Sunteți pe pagina 1din 8

„Mecanismele nevrotice: introiecţie,proiecţie,

confluenţă, retroflexiune, deflexiune, sublimare”

“A învăţa înseamnă a descoperi că ceva este posibil”

Friedrich (Frederick) Salomon Perls, cunoscut mai


degraba ca Fritz Perls, a introdus termenul de gestalt terapie pentru
abordarea psihoterapeutica realizata impreuna cu sotia sa, Laura
Perls. Abordarea sa este apropiata de psihologia gestalt si
psihoterapia teoretica gestalt a lui Hans Jurgen Walter.
In centrul psihoterapiei gestalt se afla promovarea constientei,
a constientizarii sentimentelor si comportamentelor prezente, si a
contacului dintre sine si mediu.
Fritz Perls s-a nascut la Berlin in 1893, si desi familia se
astepta ca el sa devina avocat, Perls a urmat facultatea de
medicina, indreptandu-se spre psihiatrie.
Dupa 1933 Fritz Perls si familia sa au emigrat in Africa de Sud,
unde in 1942 a publicat cartea “Ego, foame si agresivitate”.
In 1946 s-au mutat la New York, unde Fritz Perls a luccrat cu
Karen Horney si Wilhelm Reich, iar in 1947 a scris o serie de mici
lucrari care mai tarziu au devenit parte din psihoterapia gestalt.
Incepand cu 1960 Perls a sustinut workshopuri de psihoterapie gestalt la Institutul Esalen,
iar in 1969 a edificat comunitatea gestalt din Canada. Fritz Perls a murit in 1970 la Chicago ca
urmare a insuficientei cardiace.

Apariţia nevrozelor
Orice om lăsat în voia soartei de unul singur nu are şanse să supraveţiuască. Pentru a
supraveţui, omul are nevoie de alţi oameni. Şi mai puţine sunt şansele singuraticului la
supraveţuirea emoţională şi psihologică. Nevoia de contact psihologic cu semenii este echivalentă
cu nevoia de alimentaţie la nivel fiziologic. Sentimentul de apartenenţă la grup este un impuls
pshologic de bază, asemenea impulsurilor fiziologice ce asigură existenţa.
Teoria Gestalt priveşte omul ca şi un câmp funcţional care uneşte organismul uman cu
ambianţa şi presupune că purtarea omului este o manifestare a relaţiilor stabilite în acest câmp. În
comparaţie cu teoriile precedente, care prezentau viaţa umană ca şi un conflict continuu între om şi
ambianţă, teoria Gestalt impune punctul său de vedere – viaţa omului este o acţiune reciprocă cu
ambianţa. Schimbarea permanentă a ambianţei, condiţionată atât de propria ei natură, cât şi de
acţunile omului, cere flexibilitae şi variabilitate permanentă a formelor şi metodelor de interacţiune
între ei.
Sfera de interes a psihologilor este acest flexibil „concurs de împrejurări” în ambianţă, care
este absolut obligatoriu pentru supraveţuirea individului. Nevrova apare anume atunci, când omul
nu este în stare să-şi schimbe acţiunile proprii şi modul de interacţiune cu ambianţa. Dacă
individul este foarte mult legat de formele vechi de acţiune şi interacţiune, el îşi pierde capaciatea
de a-şi satisface nevoile, inclusiv şi cele sociale. Prezenţa în societatea contemporană a unui număr
mare de oameni singuratici, izolaţi, separaţi unul de altul sunt o dovadă a faptului, cât de uşor poate
apărea o astfel de „incapacitate” . Pentru că individul şi ambianţa sunt elemente a unui întreg, nici
unul din aceste elemente nu poartă răspundere pentru problemele celuilalt. O societate în care există
o mulţime de invivizi nevrotici, este o societate nevrotică; o mulţime de indivizi prezenţi într-o
societate nevrotică, logic ar trebui să fie nevrotici şi ei!
O persoană capabilă si intresată să trăiască intr-o interacţiune permanentă cu ambianţa sa
– nefiind nici absorbit, nici instrăinat,- este o persoană bine intergrată. Este o persoană care simte

2
şi vede clar linia de contact între ea şi societate, oferă acesteia ce i se atribuie, dar şi de sine nu uită.
Scopul psihoterapiei este crearea unei asemenea persoane.
Tendinţă înnăscută a omului de a menţine balanţa emoţională şi psihologică este tot atât de
reală şi fragilă, ca şi simţul balanţei fiziologice. În fiecare moment al existenţei, omul, în plan social
şi psihologic, se mişcă spre acest echilibru între nevoile lui personale şi cerinţele societăţii.
Dificultăţile apar nu din nedorinţa sau refuzul de a menţine acest echilibru, ci din cauza mişcărilor
greşite, mişcărilor care, de fapt, ar trebui să stabilească şi să menţină echilibrul.
Omul, care în căutarea echilibrului trece de graniţa de contact pe partea societăţii şi
formează un conflict deschis cu aceasta, este numit criminal. De obicei, criminalul în mod agresiv
işi atribuie funcţiile statului. Omul care în căutarea echilibrului dă tot mai mult înapoi şi permite
societăţii să ocupe spaţiul lui personal, sa-i dicteze şi să-l supraîncarce cu cerinţele sale, să-l
formeze şi să-l determine, este un nevrotic. Nevroticul nu poate vedea clar nevoile sale şi de aceea
nu le poate satisface. El nu este în stare să se detaşeze de ambianţă şi pune societatea şi cerinţele ei
mai presus de el însuşi, mai presus de viaţă. Criminalul la fel, nu poate să se detaşeze de lumea
extrerioară, din această cauză el nu vede nevoile altora şi le neglijează, însă în comparaţie cu
nevroticul el se pune pe sine însăşi mai presus de viaţă şi societate.
Cum apare acest dezechilibru? Sociologii ar căuta răspunsul din punctul de vedere a
ambianţei, psihologii, psihoterapeuţii şi psihiatrii privesc atent la ceea ce se întâmplă în individ.
Deyechilibrul apare atunci când, individul şi grupul in acelaşi timp au nevoi diferite, şi individul nu
poate inţelege care din ele prevalează. Grupul poate fi reprezentat de familie, stat, cercul social,
echipa de colaboratori – orice comunitate de oameni, care au anumite relaţii funcţionale intre ei
într-o anumită perioadă de timp. Individul, fiind parte din grup, simte nevoia de apartenenţă ca şi
condiţie pentru supraveţuire, ca şi impuls psihologic. Deşi acest impuls nu se manifestă intotdeauna
cu aceiaşi intensitate. Dificultăţile apar în momentul, când paralel cu această nevoie de apartenenţă,
el simte şi o nevoie personală, satisfacerea căreia cere plecarea din grup.
În situaţia de conflict al nevoilor, omul trebuie să fie capabil de o decizie clară şi hotărâtă.
Luând decizia, el rămâne ori pleacă. Temporar se cere sacrificiul unei nevoi în folosul alteia, si
omul sacrifică. În acest caz nimeni nu are de pătimit, nici el, nici societatea, o astfel de decizie deşi
lasă amprente, ele nu sunt atât de grave. Dacă individul nu este în stare să discearnă lucrurile, nu
poate lua o decizie, sau decizia luată nu-l satisface, în acest caz el nici nu poate rămăne, nici nu
poate pleca, ceea ce se răsfrînge extrem de dureros şi asupra lui, şi asupra ambianţei.

3
Dificultăţile nevrotice apar din incapacitatea individului de a menţine echilibrul intre el
însuşi şi ambianţă, şi tutuor formelor de nevroze le este specific acelaş lucru – graniţa ambianţei şi a
societăţii este mutată prea mult în partea individului, spaţiul lui intim este încălcat. Nevroticul este
omul apăsat prea mult de societate. Nevroza lui este o reacţie de apărare, care îl ajută să se ferească
de pericolul de suprasaturare de lume, de prevalarea ei continue. Este cea mai bună metodă de a
menţine echilibrul, cînd i se pare că totul este împotriva lui.
Deşi este considerat că nevrozele, ca şi distrugere a graniţei de contact, apar în urma
acţiunii anumitor mecanisme bine cunoscute, este incorect să considerăm că comportamentul
nevrotic poate fi exemplu de manifestare numai a unui mecanism. Pe de altă parte, nu putem afirma
că fiecare distrugere a graniţei sau a echilinrului câmpului, ce uneşte organismul uman şi ambianţa,
crează nevroze ori mărturiseşte despre un pattern nevrotic.
Situaţiile în care apar nevrozele sunt numite în psihiatrie nevroze traumatice. Ele nu sunt
altceva decât patterne de apărare, care apar în încercările individului să facă faţă invaziilor societăţii
şi fricii care apare în coliziune cu ambianţa. Ca de obicei, distrugerile graniţei de contact, care stau
la baza nevrozelor nu sunt atât de dramatice. Sunt nişte intervenţii zilnice, cronice, istovitoare în
procesul de dezvoltare, de percepţie şi de acceptare a sinelui, datorită cărora omul capătă abilitatea
de a se sprijini pe el însuşi (self-support) şi se maturizează. Nu contează ce forme ar putea avea
aceste intervenţii şi cu ele, întreruperile de dezvoltare, oricum ele aduc cu sine confuzii de lungă
durată şi dificultăţi de percepţie între noi şi alţii.

Forme şi manifestări
Frederick Perls în cartea sa “Practica terapiei Gestalt” oferă puncte de vedere inedite pentru
mecanismele de apărare şi explicaţii pentru manifestarea lor. Să le examinăm:
Introiecţia. Creşterea noastră personală este asigurată de capacitatea de a discerne. Acestă
capacitate de la sine este o funcţie de frontieră între „eu-l” nostru şi altul. Ceva luăm de la ambianţă,
ceva întoarcem sau chiar oferim de la noi. Acceptăm sau respingem ofertele ambianţei. Creşterea
are loc numai atunci, când ceea ce luăm din ambianţă este minuţios prelucrat, gândit şi asimilat.
Lucrurile asimilate devin ale noastre şi putem face cu ele tot ce dorim – le putem păstra pentru noi
înşine sau oferi altora într-o formă originală, datorită „trecerii prin noi”. Ceea ce „inghiţim” fără
prelucrare şi asimilare devine un corp străin parazitar. Aparent poate fi parte din noi, însă de fapt,
nu este şi rămâne parte din ambianţă.

4
Procesul psihologic de asimilare este foarte asemănător cu cel fiziologic . Noţiunile, faptele,
normele de purtare, morala, valorile etice, estetice, politice – toate vin din afară, din societatea în
care trăim. Mintea noastră nu depozitează nimic ce nu ar veni din ambianţă, dar şi ambianţa nu
conţine nimic ce nu ar reflecta o nevoie, fie fiziologică, fie psihologică. Totul trebuie să fie
prelucrat şi asimilat pentru a deveni parte din noi. În cazul în care primim ceva doar pentru că a fost
spus, este la modă, este asigurat, corespunde cu tradiţia şi normele existente, sau invers... şi nu a
fost prelucrat de noi, acest ceva va fi iarăşi, - un corp străin. Astfel de montări, metode de acţiune,
sentimente şi opinii neprelucrate, din punct de vedere psihologic sunt numite introiecte.
Mecanismul cu ajutorul căruia ele se încadrează în personalitatea noastră se numeşte introiecţie.
Nu trebuie să respingem „hrănirea” psihologică din afară, dar nici cu noi înşine nu ne putem
alimenta. Dacă primim lucrurile fără analiză, fracţionare, înţelegere, doar le „inghiţim”, ele se
acumulează şi transformă personalitatea noastră într-o cameră plină de lucruri sctrăine, de gunoi, de
informaţie care nu ne ajută la dezvoltare, unde pentru noi nu mai rămâne loc. Cel mai rău lucru este
faptul, că acest stoc ne-ar aduce mare folos, dacă avea să fie procesat.
Pericolul introiecţiei este dublu. În primul rând, introproiectorul pierde şansele de a-şi
dezvolta personalitatea, pentru că e preocupat să menţină elementele străine în sine şi nu mai are
posibilitate pentru a se manifesta. În al doilea rând, introiecţia favorizează dezmembrarea
personalităţii, pentru că omul se vede „rupt în bucăţi” în străduinţa lui de a menţine concordanţa
între „corpurile” străine. Oricine introiectează concepte nepotrivite, îşi transformă propria
personalitate într-un câmp de luptă. Conflictul nevrotic ajunge la un punct culminant când nici una
din părţi nu poate birui, nu cedează, şi omul nu mai este capabil nici de creştere, nici de dezvoltare.
În cazul introiecţiei împingem frontiera între noi şi lume în zona noastră, într-atât de adânc, încât
din noi nu mai rămîne nimic.
Proiecţia. Este diametral opusă introiecţiei. Dacă ultima este o tendinţă de a lua
responsabiltatea pentru ceea ce în realitate este parte din ambianţă, proiecţia este o tendinţă de a
face ambianţa responsabilă pentru ceea ce vine de la individ. Exemplul unei proiecţii extrem de
grave este paranoia. Bolnavul este agresiv, incapabil de a-şi asuma responsabilitatea pentru
propriile iluzii, dorinţe, sentimente şi le atribuie sau lucrurilor, sau oamenilor din ambianţa sa.
Nevroticul foloseşte macanismul proiecţiei nu numai cu privire la ambianţă, dar şi cu privire
la sine însuşi. El înstrăinează nu numai propriile impulsuri, dar şi zonele unde acestea apar. El le
oferă existenţă obiectivă, le face responsabili de dificultăţile sale şi neagă complect faptul, că sunt

5
parte din el. În loc de o atitudine pro-activă în viaţă, proiectantul devine pasiv şi preia rolul de
„jertfă al circumstanţelor”. În proiecţie individul împinge graniţa de contact cu lumea mai mult de
la sine, ceea ce il fare iresponsabil, îl ajută să nege existenţa unor aspecte ale personalităţii sale, care
îi par neatrăgătoare, sau inacceptabile. Mai mult decât atât, proiecţiile apar şi ca consecinţă a
sentimentului de înstrăinare de noi înşine, de disconsiderare proprie. Un nevrotic proiector, de fapt
ca şi introiectorul, nu este în stare să vadă clar aspectele propriei personalităţi, care într-adevăr îi
aparţin şi ceea ce îi este impus din afară. Folosind proiecţia el încearcă să se debarasese de
introiectele imaginare, care de fapt nu sunt altceva decât parte din el însuşi.
Confluenţa (engl. confluence). Atunci când individul nu simte graniţa între el şi ambianţă,
când consideră că el şi ambianţa sunt una, atunci el se contopeşte cu ea. Părţile componente şi
întregul se percep inseparabile. Ca şi exemple a acestei stări pot fi bebeluşii sau maturii în momente
de concentrare extremă sau exstaz. Dacă sentimentul de identificare adâncă cu ambianţa, grupul,
societatea este cronic, şi individul nu este în stare să vadă diferenţa între sine şi lume, atunci el este
psihic bolnav: el a pierdut simţul de sine, propria identitate. Omul aflat în confluenţă patologică nu
mai ştie ce este el şi ce sunt alţii, nu mai ştie unde se termină el şi încep altii, nu poate stabili un
contact cu ei, dar nici să se debaraseze de ei. Nu mai este în stare nici la contact cu el însuşi.
Omul aflat în confluenţă totală, patologică leagă nevoile, emoţiile şi acţiunile sale într-un
nod străns şi nu mai este conştient de ceea ce vrea să facă şi de faptul, că el însuşi este cel ce nu-şi
permite să întreprindă ceva. Confluenţa poartă în sine anumite pericole. În primul rînd, stările de
confluenţă aduc la boli psihosomatice. În al doilea rîand, aduc la consecinţe sociale grave. În
confluenţă omul cere similitudine şi refuză să accepte diferenţe. Dacă diferenţele nu sunt apreciate,
ele se supun persecutărilor. Confluentul nu poate să se distingă din grup. Atunci cînd el spune
„noi”, nu mai este posibil să înţelegi despre cine vorbeşte: despre el însuşi sau lume. El a pierdut
completamente simţul graniţei.
Retroflexiune sau flexiune orientată înapoi. Retroflectorul ştie să stabilească graniţa între
sine şi lume, numai că o face exact prin mijlocul propriei identităţi.
Introiectorul face ceea ce cer alţii de la el, proiectorul face altora ceea in ce de fapt îi
învinuieşte cu privire la el însuşi, confluentul nu mai ştie cine cui şi ce face, iar retroflectorul face
lui însuşi ceea ce ar vrea să facă altora.
Într-un comportament retroflexiv omul se comportă cu el însuşi aşa, cum a vrut iniţial să se
comporte cu alţii. El nu mai îndreaptă energia spre exterior, pentru a face schimbări în ambianţa sa

6
care i-ar satisface nevoile. El direcţionează activitatea in interior, şi face obiect de schimbare nu
ambianţa, ci pe el insuşi. În dependenţă de măsura în care face această direcţionare, personalitatea
lui se divizează în două părţi: cea care activează şi cea care se supune activităţii. El devine cel mai
mare duşman pentru el însuşi.
Cum se manifestă mecanismul retroflexiei? Introiecţia se manifestă în folosirea pronumelui
„eu”, atunci cînd de fapt se subînţelege „noi”; proiecţia se manifestă în folosirea pronumelor
„ei” şi „ele”, atunci cînd de fapt se are în vedere „eu”; confluenţa se manifestă în pronumele
„noi”, cand de fapt, nu se înţelege se ce are în vedere; retroflexiunea se manifestă în folosirea
pronumelor reflexive „mie însumi”.
Reflectorul spune: „Mi-i ruşine de mine însumi”, sau :”Trebuie să ma împun să fac acest
lucru!”. Aproape întotdeauna face aceste afirmaţii şi toate sunt legate de impresia precum „mie” şi
„insumi” sunt două persoane diferite. Pentru un nevrotic „eu” poate fi fiară sau inger, dar niciodată
„eu însumi”.
Deflexiunea (deviaţie, deviere). Este un mecanism de apărare care se manifestă în evitarea
contactului sau ascunderea sinelui, cînd cineva este politicos în loc să fie direct. Deflexiunea poate
fi realizată prin neexprimarea directă a sentimentelor, dorinţelor, nevoilor sau prin refuz de a primi
afecţiune, informaţii sau negarea adevărului. În primul caz persoana deseori este neeficientă,
fluctuiază şi de fapt, nu primeşte ceea de ce are nevoie. În ultimul caz se simte „neatinsă”. E un joc
de ascundere a ceea ce se întamplă, ce simte ori ce vrea cu adevărat. Deflexiunea poate fi utilă cand
răspunde nevoilor şi situaţiei, de exemplu cînd obiectiv se cere o răceală în relaţii, o rupere. Alte
exemple de deflexiune pot fi evitarea de a privi în ochii persoanei, vorbă multă, exprimările vagi,
atenuare a faptelor sau o trecere sub tăcere a unelor lucruri, vorbire multă „despre” în loc de ceva
concret.
Sublimarea presupune transformarea unei cantităţi de „energie” primară refulată într-o
formă valorificabilă în activitatea socio-culturală. Sublimarea ca mecanism de apărare, poate fi
privită ca o desexualizare a unor pulsiuni având drept obiect o persoană ce poate fi dorită sexual.
Sublimarea actionează în sensul transformării pulsiunilor erotice în prietenie, tandreţe etc. sau
poate fi privită ca o orientare a energiei sexuale spre activităţi intelectuale, artistice, sociale.
Sublimarea constă în deplasarea unei energii instinctuale către un scop instinctual elevat. Un
exemplu elocvent este sublimarea prin artă, stiinţă, politică, diverse activităţi profesionale, a unor
instincte care în alte condiţii rămân nesatisfăcute şi declanşează comportamente dezadaptate.

7
Practic, sublimarea permite întegrarea socială a individului. Un exemplu de sublimare din viaţa
cotidiană este atunci, când o persoană este atrasă sexual de o altă persoană şi totuşi la fiecare
întalnire cu aceasta abordeaza intens teme intelectuale. Sublimarea ca mecanism de apărare
acţioneaza în aşa fel încât individul se îndepărtează cât mai puţin de la obiectivul primar, însă evită
sentimentele de vinovăţie. Sublimarea acţionează pozitiv prin faptul că ajută la canalizarea
pulsiunilor şi afectelor prost adaptate în direcţia comportamentelor acceptabile. Sublimarea duce la
eliminarea conflictelor si tensiunilor. Sublimarea este mai aproape de patologic atunci cănd este
dusă la extrem şi atunci când energia sexuală este sublimată în mare parte; în felul acesta creşte
frustrarea şi riscul unei îmbolnăviri. Sublimarea apare astfel ca un mecanism de adaptare, ca o
strategie firească a individului de a repara propria existenţă.
Aşa dar, nevrozele ca şi mecanismele de apărare, au aceiaşi particularitate – dezintegrarea
personalităţii şi lipsa de coordonare între gînd şi acţiune. Şi psihoterapia este chemată să :
• corecteze identificările greşite
• să ajute nevroticii să-şi restabileacă capacitatea de discernământ
• să contribuie la restabilirea propiului „eu” şi a lumii în care trăieşte, să înţeleagă ce-i
ajută la creştere şi dezvoltare şi ce nu
• să îndrepte eforturile lor spre integrare
• să-şi restabilească graniţa de contact şi bilanţul psihologic
Este uşor să spui „fii tu însuţi”, însă un nevrotic întâlneşte mii de obstacole în calea aceasta.
Aici este loc pentru susţinera şi ajutorul psihoterapeutului.

Bibliografie:
1. F.Perls. Practica gestaltterapiei. Moscova, ICU, 2005
2. Popescu-Neveanu, P. Dictionar de psihologie. Bucuresti: Editura Albatros, 1978.
3. Ionescu, S; Jaquet, M-M.; Lhote, C. Mecanismele de apărare. Iasi: Polirom, 2002.