate de diferite segmente ale societăţii.

2.5. Situaţia de minoritate.


Una dintre sursele problemelor legate de coexistenţa mai multor grupuri etnice în cadrul
unor societăţi complexe rezultă din asimetriile existente între aceste grupuri în termeni de
proprietate, prestigiu, putere, care, de cele mai multe ori, sunt însoţite şi de diferenţe de volum
între cele două populaţii. Începând ani treizeci ai secolului 20, segmentele etnice subordonate din
cadrul acestor societăţi se numesc minorităţi. Studierea funcţionării şi dinamicii acestor relaţii
minoritate-majoritate este o temă centrală a sociologiei relaţiilor interetnice, poziţie ilustrată şi de
faptul că în anumite universităţi domeniul de cunoaştere legat de dinamica relaţiilor interetnice
este denumit sociologia minorităţilor.

2.5.1. Definiţia minorităţii din perspectivă demografică şi sociologică.

Pentru o mai bună înţelegere a relaţiilor descrise de cuplul terminologic majoritate –


minoritate, trebuie să distingem între dimensiunea demografică şi cea sociologică a acestor tipuri
de relaţii. Sub aspect demografic relaţia majoritate – minoritate descrie o situaţie de diferenţă de
volum dintre două segmente diferenţiate etnic, ce co-există într-un cadru administrativ teritorial,
de obicei pe teritoriul unui stat. În sens sociologic, raporturile de minoritate – majoritate descriu

98
o situaţie de asimetrie dintre grupuri în termeni de putere sau autoritate, în esenţă un raport de
subordonare a comunităţii(comunităţilor) minoritare de către o majoritate dominantă.
Distincţia între cele două perspective - demografică şi sociologică - se impune dintr-un
motiv foarte simplu: modalităţile instituţionalizate de gestionare a relaţiilor de putere şi autoritate
nu se suprapun neapărat cu raporturile demografice. Sau, mai simplu formulat: puterea nu
aparţine întotdeauna celor mulţi, ci grupurilor care controlează resursele de putere şi autoritate
într-o societate, care pot fi minoritare în sens demografic. Exemplul clasic este cel al (fostului)
regim apartheid din Africa de Sud, unde albii (cu toate că reprezentau o minoritate în sens
demografic) deţineau controlul asupra populaţiei de culoare (majoritară în sens demografic).
Aceasta se întâmpla prin impunerea unui sistem de reprezentare politică diferenţiat rasial, ceea ce
însemna că albii îşi asigurau dominanţa în sistemul legislativ şi executiv. În consecinţă, legile
care erau adoptate susţineau acest sistem politic de asimetrie rasială, respectiv instituţiile statului
(inclusiv organele represive: armata şi poliţia) erau controlate tot de albi. Pe scurt, cu toate că
albii erau numeric mai puţini, ei se aflau în poziţii dominante, având monopolul legitim al
violenţei, deci erau majoritari în sens sociologic.

2.5.2. Tipologia lui Schermehorn.

Pornind de la acest dublu sens al termenului de minoritate, Schremehorn (1964, 1970)


propune o matrice combinând criteriul demografic (cel a raportului de volum de populaţie) cu cel
sociologic (cel al puterii), rezultând o tipologie nuanţată a relaţiilor minoritate majoritate.
Relaţii de putere* Raporturi de volum**
Majoriate dominantă + +
Elită dominantă + -
Mase subordonate - +
Grupuri minoritare - -
*”+” controlează, „–„ nu controlează resursele de putere
**”+” reprezintă, „–„ nu reprezintă segmentul etnic cel mai voluminos din societate.

Majoritatea dominantă este acea configuraţie a relaţiilor interetnice în care grupul


majoritar reprezintă segmentul etnic cel mai voluminos din populaţie, şi controlează şi pârghiile
puterii. Elitele dominante, cu toate că sunt în minoritate în sens demografic, controlează statul,
sau alte pârghii ale exercitării instituţionalizate a puterii (vezi situaţia mai sus prezentată din
Africa de Sud), subordonând masele, adică grupurile aflate în majoritate demografică. În situaţia
„tipică” de minoritate sunt acele grupuri care nici nu sunt într-o poziţie de autoritate dominantă
dar, comparativ cu alte grupuri etnice din societatea respectivă, sunt şi mai puţini.

2.5.3. Situaţia de minoritate şi inegalităţile sociale şi de status


Cu toate că asimetriile în termeni de putere şi influenţă sunt esenţiale (necesare şi
suficiente) pentru stabilirea existenţei unei relaţii de minoritate-majoritate etnică, aceasta nu este
singura dimensiune; foarte frecvent apar şi în alte dimensiuni, asimetrii ce însoţesc relaţiile
minoritate-majoritate. Dimensiunile cele mai frecvente în care se mai manifestă aceste asimetrii
sunt stratificarea socială şi prestigiul social sau statusul.
Sociologii folosesc teremenul de minoritate marginală în situaţiile în care între grupul,
grupurile majoritare şi minoritate există diferenţe nu numai sub aspectul puterii şi influenţei dar

99
şi în termeni de clasă, de poziţie în structura socială. Altfel spus, există o şansă destul de mare ca
apartenenţa etnică şi o anumită poziţie de clasă să coincidă, deci minoritarii, statistic vorbind, să
aparţină mai degrabă claselor inferioare, marginale din cadrul sistemului de stratificare din
societatea respectivă. Această situaţie de suprapunere dintre delimitările etnice şi cele ale
stratificării sociale a fost denumită sistemul stratificării etnice (vezi, în limba română, în Rex
1998 şi Wieviorka 1994).
Modelul formal al stratificării etnice la W. Lloyd Warner
Grupul etnic A Grupul etnic B

Clasa de sus

Clasa de mijloc

Clasa de jos

Sociologii folosesc termenul de minoritate cu status scăzut (sau grupuri etnice


stigmatizate) pentru acele grupuri care, pe lângă faptul că sunt subordonate în termeni de relaţii
de putere, li se mai atribuie anumite caracteristici negative. Cei făcând parte din acest grup sunt
consideraţi (sub anumite aspecte) inferiori faţă de majoritate, existând norme sociale referitoare
la evitarea anumitor contacte şi relaţii cu indivizii aparţinând categoriei etnice respective.
Situaţia de minoritate implică prin definiţe un acces diferenţiat la resursele de putere, dar
nu implică în mod necesar şi o asimetrie în termeni de bunăstare şi prestigiu. Altfel formulat:
grupul etnic care controlează statul, sau alte pârghii ale exercitării instituţionalizate a puterii
politice, nu este în mod necesar grupul cel mai prestigios sau cel mai bogat în societatea
respectivă. În asemenea situaţii, miza competiţiei dintre grupurile etnice poate fi tocmai accesul
la poziţiile sociale ce se bucură de apreciere în societate. O situaţie istorică de această natură este
descrisă în cartea Irinei Livezeanu (1995).

Bibliografie:

*** Institutul pentru Politici Publice (2003) Intoleranţă, discriminare şi autoritarism în opinia
publică, pp. 33-45, 63-65, 71-76, se găseşte la
http://www.gallup.ro/romana/poll_ro/releases_ro/pr031016_ro/pr031016_ro.htm
Achim, Viorel (1998) Ţiganii în istoria României Bucureşti: Editura Enciclopedică, pp: capitolul VII.
Lévi-Strauss, Claude (1982) 'Rasă şi istorie' în n.a. Rasismul în faţa ştiinţei, Bucureşti: Editura
Politică, pp. 3-47.
Merton, Robert K. (1976) Discrimination and the American Creed în Merton, Robert K.
Sociologycal Ambivalence and Other Essays New York: The Free Press, pp. 189-199.

100
Oişteanu Andrei (2001) Imaginea evreului în cultura românã Bucureşti: Humanitas, Bucureşti,
subcapitolul Imagologia etnică, din Introducere.
Paul, I. - Tudoran, M. – Chilariu, L. (2005) Românii şi Maghiarii. Reprezentări in-group, out-
group în cazul grupurilor etnice din România în Bădescu, G. – Kivu, M. – Robotin, Barometrul
Relaţiilor Etnice 1994-2002. O perspectivă asupra climatului interetnic din România. Cluj:
Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, pp. 89-117.
Rex, J. (1998[1986]) Rasă şi etnie Bucureşti: Editura DU Style, pp. 57-58.
Todorov, Tzvetan (1999[1989]) Noi şi ceilalţi Iaşi: Institutul European, pp. 36-57.
Turner, Bryan S (1997[1988]) Statusul Bucureşti: Editura DU Style, pp.87-93.
Winant, H. (2000) „Race and Race Theory” in Annual Review of Sociology Vol. 26, pp. 169-185.

101