Teoria Echilibrului General Aspecte Teoretice I Aplicaii

Cuprins
Prefaţă ......................................................................................................................... 3
1. Introducere în teoria echilibrului general ...................................................... 4
2. Curbe eficiente şi curba contractelor ............................................................. 18
3. Existenţa echilibrului într-o economie cu două bunuri ................................ 44
4. Existenţa echilibrului într-o economie cu mai multe bunuri ....................... 54
5. Sistemul producătorului şi sistemul consumatorului .................................... 70
6. Echilibrul competitiv şi echilibrul compensat. Raportarea prin resurse . 100
7. Convexificarea unei economii ............................................................................. 128
8. Optimalitatea pareto şi nucleul unei economii de piaţă ............................... 146
9. Unicitatea echilibrului şi construirea unei economii reduse ...................... 174
10. Schimbarea binară şi analiza stabilităţii ....................................................... 196
11. Echilibrul într-o economie cu bunuri publice ................................................. 210
12. Echilibrul într-o economie cu bunuri externe .............................................. 254
13. Restabilirea optimului pareto într-o economie cu efecte externe ......... 272
Anexa 1 – Demonstraţia teoremei de existenţă a echilibrului într-o
economie cu două bunuri .......................................................................................... 300
Anexa 2 – Teorema de punct fix ........................................................................... 302
Anexa 3 – Diferenţiabilitatea funcţiei profitului ............................................. 303
Anexa 4 – Demonstrarea teoremei generale de bunăstare ............................ 305
Bibliografie ................................................................................................................. 308

PREFAŢĂ
Lucrarea de faţă, „Teoria Echilibrului General – aspecte teoretice şi aplicaţii” reprezintă o

prelungire a cursurilor de Economie-nivel de bază, Microeconomie-nivel intermediar,
Macroeconomie-nivel intermediar, Teoria contractelor, Economia informaţiei pe care studenţii le-au
parcurs, în principiu, până la acest curs.
Concepută îndeosebi pentru a veni în sprijinul studenţilor de la Facultatea de Cibernetică,
Statistică şi Informatică Economică, toate cele patru specializări, lucrarea reprezintă un bun ghid şi
pentru studenţii celorlalte facultăţi din Academia de Studii Economice, abordând atât problematica
echilibrului cât şi cea a dezechilibrului la nivelul fiecărui agent economic, dar şi la nivelul
economiei în ansamblu.
De asemenea, deosebit de importante în conţinutul lucrării sunt capitolele legate de
economia bunurilor publice şi a efectelor externe, de mare actualitate în abordările teoretice şi
practice din literatura străină.
Lucrarea prezintă, în acest context, un număr mare de aplicaţii atât rezolvate cât şi propuse
ce însoţesc fiecare capitol în parte.
Structurată pe 13 capitole, lucrarea „Teoria Echilibrului General - aspecte teoretice şi
aplicaţii” tratează aspecte legate de curbele eficiente şi curba contractelor, existenţa echilibrului
economic într-o economie cu două sau mai multe bunuri, sistemul producătorului şi sistemul
consumatorului, echilibrul competitiv şi echilibrul compensat, cinvexificarea unei economii,
optimalitatea Pareto şi nucleul unei economii de piaţă, unicitatea echilibrului, analiza stabilităţii,
echilibrul într-o economie cu bunuri publice, echilibrul într-o economie cu efecte externe şi
restabilirea optimului Pareto într-o economie cu efecte externe.
Sperăm că această lucrare va constitui un suport util în înţelegerea mai uşoară de către cei
interesaţi a comportamentului agenţilor economici la nivel individual şi totodată agregat, a
problematicii legate de optimul Pareto, precum şi a aspectelor de o importanţă deosebită ce vizează
economia bunurilor publice şi a efectelor externe, restabilirea optimului Pareto etc., obişnuind
cititorul cu modul în care cei doi agenţi economici principali consumatorul şi producătorul iau
deciziile la un moment dat de timp, dar şi în dinamică.
Credem pe deplin în utilitatea acestei lucrări în formarea unui economist autentic şi totodată
suntem receptivi la toate aprecierile şi sugestiile ce vor veni ca un feed-back din partea cititorilor.
Iunie 2004 Autorii
3
Noţiunea de echilibru aparţine mai multor ştiinţe, nu numai
domeniului economic.
„Echilibrul este o stare în care forţele care tind spre direcţii opuse
sunt perfect balansate, deci nu există nici o tendinţă spre mişcare”.
O piaţă va fi în echilibru atunci când cantităţile de produse pe care
cumpărătorii vor să le obţină la preţurile existente coincid cu cele pe care
vânzătorii le oferă în aceleaşi condiţii. Astfel, preţurile se vor schimba, după
cum cumpărătorii vor să cumpere mai mult dintr-o marfă (decât este ea de
fapt disponibilă pe piaţă) sau după cum vânzătorii vor să vândă mai mult
dintr-o marfă decât cumpărătorii sunt dispuşi să cumpere la preţurile
existente. În această situaţie, preţul constituie mecanismul de echilibrare.
Echilibrul general este definit prin „Existenţa echilibrului în toate
pieţele dintr-o economie”.
Recunoaşterea deplină a teoriei echilibrului general este atribuită
economistului francez L. Walras (1834-1910). Primele lucrări au apărut în
perioada 1874-1877, deşi multe elemente ale sistemului neoclasic au fost
elaborate independent de W. Stanley Jevons şi de C. Menger.
În lucrările sale, L. Walras considera sistemul economic ca fiind
format din gospodării şi firme. Gospodăriile dispun de resurse, respectiv
mărfuri necesare procesului de producţie şi consumului. Ele realizează un
venit din vânzarea resurselor cu ajutorul căruia, la un sistem de preţuri date
4
Teoria echilibrului general – aspecte teoretice şi aplicaţii
şi dintr-o mulţime alternativă de bunuri de consum, cumpără aceste bunuri,

astfel încât valoarea lor să nu depăşească valoarea vânzărilor. Astfel, cererea
din partea gospodăriilor de orice bun de consum este în funcţie de preţurile
atât ale bunurilor de consum cât şi ale resurselor.
O mulţime de preţuri de echilibru ar fi o mulţime de preţuri astfel
încât cererea să fie egală cu oferta pe fiecare piaţă. Existenţa unei mulţimi
de preţuri de echilibru – tema principală a lui Walras – a fost argumentată ca
rezultând din egalitatea numărului de preţuri de determinat cu numărul de
ecuaţii care exprimă egalitatea cererii şi a ofertei pe toate pieţele.
Walras a discutat în esenţă, pentru prima dată, stabilitatea
echilibrului în teoria tatonărilor. De asemenea, are primele încercări în
studiul variaţiei cantităţilor şi preţurilor de echilibru în raport cu resursele,
condiţiile de producţie sau funcţiile de utilitate, introducând de fapt ceea ce
astăzi se numeşte statică comparată.
Contribuţia specială a economiştilor F. Y. Edgeworth (1845-1926) şi V.
Pareto o constituie definirea adecvată a alocării optime a resurselor precum
şi clarificarea relaţiei dintre echilibrele competitive şi alocările optime
pornind de la acestea din urmă. Concluzia remarcabilă la care a ajuns
Edgeworth a fost aceea că pe măsură ce numărul indivizilor creşte,
mulţimea schimburilor posibile „tinde” spre echilibrul competitiv.
Teoria echilibrului se dezvoltă foarte mult după 1930 datorită celor două
curente distincte de gândire şi anume:
i) primul, în literatura germană, tratând existenţa şi unicitatea
echilibrului;
ii) al doilea, prezent mai mult în literatura de limbă engleză, tratând
probleme legate de stabilitate şi statică comparată.
Stackelberg (1933) a arătat în moduri diferite că problema existenţei
unui echilibru este mai profundă decât egalitatea ecuaţiilor şi cea a
necunoscutelor. De asemenea, Schlesinger împreună cu A. Wald, într-o
serie de comunicări între anii 1933 şi 1936 au făcut o analiză a echilibrului
concurenţial general, rigoarea matematică fiind frapantă, nu numai în
folosirea instrumentelor adecvate ci şi în complexitatea argumentării.
Tot în această perioadă trebuie menţionat aportul unui domeniu
înrudit de cercetare, şi anume teoria jocurilor, îndeosebi prin contribuţia lui
John von Newmann. Multe noţiuni generale din teoria echilibrului au fost
dezvoltate de teoria jocurilor. În acest sens, putem menţiona noţiunea de
nucleu care este identică cu curba contractelor din teoria contractelor a lui
Edgeworth. Ea a fost introdusă de Gillies (1953) şi dezvoltată apoi de
Shubik şi Scarf în lucrările publicate între anii 1959 şi 1962.
Legătura dintre teoremele de punct fix ale lui Brower şi Kakutani, pe
de o parte şi teorema „punctului şa” a lui von Newmann, pe de altă parte, au
5
Capitolul 1. Introducere în teoria echilibrului general
permis enunţarea şi demonstrarea unor teoreme de existenţă, mai simple, dar

de o generalitate mai mare decât cele ale lui Wald, autorii fiind Mc Kenzie,
Arrow şi Debreu, Uzawa.
În această perioadă (1952-1962) s-a presupus că preferinţele
consumatorilor în mulţimea consumurilor posibile sunt reflexive, tranzitive
şi toate sunt comparabile. Aceste ipoteze definesc ceea ce se cheamă
echilibru tranzitiv.
Începând cu 1974 printr-un articol al lui Mas-Colell se arată că
existenţa echilibrului general, într-o economie finită, poate fi stabilită fără
aceste ipotezele de tranzitivitate sau de completitudine a preferinţelor
consumatorilor în mulţimea consumurilor posibile. Un astfel de echilibru se
numeşte intranzitiv şi este amplu ilustrat în lucrările seminarului de
econometrie condus de E. Malinvaud la Centrul de Cercetare Ştiinţifică din
Paris.
O altă temă de studiu a existenţei echilibrului competitiv se referă la
economiile cu bunuri indivizibile. Printre primii care au studiat această
problemă au fost: J. Broome, E. Dierker, C. Henry, L. Shapley şi H. Scarf.
Ei au arătat că în cazul general nu ne putem aştepta la existenţa unui
echiibru exact, ci a unuia aproximativ.
Lars-Gunar Svensson a arătat că dacă fiecare individ consumă un
singur bun indivizibil şi economia are un singur bun divizibil, atunci există
un echilibru concurenţial (competitiv).
Independent de studiul condiţiilor de existenţă a chilibrului, în
literatura de anglo-americană au fost tratate probleme legate de compararea
echilibrelor şi stabilitatea echilibrului competitiv.
Studiile erau în strânsă legătură cu analiza condiţiilor de ordinul doi
pentru maximizarea profiturilor firmelor şi a utilităţii consumurilor.
Cei mai importanţi autori de lucrări de statică comparată şi stabilitate a
echilibrului sunt J. R. Hicks, H. Hotelling, P. Samuelson şi R.G. D. Allen.
Aşadar, teoria echilibrului general caută răspuns la două mari grupe

de probleme, şi anume:
I. Existenţa şi stabilitatea echilibrului
1. Ce condiţii asigură existenţa echilibrului în sistemul economic?
2. Sub influenţa căror procese se formează echilibrul?
3. Cât de stabil este echilibrul conform diferitelor criterii, mai slabe sau
mai puternice, ale stabilităţii?
II. Optimalitatea stării sistemului economic

Criteriul adoptat în teoria echilibrului economic este un criteriu slab
de optimalitate şi anume optimul paretian.
6
1. Ce se întâmplă dacă se adoptă un alt criteriu de optim?

2. Care este raportul dintre echilibru şi optimul paretian?
3. În ce condiţii echilibrul asigură totodată şi optimul paretian şi
reciproc?
În societate, deci în particular, şi în economie (ca de altfel şi în
natură) există forţe care tind către echilibru. Analiza lor este foarte
importantă şi interesantă conducând printre altele şi la următoarele întrebări:
1. Ce fel de stări are dezechilibrul?
2. Economia oscilează în jurul echilibrului? Poate fi considerat
echilibrul ca tendinţă stabilă sau dezechilibrul este stare durabilă?
Şcoala economică franceză are o contribuţie foarte mare în a da
răspuns la ultimele întrebări.
În 1975 J. Dreze şi J. P. Benassy formulează două concepte de
echilibru non-walrasiene; preţurile sunt presupuse fixe pentru perioada de
studiu, dar ele pot fi diferite de preţurile walrasiene pentru care pieţele sunt
echilibrate. Pot să existe deci dezechilibre între cerere şi ofertă pe unele
pieţe.
În ultimii ani au apărut foarte multe lucrări în domeniul teoriei
dezechilibrului. Printre cei mai cunoscuţi autori menţionăm: P. G. Korliras,
C. Azariadis, M. J. Moore şi J. P. Neary, P. Henin şi P. Michel, C.
Fourgeaud, B. Lenclud, R. Britto.
În momentul de faţă, principalele direcţii de dezvoltare ale teoriei
echilibrului sunt următoarele:
a) teoria dezechilibrului – care propune analiza în dinamică a
echilibrului. Din punct de vedere teoretic, se presupune că
economiile sunt în permanentă stare de dezechilibru, ele
evoluând, tinzând către o stare de echilibru.
Printre cercetătorii care au elaborat lucrări în acest domeniu pot fi
amintiţi Berheim (1986), Aumann (1987), Tan-Werlang (1988) etc.
b) o altă direcţie de evoluţie o constituie teoria echilibrelor
multiple. Această teorie susţine faptul că nu există un singur
punct de echilibru, ci o mulţime de asemenea puncte, economia
tinzând către unul sau altul, în funcţie de tendinţa de deplasare.
Dintre economiştii care au abordat această teorie pot fi amintiţi Schelling,
Harsanyi, Carlsson etc.
Tendinţa de ultimă oră în domeniul ştiinţelor economice – implicit şi
a teoriei echilibrului, este trecerea de la abstractizarea completă la condiţiile
concrete existente în fiecare zonă a lumii, încercând să se ţină seama de
tradiţii, legi, mentalităţi.
În teoria echilibrului, aceasta poartă numele de „cadru conceptual”,
în care intervin foarte mulţi factori. În aceste condiţii este dificil să se
7
ajungă la relaţii matematice, dar drumul care este de urmat este acelaşi,
pentru că o teorie în care nu se poate aplica matematica nu este o teorie
completă, suficient de dezvoltată.
Importanţa teoriei echilibrului în dezvoltarea ştiinţelor economice
poate fi reflectată şi prin cele patru premii Nobel pentru economie
(din 24 acordate până în prezent). Cercetători ca Paul Samuelson (1970),
John Hicks şi Kenneth Arrow (1972), Gerard Debreu (1983) şi Maurice
Allais (1988) au avut contribuţii deosebite în dezvoltarea acestei teorii,
contribuţii unanim recunoscute prin premiile Nobel obţinute.
În continuare, vom prezenta câteva din premisele de bază ale teoriei
echilibrului economic general aşa cum sunt ele tratate în literatura de
specialitate1.
1. Caracterul static şi staţionar

Obiectul cercetării îl constituie comportamentul sistemului economic
într-un anumit timp. Toate variabilele sistemului se referă la momentul
analizat, oferind doar o imagine de moment despre economie, neanalizând
nici antecedentele, nici consecinţele. Caracterul staţionar presupune că
numeroasele elemente ale modelului rămân invariabile în timp.
2. Constanţa mulţimii organizaţiilor

Sistemul economic se compune dintr-un număr determinat de
organizaţii, numărul şi componenţa acestora nemodificându-se în timp.
3. Producători şi consumatori
Sistemul economic se compune exclusiv din două feluri de
organizaţii: producători şi consumatori, neexistând nici o altă organizaţie cu
funcţia de bază neproductivă şi neconsumatoare care să aibă un rol în
economie.
4. Constanţa mulţimii produselor

Sistemul economic creează un număr mare, dar finit de produse.
Presupunem că fiecare produs capătă separat câte un număr de
ordine şi este trecut pe o listă după numărul lui. Produsele cu aceeaşi
destinaţie sau cu aceleaşi proprietăţi tehnice, disponibile în alt loc în spaţiu
sau în timp, primesc fiecare câte un alt număr de ordine. Enumerarea
completă a produselor – lista lor – determină mulţimea produselor. Numărul
produselor precum şi compoziţia lor nu se modifică în timp.
1
Vezi Janos Kornai, Antiequilibrium, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979
8
5. Funcţionarea simultană
Consumul se poate prezenta ca un vector în care componentele
pozitive reprezintă intrările iar componentele negative ieşirile.
Într-un anumit timp, producţia şi consumul sunt asociate cu un anumit
sistem de preţuri. Nu există discordanţă în timp între procesele de producţie
şi consum.
6. Convexitatea mulţimii producţiilor

Mulţimea producţiilor posibile este convexă. Ca premise parţiale,
dintre care una sau mai multe sunt utilizate în cadrul temei convexităţii de
către cei mai mulţi reprezentanţi ai teoriei echilibrului menţionăm:
a) nu există produse indivizibile. Volumul producţiei poate fi
caracterizat cu ajutorul variabilelor continue;
b) nu există resurse indivizibile. Volumul oricărei resurse se
poate descrie cu ajutorul variabilelor continue ;
c) raportul dintre cheltuieli şi producţie poate fi descris cu
ajutorul funcţiilor diferenţiabile;
d) randamentul marginal de substituire a factorilor de producţie
nu este crescător. Dacă se intensifică utilizarea unui factor în
dauna altuia, din primul trebuie o cantitate din ce în ce mai
mare (sau cel puţin egală) pentru înlocuirea fiecărei unităţi
din cel de al doilea.
Există însă numeroase şi importante încercări de atenuare a acestei
premise referitoare la convexitatea mulţimii producţiei (precum şi la cele
privind convexitatea mulţimii consumului) înlocuind-o doar cu
cvasiconvexitatea care este o condiţie mai slabă.
7. Maximizarea profitului
Producătorul maximizează profitul, adică diferenţa dintre încasările
rezultate din outputuri şi cheltuielile băneşti determinate de inputuri.
Producătorul efectuează o ordonare a preferinţelor pe mulţimea
alternativelor producţiei, criteriul exclusiv al preferinţelor fiind profitul.
Deoarece randamentul nu este crescător şi preţurile sunt date, funcţia
profitului este concavă, adică dacă mărim producţia într-o anumită
proporţie, profitul nu poate fi sporit într-o proporţie mai mare decât aceasta.
8. Maximizarea utilităţii consumatorului

Mulţimea consumurilor posibile este convexă. Consumatorul
efectuează o ordonare a preferinţelor pe această mulţime. Consumatorul
maximizează funcţia de utilitate. Funcţia de utilitate este concavă. Din punct
9
de vedere economic, această premisă implică următoarele:

a) deoarece nu există produse indivizibile, cantitatea destinată
pentru consum poate fi descrisă cu variabile continue;
b) este posibilă combinarea preferinţelor asupra produselor
diferite în ansamblul produselor;
c) alegând între două alternative de consum posibile,
consumatorul este în măsură să afirme univoc dacă o preferă
pe una celeilalte sau îi este indiferent pe care dintre ele o
preferă. Aceasta poate fi reprezentată printr-o funcţie de
utilitate.
9. Constanţa mulţimilor de procese de producţie şi consum, precum

şi a ordonării preferinţelor
Mulţimea producţiei posibile şi mulţimea consumurilor nu se
modifică în timp. Nici ordonarea preferinţelor organizaţiilor economice nu
se modifică în timp.
10. Exclusivitatea fluxului informaţional – preţ

Între agenţii economici circulă un singur flux de informaţie: preţul.
Într-o perioadă dată produsul are un singur preţ unitar. Între agenţii
economici, în afară de preţ, nu există nici un alt flux de informaţie direct sau
indirect.
11. Anonimatul raporturilor de piaţă

Producătorului îi este indiferent la care producător sau consumator
ajung produsele şi invers. În sistemul economic nici vânzătorul şi nici
consumatorul nu fac selecţie între parteneri. Nu există legături individuale
între producători şi consumatori, respectiv între grupurile acestora. Putem
concepe acest lucru în sensul următor: producătorii anonimi îşi predau
produsele unei „cutii negre” (black-box), pieţei, iar aceasta mijloceşte între
ei şi consumatorul anonim, intercalându-se în legăturile lor directe.
12. Lipsa incertitudinii

Agenţii economici îşi cunosc mulţimea posibilităţilor şi ordonarea
preferinţelor. Teoria echilibrului general presupune că în sistemul economic
nu există nici un fel de incertitudine. Fiecare agent economic îşi cunoaşte
exact posibilităţile proprii şi tot ce are importanţă pentru el din mediul
înconjurător, cunoaşte şi preţurile. Pe baza tuturor acestora, el este în
măsură să facă o alegere raţională, conform propriei sale ordonări a
preferinţelor.
10
Ipotezele cele mai importante pentru şcoala teoretică a teoriei

echilibrului general sunt ipotezele 6,7 şi 8, adică presupunerea convexităţii
optimizarea preferinţelor.
Pe lângă aspectele strâns legate de existenţa şi unicitatea echilibrului
general, un loc aparte în cadrul Teoriei Echilibrului General îl ocupă
capitolele ce abordează problematica bunurilor publice şi a efectelor
externe.
În analiza fenomenelor microeconomice trebuie avută în vedere

distincţia dintre beneficiile private şi sociale ale unei activităţi economice.
Cele mai multe bunuri şi servicii existente pe piaţă sunt bunuri şi
servicii private. Asemenea bunuri sunt cumpărate de cei care vor şi îşi
permit să plătească preţul cerut de vânzător şi sunt consumate numai de
către cumpărătorul respectiv sau de către persoanele care au acordul
acestuia.
Există însă şi bunuri şi servicii produse în sectorul public sau de stat.
Cheltuielile antrenate de producerea acestor bunuri şi servicii se acoperă din
impozite şi taxe colectate de către stat. O parte dintre acestea, şi anume cele
care au titulatura de bunuri publice, pot fi consumate de oricine doreşte,
chiar şi de cei care nu plătesc impozite şi taxe. Rezultă de aici că interesul
contribuabililor este acela de a consuma multe bunuri şi servicii publice,
mutând povara impozitelor asupra altora.
Accesul la bunurile şi serviciile publice este astfel liber şi nelimitat.
Este nelimitat în sensul că ar fi foarte dificil de controlat consumatorii
acestora şi, mai ales, de interzis celor care nu plătesc impozite să le
consume. Accesul este liber pentru că, poate în mod paradoxal, cantitatea
disponibilă din bunul sau serviciul respectiv nu scade, atunci când acesta
este consumat de către un individ oarecare. Deşi există multe bunuri şi
servicii produse în sectorul public sau de stat, nu toate sunt bunuri "publice",
având acest statut numai acelea care îndeplinesc cele două caracteristici
menţionate mai sus: acces liber şi nelimitat.
Stabilirea diversităţii şi cantităţii bunurilor publice este un atribut al
statului, întrucât există anumite bunuri şi servicii care, aşa cum sublinia şi
Adam Smith, deşi pot fi folositoare la nivelul larg al unei mari societăţi, sunt
de asemenea natură încât profitul nu ar putea să acopere cheltuielile atrase
de producerea lor de un individ sau de un grup mic de indivizi.
Astfel, se pune problema modalităţilor de finanţare a producţiei de
bunuri publice, a alocării eficiente a resurselor materiale şi umane din
economie pentru producerea acestora.
11
Caracterizarea bunurilor publice

În cadrul unei economii există o serie de bunuri pentru care nu sunt
valabile principiile rivalităţii şi excluderii prin preţ, specifice bunurilor
private. Acestea se numesc bunuri publice. Un program de apărare
naţională, un program de depoluare, un program de televiziune, o piscină
publică, curăţirea străzilor, interdicţia de a fuma în locuri neamenajate sunt
toate exemple de bunuri publice.
Un bun se numeşte public dacă folosirea acestuia de către un agent
nu împiedică folosirea lui şi de către alţi agenţi.
În consecinţă, bunurile publice sunt caracterizate de două trăsături
importante:
- nonexcluderea: nici o persoană nu poate fi exclusă din sfera
consumatorilor potenţiali ai unui bun public, oricine putând să urmărească
spre exemplu, programele unei televiziuni fără a afecta capacitatea altcuiva
de a face acelaşi lucru;
- nonrivalitatea: consumul unui agent economic nu reduce
disponibilitatea bunului public pentru alţi agenţi. Dacă apărarea naţională ar
fi asigurată, prin absurd, pentru o singură persoană, atunci toţi locuitorii ţării
ar beneficia de ea. Astfel, cele mai multe dintre bunurile publice sunt,
asemenea apărării naţionale, oferite în aceeaşi cantitate consumatorilor
potenţiali.
Nonexcluderea este generată de indivizibilitatea cererii pentru
bunurile publice, în timp ce non-rivalitatea se datorează indivizibilităţii
ofertei.
Indivizibilitatea reprezintă un element esenţial pentru înţelegerea
eşecului pieţei în cazul bunurilor publice.
Demarcaţia între bunurile publice şi cele private are un rol important
în delimitarea sectorului public al economiei.
În economie există bunuri private, la care consumatorii au acces
numai în măsura în care plătesc. Dacă un consumator intră în posesia unui
bun privat, atunci acesta nu mai poate fi utilizat şi de către un alt
consumator. Dar, în cadrul unei economii există, alături de bunuri private şi
bunuri şi servicii publice la care toţi consumatorii au acces în mod egal fără
a achita o suma de bani.
Bunurile publice pot fi obţinute în unităţi economice private sau
publice. Trebuie astfel făcută precizarea că într-o unitate economică publică
nu se produc în mod exclusiv bunuri publice. De cele mai multe ori,
diversitatea şi cantitatea de bunuri publice sunt stabilite de stat în mod direct
sau indirect, fiind într-o mare măsură rezultatul unei decizii politico-
economice. În economie se întâlnesc situaţii intermediare între bunurile
publice şi cele private. În acest caz, fiecare consumator are acces
12
nediferenţiat la un astfel de bun, plătind în mod diferenţiat în funcţie de

calitatea pe care o alege.
În abordarea bunurilor publice trebuie avut în vedere faptul că
deciziile nu se mai iau la nivelul unui individ ci la nivelul întregii
colectivităţi care dispune de acestea. Statul, prin diverse pârghii economice
intervine în sfera producţiei pentru a corecta imperfecţiunile pieţelor şi
pentru a contracara deficienţele care apar în organizarea economică efectivă.
Prin mijloacele sale, statul controlează activitatea unităţilor publice în
scopul desfăşurării unei activităţi eficiente. Ţinând seama de particularităţile
cu totul deosebite ale producţiei de bunuri publice, se pune problema
realizării unui optim de ordinul doi sau unui optim social şi nu definirea
unui program optim la nivelul fiecărui agent.
Din acest punct de vedere, în tratarea bunurilor publice vom distinge
două categorii distincte:
1) O primă categorie este aceea a bunurilor publice pe care orice
consumator, chiar dacă doreşte sau nu, le consumă.
Din această categorie sunt bune exemple apărarea naţională sau
ordinea publică. Fiecare consumator având comportamentul „pasagerului
clandestin”, subestimând aceste cheltuieli, se sustrage de la plata lor. De
aceea, statul va trebui printr-un sistem de finanţare adecvat, să acopere
aceste cheltuieli. Prin sistemul de fiscalitate impus de stat se realizează o
redistribuire a veniturilor din economie.
Această situaţie exclude apriori realizarea unui optim Pareto,
întrucât sistemul fiscal nu poate asigura pentru toţi agenţii din economie,
aceleaşi taxe marginale de substituire între bunurile private şi cele publice.
2) A doua categorie este cea a bunurilor publice a căror utilizare nu
este întru totul obligatorie. În această categorie includem în mare
măsură bunurile publice locale, care sunt puse la dispoziţia unei
colectivităţi dintr-o anumită localitate sau teritoriu. Bunurile şi
serviciile din această categorie sunt finanţate în mare parte prin
impozitele şi taxele locale.
În cadrul bunurilor publice, bunurile ce verifică anumite condiţii, şi
anume: imposibilitatea excluderii, obligativitatea folosirii, absenţa efectelor
externe, se numesc bunuri publice pure. Dacă una din aceste trei condiţii nu
este verificată se spune că bunurile publice sunt mixte.
Un bun public poate interesa un număr limitat de indivizi sau
întreaga colectivitate de la nivelul unei ţări.
Astfel de bunuri sunt în general în administraţie publică, stat sau
colectivitate locală, cărora le revine sarcina să organizeze producţia lor,
pentru care nu există piaţă.
13
Resurse financiare publice

Într-o economie modernă, de regulă, necesarul de resurse depăşeşte
posibilităţile de procurare a acestora. De asemenea, în timp ce resursele au
un caracter limitat, cererea de resurse înregistrează o tendinţă de creştere
continuă.
Resursele, ca elemente ale bogăţiei unei naţiuni, includ în structura
lor, alături de resursele materiale, umane, informaţionale, valutare, şi
resursele financiare.
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti
necesare realizării obiectivelor economico-sociale într-o anumitã perioadă
de timp.
La nivel naţional, resursele financiare publice includ:
- resursele financiare ale administraţiei centrale şi locale;
- resursele financiare ale asigurărilor sociale;
- resursele financiare ale instituţiilor publice cu caracter autonom;
- resursele financiare ale unităţilor economice publice.
Între resursele financiare ale societăţii şi resursele financiare publice
există un raport ca de la întreg la parte, deoarece resursele financiare ale
societăţii mai cuprind pe lângă acestea şi resursele financiare private.
Datorită caracterului limitat al resurselor financiare, o problemă
foarte importantă a societăţii o constituie alocarea resurselor necesare
producerii tuturor categoriilor de bunuri: private, publice şi mixte.
Decizia privind alocarea resurselor între sectorul public şi cel privat
influenţează decisiv, atât producţia de bunuri publice cât şi raportul dintre
acestea şi bunurile private.
În teoria finanţelor publice, se apreciază că alocarea resurselor este
optimă atunci când cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la un nivel
maxim, prin intermediul sectorului privat şi a celui public.
La un moment dat, cetăţenii unei ţări pot manifesta, în funcţie de
distribuţia averii şi veniturilor, anumite preferinţe faţă de procurarea
bunurilor publice şi a celor private, iar comportamentul acestora este pus în
evidenţă de curbele de indiferenţă. O curba de indiferenţă include, la un
moment dat, punctele în care preferinţele faţă de sectorul public şi cel privat
sunt egale, respectiv indiferente.
Practic, preferinţele consumatorilor nu se vor orienta niciodată către
o structură a producţiei de bunuri publice şi private care să corespundă unor
14
puncte situate la extremele curbei de indiferenţă, pentru că acestea ar

reprezenta preponderenţa unuia dintre cele doua sectoare.
Gradul de bunăstare socială se diminuează dacă societatea consumă
fie prea multe bunuri private, fie prea multe bunuri publice. Dacă
preferinţele consumatorilor se regăsesc în partea superioară a curbei trebuie
să se renunţe la o mare cantitate de bunuri publice pentru a asigura o
creştere minimă în sectorul privat. Cantitatea de bunuri publice la care
trebuie să se renunţe pentru a obţine o cantitate determinată de bunuri
private, fără a se lua în considerare dacă sunt sau nu avantajaţi consumatorii,
reprezintă rata marginală de substituţie a bunului privat cu bunul public.
Sistemul impozitelor şi taxelor

În perioada contemporană, exercitarea dreptului parlamentelor de a
institui şi modifica impozitele a fost dominată de creşterea permanentă a
cheltuielilor publice în toate statele. De aceea, parlamentele statelor
contemporane au fost şi sunt nevoite să sporească impozitele şi taxele, iar
consimţământul cetăţenilor la aceste impozite se consideră exprimat prin
votarea legilor referitoare la impozite şi taxe de către reprezentanţii lor în
parlament.
Literatura de specialitate consideră că impozitele reprezintă o formă
de prelevare silită la dispoziţia statului, fără contraprestaţie directă şi cu titlu
nerambursabil a unei parţi din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi
juridice în scopul acoperirii cheltuielilor publice.
Din definiţie rezultă că impozitele au caracter obligatoriu, iar
prelevarea acestora se efectuează cu titlu nerambursabil şi fără
contraprestaţie directă din partea statului.
Caracterul obligatoriu al impozitelor rezultă din faptul că plata
acestora către stat constituie o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice
şi/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un
anumit gen de avere pentru care, conform legii, datorează impozit.
De asemenea, impozitele se prelevă cu titlu nerambursabil şi fără
contraprestaţie directă din partea statului, plătitorii acestora neputând
solicita statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.
Rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar, economic şi social,
iar modul concret de manifestare a acestuia se diferenţiază de la o etapă de
dezvoltare a economiei la alta.
15
În majoritatea statelor lumii, rolul important al impozitelor se

manifestă pe plan financiar, deoarece acestea reprezintă mijlocul principal
de procurare a resurselor financiare necesare acoperirii necesitaţilor publice.
În plan economic, rolul impozitelor rezidă din faptul că se folosesc
ca pârghii de politică economică, prin intermediul cărora se pot stimula sau
frâna anumite activităţi, zone, regiuni, consumul anumitor mărfuri şi/sau
servicii, relaţiile comerciale cu exteriorul în ansamblu sau cu anumite ţări.
În plan social, rolul impozitelor se concretizează în aceea ca, prin
intermediul lor, statul procedează la redistribuirea unei părţi importante din
Produsul Intern Brut între grupuri sociale şi indivizi, între persoane fizice şi
juridice.
O problemă de politică financiară în materie de impozite o reprezintă
tipul şi numărul de impozite care să fie utilizate pentru procurarea
veniturilor necesare statului. În timp s-au conturat două concepţii, prima
susţinând că un singur impozit reprezentativ este suficient, iar a doua
susţinând necesitatea instituirii perceperii mai multor impozite. Concepţia
promovării unui sistem pluralist de impozite este aplicată în practica fiscală
a majorităţii ţărilor lumii, însă alegerea numărului şi tipului de impozite
utilizate diferă de la o ţară la alta în funcţie de gradul de dezvoltare
economică, de tradiţii, de rezistenţa anumitor categorii sociale la
introducerea unor impozite noi şi de alte criterii luate în considerare de către
guvernele şi organele legiuitoare aflate în exerciţiu.
Bunuri publice cu excludere

Pentru anumite bunuri publice este posibilă excluderea anumitor
agenţi economici de la consumul lor, cum ar fi de exemplu, televiziunea
prin cablu, ce este un bun public fără aglomerare.
Excluderea de la utilizarea unui bun public este posibilă atunci când
există un mijloc suplimentar de politica economică ce permite ameliorarea
optimului de ordinul doi.
Posibilitatea excluderii de la utilizare este la fel de importantă şi
atunci când consumul bunurilor publice conduce la aglomerare, de exemplu
o autostradă.
Atunci, este bine ca mulţimea agenţilor economici să se delimiteze
în subgrupe sau cluburi care să beneficieze de bunurile publice specificate.
16
Efecte de aglomerare şi tarifarea serviciilor publice

Efectele de aglomerare constituie un bun exemplu de externalităţi,
deoarece numărul de persoane care pot beneficia de anumite bunuri publice
în acelaşi timp, diminuează satisfacţia altora.
17
Fie f : R n → R m , cu f ( x1 , x 2 ,..., x n ) = (f1 ( x1 , x 2 ,..., x n ), …,
f m ( x1 , x 2 ,..., x n )) .
Problema care se pune este a determina curbele eficiente în raport cu
mulţimea: Y = {y ∈ R m y = f ( x ), x ∈ Ω} , cu Ω mulţime de admisibilitate
pentru variabila x, dată de:
Ax ≤ b, cu A = (a ij )1≤ i ≤ k , b = (b1 , b 2 ,..., b k )T vector de constante, iar k
1≤ j≤ n
reprezintă indicele pentru numărul de restricţii.

Pentru a trasa curbele eficiente se aplică algoritmul de determinare a
punctelor eficiente, care constă în următoarele:
i) Se rezolvă sistemul:
∂f i ( x ) ∂f i ( x ) ∂f i ( x )
∂x1 ∂x 2 ∂x n
= = ... = = −λ , λ este un parametru real.
∂f k ( x ) ∂f k ( x ) ∂f k ( x )
∂x1 ∂x 2 ∂x n
18
Teoria echilibrului general-aspecte teoretice şi aplicaţii
Se obţin soluţiile parametrice x j = x j (λ ), j = 1, n .
ii) Înlocuind soluţiile parametrice în inegalitatea Ax (λ ) ≤ b ,

obţinem mulţimea valorilor posibile pentru λ .
iii)Reprezentăm curba parametrică x = x (λ ) , după eliminarea
parametrului λ şi reţinem porţiunea corespunzătoare din mulţimea de
admisibilitate Ω.
Observaţii:
1) Funcţiile f1 (⋅), f 2 (⋅),..., f m (⋅) pot reprezenta funcţii de utilitate la
nivelul consumatorului.
2) x1 , x 2 ,..., x n pot reprezenta cantităţi din bunurile consumate.
3) Ax ≤ b reprezintă un sistem de restricţii aplicate variabilelor

parametrice.
Definiţia 2.1 Locul geometric al punctelor pentru care derivatele parţiale ale
funcţiilor f h (⋅), h = 1, m sunt egale, reprezintă curba contractelor.
Aplicaţia 1
Să se găsească curbele eficiente în raport cu mulţimea:
{ }
Y = y ∈ R 2 / y = f ( x), x ∈ Ω , unde f ( x) = ( f1 ( x), f 2 ( x)) cu:
f1 ( x) = 4mx12 + 16 x 22 − 1
f 2 ( x) = 9 x12 + 16 x 22 − 6 x1 − 8 x 2 − 23 , m ∈ R
19
Capitolul 2. Curbe eficiente şi curba contractelor
⎧ x1 ≤ 2
⎪ x +x ≤3
⎪⎪ 1 2
iar Ω : ⎨− x1 + x2 ≤ 1
⎪ x ≥0
⎪ 1
⎪⎩ x2 ≥ 0
Rezolvare
Se aplică algoritmul de determinare a punctelor eficiente.
Ca urmare, vom avea de rezolvat sistemul format din ecuaţiile:

∂f1 ( x ) ∂f1 ( x )
∂x1 ∂x 2
= = −λ , unde λ > 0
∂f 2 ( x ) ∂f 2 ( x )
∂x1 ∂x 2
Din rezolvarea acestui sistem vom găsi curba eficientă sub formă
parametrică pe care o vom intersecta cu mulţimea de admisibilitate Ω.
Înlocuim derivatele parţiale ale celor două funcţii în raport cu cele
8mx 1 32 x 2
două variabile şi obţinem = = −λ .
18x 1 − 6 32 x 2 − 8
8mx1 32 x 2
Vom avea că = −λ şi = −λ , de unde:
18x1 − 6 32 x 2 − 8
⎧ 3λ
x =
⎧8mx1 = −18λx1 + 6λ ⎪⎪ 1 4m + 9λ
⎨ sau ⎨ λ .
⎩32x 2 = −32λx 2 + 8λ ⎪ x2 =
⎪⎩ 4(1 + λ )
⎧ 3
⎪⎪ x =
4mλ1 + 9
1
1
Vom nota cu λ1 = , si deci ⎨
λ 1
⎪x 2 = ≥0
⎪⎩ 4(1 + λ1 )
20
Înlocuim apoi x1 şi x2 în restricţiile de tipul Ax (λ ) ≤ b din Ω pentru

a obţine domeniul admisibil pentru parametrul λ . Eliminarea parametrului
λ1 se face explicitând λ1 sau direct. Direct avem:
4mx1 4x 2 mx1 x2
= ⇒ =
9 x1 − 3 4 x 2 − 1 9 x1 − 3 4 x 2 − 1
⇒ 4mx1x 2 − mx1 = 9x1x 2 − 3x 2
1 1
pentru x1 ≠ , x 2 ≠ .
3 4
9 9 3
Cazul I. m = ⇒ − x1 = −3x 2 ⇒ x 2 = x1 , ecuaţia unei drepte.
4 4 4
9 mx1
Cazul II. m ≠ ⇒ x 2 (4mx1 + 3 − 9 x1 ) = mx1 ⇒ x 2 = , ecuaţia
4 (4m − 9) x1 + 3
−3
hiperbolei cu asimptota verticală x1 = şi asimptotă orizontala
4m − 9
m
x2 = .
4m − 9
Grafic, curbele eficiente în raport cu mulţimea Y se reprezintă ca în

figura de mai jos.
21
x2
x1 = 0 − x1 + x 2 = 1
(0,3
(0,1)
Curbele de
eficienţă
Ω
x2 = 0
(-1,0) (0,0) (2,0) (3,0)
x1 = 2
x1 + x 2 = 3
Figura 2.1. Curbele eficiente în raport cu mulţimea Y
Aplicaţia 2
Y = { y ∈ R 2 / y = f ( x), x ∈ Ω} , unde:
f ( x) = ( f1 ( x1 , x2 ), f 2 ( x1 , x2 ))
f1 ( x) = x12 + 4 x 22 − 16
f 2 ( x) = 16 x12 + 4 x 22 − 16 x1 − 4 x 2 − 59
⎧ 2 x1 + 2 x 2 − 1 ≥ 0
⎪ −x +2≥0
⎪ 2
cu Ω : ⎨ , unde Ω este mulţimea de admisibilitate pentru x.
⎪ − 2 x1 − x 2 + 5 ≥ 0
⎪⎩ x1 ≥ 0, x 2 ≥ 0
22
Rezolvare
Se rezolvă sistemul format de ecuaţiile:
∂f1 ( x) ∂f1 ( x)
∂x1 ∂x 2
= = −λ , λ > 0
∂f 2 ( x) ∂f 2 ( x)
∂x1 ∂x 2
⎧ x1
2 x1 8 x2 ⎪⎪16 x − 8 = −λ
Ca urmare, vom avea = = −λ sau ⎨ 1
32 x1 − 16 8 x 2 − 4 2x 2
⎪ = −λ
⎪⎩ 2 x 2 − 1
ce reprezintă ecuaţiile parametrice ale curbei.
Din rezolvarea celor două ecuaţii parametrice obţinem:
8λ 8 1
x1 = −16λx1 + 8λ ⇒ x1 = = , pentru λ1 =
16λ + 1 16 + λ1 λ
λ 1 1
2 x 2 = −2 λx 2 + λ ⇒ x 2 = = , pentru λ1 =
2λ + 2 2 + 2λ1 λ
8 1 1
Deci x1 (λ1 ) = , x 2 (λ1 ) = pentru λ1 = > 0.
16 + λ1 2 + 2λ1 λ
Din sistemul de ecuaţii de mai sus, obţinem următoarea relaţie:
x1 2 x2
= ⇒ 2 x1 x2 − x1 = 32 x1 x2 − 16 x2 ⇒
16 x1 − 8 2 x2 − 1
23
x1
⇒ x1 + 30 x1 x 2 − 16 x2 = 0 ⇒ x2 = ,
16 − 30 x1
aceasta reprezentând forma analitică a funcţiei (într-un sistem de axe se

reprezintă printr-o hiperbolă).
Pornind de la forma parametrică a curbei trebuie să determinăm
domeniul de admisibilitate al parametrului λ1 şi în mod corespunzător al lui
λ . Pentru aceasta vom înlocui x1 (λ1 ) şi x2 (λ2 ) în sistemul de restricţii ce
definesc mulţimea Ω (mai precis în restricţiile de tipul Ax (λ ) ≤ b ).
Vom avea următoarele rezultate:
16 2
Din 2 x1 + 2 x2 − 1 ≥ 0 ⇒ + −1 ≥ 0 ⇒
16 + λ1 2 + 2λ1
⇒ 16(1 + λ1 ) + 16 + λ1 − (16 + λ1 )(1 + λ1 ) ≥ 0 ⇒ λ12 − 16 ≤ 0 ⇒
1
⇒ λ1 ∈ [0,4] ⇒ λ ∈ [ , ∞ ]
4
1 − 1 + 4 + 4λ1
Din − x2 + 2 ≥ 0 ⇒ − +2≥0⇒ ≥0⇒
2 + 2λ1 2 + 2λ1
3
⇒ 4λ1 + 3 ≥ 0 ⇒ λ1 ≥ − , adevarat (∀)λ1 ≥ 0
4
− 16 1
Din − 2 x1 − x2 + 5 ≥ 0 ⇒ − +5≥0⇒
16 + λ1 2 + 2λ1
16( 2 + 2λ1 ) − (16 + λ1 ) + 5( 2 + 2λ1 )(16 + λ1 )
⇒ ≥0⇒
2(16 + λ1 )(1 + λ1 )
⇒ −32 − 32λ1 − 16 − λ1 + 160 + 10λ1 + 160λ1 + 10λ12 ≤ 0 ⇒
⇒ 10λ12 + 137λ1 + 112 ≥ 0, adevarat (∀)λ1 > 0
24
x2
(0,5)
Curba de eficienţă
(0,2)
x2 = 2
(0,1/2)
Ω
x2 = 0
O (1/2,0) (8/15,0) (5/2,0) x1
(0,-1/3)
1
− 2 x1 − x 2 + 5 = 0 x2 = −
30
8 asimptota orizontală
x1 =
15 x1
x1 = 0 Ω ∩ x2 =
2 x1 + 2 x 2 − 1 = 0 16 − 30 x1
asimptota verticală
Figura 2.2 Graficul curbei de eficienţă în raport cu mulţimea Y
Aplicaţia 3
a) Să se găsească un punct eficient în domeniul Ω din R 2 , definit de
inegalităţile:
⎧ x1 + x 2 + x3 − 1 / 2 ≥ 0
⎪− 2 x − 3 x − x + 8 ≥ 0
⎪⎪ 1 2 3
⎨ x1 ≥ 0
⎪ x2 ≥ 0
⎪
⎪⎩ x3 ≥ 0
25
în raport cu Y = { y ∈ R 2 / y = ( y1 , y 2 ), x ∈ Ω} , unde:
2 2 2
y1 = f1 ( x) = 3x1 + x2 + 4 x3 − 2 x 2 + 10
2 2 2
y 2 = f 2 ( x) = 3x1 + 4 x2 + x3 − 6 x1 − x3 + 5
⎛ 2 1 1⎞
b) În continuare să se decidă care din punctele ⎜ , , ⎟ şi
⎝ 3 9 6⎠
⎛ 1 1 1⎞
⎜ , , ⎟ sunt eficiente.
⎝ 10 10 4 ⎠
Rezolvare
a) Se rezolvă sistemul format din ecuaţiile:
f1 ( x) ∂f 1 ( x) ∂f1 ( x)
∂x1 ∂x 2 ∂x3
= = = −λ , λ > 0
∂f 2 ( x) ∂f 2 ( x) ∂f 2 ( x)
∂x1 ∂x 2 ∂x3
6 x1 2x − 2 8 x3
sau = 2 = = −λ
6 x1 − 6 8x2 2 x3 − 1
Descompunem relaţia de mai sus în 3 ecuaţii şi avem:

6 x1 x λ
= −λ ⇒ 1 − λ ⇒ x1 =
6 x1 − 6 x1 − 1 λ +1
2 x2 − 2 x −1 1
= −λ ⇒ 2 − λ ⇒ x 2 − 1 = 4λx 2 ⇒ x 2 =
8 x2 x2 4λ + 1
8 x3 λ
= −λ ⇒ 8 x3 = −2λx3 + λ ⇒ x3 =
2 x3 − 1 2λ + 8
Din restricţia x1 + x2 + x3 − 1 / 2 ≥ 0 ⇒ x1 + x 2 + x3 ≥ 1 / 2
26
1 1
şi presupunând λ = 1 > 0 obţinem x1 = ≥ adevărat.
2 2
1 1
Cum x 2 = , x3 = rezultă că restricţiile din Ω sunt satisfăcute.
5 10
1 1 1
Rezultă deci că punctul de coordonate x1 = , x 2 = , x3 = este
2 5 10
eficient.
⎛ 2 1 1⎞
b) Pentru a răspunde la întrebarea care din punctele ⎜ , , ⎟
⎝ 3 9 6⎠
⎛ 1 1 1⎞
şi ⎜ , , ⎟ este eficient, procedăm astfel:
⎝ 10 10 4 ⎠
⎛ 2 1 1⎞
- pentru punctul de coordonate ⎜ , , ⎟ verificăm dacă sunt
⎝ 3 9 6⎠
satisfăcute restricţiile din Ω , adică:
⎧2 1 1 1
⎪ 3 + 9 + 6 − 2 ≥ 0 adevarat
⎪ 4 3 1
⎪− − − + 8 ≥ 0 adevarat
⎪ 3 9 6
⎪⎪ 2
⎨ 3 ≥ 0 adevarat
⎪
⎪ 1 ≥ 0 adevarat
⎪9
⎪
⎪ 1 ≥ 0 adevarat
⎪⎩ 6
⎛ 2 1 1⎞
Deci punctul ⎜ , , ⎟ se găseşte în mulţimea de admisibilitate.
⎝ 3 9 6⎠
Pentru a vedea dacă se găseşte pe curba de eficienţă înlocuim pe x1 ,
x 2 şi x3 din ecuaţiile parametrizate de mai sus cu valorile corespunzătoare
27
⎛ 2 1 1⎞
coordonatelor punctului admisibil ⎜ , , ⎟ şi observăm că se obţine
⎝ 3 9 6⎠
⎛ 2 1 1⎞
soluţia unică λ = 2 . Rezultă deci că punctul ⎜ , , ⎟ este eficient.
⎝ 3 9 6⎠
⎛ 1 1 1⎞
În mod asemănător se procedează şi pentru punctul ⎜ , , ⎟ .
⎝ 10 10 4 ⎠
Dar, deoarece acest punct nu verifică chiar prima restricţie din Ω , rezultă că
nu poate fi punct eficient, întrucât nu este admisibil.
1 1 1 1 1 1 1
+ + − ≥ 0 ⇒ + − ≥ 0, fals
10 10 4 2 5 4 2
Aplicaţia 4
Să se găsească curba contractelor pentru o economie caracterizată de
două bunuri şi 2 indivizi, ştiind că funcţiile de utilitate sunt de forma:
U 1 ( x) = U 1 ( x1 , x 2 ) = x11 / 2 .x 12 / 2
U 2 ( x) = U 2 ( x1 , x 2 ) = x11 / 2 + x 12 / 2
Rezolvare
Se ştie că locul geometric al punctelor pentru care utilităţile
marginale ale celor două funcţii de utilitate sunt egale reprezintă curba
contractelor.
Deci, pentru a găsi acest loc geometric egalăm derivatele parţiale ale
celor două funcţii de utilitate în raport cu fiecare bun din economie, astfel:
⎧ ∂U 1 ∂U 2 ⎧ 1 −1 / 2 1 / 2 1 −1 / 2
⎪⎪ ∂x = ∂x ⎪ 2 x1 x 2 = 2 x1 ⎧x = 1
⎨ ∂U
1 1
⇒⎨ ⇒⎨ 2
∂U 2 1 1 ⎩ x1 = 1
⎪ 1 = ⎪ x 2−1 / 2 x11 / 2 = x 2−1 / 2
⎪⎩ ∂x 2 ∂x 2 ⎩2 2
28
curba contractelor
(0,1) x2 = 1
x1
O(0,0) (1,0)
x1 = 1
Figura 2.3 Curba contractelor reprezintă drumul format de cele două segmente
Aplicaţia 5
Să se determine curba contractelor pentru o economie caracterizată
de două bunuri şi 2 indivizi, în care funcţiile de utilitate sunt de forma:
U 1 ( x1 , x 2 ) = x11 / 2 x12 / 2
U 2 ( x1 , x 2 ) = ln x1 + ln x 2
Rezolvare
Se rezolvă următorul sistem de ecuaţii cu derivate parţiale:
⎧ ∂U 1 ∂U 2 ⎧ 1 −1 / 2 1 / 2 1 ⎧ ⎧ 4
⎪⎪ ∂x = ⎪ x1 x 2 = ⎪ 1/ 2
= 2 x2
−1 / 2 ⎪ x2 =
∂x1 ⎪2 x1 ⎪x ⎪ x1
⎨ ∂U
1
⇒⎨ ⇒ ⎨ 21 / 2 ⇒⎨
∂U 1 1 −1 / 2 4
⎪ 1 = 2 ⎪ x 2−1 / 2 x11 / 2 = ⎪ x1 = 2 x 2 ⎪ x1 =
⎩⎪ ∂x 2 ∂x 2 ⎪⎩ 2 x2 ⎪⎩ ⎪⎩ x2
ceea ce reprezintă ecuaţia unei hiperbole.
29
Reprezentarea grafică se va face luând ca origine O1 pentru

consumatorul 1 şi O2 pentru consumatorul al doilea.
x2 O2
M 4
x1 =
x2
4
x2 =
x1
N
x1
O1
Figura 2.4 Curba contractelor reprezentată pentru fiecare din cei doi consumatori
Aplicaţia 6
Considerăm doi producători, fiecare producând câte un produs.
Funcţiile de producţie ale celor doi producători sunt:
y1 = f1 ( x11 , x12 ) = x11 x12
y2 = f 2 ( x21 , x22 ) = x21
2
x22
unde f i (⋅) sunt funcţii de producţie cu factori substituibili, cu proprietăţile
cunoscute. Cei doi producători folosesc aceeaşi factori de producţie xi1 şi xi 2 .
Resursele totale folosite în producţie de cei doi producători sunt:
x11 + x21 = x1
x12 + x22 = x 2
Se cere:
a) Scrieţi ecuaţiile curbelor de indiferenţă ale producţiei pentru y1 şi
y 2 fixaţi.
30
b) Determinaţi ecuaţia curbei de producţie.

c) Construiţi diagrama Edgeworth-Bowley, curbele de indiferenţă
pentru produsele firmei 1 şi firmei 2 ( y1 , respectiv y2 ), izocuantele pentru
nivelele de producţie y1 = 20 şi y2 = 2000 unităţi fizice. Determinaţi
nivelul producţiei firmei 2 ( y2 ), corespunzător izocuantei tangente la
izocuanta corespunzătoare unui nivel al producţiei firmei 1, y1 = 50 u. f.,
ştiind că disponibilul total de resurse este x1 = 20 u. f., x 2 = 25 u. f.,
determinaţi coordonatele punctului de tangenţă (punctul eficient Pareto) al
celor două izocuante. Reprezentaţi rezultatele pe diagramă şi interpretaţi
economic.
d) Arătaţi în ce condiţii optimul Pareto asigură echilibrul celor două
firme (sau echilibrul este Pareto-eficient).
Rezolvare
a) Ecuaţia curbei de indiferenţă se determină explicitând xi 2 în funcţie
y1 y
de xi1 , cu y1 şi y 2 fixaţi: x12 = şi x22 = 22 .
x11 x21
b) Curba de producţie este definită ca locul geometric al punctelor
eficiente Pareto pentru cei doi producători, este curba formată din punctele
de tangenţă ale izocuantelor pentru orice nivel de producţie admisibil fixat.
Punctele eficiente Pareto sunt caracterizate prin egalizarea pantelor
izocuantelor:
∂f 1 (⋅) ∂f 2 (⋅)
∂x11 ∂x 21
=
∂f 1 (⋅) ∂f 2 (⋅)
∂x12 ∂x 22
Ecuaţia curbei de producţie se determină din condiţia de tangenţă a
pantelor izocuantelor:
x12 2 x21 x22 x 2x
= 2
⇒ 21 = 22
x11 x21 x11 x21
31
Ţinând seama de disponibilul de resurse:
x21 = x1 − x11 ⎫
⎬⇒
x12 2 x 2 − x12
=
( )
x22 = x 2 − x12 ⎭ x11 x1 − x11
−1
⎛ x1 ⎞
x12 = 2 x 2 ⎜⎜ + 1⎟⎟ , care este ecuaţia curbei de producţie.
⎝ x11 ⎠
c)
12,8
x1 Oy2
y1=20 Curba de producţie

x22
y1=5
B
← 25 = x 2 →
12,5
10
y2=2000
6,6
y2=3 A
Oy1 x21
3,03 5 ← 20 = x 1 → X11
Figura 2.5 Diagrama Edgeworth-Bowley
50
Determinăm ecuaţia izocuantei tangente la x12 = , care
x11
corespunde unei producţii y1 = 50 u. f. Simultan, trebuie să determinăm
coordonatele punctului de tangenţă. Deci x11 , x12 , x21, x22 şi y2 trebuie să
verifice simultan ecuaţiile izocuantelor şi a curbei de producţie.
32
⎧
⎪ 50
x12 =
⎪ x11
⎪
⎪ y
⎨ x22 = 22
⎪ x21
−1
⎪ ⎛ x1 ⎞
⎪ x12 = 2 x 2 ⎜ ⎟
⎪⎩ ⎜ x + 1⎟
⎝ 11 ⎠
Ţinând seama de resurse putem înlătura două necunoscute, x22 şi x21 ,
obţinând un sistem algebric de trei ecuaţii cu trei necunoscute x11 , x12 , y2 :
⎧
⎪ 50
x12 =
⎪ x11
⎪⎪ y2
(1) ⎨25 − x12 =
⎪ (20 − x11 )2
⎪ ⎛ 20 ⎞
−1
⎪ x12 = 50⎜⎜ + 1⎟⎟

⎩⎪ ⎝ x11 ⎠
Înlocuind prima ecuaţie în următoarele două obţinem:
⎧ 50 y2
⎪25 − x = (20 − x )2
⎪ 11 11
⎨ −1
⎪ 50 = 50⎛⎜ 20 + 1⎞⎟
⎪⎩ x11 ⎜x ⎟
⎝ 11 ⎠
A doua ecuaţie o putem rezolva independent şi ne duce la o ecuaţie

de gradul al doilea x112 − x11 − 20 = 0 ,cu soluţia pozitivă x11 = 5.
50
Din prima ecuaţie a sistemului obţinem x12 = = 10.
5
Necunoscutele x21 şi x22 le putem determina folosind restricţiile de
resurse:
x1 = x11 + x21 ⇒ x21 = 15 şi x 2 = x12 + x22 ⇒ x22 = 15 .
33
y2 = 152 ⋅ 15 = 3375 este nivelul producţiei firmei a doua, corespunzător

punctului eficient (15, 10) şi nivelului producţiei firmei 1, y1 = 50 u. f.
Din aplicaţiile de indiferenţă ale celor două firme (mulţimile

izocuantelor pentru toate nivelele de producţie tehnic posibile ale firmelor),
am selecţionat două, aceea corespunzătoare nivelului de producţie y1 = 20
u. f. pentru firma 1, respectiv nivelului de producţie y2 = 2000 u. f. pentru
20
firma 2. Intersecţia cu curba de producţie a izocuantei x12 = :
x11
⎧ 20
⎪ x12 = −1
⎪ x11 20 ⎛ 20 ⎞
⎨ −1 ⇒ = 50⎜⎜ + 1⎟⎟ ⇒ 50 x112 − 20 x11 − 400 = 0 , cu
⎪ x = 2 x 2 ⎛⎜ x 1 + 1⎞⎟ x11 ⎝ x11 ⎠
⎪⎩ 12 ⎜ ⎟
⎝ x11 ⎠
20
soluţia pozitivă x11 = 3,03 şi x12 = = 6,6.
3,03
Intersecţia cu curba de producţie a curbei y 2 = 2000 :
⎧ 2000
⎪ x 22 = 2 −1
⎪ x 21 2000 ⎛ 20 ⎞
⎨ −1 ⇒ 25 − = 50⎜⎜ + 1⎟⎟ ⇒
⎪ x 2 − x = 2 ⋅ x 2 ⎛⎜ x 1 + 1⎞⎟ ⎝ 20 − x 21
2
x 21 ⎠
⎪⎩ 22 ⎜x −x ⎟
⎝ 1 21 ⎠
⇒ 25 x 213
+ 2000 x 21 − 80000 = 0
2000
cu soluţia pozitivă x 21 = 12,5 u. f. şi x12 = = 12,8 u. f.
12,5
Interpretare economică: orice punct de pe diagramă reprezintă o
anumită combinaţie de factori de producţie pentru producerea unor nivele de
20 2000
producţie. Izocuantele x12 = şi x 22 = se intersectează în punctele
x11 (x 21 )2
A şi B. În punctele A şi B firma 1 produce y1 = 20 u. f., iar firma 2 produce
y 2 = 2000 u. f. Am putut însă determina un punct, punctul C, în care ambele
firme produc mai mult: firma 1 produce y1 = 50 u. f. iar firma 2 produce
34
y 2 = 2000 u. f. Orice punct de pe suprafaţa haşurată va fi preferat punctului

A sau B. Putem spune că aria haşurată este locul geometric al punctelor în
care ambele funcţii pot fi îmbunătăţite. În punctul C firma 2 produce cel mai
mare nivel de producţie posibil în condiţiile în care firma 1 îşi stabileşte
nivelul de producţie anterior. Punctul C este eficient Pareto. Pentru fiecare
izocuantă dată există o izocuantă care este tangentă la ea şi reciproc. Curba
care reprezintă locul geometric al acestor puncte de tangenţă se numeşte
curbă de producţie.
d) Condiţia necesară de echilibru a firmei în competiţie perfectă este
ca rata marginală de substituire a inputurilor să fie egală cu raportul între
preţurile factorilor. În cazul nostru, firmele folosind aceiaşi factori, condiţia
x p 2 x 22 p
de echilibru va fi pentru firma 1: 12 = 1 , iar pentru firma 2: = 1.
x11 p 2 x 21 p2
Combinând aceste condiţii de echilibru cu condiţia de optimalitate
Pareto (egalitatea ratelor marginale de substituire), obţinem:
∂f 1 (⋅) ∂f 2 (⋅)
∂x11 ∂x 21 p x 2x p
(1) = = 1 ⇔ 12 = 22 = 1 .
∂f 1 (⋅) ∂f 2 (⋅) p 2 x11 x 21 p2
∂x12 ∂x 22
Pentru ca relaţiile să fie satisfăcute, este necesar ca vectorul
preţurilor să fie normal la tangentă în raport cu cele două izocuante în
punctul lor de tangenţă.
Ecuaţia tangentei la cele două izocuante care trece prin
x11 = 5, x12 = 10 este x12 = 20 − 2 x11 .
Vectorul preţurilor trebuie să fie normal la această tangentă. Ecuaţia
normală se determină din condiţia asupra coeficienţilor unghiulari ai celor
două drepte perpendiculare şi din condiţia ca normala să treacă prin punctul
(5,10):
⎧m1 ⋅ m 2 + 1 = 0 1
⎨ ⇒ m1 = −2, m 2 = , a = 7,5
⎩ 10 = a + 5m 2 2
1
x12 = 7,5 + x11 este ecuaţia normalei la tangentă.
2
35
Pentru a determina relaţia între preţuri care satisface relaţia (1),

⎧ x12 p1 ⎧ p1 1
⎪⎪ x = ⎪ x11 = 7,5 + x11
p ⎪ p 2
⇒⎨ 2
rezolvăm sistemul ⎨
(15 + ~x11 ) p 2 .
11 2
1
⎪ x = 7,5 + x ⎪ p1 =
⎪⎩ 12 2
11
⎩⎪ 2~x11
Pentru ~x = 5 ⇒ p = 2 p . Rezultă că punctul (5,10), respectiv
11 1 2
(15,15) este eficient Pareto şi asigură, de asemenea, echilibrul celor două

firme dacă preţurile pieţei satisfac relaţia p1 = 2 p 2 .
Aplicaţia 7
Considerăm două persoane şi două produse supuse schimbului,
fiecare persoană acceptând preţul ca dat (ipoteza competiţiei perfecte).
Persoana 1 dispune de o înzestrare iniţială de 50 unităţi din produsul
1 şi 100 unităţi din produsul 2. Persoana 2 are o înzestrare iniţială de 90
unităţi din produsul 1 şi 60 unităţi din produsul 2.
Funcţiile de utilitate, cu consumuri substituibile ale celor doi
consumatori sunt:
U 1 ( x11 , x12 ) = x112 x122
U 2 ( x 21 , x 22 ) = x 21
2 2
x 22
Se cere:
a) Scrieţi ecuaţiile curbelor de indiferenţă ale consumului pentru cei
⎛1000 ⎞ ⎛ 500 ⎞
doi consumatori, corespunzătoare cu u1 = ⎜⎜ ⎟⎟ şi respectiv u 2 = ⎜⎜ ⎟⎟.
⎝1500 ⎠ ⎝1000 ⎠
b) Determinaţi ecuaţia curbei contractelor pentru cei doi
consumatori.
c) Determinaţi nivelul utilităţii consumatorului 2, corespunzător
curbei de indiferenţă tangentă la curbe de indiferenţă a consumatorului 1
pentru un nivel de utilitate u1 = 1000. Determinaţi nivelul consumului din
cele două produse pentru cei doi consumatori.
d) Construiţi diagrama Edgeworth-Bowley, curba contractelor,
curbele de indiferenţă tangente u1 = 1000, u 2 = 1196,829.
36
e) Determinaţi ecuaţia tangentei în punctul de tangenţă al celor două

curbe de indiferenţă. Determinaţi condiţia pe care trebuie să o satisfacă
preţurile pentru ca optimul Pareto pentru cei doi consumatori să asigure
echilibrul celor doi consumatori.
Rezolvare
a) Curbele de indiferenţă pentru alocaţia de utilitate u1 sunt:
x11 = 31,6227 x12−1,5
−1
x 21 = 1500 x 22
Curbele de indiferenţă pentru alocaţia de utilitate u 2 sunt:
x11 = 22,36 x11−1,5
−1
x 21 = 1000 x 22
⎧ x = (u1 )1 / 2 x11−1,5
În general, ⎨ 11 −1
⎩ x 21 = u 2 x 22
b) Curba contractelor este un concept asemănător curbei de
producţie, aplicat însă pentru consumator. Curba contractelor reprezintă
locul geometric al punctelor de tangenţă (eficiente Pareto) ale curbelor de
indiferenţă ale consumatorilor, pentru nivele de utilitate fixate.
Punctele eficiente Pareto satisfac condiţia de tangenţă a curbelor de
indiferenţă a consumurilor
∂u1 (⋅) ∂u 2 (⋅)
∂x11 ∂x 21 2x x
= ⇒ 12 = 22 .
∂u1 (⋅) ∂u 2 (⋅) 3 x11 x 21
∂x12 ∂x 22
Trebuie să ţinem seama de volumul maxim al tranzacţiei între cei doi
consumatori din cele două produse.
x11 + x 21 = 50 + 90 = 140 unităţi = x1 volumul maxim al tranzacţiei din
produsul 1
x12 + x 22 = 100 − 60 = 160 unităţi = x 2 volumul maxim al tranzacţiei din
produsul 2.
37
Presupunem că cele două produse sunt vândute (consumate) în

x 21 = x 1 − x11
totalitate, putem deci scrie: . Ecuaţia curbei contractelor este
x 22 = x 2 − x12
2 x 1 x12
x11 = .
3 x 2 − x12
c) Punctul de tangenţă al celor două curbe de indiferenţă trebuie să
verifice ecuaţiile celor două curbe de indiferenţă şi ecuaţia curbei
contractelor:
⎧
⎪ x = 31,6227 x −1,5
⎪⎪ 11 −1
12 (
x 21 = u 2 x 2 − x12
−1
)
⎨ x 21 = u 2 x 22 2 x 1 x12 31,6227 x 2 − 2 x 2
⎪ 31,6227 x12 = ⇒ x12 =
2 x 1 x12 3x 2 − x12 31,6227
⎪ x11 =
⎪⎩ 3x 2 − x12
x11 = 31,6227 x12−1,5
x 21 = x 1 − x11 = x 1 − 31,6227
(
u 2 = x 21 x 2 − x12 )
Pentru x 1 = 140 şi x 2 = 160 obţinem:
31,6227 ⋅160 − 2140
x12 = = 151,145 u. f.
31,6227
x 21 = 140 − 0,017 = 139,98
x11 = 31,6227 x12−1,5 = 31,6227 × 0,000538 = 0,017u.f.
x 22 = 160 − 151,145 = 8,55
u 2 = 139,98 × 8,55 = 1196,829
d) Diagrama Edgeworth-Bowley şi curba contractelor sunt
reprezentate în Figura 2.6.
38
x1 Ou2
x22 Curba contractelor
151,145
x2
Ou1 ← x1 → x21 X11

0,017
Figura 2.6 Diagrama Edgeworth-Bowley
e) Coeficientul unghiular al uneia dintre curbele de indiferenţă

trebuie să fie egal cu coeficientul unghiular al tangentei în punctul
x11 = 0,017, x12 = 151,145.
Pentru prima izocuantă x11 = 31,6227 x12−1,5 coeficientul unghiular
− 1,5 × 31,6227 × (151,145)
−2 , 25
este = m = −0,00017. Punem condiţia ca
tangenta să treacă prin punctul (151,145;0,017)
0,017 = a − 0,00017 × 151,145 ⇒ a = 0,0427
x11 = 0,0427 − 0,00017 x12 , care este condiţia tangentei.

Vectorul preţurilor trebuie să fie normal pe tangenta la cele două
curbe în punctul (151,145;0,017) şi trebuie să satisfacă condiţia necesară de
echilibru a celor doi consumatori, deci:
∂u1 (⋅) ∂u2 (⋅)
∂x11 ∂x21 p 2x x p
= = 1 adică 12 = 22 = 1 .
∂u1 (⋅) ∂u2 (⋅) p2 3 x11 x 21 p 2
∂x12 ∂x22
39
Normala la tangentă se determină din condiţia de normalitate a celor

două drepte şi condiţia ca normala să treacă prin punctul de tangenţă al celor
două curbe de indiferenţă:
⎧ m1 m 2 + 1 = 0
⎨
⎩151,145 = a + 0,017m 2
m1 = −0,00017
m 2 = 1 / 0,00017 = 5882,35
a = 151,145 − 0,017 × 5882,35 = 51,145
Ecuaţia normalei este:
x11 = 51,145 + 5882,35 x12
Pentru a determina relaţia între preţuri, rezolvăm sistemul:
⎧ 2 x12 p 2 x12 p 2
⎪ = 1 = x11
⎨ 3 x11 p 2 3 p1
⎪ x11 = 51,145 + 5882,35 x12 x11 = 51,145 + 5882,35 x12
⎩
2 x12 p 2
= 51,145 + 5882,35 x12
3 p1
p2
Pentru x12 = 0,017 obţinem 0,0113 = 151,1449 şi p 2 = 13375,65p1.
p1
Rezultă că punctul de tangenţă între cele două curbe de indiferenţă

(care sunt eficiente Pareto pentru cei doi consumatori) va asigura şi
echilibrul celor doi consumatori, dacă preţurile pieţei satisfac relaţia
p 2 = 13375,65 p1 .
Aplicaţia 1
Y = { y ∈ R 2 / y = f ( x), x ∈ Ω} , unde f ( x) = ( f1 ( x1 , x2 ), f 2 ( x1 , x2 )) ,
40
f1 ( x) = x12 + 2 x 22 − 3
f 2 ( x) = 7 x12 + x 22 − 6 x1 − 2 x 2 + 10 cu
⎧ 1
⎪ x1 − 2 x 2 ≥ 0
⎪
Ω : ⎨− 2 x1 − x 2 − 1 ≥ 0 ,
⎪ x1 ≥ 0
⎪
⎩ x2 ≥ 0
unde Ω reprezintă mulţimea de admisibilitate pentru x.
Aplicaţia 2
a) Să se găsească curbele de eficiente în domeniul Ω din R2 definit
de inegalităţile:
⎧ 5
⎪ x1 + 2 x 2 − 4 ≥ 0
⎪ 1
⎪
Ω : ⎨ x1 − x 2 ≥ 0
⎪ − x 2+ 4 ≥ 0
⎪ 1
⎪⎩ x1 ≥ 0, x 2 ≥ 0
în raport cu
Y = { y ∈ R 2 / y = ( y1 , y 2 ), x ∈ Ω} , unde
2 2
y1 = f1 ( x) = x1 + x 2 − 2 x2 + 7
y2 = f 2 ( x ) = x12 + 3x2 2 − 4 x1 + 3 .
⎛5 1⎞ ⎛ 2 2⎞
b) Să se decidă dacă punctele ⎜ , ⎟ şi ⎜ , ⎟ sunt puncte eficiente.
⎝6 4⎠ ⎝ 3 3⎠
Justificaţi răspunsul.
Aplicaţia 3
Să se găsească curba contractelor pentru o economie E caracterizată
de două bunuri şi 2 indivizi ştiind că funcţiile de utilitate sunt de forma:
U 1 ( x1 ) = (1 + x1 )(1 + x 2 )
41
U 2 ( x1 ) = 4 x1 + 3x 2 − 8
Aplicaţia 4
Fie o economie E cu două bunuri şi doi indivizi în care funcţiile de
utilitate pentru cei 2 indivizi sunt de forma:
U 1 ( x1 ) = x11 / 2 + x12 / 2
U 2 ( x1 ) = ln x1 x 2
Se cere să se determine curba contractelor în economia E.
Aplicaţia 5
Să se găsească curba contractelor pentru o economie E caracterizată
de două bunuri şi 2 indivizi ştiind că funcţiile de utilitate sunt de forma:
U1 ( x1 , x2 ) = x1 x2
U 2 ( x1 , x 2 ) = ( x1 + x 2 )1 / 2
Aplicaţia 6
Fie Y = {(3,3), (5,7), (3,2), (8,4)} ⊂ { y ∈ R 2 / y = f ( x) = ( x1 + x 2 + 1,
x 2 + 2)} cu ( ( x1 , x 2 ) ∈ Ω ), unde Ω reprezintă mulţimea de admisibilitate

pentru x şi este pătratul de latură 10 din primul cadran, cu două dintre laturi
pe axele de coordonate.
Să se determine valorile lui a ∈ R pentru care punctul (8,3+a) este
eficient în raport cu Y.
Aplicaţia 7
Cunoaştem funcţiile de utilitate ordinală pentru doi consumatori A
respectiv B.
U A ( x1A , x 2A ) = ( x1A ) α x 2A
U B ( x1B , x 2B ) = ( x1B ) β x 2B
Oferta totală de produse este formată din cele doua bunuri x1 şi x 2 ,
pentru care:
x1 = x1A + x 2B
42
x 2 = x1A + x 2B
Determinaţi relaţia între α şi β astfel încât curba contractelor să fie o
dreaptă şi determinaţi parametrii a şi b ai dreptei.
Indicaţii
Punem condiţia ca ratele marginale de substituire în preferinţe să fie
egale, determinăm relaţia între x1A şi x 2A , apoi stabilim relaţia între α şi β
astfel încât x 2A = a + bx1A .
43
Bunurile, într-o astfel de economie, pot fi definite şi diferenţiate prin
caracteristicile lor fizice, amplasarea în spaţiu precum şi în timp
(data livrării), numărul lor fiind considerat finit. De asemenea, serviciile vor
fi asimilate bunurilor.
Preţurile acestor bunuri vor fi notate cu pi - preţul bunului i,
i = 1,2,…,n, iar cu p vom nota vectorul linie n-dimensional,
p = (p1, p 2 ,..., p n ) numit şi vectorul preţurilor.
Economia este formată din două tipuri de agenţi economici:
gospodării şi firme. Firmele, spre deosebire de gospodării iau decizii asupra
gospodăriei h cu privire la bunul i. Dacă x hi < 0 , vom spune că i este un bun
oerit de gospodăria h, în timp ce pentru x hi ≥ 0 spunem că i este un bun
cerut de gospodăria h (am acceptat şi conceptul de cerere nulă).
Vom face următoarele notaţii:
⎛ x h1 ⎞
⎜ ⎟
⎜ xh2 ⎟
xh = ⎜ , x i = ∑ x hi , x = ∑ x h
M ⎟
⎜ ⎟ h h
⎜x ⎟
⎝ hn ⎠
44
Analog, vom nota cu yfi decizia firmei f cu privire la bunul i. Dacă

yfi < 0 , vom spune că bunul i este cerut de firma f , deci un input pentru
firma f. Dacă yfi ≥ 0 , atunci bunul i este furnizat de firma f (am acceptat şi
conceptul de ofertă nulă).
Notăm ca şi mai sus cu yf vectorul-coloană
⎛ yf 1 ⎞
⎜ ⎟
⎜y ⎟
yf = ⎜ f 2 ⎟, yi = ∑ yfi , y = ∑ yf .
M
⎜ ⎟ f f
⎜y ⎟
⎝ fn ⎠
Este posibil ca în economie să existe anumite cantităţi de bunuri
disponibile (înainte de a exista o anumită producţie sau schimb de piaţă).
Vom presupune că aceste bunuri aparţin gospodăriilor. De exemplu, xhi
reprezintă cantitatea din bunul i, în posesia gospodăriei h.
⎛ x h1 ⎞
⎜ ⎟
⎜ xh2 ⎟
Notăm cu x h = ⎜ , x i = ∑ x hi şi x = ∑ x h
M ⎟
⎜ ⎟ h h
⎜x ⎟
⎝ hn ⎠
Echilibrul pe piaţă analizează compatibilitatea deciziilor diferitelor
firme şi gospodării. Ne interesează deci diferenţa dintre cererea de un bun şi
oferta totală din acelaşi bun, adică zi = x i − yi − x i , unde yi + x i reprezintă
oferta totală din bunul i.
⎛ z1 ⎞
⎜ ⎟
⎜z ⎟
Vectorul coloană z = ⎜ 2 ⎟ se numeşte vectorul cererii excedentare,
M
⎜ ⎟
⎜z ⎟
⎝ n⎠
zi fiind cererea excedentară de bun i.
Asupra acestui vector de cerere excedentară se fac următoarele
ipoteze:
Ipoteza 1F. Fiecărui vector de preţuri p îi corespunde un număr unic, zi (p) ,

funcţia cererii excedentare pentru bunul i.
45
Capitolul 3 Existenţa echilibrului într-o economie cu două bunuri
Ipoteza 2H. Cererea excedentară, zi (p) , ca funcţie de p este omogenă de

grad zero, adică z ( kp ) = z ( p) , oricare ar fi p > 0 şi k > 0 .
Această ipoteză permite considerarea doar a acelor preţuri care
aparţin simplexului n-dimensional, Sn, definit astfel:
n
Sn = {p ∑ pi = 1, p > 0} .
i =1
Ipoteza 3W (legea lui Walras). Oricare ar fi p ∈ Sn , pz(p) = 0 .
Ipoteza 4C. Vectorul cererii excedentare z(p) este o funcţie continuă pe

domeniul său de definiţie Sn.
Deciziile agenţilor economici sunt influenţate de preţurile care

predomină pe diferitele pieţe. Dacă la o anumită mulţime de preţuri
admisibile (adică vectorul p∈ Sn ) toate deciziile pot fi realizate simultan,
atunci putem spune că aceste decizii sunt compatibile şi că preţurile sunt
preţuri de echilibru.
Definiţia 3.1. Vectorul p * din simplexul n-dimensional Sn se numeşte preţ

de echilibru dacă z ( p*) ≤ 0 .
Teorema 3.1 (teorema bunurilor gratuite). Dacă se verifică legea lui

Walras şi dacă z(p* ) ≤ 0 atunci zi (p) < 0 implică faptul că p*i = 0 .
Notăm cu E = {p z(p) ≤ 0, p ∈ Sn } mulţimea vectorilor de preţuri de

echilibru. Conform cu ipoteza (2H), vom presupune, fără a restrânge
generalitatea problemei că p ∈ Sn .
Teorema 3.2 (teorema de existenţă echilibrului). Fie o economie E cu două

bunuri în care vectorul z(p) satisface ipotezele (1F), (2H), (3W) şi (4C).
Atunci mulţimea E este nevidă (există cel puţin un preţ de echilibru).
Demonstraţia teoremei este descrisă în Anexa 1.
46
Aplicaţia 1
Se consideră o economie E cu două bunuri, în care sunt date
următoarele informaţii:
- cererea din cele două bunuri în funcţie de vectorul preţurilor, p:
4p 2
x1 ( p ) =
p1 + p 2
3p 2
x 2 ( p) =
p1 + p 2
- oferta din cele două bunuri în funcţie de vectorul preţurilor, p:
2p 2 − p1
y1 ( p) =
p1 + p 2
p 2 − p1
y 2 ( p) =
p1 + p 2
- dotarea iniţială din cele două bunuri:
x1 = 1, x2 = 2
Se cere să se determine preţurile de echilibru.
Rezolvare
Vom verifica ipotezele (1F), (2H), (3W) şi (4C) care asigură prin
teorema 2 existenţa echilibrului într-o economie de acest tip.
Deoarece ipotezele se referă la vectorul de cerere excedentară, vom

calcula mai întâi cererile excedentare din fiecare bun. Astfel:
4p 2 2p − p p2
z1 ( p) = x1 ( p) − y1 ( p) − x1 = − 2 1 −1 =
p1 + p 2 p1 + p 2 p1 + p 2
3p 2 p −p − p1
z 2 ( p) = x 2 ( p) − y 2 ( p) − x 2 = − 2 1 −2=
p1 + p 2 p1 + p 2 p1 + p 2
47
⎛ p2 ⎞
⎜ ⎟
⎛ z1 (p) ⎞ ⎜ p1 + p 2 ⎟
Deci vectorul cererii excedentare este z(p) = ⎜⎜ ⎟⎟ = şi
⎝ z 2 (p) ⎠ ⎜ − p1 ⎟
⎜p +p ⎟
⎝ 1 2 ⎠
ca urmare z1 (p) şi z 2 (p) sunt funcţii, definite pentru orice vector de preţuri
p ∈ S2 . Deci ipoteza (1F) este îndeplinită.
Ipoteza (2H), numită şi de omogenitate, impune condiţia de

omogenitate de grad zero a funcţiilor de cerere excedentară. Adică,
z1 (kp) = z1 (p) şi z 2 (kp) = z 2 (p) , pentru orice p∈ S2 .
p2 kp 2 kp 2 p2
Din z1 (p) = ⇒ z1 ( kp) = = = = z1 ( p)
p1 + p 2 kp1 + kp 2 k ( p1 + p 2 ) p1 + p 2
− p1 − kp1 − kp1 − p1
Din z 2 (p) = ⇒ z 2 (kp) = = = = z 2 ( p)
p1 + p 2 kp1 + kp 2 k (p1 + p 2 ) p1 + p 2
Rezultă deci că zi (p) sunt funcţii omogene de grad zero pentru

i = 1,2 .
Legea lui Walras (ipoteza (3W)) se scrie pz ( p) = 0 sau dezvoltată,
p1z1 (p) + p 2 z 2 (p) = 0 . Pentru datele problemei, avem:
p2 − p1
p1 + p2 = 0 ⇒ 0 = 0 , adevărat.
p1 + p 2 p1 + p 2
Ipoteza (4C) este verificată, funcţiile zi (p) fiind continue deoarece

numitorul este nenul, p1 + p 2 ≠ 0 , deoarece p ∈ S2 (adică p1 + p 2 = 1 ).
Deoarece în economia E sunt îndeplinite cele 4 ipoteze, rezultă
conform Teoremei 3.2 că există un preţ de echilibru.
Pentru determinarea echilibrului (echilibrelor) putem urma
algoritmul descris în demonstraţia teoremei. Pentru problema de faţă însă,
soluţia este imediată.
Să analizăm vectorul cererii excedentare:
⎛ p2 ⎞
⎜ ⎟
⎛ 1 ⎞ ⎜ p1 + p 2 ⎟
z ( p )
z(p) = ⎜⎜ ⎟⎟ = , unde prima componentă a acestui vector
⎝ z 2 (p) ⎠ ⎜ − p1 ⎟
⎜p +p ⎟
⎝ 1 2 ⎠
este nenegativă, în timp ce a doua este nepozitivă. Din definiţia echilibrului,
48
un preţ este de echilibru dacă z ( p) ≤ 0 ; deci cea de a doua componentă,

z 2 (p) satisface condiţia pentru orice vector de preţuri p ∈ S2 . Se impune
atunci condiţia ca z1 (p) = 0 ⇒ p 2 = 0 ⇒ p1 = 0 (deoarece p1 + p 2 = 1 ).
Am găsit astfel un preţ de echilibru p* = (0,1) şi acesta este singurul,
de vreme ce z1 (p) > 0 pentru p 2 ≠ 0 .
Aplicaţia 2
În economia E cu două bunuri se cunosc funcţiile cererii
excedentare:
− p2
z1 ( p) =
2p1 + 3p 2
p1
z 2 (p) =
2p1 + 3p 2
Se cere:
a) Să se verifice ipotezele ce asigură existenţa echilibrului.
b) Să se determine preţurile de echilibru.
Rezolvare
a) Vom verifica ipotezele (1F), (2H), (3W) şi (4C) care asigură prin
teorema 2 existenţa echilibrului într-o economie de acest tip.
⎛ − p2 ⎞
⎜ ⎟
⎛ z1 (p) ⎞ ⎜ 2p1 + 3p 2 ⎟
Vectorul cererii excedentare este z(p) = ⎜⎜ ⎟⎟ = şi ca
⎝ z 2 ( p) ⎠ ⎜ p1 ⎟
⎜ 2p + 3p ⎟
⎝ 1 2 ⎠
urmare z1 (p) şi z 2 (p) sunt funcţii, definite pentru orice vector de preţuri
p ∈ S2 . Deci ipoteza (1F) este îndeplinită.
Ipoteza (2H) se referă la condiţia de omogenitate de grad zero a
funcţiilor de cerere excedentară.
− p2
Din z1 (p) = , calculăm:
2p1 + 3p 2
− kp 2 − kp 2 − p2
z1 ( kp) = = = = z1 ( p)
2kp1 + 3kp 2 k (2p1 + 3p 2 ) 2p1 + 3p 2
49
p1
Din z 2 (p) = calculăm:
2p1 + 3p 2
kp1 kp1 p1
z 2 ( kp) = = = = z 2 ( p)
2kp1 + 3kp 2 k ( 2p1 + 3p 2 ) 2p1 + 3p 2
Am obţinut că zi (p) sunt funcţii omogene de grad zero pentru

i = 1,2 .
Legea lui Walras (ipoteza (3W)) implică condiţia:

p1z1 (p) + p 2 z 2 (p) = 0 sau
− p2 p1
p1 + p2 = 0 ⇒ 0 = 0 , adevărat.
2p1 + 3p 2 2p1 + 3p 2
Funcţiile zi (p) fiind continue deoarece numitorul este nenul,

( 2p1 + 3p 2 ≠ 0 ), ipoteza (4C) este îndeplinită.
Deoarece în economia E sunt îndeplinite cele 4 ipoteze, rezultă
conform Teoremei 3.2 că există un preţ de echilibru.
b) Analizând vectorul cererii excedentare:
⎛ − p2 ⎞
⎜ ⎟
⎛ z1 (p) ⎞ ⎜ 3p1 + 2p 2 ⎟
z(p) = ⎜⎜ ⎟⎟ = , se observă că prima componentă este
⎝ z 2 ( p) ⎠ ⎜ p1 ⎟
⎜ 3p + 2p ⎟
⎝ 1 2 ⎠
negativă sau zero pentru orice valori ale preţurilor celor două bunuri, în timp
ce a doua este nulă sau pozitivă.
Din definiţia echilibrului, un preţ este de echilibru dacă z ( p) ≤ 0 ;
deci z1 (p) satisface condiţia pentru orice vector de preţuri p ∈ S2 .
Se impune atunci condiţia ca:
z 2 (p) = 0 ⇒ p1 = 0 ⇒ p 2 = 0 (deoarece p1 + p 2 = 1 ).
Atunci preţul de echilibru este p* = (1,0) şi acesta este singurul, de
vreme ce z 2 (p) > 0 pentru p1 ≠ 0 .
50
Aplicaţia 1
Se consideră o economie competitivă E cu două bunuri în care sunt
date următoarele:
- vectorul cererii din cele două bunuri, în funcţie de vectorul
preţurilor, p = (p1, p2 ) ∈ S2 este:
⎛ 2p1 ⎞
⎜ ⎟
⎛ 1 ⎞ ⎜ 1 + p2 ⎟
x ( p )
⎜
x ( p) = ⎜ ⎟
⎟= ;
⎝ x 2 (p) ⎠ ⎜ 2p1 + p 2 ⎟
⎜ 1+ p ⎟
⎝ 2 ⎠
- vectorul ofertei din cele două bunuri, în funcţie de vectorul

preţurilor, p este:
⎛ p1 − p 2 ⎞
⎜ ⎟
⎛ y1 (p) ⎞ ⎜ 1 + p 2 ⎟
y(p) = ⎜⎜ ⎟⎟ = ;
⎝ y 2 ( p) ⎠ ⎜ − p 2 ⎟
⎜ 1+ p ⎟
⎝ 2 ⎠
- vectorul dotării iniţiale din cele două bunuri este:
⎛ x ⎞ ⎛1⎞
x = ⎜⎜ 1 ⎟⎟ = ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ x 2 ⎠ ⎝1⎠
Se cere:
a) Să se determine vectorul cererii excedentare din cele două bunuri.
b) Să se verifice existenţa echilibrului în economia E cu două bunuri.
c) Să se determine preţurile de echilibru.
51
Aplicaţia 2
Se consideră o economie competitivă E cu două bunuri în care cererile
excedentare din cele două bunuri sunt:
p2
z1 ( p) =
1 + p1
− p1
z 2 ( p) = , unde p = (p1, p2 ) ∈ S2 .
1 + p1
Se cere:
a) Să se verifice ipotezele (1F), (2H), (3W) şi (4C) în economia E.
1 1
b) Să se decidă dacă vectorul preţurilor p = ( , ) reprezintă un preţ de
2 2
echilibru. Justificaţi răspunsul.
c) Să se determine preţurile de echilibru prin metoda caracteristică
economiei cu două bunuri.
d) Elaboraţi schema logică şi programul pentru algoritmul de la punctul
c).
Observaţie: Pentru punctul c) vezi demonstraţia teoremei din Anexa 1.
Aplicaţia 3
Fie o economie cu două bunuri în care sunt cunoscute cererile
excedentare:
p 2 − p1 − 0.5
z1 (p) =
p1 + p 2 + 1
p1 (p1 − p 2 + 0.5)
z 2 ( p) = , iar p ∈ S2
p1 + p 2 + 1
Se cere:
a) Să se verifice ipotezele (1F), (2H), (3W) şi (4C).
b) În cazul în care ipotezele sunt verificate să se decidă dacă preţul
52
⎛7 3⎞
p = ⎜ , ⎟ este un preţ de echilibru.
⎝ 10 10 ⎠
⎛1 1⎞
c) Pornind de la preţul p1 = ⎜ , ⎟ se cere să se determine preţurile de
⎝ 2 2⎠
echilibru.
53
În cazul economiei cu mai multe bunuri, demonstraţia existenţei
unui echilibru va fi diferită de cea din Anexa 1 – pentru cazul economiei cu
două bunuri, capitolul anterior, deşi ipotezele rămân neschimbate.
Pornind de la cadrul conceptual din capitolul anterior, avem:
Teorema 4.1 (teorema de existenţă a echilibrului). Fie o economie E cu n

bunuri ( n ≥ 3 ). Dacă sunt îndeplinite ipotezele (1F), (2H), (3W) şi (4C),
atunci mulţimea E este nevidă (există cel puţin un preţ de echilibru).
Ideea demonstraţiei teoremei este următoarea: vom construi o

reprezentare continuă de la Sn la Sn (simplexul n-dimensional), după care cu
ajutorul teoremei lui Brower vom arăta că această transformare continuă
admite un punct fix, acesta constituind şi punctul de echilibru.
Etapa 1: Vom căuta o funcţie continuă în raport cu p care să aibă
următoarele proprietăţi:
Mi (p) > 0 , dacă şi numai dacă zi (p) > 0 (4.1)
Mi (p) = 0 , dacă zi (p) = 0 (4.2)
p i + M i ( p) ≥ 0 (4.3)
54
Această transformare constituie de fapt o modificare, o creştere a

preţurilor dacă cererea excedentară este strict pozitivă (cazul 4.1). Dacă
cererea excedentară dintr-un bun i este zero atunci nu există nici un motiv ca
preţul acelui bun să fie modificat (4.2).
Propoziţia 4.1. Funcţiile Mi (p) = max{−pi , k i ⋅ zi (p)}

unde k i > 0, i = 1,2,..., n satisfac relaţiile (4.1), (4.2) şi (4.3).
Etapa 2: Construim transformarea următoare:

p + M (p)
Propoziţia 4.2. Transformarea T : Sn → Sn , cu T (p) = ,
[ p + M ( p)]e
n
unde e = (1,1,...,1) t este bine definită, continuă şi ∑ T ( p) = 1 .
i =1
i
Etapa 3: Determinăm punctul fix al transformării T.

Propoziţia 4.3. Transformarea T : Sn → Sn admite un punct fix.
Demonstraţie
Deoarece T este continuă, iar Sn este o mulţime convexă, închisă şi
mărginită, atunci conform teoremei de punct fix a lui Brower (vezi Anexa 2)
există p* ∈ Sn astfel încât T(p* ) = p* ( p * se numeşte punct fix), c.c.t.d.
Ipoteza (4C) de continuitate conduce la concluzia că vectorul cerere

excedentară este mărginit pe mulţimea compactă Sn. În particular,
mărginirea funcţiilor zi (p) implică faptul că cererea de bunuri libere
/gratuite este mărginită. Este natural să admitem că cererile de bunuri devin
oricât de mari, atunci când preţurile devin foarte mici.
Se înlocuieşte din acest motiv ipoteza (4C) cu o ipoteză de
continuitate slăbită.
Ipoteza 5B. Există un număr pozitiv R, astfel încât pentru orice

p ∈ Sn , zi (p) > −R oricare ar fi i = 1,2,...n .
Cu alte cuvinte, z(p) este inferior mărginită. Interpretarea din punct
de vedere economic a acestei ipoteze este următoarea: cantitatea din orice
bun i care poate fi produsă într-un interval de timp limitat este finită. De
asemenea, dotările iniţiale cu bunuri ale gospodăriilor precum şi volumul
serviciilor furnizate de acestea sunt finite.
55
Capitolul 4. Existenţa echilibrului într-o economie cu mai multe bunuri
Ipoteza 6C’. Funcţia vectorială z(p) este definită pentru orice p >> 0 , posibil
şi pentru alţi vectori p şi este continuă ori de câte ori este definită. Dacă z(p)
n
nu este definită pentru p = p 0 , atunci lim0 ∑ z i (p) = ∞ .
p→p
i =1
Observaţie: p >> 0 dacă pi > 0, ∀i = 1,2,..., n .

n
Se poate conveni astfel că ∑ z ( p)
i =1
i ia valoarea + ∞ pentru toţi
vectorii p pentru care z(p) nu este definită.

În condiţii de continuitate slăbită, teorema de existenţă a echilibrului
într-o economie cu n bunuri se va modifica uşor şi anume:
Teorema 4.2. Fie o economie E cu un număr finit de bunuri. Dacă sunt

satisfăcute ipotezele (1F), (2H), (3W), (5B) şi (6C’) atunci există cel puţin
un vector de preţuri p* ∈ Sn astfel încât z(p* ) ≤ 0 .
Demonstraţia teoremei 4.2 se modifică după cum urmează:

- vom considera funcţia vectorială M(p) care satisface relaţiile
(4.1), (4.2) şi (4.3), impunând să fie continuă oricând z(p) este
definită (deci şi continuă);
n
- notăm cu Z(p) = ∑ z i (p) ;
i =1
- introducem funcţia continuă α ( Z) , definită pentru orice număr
real Z cu proprietăţile:
i. 0 ≤ α ( Z) ≤ 1, ∀Z
ii. α ( Z) = 0, ∀Z ≤ 0
iii. α ( Z) = 1, ∀Z ≥ Z1 , unde Z1 > 0 ;
- cu ajutorul acestei funcţii, notând α ( p) = α ( Z( p)) definim:
⎧ [1 − α (p)]M (p) + α (p)e' , dacă z(p) este definită
N ( p) = ⎨ ,
⎩e' , dacă z(p) este nedefinită
unde e' = (1,1,...,1) .
p + N ( p)
- se construieşte transformarea T (p) =
[p + N(p)]e
şi se determină punctul fix al acesteia, T(p* ) = p* .
56
Aplicaţia 1
Fie o economie competitivă E cu 3 bunuri în care cererile
excedentare sunt:
p 2 − 2p3
z1 (p) =
p1 + 2p 2 + 3p3
p3 − p1
z 2 ( p) =
p1 + 2p 2 + 3p3
2p1 − p 2
z 3 ( p) =
p1 + 2p 2 + 3p3
Se cere:
a) Să se verifice ipotezele (1F), (2H), (3W) şi (4C).
b) Fie ~p = (0.4, 0.3, 0.3) un vector de preţuri. Este acesta un preţ de
echilibru?
c) Să se efectueze două iteraţii din algoritmul bazat pe teorema de
punct fix ce conduce la determinarea unui preţ de echilibru, luând
ε = 0.001 .
Rezolvare
a) Se verifică fiecare ipoteză în parte:
• Ipoteza (1F) – cererile excedentare sunt funcţii de p, deoarece sunt
bine definite ( p1 + 2p 2 + 3p3 > 0) ) şi depind de vectorul preţurilor,
p = (p1 , p 2 , p3 ) .
• Ipoteza (2H) - de omogenitate:
kp 2 − 2kp 3 k ( p 2 − 2p 3 )
z1 (kp) = = = z1 (p)
kp1 + 2kp 2 + 3kp 3 k (p1 + 2p 2 + 3p3 )
În mod asemănător obţinem că z 2 (kp) = z 2 (p) şi z 3 (kp) = z 3 (p) .
Ca urmare avem z ( kp ) = z ( p) adevărat.
• Ipoteza (3W) - legea lui Walras:
pz(p) = 0 ⇔ p1z1 (p) + p 2 z 2 (p) + p3z 3 (p) = 0
p 2 − 2p3 p3 − p1 2p1 − p 2
Avem p1 + p2 + p3 =0⇒
p1 + 2p 2 + 3p3 p1 + 2p 2 + 3p3 p1 + 2p 2 + 3p3
⇒ p1p 2 − 2p1p3 + p 2 p3 − p1p 2 + 2p1p3 − p 2 p3 = 0
adevărat ∀p ∈ S3 .
57
• Ipoteza (4C) – de continuitate este evidentă, deoarece funcţiile sunt

continue (sunt bine definite ( p1 + 2p 2 + 3p3 > 0) ).
În consecinţă, conform teoremei de existenţă a echilibrului într-o
economie cu mai multe bunuri, rezultă că în economia E există cel puţin un
preţ de echilibru.
b) Conform definiţiei preţului de echilibru, ~ p este un preţ de echilibru dacă

~
⎧ z1 ( p ) ≤ 0
⎪
şi numai dacă z ( ~p ) ≤ 0 , echilvalent cu ⎨z 2 (~p) ≤ 0 .
⎪z (~
⎩ 3 p) ≤ 0
Ca urmare, avem pentru ~ p = (0.4,0.3,0.3) următoarele:
0 .3 − 0 .6 − 0 .3
z1 (~
p) = = ≤ 0 adevărat
0.4 + 0.6 + 0.9 1.9
0 .3 − 0 .4 − 0 .1
z2 ( ~
p) = = ≤ 0 adevărat
0 .4 + 0 . 6 + 0 .9 1 .9
0 .8 − 0 .3 0 .5
z 3 (~
p) = = ≤ 0 fals.
0 .4 + 0 .6 + 0 .9 1 .9
Rezultă că ~ p = (0.4,0.3,0.3) nu este un preţ de echilibru (pentru al
treilea bun cererea este mai mare decât oferta).
c) Din teorema de existenţă a echilibrului într-o economie competitivă cu

mai multe bunuri s-a dedus un algoritm de determinare a unui preţ de
echilibru.
Vom aplica acest algoritm, pornind de la preţul ~ p = (0.4,0.3,0.3) şi
vom determina punctul fix al transformării T(p), adică T(p* ) = p* .
Pentru p1 = ~ p , vom determina:
T(p1 ) = p 2 , T (p 2 ) = p3 ,..., T (p k ) = p k +1 . Algoritmul se opreşte când
p k +1 − p k < ε , ε > 0, ε foarte mic.
Funcţiile Mi(p) se aleg de forma specificată în breviar, adică
Mi (p) = max{−pi , k i ⋅ zi (p)}, i = 1,2,3 astfel:
M1 (p) = max{−p1 , z1 (p)}, k1 = 1
M 2 (p) = max{−p 2 ,2 ⋅ z 2 (p)}, k 2 = 2
M 3 (p) = max{−p3 , z 3 (p)}, k 3 = 1 .
Pentru p1 = (0.4,0.3,0.3) avem
58
− 0 .3 − 3
z1 (p1 ) = = = −0.158
1 .9 19
− 0 .1 − 1
z 2 (p1 ) = = = −0.052
1 .9 19
0 .5 5
z 3 (p1 ) = = = 0.263
1.9 19
de unde
M1 (p1 ) = max{−0.4,−0.158} = −0.158 ≈ −0.2
M 2 (p1 ) = max{−0.3,−0.104} = −0.104 ≈ −0.1
M 3 ( p1 ) = max{−0.3,0.263} = 0.263 ≈ 0.3
Efectuăm sumele p1i + M i (p1 ) :
p11 + M1 (p1 ) = 0.4 − 0.2 = 0.2
p12 + M 2 (p1 ) = 0.3 − 0.1 = 0.2
p13 + M 3 ( p1 ) = 0.3 + 0.3 = 0.6 .
În continuare, construim o transformare continuă, T : S3 → S3 , de
⎛1⎞
p1 + M(p1 ) ⎜ ⎟
forma T(p ) = 1
1
, unde e = ⎜1⎟ .
[p + M(p )]e
1
⎜1⎟
⎝ ⎠
Înlocuind cu deja cunoscute vom obţine:
⎛ p1 + M1 (p1 ) p12 + M 2 (p1 ) p13 + M3 (p1 ) ⎞
T(p1 ) = ⎜⎜ 11 , 1 , 1 ⎟⎟ , adică
⎝ [p + M(p )]e [p + M(p )]e [p + M(p )]e ⎠
1 1 1
⎛ 0 .2 0 .2 0 .6 ⎞
T (p1 ) = ⎜ , , ⎟ = (0.2,0.2,0.6) , deoarece
⎝ 1 .0 1 .0 1 .0 ⎠
⎛1⎞
⎜ ⎟
[p + M (p )]e = (p + M1 (p ), p + M 2 (p ), p + M 3 (p ))⎜1⎟ =
1 1 1
1
1 1
2
1 1
3
1
⎜1⎟
⎝ ⎠
= p1 + p 2 + p3 + M1 (p ) + M 2 (p ) + M 3 (p ) = 0.2 + 0.2 + 0.6 = 1.0
1 1 1 1 1 1
Conform teoremei de punct fix a lui Brower (vezi Anexa 2), rezultă
că T(p1 ) = p 2 = (0.2,0.2,0.6) .
59
Calculăm
p 1 − p 2 = (0.2,0.2,0.6) − (0.4,0.3,0.3) = (−0.2,−0.1,0.3) =
= (−0.2) 2 + (−0.1) 2 + (0.3) 2 = 0.04 + 0.01 + 0.09 = 0.14 = 0.374 < 0.001 fals
Deoarece ε = 0.001 ⇒ p 2 − p1 < ε nu este satisfăcută, algoritmul

continuă cu o nouă iteraţie:
Avem pentru p 2 = (0.2,0.2,0.6) următoarele cereri excedentare:
0 .2 − 1 .2 − 1.0
z1 ( p 2 ) = = = −0.417
0.2 + 0.4 + 1.8 2.4
0 .6 − 0 .2 0 .4
z 2 (p 2 ) = = = 0.167
0 .2 + 0 .4 + 1 .8 2 .4
0 .4 − 0 .2 0 .2
z 3 (p 2 ) = = = 0.083
0 .2 + 0 .4 + 1 .8 2 .4
Funcţiile Mi(p2) au forma:
M1 (p 2 ) = max{−0.2,−0.417} = −0.2
M 2 (p 2 ) = max{−0.2,0.334} = 0.334 ≈ 0.3
M 3 ( p 2 ) = max{−0.6,0.083} = 0.083 ≈ 0.1
de unde sumele pi2 + M i (p 2 ) vor fi:
p12 + M1 (p 2 ) = 0.2 − 0.2 = 0
p 22 + M 2 (p 2 ) = 0.2 + 0.3 = 0.5
p 32 + M 3 ( p 2 ) = 0.6 + 0.1 = 0.7 .
Ca urmare, transformarea:
⎛ 0 .0 0 .5 0 .7 ⎞
T(p 2 ) = ⎜ ⎟ = (0,0.417,0.583) ⇒ T ( p ) = (0,0.4,0.6)
2
, ,
⎝ 1 .2 1 .2 1 .2 ⎠
Conform teoremei de punct fix a lui Brower rezultă că:
T (p 2 ) = p3 = (0,0.4,0.6) .
Verificăm testul de sfârşit p3 − p 2 < ε . Avem:
(0,0.4,0.6) − (0.2,0.2,0.6) = (−0.2,0.2,0) = (−0.2) 2 + (0.2) 2 + 0 2

= 0.08 = 0.28 < 0.001, fals
60
Ca urmare, algoritmul de determinare a punctului fix (respectiv a

punctului de echilibru) se continuă cu o nouă iteraţie.
Aplicaţia 2
Fie o economie competitivă E cu două bunuri, în care sunt cunoscute
cererile excedentare:
p −p − p1 ( p 2 − p1 )
z1 ( p) = 2 1 şi z 2 ( p) = , p = (p1 , p 2 ) vectorul
1 + p1 p 2 (1 + p1 )
preţurilor.
Se cere :
a) Să se verifice ipotezele (1F), (2H), (3W),(5B) şi (6C').
b) Să se decidă dacă preţul ~p = (0.6, 0.4) constituie un preţ de
echilibru.
c) Să se efectueze două iteraţii cu algoritmul de determinare a
punctului fix folosind funcţia:
⎧0, Z ≤ 0
⎪Z
α ( Z ) = ⎨ , Z ∈ (0,2)
⎪2
⎩1, Z ∈ [2, ∞)
şi funcţia de ajustare a preţurilor
Mi (p) = max{−pi , k i zi (p)}, i = 1,2 .
Se dă abaterea ε=0,001.
Rezolvare
a) Se verifică fiecare ipoteză în parte:
• Ipoteza (1F) - se observă că ambele funcţii ale cererii excedentare
depind numai de vectorul preţurilor, p = (p1, p2 ) ; ca urmare ipoteza
(1F) este verificată.
• Ipoteza (2H) - de omogenitate:
z(kp) = z(p) ⇔ z1 (kp) = z1 (p) şi z 2 (kp) = z 2 (p)
p − p1 kp 2 − kp1 k ( p 2 − p1 )
z1 ( p) = 2 ⇒ z1 ( kp) = = = z1 ( p)
1 + p1 2kp1 + kp 2 k (1 + p1 )
− p1 (p 2 − p1 ) − kp1 ( kp 2 − kp1 )
z 2 ( p) = ⇒ z 2 ( kp) = = z 2 ( p)
p 2 (1 + p1 ) kp 2 ( kp 2 + 2kp1 )
Ca urmare avem că relaţia z ( kp ) = z ( p) este adevărată.
• Ipoteza (3W) - legea lui Walras:
pz(p) = 0 ⇔ p1z1 (p) + p2z 2 (p) = 0
61
p 2 − p1 p (p − p ) p p − p 2 − p1p 2 + p12
Avem p1 − p2 1 2 1 = 1 2 1 = 0 adevărată.
1 + p1 p 2 (1 + p1 ) 1 + p1
• Ipoteza (5B) - de mărginire inferioară: ∀p ∈ S2 , ∃R > 0, astfel încât
zi (p) > −R , ∀i = 1,2 (de demonstrat).
Fie R=1. Verificăm dacă zi (p) > −R , ∀i = 1,2 .
Pentru z1 (p) avem:
p 2 − p1 p − p + 1 + p1 1 + p2
> −1 ⇒ 2 1 >0⇒ > 0 adevărat,
1 + p1 1 + p1 1 + + p1
∀p = (p1, p 2 ) ∈ S2 , unde S2 reprezintă simplexul bidimensional,
2
S2 = {p ∑ pi = 1, p > 0} .
i =1
Pentru z 2 (p) avem:

− p1 (p 2 − p1 ) − p1p 2 + p12 + p 2 + p1p 2 p12 + p 2
> −1 ⇒ >0⇒ >0
p 2 (1 + p1 ) p 2 (1 + p1 ) p 2 (1 + + p1 )
adevărat, ∀p = (p1, p 2 ) ∈ S2 .
• Ipoteza (6C') – de continuitate slăbită: funcţia z(p) este definită
pentru p>0, posibil şi pentru alţi vectori de preţuri p şi este continuă
ori de câte ori este definită.
Se observă că singurul punct pentru care funcţia z(p) nu este definită
este p 0 = (1,0) . În rest este definită pentru ∀p > 0 şi deci este şi
continuă.
În concluzie, fiind îndeplinite cele 5 ipoteze, şi anume (1F), (2H), (3W),

(5B) şi (6C'), rezultă că în economia competitivă E cu două bunuri există cel
puţin un echilibru.
Observaţie: Suntem în cazul unei economii cu o condiţie de continuitate
slăbită (datorită faptului că funcţia cerere excedentară z 2 (p) nu este definită
pentru p=(1,0)).
b) ~
p = (0.6,0.4) este un preţ de echilibru dacă şi numai dacă z ( ~ p ) ≤ 0 , ceea
ce este echivalent cu a spune că z1 (p) ≤ 0 şi z 2 (p) ≤ 0 .
p −p 0.4 − 0.6 − 0.2
Din z1 ( p) = 2 1 , avem z1 ( ~ p) = = ≤ 0 , ceea ce este
1 + p1 1 + 0 .6 1 .6
adevărat.
62
− p1 ( p 2 − p1 ) − 0.6(0.4 − 0.6) 0.12

Din z 2 ( p) = , avem z 2 (~
p) = = ≤ 0 , ceea
p 2 (1 + p1 ) 0.4(1 + 0.6) 0.64
ce este fals. Deoarece a doua inegalitate nu este verificată, rezultă că
vectorul ~
p = (0.6,0.4) nu constituie un preţ de echilibru.
c) Din teorema de existenţă a echilibrului într-o economie competitivă cu

mai multe bunuri, cu o condiţie de continuitate slăbită, se poate deduce un
algoritm de determinare a unui preţ de echilibru (este algoritmul de
determinare a punctului fix prezentat în breviar).
Se pleacă de la T(p* ) = p* , din teorema de punct fix a lui Brower, unde
p + N ( p)
T : S2 → S2 , cu T ( p) = .
[ p + N ( p)]e
Deci pentru p1 = ~ p ⇒ T(p1 ) = p 2 . În continuare, în iteraţia următoare
vom avea T(p 2 ) = p3 , până la T(p k ) = p k +1 . Algoritmul se opreşte când
p k − p k +1 < ε , ε > 0 foarte mic, unde funcţiile Ni(p) şi Mi(p) au următoarea
formă:
⎧[1 − α (p)]M i (p) + α (p)e' , dacă z(p) este definită
N i ( p) = ⎨
⎩e' , dacă z(p) este nedefinită, adică pentru (1,0)
Avem de asemenea, α (p) = α ( Z( p)) , unde
2
Z( p) = ∑ z i (p); cu α (p) dat în enunţul problemei şi alegem
i =1
⎧k =1
M i (p) = max{−pi , k i zi (p)}, k i > 0 cu ⎨ 1
⎩k 2 = 2
Fie deci ~p = p1 = (0.6,0.4) .
Iteraţia 1: calculăm z i (p1 ), i = 1,2

− 0.2
z1 (p1 ) = = −0.125
1.6
0.12
z 2 (p1 ) = = 0.188
0.64
Ca urmare Z(p1 ) = z1 (p1 ) + z 2 (p1 ) = −0.125 + 0.188 = 0.063 de unde avem că
0.063
α (p1 ) = α (0.062) = = 0.031 .
2
63
Determinăm în continuare valorile funcţiilor M i (p1 ), i = 1,2 :

M1 (p1 ) = max{−0.6,−0.125} = −0.125
M 2 (p1 ) = max{−0.4,0.376} = 0.376
Funcţiile N i ( p1 ) vor avea la această primă iteraţie a algoritmului
următoarele valori:
N1 ( p1 ) = (1 − 0.031) ⋅ ( −0.125) + 0.031 = 0.969( −0.125) + 0.031 =
= −0.121 + 0.031 = −0.09
N 2 ( p1 ) = (1 − 0.031)(0.376) + 0.031 = (0.969)(0.376) + 0.031 =
= 0.364 + 0.031 = 0.395
Rezultă că transformarea T (p1 ) va fi:

p1 + N(p1 ) ⎛ p11 + N1 (p1 ) p12 + N 2 (p1 ) ⎞
T(p1 ) = = ⎜ , ⎟
[p1 + N(p1 )]e ⎜⎝ [p1 + N(p1 )]e [p1 + N(p1 )]e ⎟⎠
Dar [p1 + N(p1 )]e = p11 + N1 (p1 ) + p12 + N 2 (p1 ) = 1 + 0.395 − 0.09 = 1.305
Deci
⎛ 0.6 + ( −0.09) 0.4 + 0.395 ⎞ ⎛ 0.51 0.795 ⎞
T ( p1 ) = ⎜ , ⎟=⎜ , ⎟ = (0.39,0.61) ≈ (0.4,0.6)
⎝ 1.305 1.305 ⎠ ⎝ 1.305 1.305 ⎠
Conform teoremei de punct fix avem T(p1 ) = p 2 = (0.4,0.6) .
Verificăm condiţia de oprire a algoritmului:

p 2 − p1 < ε , ε = 0.001
(0.4,0.6) − (0.6,0.4) < 0.001 ⇔ (−0.2,0.2) < 0.001 ⇔ (−0.2) 2 + (0.2) 2 < 0.001
⇔ 0.08 < 0.001, fals .
Deoarece această condiţie nu este verificată se continuă algoritmul
cu o nouă iteraţie.
Iteraţia 2: Pentru p 2 = (0.4,0.6) , calculăm z i (p 2 ), i = 1,2
Avem:
64
0.6 − 0.4 0.2

z1 (p 2 ) = = = 0.143
1 + 0.4 1.4
− 0.4(0.6 − 0.4) − 0.08
z 2 (p 2 ) = = = −0.095
0.6(1 + 0.4) 0.84
de unde Z(p 2 ) = z1 (p 2 ) + z 2 (p 2 ) = 0.143 − 0.095 = 0.048 ,
0.048
iar α ( p 2 ) = α (0.048) = = 0.024
2
Determinăm în continuare valorile funcţiilor M i (p 2 ), i = 1,2 :
M 1 ( p 2 ) = max{−0.4,0.143} = 0.143
M 2 (p 2 ) = max{−0.6,−0.19} = −0.19
şi cele ale funcţiilor N i ( p 2 ), i = 1,2 care vor avea valorile:
N1 ( p 2 ) = (1 − 0.024) ⋅ (0.143) + 0.024 = (0.976)(0.143) + 0.024 =
= 0.140 + 0.024 = 0.164
N 2 ( p 2 ) = (1 − 0.024)( −0.19) + 0.024 = (0.976)( −0.19) + 0.024 =
Rezultă că
= −0.185 + 0.024 = −0.161
transformarea T(p 2 ) se scrie:
p 2 + N( p 2 ) ⎛ p12 + N1 (p 2 ) p 22 + N 2 (p 2 ) ⎞
T(p2 ) = = ⎜ , ⎟
[p 2 + N(p 2 )]e ⎜⎝ [p 2 + N(p 2 )]e [p 2 + N(p 2 )]e ⎟⎠
Dar [p 2 + N(p 2 )]e = p12 + N1 (p 2 ) + p 22 + N 2 (p 2 ) = 1 + 0.164 − 0.161 = 1.003

Şi deci
⎛ 0.4 − 0.164 0.6 − 0.161 ⎞ ⎛ 0.564 0.439 ⎞
T(p 2 ) = ⎜ , ⎟=⎜ , ⎟=
⎝ 1.003 1.003 ⎠ ⎝ 1.003 1.003 ⎠
= (0.562,0.438) ≈ (0.56,0.44)
Conform teoremei avem T (p 2 ) = p3 = (0.56,0.44) .
Verificăm condiţia de terminare a algoritmului:
p 3 − p 2 < 0.001 ⇔ (0.56,0.44) − (0.4,0.6) < 0.001 ⇔ (0.16,−0.16) < 0.001
⇔ (0.16) 2 + (−0.16) 2 = 0.0512 < 0.001, fals .

Cum condiţia nu este îndeplinită, algoritmul se continuă cu o nouă iteraţie.
65
Aplicaţia 1
Fie o economie E cu 3 bunuri, în care sunt cunoscute cererile
excedentare:
⎛ 2p 2 − p 3 ⎞
⎜ ⎟
⎛ z1 (p) ⎞ ⎜ 1 + p 3 ⎟
⎜ ⎟ ⎜ 3p3 − 2p1 ⎟
z ( p ) = ⎜ z 2 ( p) ⎟ = ⎜ ⎟
⎜ z ( p) ⎟ ⎜ 1 + p 3 ⎟
⎝ 3 ⎠ ⎜ p1 − 3p 2 ⎟
⎜ 1+ p ⎟
⎝ 3 ⎠
unde p = (p1 , p 2 , p3 ) ∈ S3 .
Se cere :
a) Să se verifice dacă în economia E există un preţ de echilibru.
(Ipotezele (1F), (2H), (3W), (4C)).
b) Fie p * = (0.5, 0.3, 0.2) un vector de preţuri. Este acest vector un
preţ de echilibru?
c) Să se scrie două iteraţii din algoritmul de determinare a preţului de
echilibru ştiind că abaterea admisibilă este ε = 0,001.
Aplicaţia 2
Fie o economie competitivă E cu 5 bunuri, în care cererile excedentare
sunt:
p 2 − 2p 3 p3 − p1 2p1 − p 2
z1 (p) = , z 2 ( p) = , z 3 ( p) = ,
1 + p 2 + 2p 3 1 + p 2 + 2p 3 1 + p 2 + 2p 3
p5 − p 4 p 4 (p 4 − p5 )
z 4 ( p) = , z 5 ( p) =
1 + p 2 + 2p 3 p5 (1 + p 2 + 2p3 )
Se cere :
a) Să se verifice condiţiile din teorema de existenţă a echilibrului într-
o economie cu o condiţie de continuitate slăbită. (ipotezele (1F),
(2H), (3W),(5B) şi (6C')).
b) Să se decidă dacă preţul ~p =(0.1, 0.2, 0.1, 0.1, 0.5) constituie un
preţ de echilibru.
66
c) Să se efectueze două iteraţii cu algoritmul de determinare a

punctului fix, folosind funcţiile:
⎧0, Z ≤ 0
⎪Z
α ( Z) = ⎨ , Z ∈ (0,2) ,
⎪2
⎩1, Z ∈ [2, ∞)
Mi (p) = max{−pi , k i zi (p)} ,
pentru ~p dat mai sus şi ε=0,001.
d) Acelaşi lucru ca la punctul c) pentru ~p ′ = (0.2, 0.3, 0.2, 0.2, 0.1).
Aplicaţia 3
sunt:
p − 2p3 − p 5
z1 (p) = 2
p1 + 2p 2 + 3p3
p3 − p1
z 2 ( p) =
p1 + 2p 2 + 3p3
2p1 − p 2 + p 4
z 3 ( p) =
p1 + 2p 2 + 3p3
p5 − p3
z 4 ( p) =
p1 + 2p 2 + 3p3
p1 − p 4
z 5 ( p) =
p1 + 2p 2 + 3p3
Se cere:
a) Să se verifice ipotezele (1F), (2H), (3W), (4C). Este necesară
considerarea ipotezei de continuitate slăbită? Justificaţi răspunsul.
b) Vectorul p * =(1/7, 2/7, 2/7, 1/7, 1/7) constituie un preţ de echilibru?
c) Să se efectueze 3 iteraţii din algoritmul de determinare a punctului
fix, pentru p * de la punctul b) şi ε=0,001, cunoscând că:
⎧0, Z ≤ 0
⎪Z
α ( Z) = ⎨ , Z ∈ (0,2) ,
⎪2
⎩1, Z ∈ [2, ∞)
Mi (p) = max{−pi , k i zi (p)} .
67
Aplicaţia 4
Se consideră o economie competitivă E cu 4 bunuri, în care :
p − p3
z1 (p) = 2
p2 + p4
p −p
z 2 ( p) = 4 1
p2 + p4
p −p
z 3 ( p) = 1 4
p2 + p4
p − p2
z 4 ( p) = 3 , p = (p1 , p 2 , p3 , p 4 ) ∈ S4
p2 + p4
Se cere :
o economie cu mai multe bunuri.
b) Vectorul ~p = (0.1, 0.4, 0.2, 0.3) este un preţ de echilibru?
c) Determinaţi un preţ de echilibru folosind algoritmul de determinare
a punctului fix, pentru ~p de la punctul b) şi ε = 0.005,cunoscând
că:
⎧0, Z ≤ 0
⎪Z
α ( Z) = ⎨ , Z ∈ (0,2)
⎪2
⎩1, Z ∈ [2, ∞)
d) Elaboraţi schema logică şi programul pentru algoritmul de
determinare a punctului fix.
Aplicaţia 5
sunt:
2p 2 − p3
z1 (p) =
p1 (1 + p 2 )
p − 3p1
z 2 ( p) = 3
p 2 (1 + p 2 )
3p − 2p 2
z 3 ( p) = 1
p3 (1 + p 2 )
Se cere :
o economie cu mai multe bunuri.
b) Să se decidă dacă preţul p = (0.3, 0.4, 0.3) constituie un echilibru.
68
c) Să se efectueze 3 iteraţii cu algoritmul de determinare a punctului

fix, folosind funcţiile:
⎧0 , Z ≤ 0
⎪Z
α ( Z) = ⎨ , Z ∈ (0,2) Mi (p) = max{−pi , k i ⋅ zi (p)}, i = 1,2,3
⎪ 2 Z ∈ [2, ∞)
⎩1 ,
pentru p dat mai sus şi ε = 0.004 .
d) Elaboraţi schema logică şi programul pentru algoritmul de
determinare a punctului fix.
Aplicaţia 6
Fie o economie cu 3 bunuri în care ofertele excedentare sunt:
− 2p 2 + p3
s1 (p) =
p1 + p 2 + p3
2p1 − 3p3
s 2 (p) =
p1 + p 2 + p3
− p1 + 3p 2
s 3 ( p) =
p1 + p 2 + p3
a) Să se verifice dacă există un echilibru în această economie.
b) Să se decidă dacă p * = (1/2, 2/5, 1/10) este un preţ de echilibru.
Dacă nu, să se determine un preţ de echilibru.
69
A. Sistemul producătorului
Vom presupune că există un număr natural F de producători/firme,

fiecare dintre ei caracterizat printr-un indice f. Pentru un producător, un
program de producţie sau o activitate este o specificare a tuturor
resurselor/inputurilor folosite şi a tuturor outputurilor rezultate.
Reamintim convenţia făcută: cantităţile pozitive vor reprezenta
outputuri, iar cantităţile negative inputurile. Având această convenţie, un
program de producţie se reprezintă printr-un punct y f din Rn, spaţiul
bunurilor.
• Mulţimea tuturor activităţilor disponibile la nivelul firmei sau

mulţimea posibilităţilor de producţie
Definiţie 5.1. Mulţimea posibilităţilor de producţie pentru firma f, notată Yf
este mulţimea vectorilor de activitata posibili yf pentru firma f. Vectorul yf
se numeşte oferta firmei f.
Asupra mulţimii posibilităţilor de producţie se fac anumite ipoteze:
Ipoteza 1. 0 ∈ Yf .
Ipoteza 2. Yf este închisă.
70
Lema 5.1. Dacă producţia este divizibilă şi aditivă, atunci mulţimea

posibilităţilor de producţie este convexă şi prezintă venituri constante la
scală, adică este un con convex1.
Ipoteza 3. Yf este convexă.
• Mulţimea posibilităţilor de producţie la nivelul economiei

F
Fie yf o producţie pentru firma f. Atunci suma y = ∑ y f se numeşte
f =1
producţia totală, oferta totală sau vectorul de producţie la nivelul societăţii.
Observaţie: Formând această sumă se elimină toate transferurile de
bunuri de la producător la producător (astfel de bunuri apar o dată cu semnul
plus când sunt outputuri şi cu semnul minus când sunt inputuri).
Definiţia 5.2. Mulţimea posibilităţilor de producţie la nivelul societăţii sau

producţia totală, Y, este
F F
Y = {y = ∑ y f y f ∈ Yf , ∀f } = ∑ Yf .
f =1 f =1
Definiţia 5.3. Mulţimea alocaţiilor de producţie posibile la nivelul

economiei este Y = XYf = {( y1 , y 2 ,..., y F ) yf ∈ Yf , ∀f } unde F reprezintă
numărul firmelor.
Proprietăţi ale mulţimii posibilităţilor de producţie totale, Y:

1) 0 ∈ Y
2) Y este convexă.
• Profit şi ofertă
Maximizarea profitului constituie de cele mai multe ori motivaţia
agentului economic de a acţiona într-un anumit domeniu de activitate. Fiind
dat un sistem de preţuri p, firma sau producătorul f caută acel vector yf din
mulţimea producţiilor posibile Yf , care conduce la un profit maxim.
Vom presupune că mulţimea Yf satisface Ipotezele 1-2. În plus,
presupunem că această mulţime este superior mărginită. În aceste condiţii,
pentru p ∈ Sn dat, funcţia pyf îşi atinge totdeauna maximul pe mulţimea Yf.
1
Se numeşte con convex o submulţime C ⊂ R , stabilă la înmulţirea cu scalari nenegativi,
adică, ∀x ∈ C si ∀λ ≥ 0 ⇒ λx ≥ 0
71
Capitolul 5. Sistemul producătorului şi sistemul consumatorului
Acest lucru ne permite să introducem următoarele definiţii:

Definiţia 5.3. Funcţia π f (p) = max pyf se numeşte funcţia profit la nivelul
y f ∈Yf
firmei f.
Definiţia 5.4. Mulţimea Yf (p) = {yf pyf = π f (p), yf ∈ Yf } se numeşte

corespondenţa de ofertă sau mulţimea de ofertă pentru firma f.
Teorema 5.1. Dacă Yf este mărginită, atunci:
a) π f (p) este o funcţie convexă, continuă pe Sn;

b) Yf este o mulţime convexă pentru orice p∈ Sn .
Teorema 5.2. Fie Yf mărginită şi strict convexă, care admite dispunerea

liberă. Vom avea:
a) π f (p) este o funcţie strict convexă;

b) Yf(p) are un singur element pentru fiecare p şi poate fi scrisă ca o
funcţie.
Teorema 5.3. Fie Yf mărginită, strict convexă şi care admite dispunerea

liberă. Atunci y f (p) este continuă pe Sn.
Teorema 5.4. Dacă Yf este mărginită, strict convexă şi admite dispunerea

liberă, atunci funcţia profitului π f (p) este peste tot diferenţiabilă şi
∂π f
= y f i ( p) .
∂pi
Dacă se presupune, în plus, că funcţia profitului este de două ori
∂ 2π f ∂y
diferenţiabilă, atunci obţinem = f i . Mai mult, matricea este
∂pi ∂p j ∂p j
⎛ ∂ 2π f ⎞
simetrică ⎜ ⎟ . Deoarece π f (p) este convexă ea este semipozitiv
⎜ ∂p ∂p ⎟
⎝ i j⎠
definită. Putem formula următorul corolar:
Corolar 5.1. Dacă Yf este mărginită, strict convexă, admite dispunerea liberă
72
şi dacă funcţia profitului π f (p) este de două ori diferenţiabilă, atunci avem:
∂y f i ∂y f i
a) = ∀i şi ∀j ;
∂p j ∂pi
⎛ ∂y ⎞
b) matricea ⎜ f i ⎟ este pozitiv semidefinită şi, în particular,
⎜ ∂p ⎟
⎝ j ⎠
∂yf i
>0.
∂pi
Teorema 5.5. Dacă yfk ∈ Yf (p k ), k = 1,2, atunci (p1 − p 2 )( y1f − yf2 ) ≥ 0 .
B. Sistemul consumatorului
Un consumator este un individ, o familie, un grup care au rolul de a

găsi şi a executa un program de consum, adică o specificare a tuturor
inputurilor şi outputurilor sale.
Presupunem că există un număr finit, H, de consumatori fiecare
caracterizat printr-un indice h ∈ {1,2,..., H} .
Inputurile vor fi reprezentate prin numere pozitive, iar outputurile
prin numere negative.
Un program de consum sau un consum pentru consumatorul h este
un vector x h ∈ R n unde Rn reprezintă spaţiul bunurilor, iar xh se mai
numeşte şi cererea consumatorului sau gospodăriei h. Un consum xh poate fi
posibil sau imposibil pentru consumatorul h.
Definiţia 5.5. Mulţimea Xh a tuturor consumurilor posibile sau cererilor xh

se numeşte mulţimea de consum sau mulţimea consumurilor posibile pentru
gospodăria h.
H
Definiţia 5.6. Vectorul x = ∑ x h se numeşte vectorul consumului total sau
h =1
cererea totală.
H
Definiţia 5.7. Mulţimea X = ∑ X h se numeşte mulţimea consumului total
h =1
sau mulţimea cererilor totale.
Asupra mulţimii Xh se fac următoarele ipoteze:
73
Ipoteza 1. Xh este închisă.
Ipoteza 2. Xh are un minorant pentru relaţia „ ≤ ”, adică există un punct

x *h ∈ R n astfel încât x *h ≤ x h oricare ar fi x h ∈ X h .
Ipoteza 3. Există un vector de consum posibil x h ∈ X h , astfel încât x h ≤ x h

oricare ar fi h ∈ {1,2,..., H} .
Ipoteza 4. Mulţimea Xh este convexă, adică ∀x1h , x 2h ∈ X h rezultă

tx1h + (1 − t ) x 2h ∈ X h , ∀t ∈ [0,1].
Ipoteza 5. Pentru fiecare gospodărie h, venitul total Mh la orice mulţime de

preţuri p şi orice mulţime dată de decizii de producţie Yf, este dat de
F H
M h = px h + ∑ d hf (py f ) unde d hf ≥ 0 şi ∑d hf = 1.
f =1 h =1
Ipoteza 6. Pentru fiecare gospodărie h există o relaţie f h , „preferat sau

indiferent” pentru perechi de elemente din mulţimea posibilităţilor de
consum, Xh, cu următoarele proprietăţi:
a. tranzitivitate: x1h f h x 2h şi x 2h f h x 3h implică x1h f h x 3h ;
b. conexitate: ∀x1h , x 2h ∈ X h , avem fie x1h f h x 2h , fie x 2h f h x1h ;
c. continuitate: Pentru orice x 0h ∈ X h dat, avem că mulţimile
{x h x h f h x 0h } şi {x h x 0h f h x h } sunt închise.
d. convexitate semi-strictă: dacă x1h f h x 2h şi 0 ≤ α < 1 , atunci
(1 − α ) x1h + α h x 2h f h x 2h ;
e. nesaţierea: nu există x 0h astfel încât x 0h f h x h , ∀x h ∈ X h .
Teorema 5.6 (teorema de nesaţiere locală).

a) Pentru fiecare x1h ∈ X h , există x 2h ∈ X h arbitrar apropiat de x1h ,
pentru care x1h f h x 2h şi
b) Pentru orice x 0h , mulţimea {x h x h f h x 0h } este convexă.
74
Definiţia 5.7. Mulţimea X h (p, x 0h ) = {x1h px1h = min0 px h , x h ∈ X h } se

x h fx h
numeşte corespondenţa cererii compensate.

Această corespondenţă este superior semicontinuă în p, pentru x 0h
fixat.
• Funcţii de utilitate
Utilitatea este în general definită ca fiind o scală numerică sau un
indice al „satisfacerii” dorinţelor unui consumator de către un vector de
consum.
Definiţia 5.8. Funcţia U h : X h → R cu proprietatea că x1h f h x 2h dacă şi

numai dacă U h ( x1h ) ≥ U h ( x 2h ) se numeşte funcţie de utilitate pentru
consumatorul h.
• Caracterizarea alocaţiilor de utilitate

Dacă Xh este mulţimea consumurilor posibile pentru gospodăria h,
vom nota χ = X X h mulţimea alocaţiilor de consum.
h
Definiţia 5.9. Mulţimea X h (u h ) = {x h U h ( x h ) ≥ u h } se numeşte mulţimea

uh-vectorilor de consum posibili.
Definiţia 5.10. Mulţimea u-alocaţiilor de consum posibile este mulţimea

χ = X X h (u h ) ,adică produsul cartezian al mulţimilor uh-vectorilor de
h
consum posibil pentru diferitele gospodării h.
Definiţia 5.11. Mulţimea u-alocaţiilor posibile este mulţimea

W ( u ) = χ ( u ) × Y,adică o u-alocaţie posibilă este o u-alocaţie de consum
posibil şi o alocaţie de producţie posibilă.
Definiţia 5.12. Mulţimea u-cererilor excedentare posibile este imaginea lui

W(u) prin reprezentarea liniară z (ω ) , adică
Z(u ) = {z z = z(ω ) pentru ω ∈ W(u )} .
Observaţie: Am notat cu z vectorul cererii excedentare, adică
z = ∑ x h − ∑ y f − x , x fiind dotarea iniţială.
h f
75
Definiţia 5.13. Mulţimea u-alocaţiilor fezabile este mulţimea u-alocaţiilor

posibile care sunt de asemenea fezabile: Ŵ (u ) = W (u ) ∩ {ω z(ω ) ≤ 0} .
Definiţia 5.14. O u-cerere excedentară fezabilă este o cerere excedentară

corespunzătoare unei u-alocaţii fezabile, adică Ẑ( u ) este imaginea lui
Ŵ (u ) prin reprezentarea liniară z (ω ) .
Teorema 5.7. Pentru fiecare u, mulţimea u-alocaţiilor excedentare fezabile,

Ŵ (u ) , este compactă şi convexă.
Definiţia 5.15. O alocaţie de utilitate u este eficientă Pareto dacă este

fezabilă şi nedominată de nici o altă alocaţie de utilitate fezabilă.
Aplicaţia 1
a) Să se definească mulţimea sau corespondenţa cererii
compensate.
b) Să se determine această corespondenţă pentru un consumator h
⎧⎪⎛ 1 ⎞ ⎛1⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 3 ⎞⎫⎪
ştiind că X h = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜ 1 ⎟, ⎜ 5 ⎟⎬ şi
⎪⎩⎝ 0 ⎠ ⎝1⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎝ 1 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎜⎝ 7 ⎟⎠ ⎜⎝ 3 ⎟⎠⎪⎭
⎛ 1 3⎞ ⎛ 1⎞
p = ⎜ , ⎟, x0h = ⎜ ⎟, U(xh ) = 2x1h x2h
⎝ 4 4⎠ ⎝ 1⎠
c) Să se arate că cererea compensată este o corespondenţă superior
semicontinuă în p, (∀) x 0h , fixat.
Rezolvare
a) Mulţimea sau corespondenţa cererii compensate se defineşte
astfel:
( ) {
X h p, x 0h = x h / px′h = min px h , x h f h x 0h }
76
b) Avem
⎧⎪⎛ 1 ⎞ ⎛1⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 3 ⎞⎫⎪
{ }
X h = x1h , x 2h , x 3h , x 4h , x 5h , x 6h , x 7h = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜ 7 ⎟, ⎜ 5 ⎟⎬
⎪⎩⎝ 0 ⎠ ⎝1⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎝ 1 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎜⎝ 3 ⎟⎠ ⎜⎝ 3 ⎟⎠⎪⎭
⎛ x′h1 ⎞
Fie x′h de forma: x′h = ⎜⎜ ⎟⎟ . Trebuie să determinăm acei vectori
⎝ x′h 2 ⎠
x′h astfel încât să îndeplinească condiţia px′h = min px h .
⎛1 3 ⎞ ⎛ x′h1 ⎞
Deci, avem că ⎜ , ⎟⎜ ⎟ = min px h , (5.1)
⎝4 4 ⎠ ⎜⎝ x′h 2 ⎟⎠
pentru acei x h f x 0h ⇔ Uh (x h ) ≥ Uh x 0h . ( )
( )
Dar U h x 0h = 2 iar U h (x h ) implică:
U (x
h
1
h )= 0
U (x
h
2
h )= 2
U (x
h
3
h )= 2 2
U (x
h
4
h )= 2 2
U (x
h
5
h )= 4
( )
U h x 6h = 2
7
3
( )
U h x 7h = 2 5
Rezultă că acei x h pentru care x h f h x 0h sunt:
⎛1⎞ ⎛1⎞ ⎛ 2⎞ ⎛ 2⎞ ⎛ 1 ⎞ 7 ⎛ 3 ⎞
x 2h = ⎜⎜ ⎟⎟, x 3h = ⎜⎜ ⎟⎟, x 4h = ⎜⎜ ⎟⎟, x 5h = ⎜⎜ ⎟⎟, x 6h = ⎜⎜ ⎟⎟, x h = ⎜⎜ ⎟⎟ .
⎝1⎠ ⎝ 2⎠ ⎝ 1⎠ ⎝ 2⎠ ⎝ 7 3⎠ ⎝ 5 3⎠
77
Ca urmare, relaţia (5.1) devine:
⎛ 1 3 ⎞ ⎛ x′h1 ⎞
⎜ , ⎟ ⎜⎜ { }
⎟⎟ = min px 2h , px 3h , px 4h , px 5h , px 6h , px 7h =
⎝ 4 4 ⎠ ⎝ xh2 ⎠
⎧ 7 5 ⎫ ⎛1⎞
= min ⎨1, , , 2⎬ = 1 → x′h = ⎜⎜ ⎟⎟
⎩ 4 4 ⎭ ⎝1⎠
În concluzie, corespondenţa cererii compensate este:
⎧⎛1⎞⎫
( )
X h p, x 0h = ⎨⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝1⎠⎭
( ) { }
c) Fie X h p, x 0h : X → P(x ) . Fie, de asemenea, pγ un şir de preţuri
{ }
cu pγ → p0 şi fie xγh un şir de vectori de consum astfel încât
( ) ( )
x γh → x h , x γh ∈ X h pγ , x 0h . Dacă rezultă că x h ∈ X h p 0 , x 0h , atunci putem
spune că cererea compensată este o corespondenţă superior semicontinuă.
( ) (
Avem de demonstrat că x h ∈ X h p 0 , x 0h . Deoarece x γh ∈ X h pγ , x 0h , rezultă )
că x γh f h x 0h . Din proprietatea de continuitate a preferinţelor rezulta că
⎧x / x f x 0 ⎫ este o mulţime închisă (limita oricărui şir din mulţime
⎨ h h h⎬
⎩ h ⎭
aparţine de asemenea mulţimii). Fie x′h f h x 0h , rezultă că pγ x γh ≤ pγ x′h
(din definiţia corespondenţei).
Prin trecerea la limită în ultima inegalitate, avem:
p x′h ≤ p o x′h , (∀) x′h ∈ X h şi x ′h f h x 0h , de unde rezultă faptul că
0
( )
x h ∈ X h p 0 , x 0h , ceea ce trebuia demonstrat. Ca urmare, este adevărată
( )
afirmaţia că X h p, x 0h este superior semicontinuă.
Aplicaţia 2
a) Să se definească mulţimea sau corespondenţa Uh- vectorilor de
consum posibil şi corespondenţa u - alocaţiilor de consum posibil.
b) Să se construiască aceste mulţimi într-o economie cu 2 firme şi
3 consumatori în care sunt date următoare:
- funcţiile de utilitate pentru cei trei consumatori:
U1 (x ) = max { 10x1 + 10x 2 , x1 − 11x 2 }
U 2 (x ) = 10x1 + 10x 2
U 3 (x ) = x1 + 11x 2
78
- alocaţia u0 este u 0 = (1, 3, 1)

- mulţimea consumurilor posibile pentru fiecare consumator:
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 0.4 ⎞ ⎛ 0.3 ⎞⎫
X1 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 0.1⎠ ⎝ 0.2 ⎠⎭
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 0.2 ⎞ ⎛ 0.1⎞ ⎛ 0.2 ⎞⎫
X 2 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎝ 0.3 ⎠ ⎝ 0.2 ⎠⎭
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 0.1⎞ ⎛ 0.3⎞ ⎛ 0.5 ⎞⎫
X 3 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎝ 0.1⎠ ⎝ 0.2 ⎠⎭
c) Sa se arate că X h (u h ) este:
c1) convexă;
c2) superior semicontinuă şi
c3) inferior semicontinuă.
Rezolvare
a) Cele două corespondenţe se definesc astfel:
Fie u = (u1 , u 2 ,..., u M ) ; atunci corespondenţa uh - vectorilor de consum
( ) { }
posibil este X h u 0h = x h / U h (x h ) ≥ u 0h iar corespondenţa u-alocaţiilor
de consum posibil este χ (u ) = X X h (u 0h ) .
h
b) Construim mai întâi corespondenţa uh-vectorilor de consum
posibili:
Pentru consumatorul 1 avem U 1 (x1 ) = (0, 5, 5) de unde
X h (u h0 ) = {x h / U h ( x h ) ≥ u h0 }
⎧⎛ 0,4 ⎞ ⎛ 0,3 ⎞⎫
( )
X 1 u10 = X 1 (1) = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0,1 ⎠ ⎝ 0,2 ⎠⎭
Pentru consumatorul 2 avem U 2 ( x 2 ) = (0, 2, 4, 4) de unde
⎧⎛ 0,1 ⎞ ⎛ 0,2 ⎞⎫
( )
X 2 u 20 = X 2 (3) = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0,3 ⎠ ⎝ 0,2 ⎠⎭
Pentru consumatorul 3 avem U 3 ( x 3 ) = (0; 0,1; 1.4, 2.7 ) de unde
⎧⎛ 0,3 ⎞ ⎛ 0,5 ⎞⎫
( )
X 3 u 30 = X 3 (1) = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬ .
⎩⎝ 0,1 ⎠ ⎝ 0,2 ⎠⎭
79
În continuare construim corespondenţa u-alocaţiilor de consum

posibil.
0
( ) 1 2
c1) Avem X h u h este convexă. Fie x h şi x h doi vectori de consum
( )
din X h U h .
0
1 2 2 1
Conform proprietăţii de convexitate avem x h f x h sau x h f x h .
h h
Presupunem prima relaţie îndeplinită: x h f x h . Fie α ∈ [0, 1] şi

1 2
x h (α ) = (1 − α )x h + αx h . Se ştie că Uh este o funcţie semistrict

1 2
cvasiconcavă. Ca urmare, avem:

[ ] ( )
U h (x h (α )) = U h (1 − α )x1h + αx 2h ≥ U h x 2h ≥ u 0h (deoarece x h ∈ X1 u h ).
2 0
( )
Rezultă deci, că U h (x h (α )) ≥ u , de unde se trage concluzia că
0
h
( )
x h (α ) ∈ X h u 0h ⇔ (1 − α )x1h + αX 2h ∈ X h u 0h . ( )
( ) 0
Deci X h u h este convexă, ceea ce trebuia demonstrat.
Punctele c1) şi c2) definesc de fapt continuitatea corespondenţei
0
( )
Xh u h .
O corespondenţă Φ(x ) se numeşte continuă dacă este
- superior semicontinuă
- inferior semicontinuă.
Corespondenţa Φ(x ) se numeşte superior semicontinuă dacă oricare
{ }
ar fi şirul {x γ }, x γ → x şi yγ un şir cu yγ ∈ Φ x γ , ( )
yγ → y ⇒ y ∈ Φ (x ) .
Corespondenţa Φ( x ) se numeşte inferior semicontinuă dacă oricare
()
ar fi şirul {x γ }, x γ → x şi y ∈ Φ x ⇒ (∃){yγ }un şir cu yγ ∈ Φ x γ astfel ( )
γ
încât y → y .
Pentru cazul nostru avem:
c2) Fie U h
γ
{ } γ 0
un şir cu U h → U h şi fie {x }h
γ
un şir cu
γ
( ) γ γ 0
x h ∈ X h U h cu x h → x h . Vom demonstra că x h ∈ X h U h . Din
0
( ) 0
∈ X (U ) ⇒ U (x ) ≥ U
γ γ γ γ
xh h h h h h . Dar se ştie că funcţia de utilitate este
continuă, ca urmare, prin trecerea la limită după γ , obţinem:
( )
U h x 0h ≥ U 0h .
0
Dar, conform cu definiţia corespondenţei U h - vectorilor de
0
( ) 0
consum posibili, avem că x h ∈ X h U h , ceea ce trebuia demonstrat.
80
c3) Fie {U } h
γ
un şir cu u h → u h şi fie X h
γ 0 0
astfel încât
0
( ) 0
x h ∈ X h u h . Dacă (∃) {x } h
γ γ
un şir cu x h ∈ X h u h ( ) γ
astfel încât
γ 0
( ) este inferior semicontinuă.
x h → x h , atunci x h u h
0
Deci, avem de
demonstrat că dacă (∃) {x } un şir cu x ∈ X (u ) ⇒ x
γ γ γ γ 0
h → xh . h h h h
Conform cu proprietatea de nesaţiere locală avem că (∃) x h , astfel

încât x′h f h x 0h ⇔ U h (x′h ) > U h x 0h . ( )
γ
Pentru u h există una şi numai una din situaţiile:
( )
i) Uγh ≥ U h (x′h ) > U h x 0h ≥ U 9h
ii) U (x′ ) > U ≥ U (x ) ≥ U
h h
γ
h h
0
h
9
h
iii) U (x′ ) > U (x ) > U

h h h
0
h
γ
h
Avem:
γ 0
i) Deoarece u h → u h rezultă că situaţia de la i) are loc pentru un număr
γ
finit de termeni u h (în afara oricărei vecinătăţi a limitei se află un număr
finit de termeni).
′
ii) Fie α ∈ [0, 1] şi x h (α ) = αx h + (1 − α )x h . Deoarece funcţia Uh
0
este continuă (ia toate valorile dintr-un interval) rezultă că putem găsi un şir
[ ]
{α }astfel încât U h x h (α γ ) = u h γ . Deoarece α γ ∈ [0, 1] , rezultă că şirul α γ { }
este mărginit. Ca urmare, putem extrage un subşir convergent. Deci şirul
x h = x h (α γ ) are proprietatea cerută, x h → x h .
γ γ 0
iii) Deoarece U h x h ( )> U

0
h
γ
rezultă că putem alege şirul x h = x h cu
γ
γ 0
proprietatea x h → x h şi x h ∈ X h u h .
γ
( ) γ
Deci, în toate cazurile am găsit un şir x h { }cu x

γ γ
→ xh ∈ X h u h .
h
0
( )
0
Putem concluziona deci că X h (u h ) este inferior semicontinuă.
Aplicaţia 3
a) Sǎ se defineascǎ mulţimea u-alocaţiilor posibile (corespondenţa
u- alocaţiilor posibile).
b) În economia considerată în problema anterioară se mai cunosc
următoarele date:
- mulţimea producţiilor posibile pentru cele două firme:
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ − 0.9 ⎞ ⎛ − 1.8 ⎞⎫ ⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 1.2 ⎞ ⎛ 2 ⎞⎫
Y1 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬ şi Y2 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 1.4 ⎠ ⎝ 2.5 ⎠⎭ ⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ − 1.6 ⎠ ⎝ − 4 ⎠⎭
81
Să se determine:
b1) Mulţimea posibilităţilor de producţie la nivelul societăţii

(Y )
b2) Mulţimea alocaţiilor de producţie (Y)
b3) Mulţimea u- alocaţiilor posibile (W(u))
c) Sa se arate W(u) că este:

c1) convexă
c2) superior semicontinuă si
c3) inferior semicontinuă.
Rezolvare
a) Corespondenţa u-alocaţiilor posibile se defineşte astfel:
(
W (u ) = χ (u )xΥ = x X h u 0h x x Yf
h
( )) ( f
)
b1) Mulţimea posibilităţilor de producţie pentru societate este:
⎧ ⎫
Y∗ = ⎨ y = ∑ y f / y f ∈ Yf ⎬ = ∑ Yf
⎩ f ⎭ f
Deci
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 1.2 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ − 0.9 ⎞ ⎛ 0.3 ⎞ ⎛ 1.1 ⎞ ⎛ − 1.8 ⎞ ⎛ − 0.6 ⎞ ⎛ 0.2 ⎞⎫
Y = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ − 1.6 ⎠ ⎝ − 4 ⎠ ⎝ 1.4 ⎠ ⎝ − 0.2 ⎠ ⎝ − 2.6 ⎠ ⎝ 2.5 ⎠ ⎝ 0.9 ⎠ ⎝ − 1.5 ⎠⎭
b2) Mulţimea alocaţiilor de producţie:
Y = X Y = ⎧⎪⎛⎜ ⎛⎜ 0 ⎞⎟, ⎛⎜ 0 ⎞⎟ ⎞⎟, ⎛⎜ ⎛⎜ 0 ⎞⎟, ⎛⎜ 1.2 ⎞⎟ ⎞⎟, ⎛⎜ ⎛⎜ 0 ⎞⎟, ⎛⎜ 2 ⎞⎟ ⎞⎟,

⎨⎜ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎪⎩⎝ ⎝ 0 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎠ ⎝ ⎝ 0 ⎠ ⎝ − 1.6 ⎠ ⎠⎟ ⎜⎝ ⎝ 0 ⎠ ⎝ − 4 ⎠ ⎟⎠
f
f
⎛ ⎛ − 0.9 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎞ ⎛ ⎛ − 0.9 ⎞ ⎛ 1.2 ⎞ ⎞ ⎛ ⎛ − 0.9 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎞

⎜ ⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 1.4 ⎟⎟, ⎜⎜ 0 ⎟⎟ ⎟, ⎜ ⎜⎜ 1.4 ⎟⎟, ⎜⎜ − 1.6 ⎟⎟ ⎟, ⎜ ⎜⎜ 1.4 ⎟⎟, ⎜⎜ − 4 ⎟⎟ ⎟,
⎝⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎠ ⎝⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎠ ⎝ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎠
⎛ ⎛ − 1.8 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎞ ⎛ ⎛ − 1.8 ⎞ ⎛ 1.2 ⎞ ⎞ ⎛ ⎛ − 1.8 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎞⎫⎪
⎜ ⎜⎜ ⎟⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 2.5 ⎟⎟, ⎜⎜ 0 ⎟⎟ ⎟ ⎜ ⎜⎜ 2.5 ⎟⎟, ⎜⎜ − 1.6 ⎟⎟ ⎟, ⎜ ⎜⎜ 2.5 ⎟⎟, ⎜⎜ − 4 ⎟⎟ ⎟⎬⎪
⎝⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎠⎝⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎠ ⎝⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎠⎭
82
b3) Mulţimea u-alocaţiilor posibile:

⎧⎪⎛ ⎛ ⎛ 0.4 ⎞ ⎛ 0.1⎞ ⎛ 0.3⎞ ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎛ ⎛ 0 ⎞ ⎞ ⎞
W (u ) = X (u ) × Υ = ⎨⎜ ⎜⎜ ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎜⎜ ⎟⎟ ⎟⎟ ⎟,
⎪⎩⎜⎝ ⎝ ⎝ 0.1⎠ ⎝ 0.3 ⎠ ⎝ 0.1⎠ ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎝ ⎝ 0 ⎠ ⎠ ⎟⎠
⎛ ⎛ ⎛ 0.4 ⎞ ⎛ 0.1⎞ ⎛ 0.5 ⎞ ⎞ ⎛ ⎛ 0 ⎞ ⎛ 1.2 ⎞ ⎞ ⎞
⎜ ⎜ ⎜ ⎟, ⎜ ⎟, ⎜ ⎟ ⎟, ⎜ ⎜ ⎟, ⎜ ⎟ ⎟ ⎟, ...
⎜ ⎜ ⎜⎝ 0.1⎟⎠ ⎜⎝ 0.3⎟⎠ ⎜⎝ 0.2 ⎟⎠ ⎟ ⎜ ⎜⎝ 0 ⎟⎠ ⎜⎝ − 1.6 ⎟⎠ ⎟ ⎟
⎝ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎠
⎛ ⎛ ⎛ 0.3 ⎞ ⎛ 0.2 ⎞ ⎛ 0.5 ⎞ ⎞ ⎛ ⎛ − 1.8 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎞ ⎞
...⎜ ⎜⎜ ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎜⎜ ⎟, ⎜ ⎟ ⎟ ⎟
⎜ ⎝ 0.2 ⎠ ⎝ 0.2 ⎠ ⎝ 0.2 ⎠ ⎝ 2.5 ⎟⎠ ⎜⎝ − 4 ⎟⎠ ⎟ ⎟
⎝⎝ ⎠⎝ ⎠⎠
c1) W(u) este convexă.
Dar W(u ) = χ (u ) × Υ , deci urmeazǎ sǎ analizǎm dacǎ X(u )
respectiv Υ sunt mulţimi convexe.
Pentru a demonstra cǎ X(u ) este convexǎ, avem: din
( )
X (u ) = X h u h rezultǎ cǎ trebuie să demonstrǎm că X h u h este o mulţime
0
( ) 0
convexă. Această demonstraţie a fost făcută într-o problemă anterioară.

Rezultă deci că X(u ) este convexă. Pentru a demonstra că Y este convexă
avem: din Y = × Yf rezultă că este suficient să demonstrăm că Yf este o
f
mulţime convexă.
Fie y1 şi y 2 ∈ Yf şi λ ∈ [0, 1] . Din ipoteza de divizibilitate avem că
( )
şi λy1 , (1 − λ )y 2 ∈ Yf , şi în continuare din ipoteza de aditivitate rezultă că
y1 + (1 − λ )y 2 ∈ Yf ⇒ Yf este convexă ⇒ Y este convexă.
Din X(u ) şi Y convexe ⇒ W(u) este convexă.
c2) W(u ) superior semicontinuă.
{ }
Fie uγ un şir cu u γ → u 0 şi fie de asemenea w γ un şir al { }
alocaţiilor posibile cu w γ → w 0 , w γ ∈ W (u γ ) .
Din w γ = (x γ , yγ ) şi w γ ∈ W (u γ ) rezultă că
( )
xγ ∈ X uγ ⇒ xγ ∈ X h u h ( ) şi x
0 γ
→ x0 .
Dar X h u h ( ) este superior semicontinuă
0
∈ X (u ) ⇒ x ∈ X (u ) .
0 0 0
⇒ xh h h h
0
Totodată, mulţimea Υ este o mulţime închisă

⇒ yγ ∈ Y y0 ∈ Y.
În concluzie: din x h ∈ X (u 0 ) şi y 0 ∈ Υ rezultă că
0
83
w 0 = (x 0 , y 0 )∈ W (u 0 ) ⇒ W (u ) este superior semicontinuă, ceea ce trebuia

demonstrat.
c3) W(u ) este inferior semicontinuă.
{ }
Fie uγ un şir cu u γ → u 0 şi fie w 0 ∈ W (u 0 ). Atunci există w γ un { }
şir cu w γ ∈ W (u γ ) , astfel încât w γ → w 0 .
Deoarece corespondenţa X h u h ( ) 0
este continuă (deci inferior
{ } γ γ
( ) γ
semicontinuă), există x h un şir cu x h ∈ X h u h , astfel încât x h → x h .
γ 0
Fie de asemenea
( ) ( )
w = x γ , y0 , w γ ∈ X u γ × Υ ⇒ w γ → x 0 , y0 = w 0 .
γ
( )
În concluzie: din w γ → w 0 , conform definiţiei inferior
semicontinuitaţii rezultă că W(u ) este inferior semicontinuă.
Aplicaţia 4
a) Să se definească mulţimea sau corespondenţa u-cererilor
excedentare Z(u ) .
b) Să se construiască Z(u ) pentru economia din aplicaţia 3.
c) Să se arate ca Z(u ) este inferior semicontinuă.
Rezolvare
a) Corespondenţa u-cererilor excedentare se defineşte astfel:
Z(u ) = {z z = z(w ), w ∈ W(u )}, unde u = (u1 , u 2 ,..., u h , ..., u H ) reprezintă o
alocaţie de utilitate: H-număr de gospodării.
w = (x, y ), cu x = (x1 , x 2 ,..., x h ,..., x H ) ∈ X h şi y = ( y1 , y 2 ,..., y f ,..., y F )∈ Y f
(
iar W (u ) = X(u ) × Υ = × X h (u h ) × (xYf )
h
)
Deci z = z(w ) = ∑ x h − ∑ y f − ∑ x h ,
h f h
unde z(w) - reprezintă o transformare liniară, iar x h - dotarea iniţială.

b) Pentru
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 0,4 ⎞ ⎛ 0,3 ⎞⎫
X1 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 0,1 ⎠ ⎝ 0,2 ⎠⎭
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 0,2 ⎞ ⎛ 0,1 ⎞ ⎛ 0,2 ⎞⎫
X 2 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎝ 0,3 ⎠ ⎝ 0,2 ⎠⎭
84
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 0,1⎞ ⎛ 0,3⎞ ⎛ 0,5 ⎞⎫

X 3 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎝ 0,1 ⎠ ⎝ 0,2 ⎠⎭
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ − 0.9 ⎞ ⎛ − 1.8 ⎞⎫
Y1 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 1.4 ⎠ ⎝ 2.5 ⎠⎭
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 1.2 ⎞ ⎛ 2 ⎞⎫
Y2 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ − 1.6 ⎠ ⎝ − 4 ⎠⎭
⎛ 0.5 ⎞ ⎛ 0⎞ ⎛ 0.5 ⎞
x1 = ⎜⎜ ⎟⎟, x 2 = ⎜⎜ ⎟⎟, x 3 = ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ 4 ⎠ ⎝ 3⎠ ⎝ 3 ⎠
⎧⎛ − 0.2 ⎞ ⎛ − 1.4 ⎞ ⎛ − 0.2 ⎞⎫
avem deci z(u ) = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟,..., ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩ ⎝ − 9.5 ⎠ ⎝ − 7.9 ⎠ ⎝ − 7.9 ⎠⎭
c) Z(u ) - inferior semicontinuă
{ }
Fie uγ un şir cu u γ → u 0 . Fie de asemenea z 0 ∈ Z u 0 . Rezultă că( )
există {z γ } un şir cu zγ ∈ Z(u γ ) astfel încât zγ → z 0 .
Dacă z 0 ∈ Z(u 0 ) ⇒ w 0 ∈ W (u 0 ) = X(u 0 )× Υ ,
cu w 0 = (x 0 , y 0 ) ⇒ x h ∈ X h u h .( )
0
Se ştie că X h (u h ) este inferior semicontinuă, rezultă deci că (∃) x h { } γ
γ
( ) γ γ
un şir, unde x h ∈ X h u h astfel încât x h → x 0h . Ca urmare avem că
alocaţia de consum
(
γ γ γ γ
) ( )
x γ = x1 , x 2 ,..., x h ,..., x H → x 0 = x1 , x 2 ,..., x h ,..., x h . .
0 0 0 0
Fie w γ = (x γ , y 0 ) → (x 0 , y0 ) şi fie zγ = z (w γ ) .
Şirul zγ → z 0 = z(w 0 ) (am folosit proprietatea de continuitate a

γ →∞
transformării liniare z(w ) ). În concluzie, am demonstrat că există un şir

{ } ( )
zγ , zγ ∈ Z w γ astfel încât zγ → z 0 , de unde avem că Z(u ) este inferior
γ →∞
semicontinuă, ceea ce aveam de demonstrat.
Aplicaţia 5
a) Să se definească mulţimea sau corespondenţa u-alocaţiilor
fezabile.
85
b) Să se determine Ŵ (u ) pentru economia de la problema

precedentă.
c) Să se arate că mulţimea Ŵ (u ) este superior semicontinuă.
Rezolvare
a) Corespondenţa u – alocaţiilor fezabile se defineşte astfel:
W (u ) = W (u ) ∩ {w / z (w ) ≤ 0}
ˆ
⎧⎪⎛ ⎛ ⎛ 0.4 ⎞ ⎛ 0.1⎞ ⎛ 0.3 ⎞ ⎞ ⎛ ⎛ 0 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎞ ⎞
b) Ŵ (u ) = ⎨⎜ ⎜⎜ ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟ ⎟⎟ ⎟,
⎪⎩⎜⎝ ⎝ ⎝ 0.1⎠ ⎝ 0.3 ⎠ ⎝ 0.1⎠ ⎠ ⎝ ⎝ 0 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎠ ⎟⎠
⎛ ⎛ 0.4 0.1 0.3 ⎞ ⎛ 0 1.2 ⎞ ⎞ ⎞
⎜ ⎜ ⎛⎜ ⎞⎟, ⎛⎜ ⎞⎟, ⎛⎜ ⎞⎟ ⎟, ⎜ ⎛⎜ ⎞⎟, ⎛⎜ ⎟ ⎟ ⎟,...,
⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ ⎜ ⎝ 0.1⎠ ⎝ 0.3⎠ ⎝ 0.1⎠ ⎟ ⎜ ⎝ 0 ⎠ ⎝ − 1.6 ⎟⎠ ⎟ ⎟
⎜ ⎜ ⎟ ⎜
⎝ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎠
⎛ ⎛ ⎛ 0.3 ⎞ ⎛ 0.2 ⎞ ⎛ 0.5 ⎞ ⎞ ⎛ ⎛ − 1.8 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎞ ⎞⎫⎪
⎜ ⎜ ⎜ ⎟, ⎜ ⎟, ⎜ ⎟ ⎟, ⎜ ⎜ ⎟, ⎜ ⎟ ⎟ ⎟
⎜ ⎜ ⎜⎝ 0.2 ⎟⎠ ⎜⎝ 0.2 ⎟⎠ ⎜⎝ 0.2 ⎟⎠ ⎟ ⎜ ⎜⎝ 2.5 ⎟⎠ ⎜⎝ − 4 ⎟⎠ ⎟ ⎟⎬⎪
⎝⎝ ⎠⎝ ⎠ ⎠⎭
c) Ŵ (u ) este superior semicontinuă.
{ }
Fie uγ un şir cu u γ → u 0 şi un alt şir w γ , unde: { }
w γ ∈ Ŵ (u γ ) cu w γ → w 0 Atunci w 0 ∈ Ŵ (u 0 ).
Din w γ ∈ Ŵ (u γ ) ⇒ w γ ∈ W (u γ ) şi z w γ ≤ 0 . ( )
Dar am demonstrat în Aplicaţia 3 că W(u ) este superior
semicontinuă, de unde rezultă că w 0 ∈ W (u 0 ). Totodată, transformarea
liniară z(w ) este o transformare continuă. Prin trecerea la limită obţinem:
lim Z(w γ ) ≤ 0 sau Z⎛⎜ lim w γ ⎞⎟ sau z w γ ≤ 0 .
γ →∞ ⎝ γ →∞ ⎠
( )
Rezultă că w 0 ∈ W (u 0 ) ∩ {w / z (w 0 ) ≤ 0} = Ŵ (u ) . Ca urmare Ŵ (u )
este superior semicontinuă, ceea ce trebuia demonstrat.
Aplicaţia 6
Fie corespondenţa P(u ) = {p / p > 0, pe = 1, pz ≥ 0, z ∈ Z(u )}.
Să se arate că P(u ) este o corespondenţă superior semicontinuă.
Rezolvare
{ }
Fie uγ un şir cu u γ → u 0 . Fie de asemenea pγ un şir, unde { }
( )
pγ ∈ P uγ cu pγ → p0 . Vom arăta că p0 ∈ P u 0 . ( )
86
( )
Din pγ ∈ P uγ avem că pγ > 0 (cel puţin o componentă este mai
mare strict ca zero). De asemenea, avem următoarele:
⎛1⎞
⎜ ⎟
( ) ⎜1⎟
pγ ⋅ e = 1 ⇔ p1γ , pγ2 ,..., pγF ⋅ ⎜ ⎟ = p1γ + pγ2 + ... + pγF = 1 ,
M
⎜ ⎟
⎜1⎟
⎝ ⎠
unde pe ∈ SN , iar F reprezintă numărul firmelor.
În plus, avem pγ zγ ≥ 0 , cu zγ ∈ Z(u γ ) .
Prin trecerea la limită în fiecare relaţie de mai sus avem următoarele:
pγ > 0 ⇒ p 0 > 0
pγ e = 1 ⇒ p0 e = 1 (există cel puţin o componentă strict pozitivă)
pγ zγ ≥ 0 ⇒ p0 z 0 ≥ 0 .
Ştim că Z(u ) este inferior semicontinuă, deci z 0 ∈ Z u 0 . ( )
Prin trecerea la limită după γ → ∞ rezultă că p0 ∈ P(u ) , de unde
0
avem că P(u ) este superior semicontinuă.
Aplicaţia 7
Considerăm o firmă care foloseşte doi factori de producţie (inputuri),
pentru a produce un produs finit (output) în cadrul unui singur proces sau
activitate, reprezentat în Tabelul 5.1:
Tabelul 5.1 Activitatea 1
L (forţa de muncă) K (capital) Y (produs finit)
4 2 100
8 4 200
12 6 300
16 8 400
Se cere:
a) Reprezentaţi grafic în spaţiul inputurilor sau resurselor (L, K)
2
raza procesului sau activităţii. Puneţi în evidenţă proprietatea de venituri
constante la scala de fabricaţie a tehnologiei.
2
) Raza unui proces este locul geometric al combinaţiilor de inputuri pentru care raportul
între acestea se păstrează constant.
87
b) Trasaţi izocuantele cu disponibil liber, corespunzătoare nivelelor

de outputuri Y = 100 unităţi şi Y = 200 unităţi.
c) Presupunem că firma produce outputul folosind cele două
inputuri, în cadrul a două procese sau activităţi: activitatea 1 (Tabelul 5.1) şi
activitatea 2 (Tabelul 5.2):
Tabelul 5.2 Activitatea 2

2 4 100
4 8 200
6 12 300
8 16 400
Activităţile 1 şi 2 sunt necorelate: nivelul outputului produs printr-o

activitate depinde exclusiv de nivelul de utilizare a inputului şi nu depinde
de nivelul outputului produs prin cealaltă activitate.
Trasaţi izocuanta cu disponibil liber pentru un nivel de output Y=300
unităţi, în ipoteza că firma produce acest nivel de output prin cele două
activităţi. Determinaţi nivelul inputului produs de fiecare activitate în
AC 2
punctul C de pe această izocuantă, ştiind că raportul = = λ ; precum şi
CB 3
nivelul de utilizare a factorilor.
d) Presupunem că firma achiziţionează o nouă tehnologie pentru a
iniţia un nou proces prin care să producă outputul, tehnologie căreia îi
corespunde un raport de transformare a producţiei ilustrat în Tabelul 5.3.
Tabelul 5.3. Activitatea 3

2 2 100
4 4 200
6 6 300
8 8 400
Arătaţi că activitatea 3 este tehnologic dominată (mai eficientă decât

tehnologia 1 şi tehnologia 2) şi reprezentaţi grafic izocuanta cu disponibil
liber pentru Y=300 unităţi.
88
Rezolvare
a) Reprezentarea grafică a razei activităţii este ilustrată de Figura 5.1:
K
A
Y=400
6
Y=300
4
Y=200
2
Y=100
O L
8 12 16
Figura 5.1 Descrierea activităţii

L
Pe dreapta OA, raportul între resurse (inputuri) este constant: = 2.
K
Proprietatea de venituri constante la scala de fabricaţie a tehnologiei
propuse ca o creştere proporţională a inputurilor, implică creşterea
proporţională a outputului.
L = 4, K = 2 ⇒ Y = 100
2L = 8, 2K = 4 ⇒ 2Y = 200
3L = 12, 3K = 6 ⇒ 3Y = 300
4L = 16, 4K = 8 ⇒ 4Y = 400
b) Izocuantele Y=200, respectiv Y=100, reprezintă toate combinaţiile
posibile între factorii L şi K pentru a produce nivelele de output respective.
În punctele A, respectiv C din Figura 5.2, combinaţia de factori este
L
eficientă, corespunzătoare raportului = 2.
K
Celelalte puncte de pe aceste izocuante reprezintă disponibil liber de
factori, respectiv unităţi suplimentare de factori de producţie, în raport cu
combinaţia eficientă, pentru a produce nivelurile de output respectiv Y=200,
Y=100 unităţi.
89
K
A
B
8 Disponibil
liber
4 Y=200
A
2 Y=100
B L
4 8 12 16
Figura 5.2 Descrierea activităţii
c) Orice punct de pe segmentul AB poate fi exprimat ca o combinaţie

2 1
liniară convexă între capetele segmentului: C = λA + (1 − λ )B = A + B.
3 3
Pe izocuanta Y=300 unităţi, deci în punctul C se vor produce 300
unităţi după cum urmează: 200 unităţi prin activitatea 1 şi 100 unităţi prin
activitatea 2.
Pentru a produce Y=200 unităţi prin activitatea 1, sunt necesare
resursele: L=8, K=4.
Pentru a produce Y=400 unităţi prin activitatea 2, sunt necesare
resursele:L=2, K=4.
Nivelul total de utilizare a resurselor este L=10 unităţi şi K=8 unităţi.
90
Activitatea 2
Disponibil
liber
12 B
C Activitatea 1
6
Y=300
4
N(Y=100) Disponibil liber
2 M(Y=200)
O 2 4 6 8 10 L
Figura 5.3 Izocuanta timp liber
d) Activitatea 3 pentru Y=100 unităţi economiseşte 2 unităţi L, faţă de

activitatea 1 şi 2 unităţi K faţă de activitatea 2; pentru Y=200, activitatea 3
economiseşte 4 unităţi L faţă de activitatea 1 şi economiseşte 4 unităţi K faţă
de activitatea 2 etc. Grafic, această situaţie este evidenţiată în Figura 5.4.
K
Avtivitatea 2
B
12
Avtivitatea 1
10
8
C A
6
Y=30
4
N(Y=100)
2 M(Y=200)
O
2 4 6 8 10 12 L
Figura 5.4 Izocuanta timp liber
91
Aplicaţia 8
Considerăm o firmă care produce un singur produs finit prin
intermediul a două procese cu tehnologii formalizate cu funcţii liniare.
Firma foloseşte două resurse în cantităţi fixate 40 unităţi din factorul 1 şi 30
unităţi din factorul 2.
Procesul 1 foloseşte 2 unităţi din factorul 1 pentru o unitate de output
şi 3 unităţi din factorul2.
Procesul 2 foloseşte 4 unităţi din factorul 1 şi 1 unitate din factorul 2
pentru o unitate de output.
Se cere:
a) Scrieţi modelul de analiză a activităţii în criteriul maximizării
outputului total al firmei, în condiţia încadrării în disponibilul de resurse.
b) Reprezentaţi grafic cele două activităţi în spaţiul resurselor,
curbele de indiferenţă ale producţiei pentru Y=1 şi Y=2, domeniul admisibil
al soluţiilor, nivelul optimal al producţiei şi alocarea optimală a resurselor.
c) Rezolvaţi problema de analiză a activităţii în spaţiul outputurilor.
Restricţiile de resurse sunt reprezentate din semispaţiile generate de axele de
coordonate şi dreptele: 3y1 + y 2 = 30, respectiv 2 y1 + 4 y 2 = 40.
d) Să se construiască, să se interpreteze şi să se reprezinte grafic
duala problemei de analiză a activităţii.
Rezolvare
a) Notăm: y1 - producţia firmei 1; y2 – producţia firmei 2 şi cu
Y = y1 + y 2 - producţia celor două firme. În aceste condiţii, modelul devine:
⎧max Y = y1 + y 2
⎪ 2 y + 4 y ≤ 40
⎪ 1 2
⎨
⎪ 3 y1 + y 2 ≤ 30
⎪⎩ y1 , y 2 ≥ 0
92
b) Reprezentarea grafică a cele două activităţi în spaţiul resurselor

este realizată în Figura 5.5:
6
(1)
(2)
2
Y=2
1
Y=1
O
1 2 3 4 5 6 7 8 R1
Figura 5.5 Activităţile (1) şi (2) în spaţiul resurselor
Soluţia optimă se situează într-un vârf al domeniului admisibil.

Problema este de determinare a producţiei maxime cu resursele date, de
punctul de optim se situează pe izocuanta care trece prin punctul A. Trasând
paralele la razele OB̉̉' şi OC' prin punctul A, determinăm punctele B şi C a
căror utilizare a resurselor este respectiv (16,24) şi (24,6), cărora le
corepund outputurile y1∗ = 8 şi y∗2 = 6. Outputul optimal este
Y∗ = y1∗ + y∗2 = 8 + 6 = 14.
93
R2
(1)
(1)
A
30
24
(2)
(2)
6
Y=14
O
16 24 40 R1
Figura 5.6 Domeniul admisibil, outputul optim şi alocarea optimă a resurselor
c) Domeniul admisibil este intersecţia celor două semispaţii, care

este o mulţime convexă. Soluţia optimă se situează în punctul A, care este
unul dintre vârfurile mulţimii convexe şi care se află pe dreapta
y1 + y 2 = Y∗ .
Mulţimea admisibilă este suprafaţa OBAC, iar soluţia optimă este în
punctul A, de coordonate (8,6), respectiv 8+6=14.
94
y2
E
30
3 y1 + y 2 = 30
14
y1 + y 2 = 14
10
A 2 y1 + 4 y 2 = 40
6
10 14 20 y1
Figura 5.7 Decizia optimă a problemei de analiză a activităţii

în spaţiul outputurilor
c) Duala problemei de analiză a activităţii se scrie:

⎧40x1 + 30x 2 = W
⎪ S.R.
⎪
⎪⎪ 2x1 + 3x 2 ≥ 1
⎨
⎪ 4 x1 + x 2 ≥ 1
⎪ x1 ≥ 0
⎪
⎪⎩ x2 ≥ 0
Variabilele duale x1 şi x 2 au semnificaţia de productivităţi

marginale ale celor două resurse (inputuri).
∂Y ∂Y
x1 = , x2 =
∂R 1 ∂R 2
Funcţia obiectiv are semnificaţia de minimizare a valorii de eficienţă
a utilizării resurselor alocate celor două activităţi pentru producerea unei
unităţi de produs finit (output).
Domeniul admisibil este intersecţia semnificaţiilor limitate inferior
de axele de coordonate şi de dreptele 4x1 + x 2 = 1 , respectiv 2x1 + 3x 2 = 1 ,
care reprezintă restricţiile.
95
Din punct de vedere economic, interpretarea variabilelor duale este

cea cunoscută: o unitate suplimentară din resursa (1), va duce la creşterea
1
outputului total cu x1∗ = unităţi iar utilizarea unei unităţi suplimentare din
5
1
resursa 2 va duce la creşterea outputului cu x ∗2 = unităţi.
5
x2
4x1 +x2 =1
1
1/3
4x1 + 30x2 = 14
1/5
x1
1/5 1/3 1/2
Figura 5.8 Rezolvarea grafică a dualei problemei

de analiză a activităţii
Aplicaţia 1
Se consideră o economie E cu trei firme şi trei consumatori în care
se cunosc următoarele date:
- mulţimea producţiilor posibile pentru fiecare firmă:
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 0.5 ⎞ ⎛ − 1.2 ⎞⎫
Y1 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ − 0.8 ⎠ ⎝ 2.2 ⎠⎭
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 1.0 ⎞ ⎛ − 0.3 ⎞⎫
Y2 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ − 0.5 ⎠ ⎝ 1.6 ⎠⎭
96
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 2.1 ⎞ ⎛ − 1.4 ⎞⎫
Y3 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ − 0.4 ⎠ ⎝ 2.6 ⎠⎭
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 0.5 ⎞ ⎛ 0.3 ⎞ ⎛ 0.7 ⎞⎫
X1 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 0.4 ⎠ ⎝ 0.9 ⎠ ⎝ 0.5 ⎠⎭
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 0.2 ⎞ ⎛ 0.2 ⎞ ⎛ 0.6 ⎞⎫
X 2 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 0.4 ⎠ ⎝ 0.9 ⎠ ⎝ 0.8 ⎠⎭
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎛ 0.2 ⎞ ⎛ 0.4 ⎞ ⎛ 0.5 ⎞⎫
X 3 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 0.1⎠ ⎝ 0.7 ⎠ ⎝ 0.4 ⎠ ⎝ 0.5 ⎠⎭
- dotările iniţiale pentru fiecare consumator sunt:

⎛ 0.1⎞ ⎛ 0.4 ⎞ ⎛ 0.1⎞
x1 = ⎜⎜ ⎟⎟, x 2 = ⎜⎜ ⎟⎟, x 3 = ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ 0.2 ⎠ ⎝ 0.3 ⎠ ⎝ 0.1⎠
- funcţiile de utilitate pentru cei trei consumatori sunt:
U1 (x ) = max { 10 x1 + 10 x 2 , x1 − 11x 2 }
U 2 (x ) = 10 x1 + 10 x 2
U 3 (x ) = x1 + 10x 2
⎛1 1⎞
- vectorul preţurilor p = ⎜ , ⎟ ;
⎝ 2 2⎠
- alocaţia de utilitate u = (1, 3, 2) ;
0
⎛ 0.1⎞
- vectorii de consum x 0h = ⎜⎜ ⎟⎟ , pentru h = 1, 3 .
⎝ 0.1⎠
Se cere:
a) Să se determine mulţimea posibilităţilor de producţie la nivelul
societăţii (Y ) .
b) Să se determine mulţimea alocaţiilor de producţie Y.
c) Să se determine mulţimea sau corespondenţa cererii compensate
( (
pentru fiecare consumator h, h = 1, 3 X h p, x 0h . ))
0
d) Să se determine mulţimea u h – vectorilor de consum posibili
(X (u )) .
h h
0
97
e) Să se determine mulţimea u - alocaţiilor de consum posibile

(X(u )) .
f) Să se determine mulţimea u – alocaţiilor posibile (W (u )) .
g) Să se determine mulţimea u – cererilor excedentare posibile
(Z(u )) .
h) Să se determine mulţimea u – alocaţiilor fezabile Ŵ(u ) . ( )
i) Să se determine mulţimea u – cererilor excedentare fezabile sau
( )
posibile Ẑ(u ) .
j) Să se determine mulţimea P(u ) .
Aplicaţia 2
Fie o economie cu trei firme şi doi consumatori. Mulţimile de
producţie pentru firme sunt:
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ − 3 ⎞⎫
Y1 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 5 ⎠⎭
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 4 ⎞⎫
Y2 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ − 2 ⎠⎭
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ − 3 ⎞⎫
Y3 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬ .
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 2 ⎠⎭
⎛ 1 ⎞ ⎛ 0⎞
Dotările iniţiale sunt: x1 = ⎜⎜ ⎟⎟, x 2 = ⎜⎜ ⎟⎟ .
⎝ 0.5 ⎠ ⎝ 1⎠
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 2 ⎞⎫ ⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 1 ⎞⎫
Fie: X1 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬ ; X 2 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬ .
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠⎭ ⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 1 ⎠ ⎝1.5 ⎠⎭
Funcţiile de utilitate ale consumatorilor sunt:
U1 (x ) = 5x1 + 7 x 2
U 2 (x ) = 10 x1x 2
U 0 = (4, 5)
⎛1 1⎞
p=⎜ , ⎟
⎝ 2 2⎠
Se cere:
a) Să se determine Y , mulţimea producţiilor posibile.
98
b) Să se determine mulţimea alocaţiilor de producţie Y.

c) Să se determine mulţimea vectorilor de consum posibili pentru
fiecare consumator şi mulţimea alocaţiilor de consum posibile
(X(u 0 )) .
d) Să se determine mulţimea u - alocaţiilor posibile (W (u 0 )) .
e) Să se determine mulţimea u - cererilor excedentare.
f) Să se determine mulţimea u - alocaţiilor fezabile.
g) Să se determine mulţimea u - cererilor fezabile.
h) Să se determine surplusul bugetar b h (p, w ) şi V(P, w ) pentru
vectorul preţurilor p şi alocaţia de consum şi producţie:
⎧⎪⎡⎛ 2 ⎞ ⎛ 1 ⎞⎤ ⎡⎛ − 3 ⎞⎛ 4 ⎞⎛ − 2 ⎞⎤ ⎫⎪
ω = ⎨⎢⎜⎜ ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟⎥ ⋅ ⎢⎜⎜ ⎟⎟⎜⎜ ⎟⎟⎜⎜ ⎟⎟⎥ ⎬
⎪⎩⎣⎝ 2 ⎠ ⎝1.5 ⎠⎦ ⎣⎝ 5 ⎠⎝ − 2 ⎠⎝ 2 ⎠⎦ ⎪⎭
i) Să se verifice dacă avem un echilibru compensat în această
economie pentru d hf = (0,4; 0,5; 0,3) .
99
Un echilibru competitiv (necompensat) are următorul sens în
literatura de specialitate: o mulţime de preţuri, de alocaţii de producţie şi de
consum astfel încât fiecare firmă să-şi maximizeze profitul la preţurile date,
fiecare gospodărie să maximizeze utilitatea la preţurile date, iar consumul
global să nu depăşească suma dotărilor de producţie şi iniţiale globale.
Definiţia 6.1. Tripletul ( p* , x * , y* ) , adică un vector de preţuri, o alocaţie de

consum şi o alocaţie de producţie constituie un echilibru competitiv dacă:
a) p* > 0
b) ∑x ≤ ∑y + ∑x
h
*
h
f
*
f
h
h
c) p* y*f = max p* yf pentru acei yf ∈ Yf (adică y f maximizează

*
profitul pentru firma f, yf ∈ Yf , la preţurile date, p * )
d) U h ( x *h ) = max U h ( x h ) pe restricţia
p*x h ≤ M*h = p*x h + ∑ d hf (p* y*f ), (adică x h* maximizează utilitatea
f
gospodăriei h în condiţiile respectării restricţiei de buget).
100
Definiţia 6.2. Un vector de preţuri p * , o alocaţie de utilitate u * , o alocaţie

de consum x * şi o alocaţie de producţie y* constituie un echilibru
compensat dacă:
a) p* > 0
b) ∑x ≤ ∑y + ∑x
h
*
h
f
*
f
h
h
c) p* y*f = max p* y f , pentru acei yf ∈ Yf
d) p*x *h = min p*x h pe restricţia U h ( x h ) ≥ u *h , cu u *h dat
e) M*h = p*x *h
Între cele două tipuri de echilibre există o relaţie foarte strânsă.

Reamintim în acest sens câteva rezultate din teoria consumatorului utile în
demonstraţiile teoremelor ce vor fi enunţate.
Lema 6.1. Dacă x *h este vectorul preferat, supus unei restricţii de buget
px h ≤ M h , atunci x h* minimizează pxh supus restricţiei x h f h x *h .
Lema 6.2. Dacă x h* minimizează pxh supus restricţiei x h f h x 0h şi dacă

px *h > px1h pentru anumite consumuri x1h ∈ X h , atunci x *h este preferat pe
restricţia de buget px h ≤ px *h .
Teorema 6.1. Dacă ( p* , x * , y* ) este un echilibru competitiv şi u *h = U h ( x *h )

pentru fiecare h, atunci (p* , u * , x * , y* ) este un echilibru compensat.
Lema 6.3. Dacă p > 0 şi pyf ≥ 0, ∀f atunci avem:

a) M h ≥ 0, ∀h
b) pentru orice h, M h > 0 dacă şi numai dacă M h > px h , unde Mh
reprezintă venitul consumatorului h, iar x h reprezintă dotarea
iniţială a consumatorului h.
Teorema 6.3. Dacă (p* , u * , x * , y* ) este un echilibru compensat şi

M*h > 0, ∀h , atunci ( p* , x * , y* ) este un echilibru competitiv.
101
Capitolul 6. Echilibrul competitiv şi echilibrul compensat. Raportarea prin resurse
Lema 6.4. Dacă (p* , u * , x * , y* ) este un echilibru compensat, atunci M h* > 0

pentru anumite gospodării h.
Teorema 6.2. Dacă ( p * , u * , x * , y * ) este un echilibru compensat, atunci u *

este o alocaţie de utilitate paretian eficientă.
Teorema 6.3 (teorema generală de eficienţă). Dacă u0 este o alocaţie de

utilitate paretian eficientă, atunci există un vector p * cu următoarele
proprietăţi:
a) p* > 0
b) pz ≥ 0, ∀z ∈ Z(u 0 )
c) pz = 0, ∀z ∈ Ẑ(u 0 )
d) dacă ( x 0 , y 0 ) ∈ Ŵ ( u 0 ) astfel încât condiţiile U h ( x 0h ) ≥ u 0h , y 0f ∈ Yf

şi
∑ x 0h ≤ ∑ y0f + ∑ x h să fie satisfăcute, atunci:
h f h
i) pxh este minimizat peste X h (u 0h ) în x 0h ;

ii) pyf este maximizat peste Yf în y 0f ;
iii) restricţia bugetului social este satisfăcută, adică
⎡ ⎤
∑h px 0h ≤ ∑h ⎢⎣∑f py0f + ∑h px h ⎥⎦
Definiţia 6.3. Mulţimea preţurilor de echilibru se defineşte ca

P(u ) = {p p > 0, pe = 1, pz ≥ 0, ∀z ∈ Z(u )} .
Definiţia 6.4. Gospodăria h′ este raportată prin resurse la gospodăria h ′′

dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- pentru fiecare alocaţie fezabilă ( x , y) , există o alocaţie ( x′, y′) şi
un vector x ′ , astfel încât ( x′, y′) să fie fezabilă dacă dotarea ar fi
x ′ adică:
∑ x′h ≤ ∑ y′f + x′, x′h ∈ X h , y′f ∈ Yf
h f
- fiecare consumator este cel puţin la fel de prosper sub ( x′, y′) ca
şi sub ( x , y) şi gospodăria h ′′ este mai prosperă, adică:
102
U h ( x′h ) ≥ U h ( x h ), ∀h şi
U h′′ ( x′h′′ ) > U h′′ ( x h′′ )
- x ′ este o creştere a dotării doar pentru acele mărfuri din dotarea
-
gospodăriei h′ în cantităţi pozitive, adică:
x′ ≥ x
x′i > x i , doar dacă x h ′i > 0
Teorema 6.4. Fie M*h venitul gospodăriei h la un anumit echilibru

compensat. Dacă h′ este raportată prin resurse la gospodăria h ′′ şi M *h ′′ > 0 ,
atunci M*h ′ > 0 .
Definiţia 6.5. Gospodăria h′ este indirect raportată prin resurse la

gospodăria h ′′ dacă există un şir de gospodării, h i (i = 0,1,2,..., n ) cu
h 0 = h′, h n = h′′ şi hi raportată prin resurse la h i+1 ( i = 0,1,..., n − 1 ).
Corolarul 6.1. Fie M*h venitul gospodăriei h la un anumit echilibru

compensat. Dacă h′ este indirect raportată prin resurse la gospodăria h ′′ şi
M *h ′′ > 0 , atunci M*h ′ > 0 .
Teorema 6.5. Dacă o gospodărie este indirect raportată prin resurse la

oricare alta şi dacă există un echilibru compensat (sunt îndeplinite ipotezele
de existenţă), atunci în economie există şi un echilibru competitiv.
Definitia 6.6. Tripletul (p* , w * , w + ) constituie un echilibru compensat

aproximativ de modul A dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) p* > 0
b) z( w * ) ≤ 0 ⇔ ∑ x *h ≤ ∑ y*f + ∑ x h
h f h
c) p* y f+ = max p* yf
y f ∈Yf
d) p*x h+ = min* p* x h
xh fhxh
e) p*x h+ = M h+ = M*h = p*x *h , (∀)h ,
103
unde:
M +h = p*x h + ∑ d hf (p* yf+ )
f
M*h = p*x h + ∑ d hf (p* y*f )

f
f) ( x * − y* ) − ( x + − y + ) ≤ A
Aplicaţia 1
Fie o economie E cu 3 firme şi 3 consumatori caracterizată de
următoarele elemente:
- mulţimea posibilităţilor de producţie pentru fiecare firme:
⎧⎛ − 2 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎛ 3 ⎞ ⎛ 0 ⎞⎫ ⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 4 ⎞ ⎛ − 3 ⎞ ⎛ 0 ⎞⎫
⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪ ⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪
Y1 = ⎨⎜ 1 ⎟, ⎜ 0 ⎟, ⎜ − 02 ⎟, ⎜ − 2 ⎟⎬ , Y2 = ⎨⎜ 0 ⎟, ⎜ − 1⎟, ⎜ 0 ⎟, ⎜ − 1⎟⎬
⎪⎜ 3 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ − 1 ⎟ ⎜ 4 ⎟⎪ ⎪⎜ 0 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 6 ⎟ ⎜ 3 ⎟⎪
⎩⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎭ ⎩⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎭
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 6 ⎞ ⎛ − 2 ⎞ ⎛ 1 ⎞⎫
⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪
Y3 = ⎨⎜ 0 ⎟, ⎜ 0 ⎟, ⎜ 3 ⎟, ⎜ − 2 ⎟⎬
⎪⎜ 0 ⎟ ⎜ − 3 ⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎜ 0 ⎟⎪
⎩⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎭
- mulţimea consumurilor posibile:
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎛ 4 ⎞⎫ ⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 0 ⎞⎫
⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪ ⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪
X1 = ⎨⎜ 0 ⎟, ⎜ 1 ⎟, ⎜ 2 ⎟, ⎜ 0 ⎟, ⎜ 2 ⎟⎬ X 2 = ⎨⎜ 0 ⎟, ⎜ 0 ⎟, ⎜ 0 ⎟, ⎜ 2 ⎟⎬
⎪⎜ 0 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎜ 2 ⎟ ⎜ 0 ⎟⎪ ⎪⎜ 0 ⎟ ⎜ 4 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 2 ⎟⎪
⎩⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎭ ⎩⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎭
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎛ 0 ⎞⎫
⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪
X 3 = ⎨⎜ 0 ⎟, ⎜ 0 ⎟, ⎜ 4 ⎟, ⎜ 0 ⎟⎬
⎪⎜ 0 ⎟ ⎜ 2 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 4 ⎟⎪
⎩⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎭
104
- dotările iniţiale pentru cei 3 consumatori:

⎛ 0⎞ ⎛ 1⎞ ⎛ 0⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
x1 = ⎜ 2 ⎟, x 2 = ⎜ 2 ⎟, x 3 = ⎜ 1 ⎟
⎜ 2⎟ ⎜ 3⎟ ⎜ 3⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
- vectorul preţurilor:
⎛1 1 1⎞
p∗ = ⎜ , , ⎟
⎝2 4 4⎠
- vectorul alocaţiei de consum:
( )
x ∗ = x15 , x 42 , x 32 unde x ij - reprezintă vectorul j din mulţimea
consumurilor posibile pentru consumatorul i.
- vectorul alocaţiei de producţie:
( )
y∗ = y13 , y 22 , y32 unde yij - reprezintă vectorul j din mulţimea
producţiilor posibile pentru firma i.

⎛1 1 1⎞
- ponderile d hf : d hf = ⎜ , , ⎟ oricare ar fi h = 1, 2, 3 şi
⎝ 3 3 3⎠
f = 1, 2, 3 .
- funcţiile de utilitate pentru cei 3 consumatori sunt:
U1 (x ) = U 2 (x ) = x11 2 + x12 2 + x13 2
U 3 ( x ) = 2 x1 + x 2 + x 3
Se cere:
a) Să se arate că tripletul (p , x , y )
∗ ∗ ∗
este un echilibru
competitiv (concurenţial).
b) Să se determine un echilibru compensat.
c) Se modifică echilibrul concurenţial dacă preţul devine
⎛1 1 1⎞
p∗ = ⎜ , , ⎟ ? În caz afirmativ să se determine noul
⎝ 4 4 2⎠
echilibrul.
105
Rezolvare
( )
a) Ştim că tripletul p∗ , x ∗ , y∗ constituie un echilibru competitiv dacă sunt
îndeplinite urmatoarele condiţii:
a) p∗ > 0
b) ∑x ∗
h ( )
≤ ∑ y∗f + ∑ x h ; deci alocaţia w ∗ = x ∗ , y∗ să fie fezabilă.
h f h
c) p y = max p∗ yf (∀)f = 1, 2, ..., F

∗ ∗
y f ∈Yf
d) U h (x ) = max U h (x h )
∗
h
(
p∗ x h ≤ M ∗h = p∗ x h + ∑ d hf p∗ y∗f unde d hf ≥ 0 şi ) ∑d hf = 1.
f h
Verificăm dacă cele 4 condiţii sunt îndeplinite pentru tripletul
⎛ ⎛ 4 0 2 ⎞⎛ 3 6 ⎞⎞
⎜ ⎛ 1 1 1 ⎞ ⎜ ⎛⎜ ⎞⎟ ⎛⎜ ⎞⎟ ⎛⎜ ⎞⎟ ⎟ ⎜ ⎛⎜ ⎞⎟ ⎛⎜ ⎞⎟ ⎛⎜ ⎞⎟ ⎟ ⎟
4
( )
p∗ , x ∗ , y∗ = ⎜ ⎜ , , ⎟, ⎜ ⎜ 2 ⎟, ⎜ 2 ⎟, ⎜ 0 ⎟ ⎟, ⎜ ⎜ 0 ⎟, ⎜ − 1⎟, ⎜ 0 ⎟ ⎟ ⎟
⎜⎜ ⎝ 2 4 4 ⎠ ⎜ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ ⎟⎟
⎝ ⎝ ⎝ 0 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎠ ⎝ ⎝ − 1⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎝ − 3 ⎠ ⎠ ⎠
⎛1 1 1⎞
a) p∗ > 0 ⇒ ⎜ , , ⎟ > 0 adevărat.
⎝ 2 4 4⎠
b) ∑x
h
∗
h ≤ ∑ y∗f + ∑ x h
f h
(6.1)
unde:
⎛ 6⎞
⎜ ⎟
∑h x = x + x + x = ⎜ 4 ⎟
∗
h
5
1
4
2
2
3
⎜ 4⎟
⎝ ⎠
⎛ 13 ⎞
⎜ ⎟
∑f y = y + y + y = ⎜ − 1 ⎟
∗
f
3
1
2
2
2
3
⎜ − 4⎟
⎝ ⎠
⎛ 1⎞
⎜ ⎟
∑h x h = x1 + x 2 + x 3 = ⎜ 5 ⎟
⎜ 8⎟
⎝ ⎠
106
⎛ 6 ⎞ ⎛ 13 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 6 ⎞ ⎛14 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
Relaţia (1) devine: ⎜ 4 ⎟ ≤ ⎜ − 1 ⎟ + ⎜ 5 ⎟ ⇒ ⎜ 4 ⎟ ≤ ⎜ 4 ⎟ adevărat.
⎜ 4⎟ ⎜ − 4⎟ ⎜ 8⎟ ⎜ 4⎟ ⎜ 4 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
Condiţia c) p∗ y∗ = max p∗ yf .
y f ∈Yf
Avem:
⎧ 5 1⎫ 5 3
p∗ Y1 = ⎨0,0, , ⎬ ⇒ p∗ y1∗ = se realizează pentru vectorul y1 ,
⎩ 4 2⎭ 4
⎧ 7 1⎫ 7 2
p∗Y2 = ⎨0, ,0, ⎬ ⇒ p∗ y∗2 = se realizează pentru vectorul y 2 ,
⎩ 4 2⎭ 4
⎧ 9 ⎫ 9 2
p∗Y3 = ⎨0, ,0,0⎬ ⇒ p∗ y∗3 = se realizează pentru vectorul y3 ;rezultă deci
⎩ 4 ⎭ 4
( )
y∗ = y13 , y 22 , y32 ⇒ condiţia c) este satisfăcută.
Condiţia d) U h (x ∗h ) = max U h (x h ) de demonstrat că este adevărat
pentru acei p∗x h ≤ M ∗h = p∗ x h + ∑ d hf (p∗ y∗f ).
f
Determinăm mai întâi venitul pentru fiecare gospodărie h:

⎛5⎞
⎜ ⎟
⎛ 0 ⎞ ⎜ 4⎟
⎛ 1 1 1 ⎞⎜ ⎟ ⎛ 1 1 1 ⎞⎜ 7 ⎟
( )
3
M1 = p x1 + ∑ d1f p yf = ⎜ , , ⎟⎜ 2 ⎟ + ⎜ , , ⎟
∗ ∗ ∗ ∗
=
f =1 ⎝ 2 4 4 ⎠⎜ ⎟ ⎝ 3 3 3 ⎠⎜ 4 ⎟
⎝ 2⎠ ⎜9⎟
⎜ ⎟
⎝ 4⎠
1⎛5 7 9⎞ 1 21 7 11
= 1 + ⎜ + + ⎟ = 1 + ⋅ = 1 + = = 2,75
3⎝ 4 4 4⎠ 3 4 4 4
Condiţia d) se mai poate scrie:
⎧ 3 3 1 5⎫
- pentru h = 1 ⇒ p∗X1 = ⎨0, , , , ⎬ toţi vectorii satisfac
⎩ 4 4 2 2⎭
107
⎛5⎞
⎜ ⎟
⎛1⎞
⎜ ⎟ ⎜ 4⎟
( ) ⎛ ⎞ ⎛ ⎞
3
1 1 1 1 1 1 7
M ∗2 = p∗ x 2 + ∑ d 2 f p∗ y∗f = ⎜ , , ⎟⎜ 2 ⎟ + ⎜ , , ⎟⎜ ⎟ =
f =1 ⎝ 2 4 4 ⎠⎜ ⎟ ⎝ 3 3 3 ⎠⎜ 4 ⎟
⎝ 3⎠ ⎜9⎟
⎜ ⎟
⎝ 4⎠
7 1 ⎛ 5 7 9 ⎞ 7 1 21 14
= + ⎜ + + ⎟= + ⋅ = = 3,5
4 3⎝ 4 4 4⎠ 4 3 4 4
⎛ 5⎞
⎜ ⎟
⎛ 0⎞ ⎜ 4⎟
∗ ⎛ 1 1 1 ⎞⎜ ⎟ ⎛ 1 1 1 ⎞⎜ 7 ⎟ 7 11
M 3 = ⎜ , , ⎟⎜ 1 ⎟ + ⎜ , , ⎟ = 1 + = = 2,75
⎝ 2 4 4 ⎠⎜ ⎟ ⎝ 3 3 3 ⎠⎜ 4 ⎟ 4 4
⎝ 3⎠ ⎜9⎟
⎜ ⎟
⎝ 4⎠
U h (x ∗h ) = max U h (x h )
⎛ 2,75 ⎞
⎜ ⎟
p∗ x h ≤ ⎜ 3,5 ⎟ restricţia de buget
⎜ 2,75 ⎟
⎝ ⎠
⎧ 1 ⎫
- pentru h = 2 ⇒ p∗X 2 = ⎨0,1, ,1⎬ toţi vectorii satisfac restricţia
⎩ 2 ⎭
de buget;
⎧ 3 ⎫
- pentru h = 3 ⇒ p∗X 3 = ⎨0, ,1,1⎬ toţi vectorii satisfac restricţia
⎩ 2 ⎭
de buget.
Calculăm utilităţile pentru fiecare mulţime X h , h = 1, 3
- { }
pentru mulţimea X1 : 0, 2, 1 + 2 , 2, 2 + 2 ⇒ x15 este prima
componentă a alocaţiei de consum care formează echilibrul
competitiv.
- { }
pentru mulţimea X 2 : 0, 2, 1, 2 2 ⇒ x 42 este a doua
componentă a alocaţiei de consum.
- { }
pentru mulţimea X 3 : 0, 2 2 + 2, 4, 4 ⇒ x 32 este a treia
componentă a alocaţiei de consum.
108
Ca urmare condiţia d) este satisfăcută x ∗ = x1 , x 2 , x 3 ( ( 5 4 2

)) rezultă că
tripletul (p , x , y ) constituie un echilibru competitiv.
∗ ∗ ∗
Pentru a determina un echilibru compensat, apelăm la următoarea

teoremă:
Fie (p∗ , x ∗ , y∗ ) un echilibru competitiv şi U h (x ∗h ) = u h ,
∗
( ∗ ∗ ∗ ∗
) ( )
u ∗ = u1 , u 2 ,..., u h , ..., u H , atunci p∗ , u ∗ , x ∗ , y∗ este un echilibru
compensat.
( ) (
Dar u ∗ = 2 + 2 , 2 2 , 2 2 + 2 , rezultă că p∗ , u ∗ , x ∗ , y∗ constituie )
un echilibru compensat conform teoriei enunţate mai sus.
⎛1 1 1⎞
c) Fie p∗ = ⎜ , , ⎟ . Verificăm dacă tripletul p∗ , x ∗ , y∗ , unde ( )
⎝ 4 4 2⎠
∗
p este vectorul de preţuri noi, satisface cele 4 condiţii din definiţia
echilibrul competitiv.
⎛1 1 1⎞
a) p∗ > 0 ⇒ ⎜ , , ⎟ > 0 adevărat.
⎝ 4 4 2⎠
b) ∑ x h ≤ ∑ y∗f + ∑ x h este adevărat (vezi punctul a)
∗
h f h
⎧5 1 3⎫ 3
c) p∗Y1 = ⎨ ,0, , ⎬ ⇒ p∗ y1∗ = se realizează pentru vectorul
⎩4 4 2⎭ 2
⎛ 0 ⎞
⎜ ⎟
y1 = ⎜ − 2 ⎟ .
4
⎜ 4 ⎟
⎝ ⎠
Deoarece y ∗ din enunţul problemei are prima componentă pe y1
3
⎛1 1 1⎞ ⎛1 1 1⎞
rezultă că schimbând p∗ = ⎜ , , ⎟ în p∗ = ⎜ , , ⎟ echilibrul competitiv
⎝ 2 4 4⎠ ⎝ 4 4 2⎠
se schimbă.
Determinăm noul echilibru competitiv, dacă există:
Continuăm cu determinarea produselor p∗Yf 1 :
⎧ 3 9 5⎫ 9
p∗Y2 = ⎨0, , , ⎬ ⇒ p∗Y2∗ = se realizează pentru vectorul
⎩ 4 4 4⎭ 4
⎛ − 3⎞
⎜ ⎟
y2 = ⎜ 0 ⎟
3
⎜ 6 ⎟
⎝ ⎠
109
⎧ 3 1⎫ 3
p∗Y3 = ⎨0,0, , ⎬ ⇒ p∗Y3∗ = se realizează pentru vectorul
⎩ 4 4⎭ 4
⎛ − 2⎞
⎜ ⎟
(
y3 = ⎜ 3 ⎟ ⇒ y∗ = y14 , y32 , y33
3
)
⎜ 1 ⎟
⎝ ⎠
Condiţia d)
( )
U h x ∗h = max U h (x h ) p∗ x h ≤ M ∗h = p∗ x h + ∑ d hf (p∗ y∗f )
f
Determinăm venitul pentru fiecare gospodărie h:
⎛ 0⎞
∗ ⎛ 1 1 1 ⎞⎜ ⎟ 1 ⎛ 3 9 3 ⎞ 3 1 18
M1 = ⎜ , , ⎟⎜ 2 ⎟ + ⎜ + + ⎟ = + ⋅ = 3
⎝ 4 4 2 ⎠⎜ ⎟ 3 ⎝ 2 4 4 ⎠ 3 3 4
⎝ 3⎠
⎛1⎞
∗⎛ 1 1 1 ⎞⎜ ⎟ 1 ⎛ 3 9 3 ⎞ 9 3 15
M = ⎜ , , ⎟⎜ 2 ⎟ + ⎜ + + ⎟ = + =
2 = 3.75
⎝ 4 4 2 ⎠⎜ ⎟ 3 ⎝ 2 4 4 ⎠ 4 3 4
⎝ 3⎠
⎛ 0⎞
∗⎛ 1 1 1 ⎞⎜ ⎟ 1 ⎛ 3 9 3 ⎞ 7 3 13
M = ⎜ , , ⎟⎜ 1 ⎟ + ⎜ + + ⎟ = + = = 3.25 .
3
⎝ 4 4 2 ⎠⎜ ⎟ 3 ⎝ 2 4 4 ⎠ 4 2 4
⎝ 3⎠
⎛ 3 ⎞
⎜ ⎟
Rezultă că U h (x ) = max U h (x h )
∗
h
∗
pe restricţia p x h ≤ ⎜ 3,75 ⎟ .
⎜ 3,25 ⎟
⎝ ⎠
Determinăm produsele p ∗ X h pentru h = 1, 2, 3 :
⎧ 1 3⎫
p∗X1 = ⎨0, , 1, 1, ⎬ rezultă că toţi vectorii din mulţimea X1 satisfac
⎩ 2 2⎭
restricţia de buget;
⎧ 1 3⎫
p∗X 2 = ⎨0, 2, , ⎬ rezultă că toţi vectorii din mulţimea X2 satisfac
⎩ 4 2⎭
restricţia de buget;
⎧ 3 ⎫
p∗X 3 = ⎨0, , 1, 2⎬ rezultă că toţi vectorii din mulţimea X3 satisfac restricţia
⎩ 2 ⎭
de buget.
110
Calculăm utilităţile pentru fiecare mulţime X h :

- {
pentru mulţimea X1 : 0, 2, 1 + 2 , 2, 2 + 2 ⇒ x15 este o }
componentă a vectorului x * ;
{ }
- pentru mulţimea X 2 : 0, 2, 1, 2 2 ⇒ x 42 este o componentă a
vectorului x * ;
{ }
- pentru mulţimea X3 : 0, 2 2 + 2, 4, 4 ⇒ x 32 este o componentă
a vectorului x *
Deci x * = ( x15 , x 42 , x 32 )
( )
Trebuie să verificăm dacă alocaţia w ∗ = x ∗ , y∗ este fezabilă, adică
z(w ∗ ) ≤ 0 sau mai mult,
∑x h
∗
h ≤ ∑ y∗f + ∑ x h
f h
(6.2)
⎛ 6⎞ ⎛ − 5⎞ ⎛ 1⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
Din ∑ x = ⎜ 4 ⎟,
∗
h ∑f y = ⎜ 1 ⎟,
∗
f ∑h x h = ⎜ 5⎟.
h ⎜ 4⎟ ⎜ 11 ⎟ ⎜ 8⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
⎛ 6⎞ ⎛ − 4⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
Relaţia (6.2) devine ⎜ 4 ⎟ ≤ ⎜ 6 ⎟ fals.
⎜ 4 ⎟ ⎜ 19 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
⎛1 1 1⎞
Rezultă că pentru vectorul p∗ = ⎜ , , ⎟ nu există un echilibru
⎝ 4 4 2⎠
competitiv.
Aplicaţia 2
Se consideră o economie E cu 2 producători şi 3 consumatori,
(
precum şi un echilibru compensat al acestei economii p∗ , u ∗ , x ∗ , y∗ , unde )
⎛1 1 1⎞
- p∗ = ⎜ , , ⎟
⎝2 4 4⎠
- alocaţia de utilitate u ∗ = (1, 1, 1)
- alocaţia de consum x ∗ = (x1∗ , x ∗2 , x ∗3 )
(
- alocaţia de producţie y∗ = y1∗ , y∗2 cu )
111
⎛ 2⎞ ⎛1⎞ ⎛ 0⎞ ⎛ − 4⎞ ⎛ 6 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
x1∗ = ⎜ 1 ⎟, x ∗2 = ⎜ 4 ⎟, x ∗3 = ⎜ 1 ⎟, y1∗ = ⎜ 6 ⎟, y∗2 = ⎜ − 2 ⎟
⎜ 0⎟ ⎜1⎟ ⎜ 4⎟ ⎜ 2 ⎟ ⎜ 2 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
Vectorii x ∗h şi y∗f , h = 1, 3 , f = 1, 2 realizează minimul produsului

p∗x h pe mulţimile X h (1) , respectiv maximul produsului p∗ y f pe mulţimile
Yf .
Dotările iniţiale pentru cele 3 gospodării sunt:
⎛ 1⎞ ⎛ 0⎞ ⎛ 0⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
x1 = ⎜ 0 ⎟, x 2 = ⎜ 1 ⎟, x 3 = ⎜ 1 ⎟ , iar ponderile d hf din profitul
⎜ 0⎟ ⎜ 1⎟ ⎜ 0⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
firmelor sunt:
⎛1 1⎞ ⎛1 5 ⎞ ⎛ 1 1⎞
d1f = ⎜ , ⎟, d 2 f = ⎜ , ⎟, d 3f = ⎜ , ⎟.
⎝ 2 4⎠ ⎝ 3 12 ⎠ ⎝ 6 3⎠
Se cere:
a) Să se verifice condiţiile din definiţia echilibrului compensat.
b) Să se decidă dacă acest echilibru compensat este şi un echilibru
competitiv.
c) Dar dacă există h astfel încât M h∗ = 0 ?
Rezolvare
( )
p∗ , u ∗ , x ∗ , y∗ constituie un echilibru compensat dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
a) p∗ > 0
∑x ∗
h ≤ ∑ y∗f + ∑ x h
b) h f h ;
c) p yf = max p∗ yf
∗ ∗
y f ∈Yf
d) p x = min p∗ x h pe restricţia U h (x h ) ≥ u ∗h , cu u *h dat

∗ ∗
h
e) p∗ x ∗h = M∗h unde M ∗h = p∗ x h + ∑ d hf (p∗ y∗f )

f
Verificăm dacă aceste condiţii sunt satisfăcute:
⎛1 1 1⎞
a) Avem p∗ > 0 ⇒ ⎜ , , ⎟ > 0
⎝ 4 4 4⎠
112
⎛ 3⎞ ⎛ 2⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
b) Avem: ∑ x ∗h = x1∗ + x ∗2 + x ∗3 = ⎜ 6 ⎟, ∑f y∗f = y1∗ + y∗2 = ⎜ 4 ⎟
h ⎜ 5⎟ ⎜ 4⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
⎛1⎞
⎜ ⎟
∑h x h = x1 + x 2 + x 3 = ⎜ 2 ⎟
⎜1⎟
⎝ ⎠
⎛ 3⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 3⎞ ⎛ 3⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
Condiţia b) devine: ⎜ 6 ⎟ ≤ ⎜ 4 ⎟ + ⎜ 2 ⎟ ⇒ ⎜ 6 ⎟ ≤ ⎜ 6 ⎟ adevărat
⎜ 5⎟ ⎜ 4⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎜ 5⎟ ⎜ 5⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
Rezultă deci că w ∗ = (x ∗ , y ∗ ) este o alocaţie fezabilă.
d) Condiţiile c) şi d) sunt presupuse adevărate din enunţul
problemei.
e) Trebuie demonstrat că p∗ x ∗h = M∗h , (∀)h = 1,2,3
- pentru h = 1
⎛ 2⎞
∗ ∗ ⎛ 1 1 1 ⎞⎜ ⎟ 1 1
Calculăm p x1 = ⎜ , , ⎟⎜ 1 ⎟ = 1 + = = 1,25
⎝ 2 4 4 ⎠⎜ ⎟ 4 5
⎝ 0⎠
iar M1* este:

⎛1⎞
∗ ⎛ 1 1 1 ⎞⎜ ⎟ ⎛ 1 1 ⎞⎛ 0 ⎞ 1 3 5
M = ⎜ , , ⎟⎜ 0 ⎟ + ⎜ , ⎟⎜⎜ ⎟⎟ = + 0 + = = 1,25
1
⎝ 2 4 4 ⎠⎜ ⎟ ⎝ 2 4 ⎠⎝ 3 ⎠ 2 4 4
⎝ 0⎠
Deci M1* = p*x1*.
- pentru h=2
⎛1⎞
∗ ∗ ⎛ 1 1 1 ⎞⎜ ⎟ 1 1 7
Calculăm p x 2 = ⎜ , , ⎟⎜ 4 ⎟ = + 1 + = = 1,75
⎝ 2 4 4 ⎠⎜ ⎟ 2 4 4
⎝1⎠
iar
⎛ 1 1 1 ⎞ ⎛ 1 5 ⎞⎛ 0 ⎞ ⎛ 1 1 5.3 ⎞ ⎛ 1 1 5.3 ⎞
M∗2 = ⎜ , , ⎟ + ⎜ , ⎟⎜⎜ ⎟⎟ = ⎜ + + ⎟=⎜ + + ⎟=
⎝ 2 4 4 ⎠ ⎝ 3 12 ⎠⎝ 3 ⎠ ⎝ 4 4 12 ⎠ ⎝ 4 4 12 ⎠
1 15 1 5 7
= + = + = = 1,75 ⇒ px ∗2 = M ∗2
2 12 2 4 4
113
- pentru h=3 avem:

⎛ 0⎞
∗ ∗ ⎛ 1 1 1 ⎞⎜ ⎟ 1 7
p x 3 = ⎜ , , ⎟⎜ 1 ⎟ = + 1 = = 1,25
⎝ 2 4 4 ⎠⎜ ⎟ 4 4
⎝ 4⎠
⎛ 0⎞
⎛ 1 1 1 ⎞⎜ ⎟ ⎛ 1 1 ⎞⎛ 0 ⎞ 1 5
M 3 = ⎜ , , ⎟⎜ 1 ⎟ + ⎜ , ⎟⎜⎜ ⎟⎟ = + 1 = = 1,25 ⇒ p∗ x ∗3 = M∗3
∗
⎝ 4 4 4 ⎠⎜ ⎟ ⎝ 6 3 ⎠⎝ 3 ⎠ 4 4
⎝ 0⎠
În concluzie p∗ x ∗h = M∗h , (∀) h = 1, 2, 3 şi deci cele 5 condiţii sunt
( )
satisfăcute, ca urmare p∗ , u ∗ , x ∗ , y∗ constituie un echilibru compensat.
(
b) Ne folosim de enunţul următoarei teoreme: dacă p∗ , u ∗ , x ∗ , y∗ )
constituie un echilibru compensat şi dacă M ∗h > 0, (∀) h atunci p∗ , x ∗ , y∗( )
constituie un echilibru competitiv (concurenţial).
La punctul a) am obţinut:
M1∗ = 1,25 > 0, M ∗2 = 1,75 > 0, M ∗3 = 1,25 > 0 de unde, conform
teoremei de mai sus rezultă că tripletul (p∗ , x ∗ , y∗ ) constituie un echilibru
competitiv.
c) Teorema precedentă constituie doar o condiţie suficientă, nu şi
necesară. Deci dacă la un echilibru compensat există un M 0h = 0 , atunci nu
se poate spune nimic în privinţa echilibrului competitiv.
Aplicaţia 3
Fie o economie E cu 3 firme şi 4 consumatori. Se dau următoarele
elemente:
⎛1 1 ⎞
- vectorul preţurilor pentru cele 5 bunuri: p∗ = ⎜ , 0, 0, , 0 ⎟
⎝2 2 ⎠
- alocaţia de utilitate: u = (1, 1, 1, 1)
∗
- alocaţia de consum: x ∗ = (x1∗ , x ∗2 , x ∗3 , x ∗4 ) , unde:

⎛ 0⎞ ⎛ 0⎞ ⎛ 0⎞ ⎛ 0⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 3⎟ ⎜ 1⎟ ⎜ 2⎟ ⎜ 1⎟
x1 = 2 , x 2 = 3 , x 3 = 0 , x 4 = ⎜ 1 ⎟
∗ ⎜ ⎟ ∗ ⎜ ⎟ ∗ ⎜ ⎟ ∗
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 0⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 0⎟
⎜ 2⎟ ⎜ 3⎟ ⎜ 1⎟ ⎜ 2⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
114
- alocaţia de producţie: y∗ = (y1∗ , y∗2 , y∗3 ) , unde:

⎛ − 4⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 0 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 6 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ − 3⎟
y1 = ⎜ 4 ⎟, y 2 = ⎜ 2 ⎟, y3 = ⎜ 2 ⎟
∗ ∗ ∗
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 4 ⎟ ⎜ − 2⎟ ⎜ 0 ⎟
⎜ 2 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 1 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
- dotările iniţiale pentru cei 4 consumatori sunt:
⎛0⎞ ⎛ 0⎞ ⎛ 0⎞ ⎛ 0⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜1⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 3⎟ ⎜ 3⎟
x1 = ⎜ 0 ⎟, x 2 = ⎜ 0 ⎟, x 3 = ⎜ 2 ⎟, x 4 = ⎜ 2 ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 01⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 0⎟
⎜ ⎟ ⎜ 2⎟ ⎜1⎟ ⎜ 1⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
- sunt cunoscute ponderile d hf şi anume:
⎛1 1 1⎞
d hf = ⎜ , , ⎟ (∀)h = 1, 4, (∀)f = 1, 3
⎝ 4 4 4⎠
Se cere:
∗
a) Să se interpreteze componentele vectorului y 2 .
b) Să se decidă dacă aceste elemente pot constitui un echilibru
compensat.
(
c) Putem afirma că dacă M ∗h > 0, (∀)h atunci p∗ , u ∗ , x ∗ , y∗ este )
echilibru compensat?
Rezolvare
⎛ 2 ⎞
⎜ ⎟
⎜ 0 ⎟
a) Vectorul y 2 = ⎜ 2 ⎟ . Semnificaţia componentelor y∗2i , i = 1, 5 este
∗
⎜ ⎟
⎜ − 2⎟
⎜ 0 ⎟
⎝ ⎠
următoarea:
y∗21 = 2 , marfa 1 este produsă de firma 2;
y∗22 = 0 , marfa 2 nu este nici produsă şi nici solicitată de firma 2 sau
cât s-a produs s-a şi consumat;
115
y∗23 = 2 , marfa 3 este produsă de firma 2;

y∗24 = −2 , marfa 4 este necesară firmei 2 (este o resursă folosită în
procesul de producţie de firma 2);
y∗25 = 0 , marfa 5 nu este nici produsă şi nici solicitată de firma 2 sau
cât s-a produs s-a şi consumat.
b) Din definiţia echilibrului compensat observăm că nu putem
verifica condiţiile c), d) şi e), pe baza informaţiilor furnizate de enunţul
problemei, deoarece,
- nu sunt cunoscute funcţiile de utilitate şi deci nu se poate
determina mulţimea X h (u *h )
- nu sunt cunoscute mulţimile producţiilor posibile pentru fiecare
f şi deci nu se poate decide dacă vectorii y ∗f realizează
maximizarea profitului.
Deci, va trebui să verificăm alte proprietăţi ale echilibrului
compensat. Ca urmare, vom apela la următoarea teoremă: dacă
( )
p∗ , u ∗ , x ∗ , y∗ constituie un echilibru compensat, atunci există cel puţin o
gospodărie cu M ∗h > 0 .
Calculăm venitul fiecărei gospodării h , h = 1, 2, 3, 4 .
⎛ 0⎞
⎜ ⎟
⎜ 1⎟ ⎛ 0⎞
1 ⎞⎜ ⎟ ⎛ 1 1 1 ⎞⎜ ⎟
M1 = p x1 + ∑ d1f (p yf ) = ⎜ , 0, 0, , 0 ⎟ 0 + ⎜ , , ⎟⎜ 0 ⎟ = 0
∗ ∗ ∗ ∗ ⎛1
f ⎝2 2 ⎠⎜ ⎟ ⎝ 4 4 4 ⎠⎜ ⎟
⎜ 0⎟ ⎝ 0⎠
⎜ 1⎟
⎝ ⎠
⎛ − 4⎞ ⎛ 2 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 6 ⎟ ⎜ 0 ⎟
∗ ∗ ⎛1 1 ⎞⎜ ⎟ ∗ ∗ ⎛1 1 ⎞⎜ ⎟
unde p y1 = ⎜ , 0, 0, , 0 ⎟ 4 = 0 , p y 2 = ⎜ , 0, 0, , 0 ⎟ 2 = 0 ,
⎝2 2 ⎠⎜ ⎟ ⎝2 2 ⎠⎜ ⎟
⎜ 4 ⎟ ⎜ − 2⎟
⎜ 2 ⎟ ⎜ 0 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
⎛ 0 ⎞
⎜ ⎟
⎜ − 3⎟
∗ ∗ ⎛1 1 ⎞⎜ ⎟
p y3 = ⎜ , 0, 0, , 0 ⎟ 2 = 0
⎝2 2 ⎠⎜ ⎟
⎜ 0 ⎟
⎜ 1 ⎟
⎝ ⎠
116
(
Deoarece nu există h astfel încât M ∗h > 0 , rezultă că p∗ , u ∗ , x ∗ , y∗ )
nu constituie un echilibru compensat.
( )
c) Se ştie că dacă p∗ , u ∗ , x ∗ , y∗ este un echilibru compensat atunci
există cel puţin o gospodărie h astfel încât M ∗h > 0 .
Dacă M ∗h > 0 , oricare ar fi gospodăria h nu putem afirma că
( )
p∗ , u ∗ , x ∗ , y∗ este un echilibru compensat.
Aplicaţia 4
În economia E cu două firme şi trei consumatori se consideră
echilibrul compensat (p* , u * , x * , y* ) definit de:
⎛1 1 1 1 1 1⎞
- vectorul preţurilor p* = ⎜ , , , , , ⎟
⎝8 8 4 4 8 8⎠
⎛ ⎛ 16 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎞
⎜⎜ ⎟⎜ ⎟⎟
⎜ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 11 ⎟ ⎟
⎜ ⎜ − 8 ⎟ ⎜ − 16 ⎟ ⎟
- alocaţia de producţie y = ( y1 , y 2 ) = ⎜ ⎜
* * *
⎟, ⎜ ⎟⎟
⎜ ⎜ − 12 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎟
⎜⎜ ⎟⎜ ⎟⎟
⎜ ⎜ 4 ⎟ ⎜ 8 ⎟⎟
⎜ ⎜ 12 ⎟ ⎜ 32 ⎟ ⎟
⎝⎝ ⎠⎝ ⎠⎠
⎛ ⎛ 0.5 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎞
⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
⎜ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎜ 0⎟⎟
⎜⎜ 0 ⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 1⎟⎟
- dotarea iniţială x = ( x1 , x 2 , x 3 ) = ⎜ ⎜ ⎟, ⎜ ⎟, ⎜ ⎟ ⎟
⎜⎜ 0 ⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 1⎟⎟
⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
⎜ ⎜ 1 ⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 0⎟⎟
⎜ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 4⎟ ⎜ 0⎟⎟
⎝⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎠
⎛ 0 .7 0 .3 ⎞
- ponderile d hf = ⎜ , ⎟ , oricare ar fi h = 1,2,3, f = 1,2 .
⎝ 2 .1 0 .9 ⎠
Se cere:
a) Să se arate că h1 nu este direct raportată prin resurse la h3.
b) Să se arate că h1 nu este indirect raportată prin resurse la h2.
c) Dacă M*3 = 0 putem afirma că h1 nu este raportată prin resurse la
h3? Dar dacă M1* < 0 şi ( M *3 < 0 ?
117
Rezolvare
a) Se aplică Teorema 6.4. Presupunem că h1 este raportată (direct) prin
resurse la h3. Atunci dacă M 3 > 0 ⇒ M1 > 0 .
Calculăm profitul fiecărei firme: Π *f = p* y*f unde f = 1,2 .
- pentru f=1 avem:
⎛ 16 ⎞
⎜ ⎟
⎜ 0 ⎟
⎜ ⎟
⎛1 1 1 1 1 1⎞ −8 ⎟ 1 3
Π1* = p* y1* = ⎜ , , , , , ⎟ ⋅ ⎜ = 2 − 2 − 3 + + = −1 ⇒
⎝ 8 8 4 4 8 8 ⎠ ⎜ − 12 ⎟ 2 2
⎜ 4 ⎟
⎜ ⎟
⎜ 12 ⎟
⎝ ⎠
⇒ Π1* = −1
- pentru firma 2:
⎛ 10 ⎞
⎜ ⎟
⎜ 4 ⎟
⎜ ⎟
⎛ 1 1 1 1 1 1 ⎞ − 16 ⎟ 1 3
Π *2 = p * y 2* = ⎜ , , , , , ⎟ ⋅ ⎜ = − 4 −1+ 4 = ⇒
⎝8 8 4 4 8 8⎠ ⎜ 0 ⎟ 2 2
⎜ 8 ⎟
⎜ ⎟
⎜ 32 ⎟
⎝ ⎠
3
⇒ Π *2 =
2
Atunci venitul fiecărei gospodării h, h = 1,3 va fi:
⎛ 0.5 ⎞
⎜ ⎟
⎜ 0 ⎟
⎜ ⎟
⎛1 1 1 1 1 1⎞ 0
M1* = p*x1 + ∑ d1f (p* y*f ) = ⎜ , , , , , ⎟ ⋅ ⎜ ⎟ +
f ⎝8 8 4 4 8 8⎠ ⎜ 0 ⎟
⎜ 1 ⎟
⎜ ⎟
⎜ 4 ⎟
⎝ ⎠
⎛ 0.7 0.3 ⎞ ⎛⎜ −31⎞⎟ 5 1 0.7 0 .9 1 1 0 .7 0. 9
⎜ , ⎟⋅ = + − + = + − + =
⎜ ⎟
⎝ 2.1 0.9 ⎠ ⎝ 2 ⎠ 80 8 2.1 2 ⋅ 0.9 16 8 2.1 2 ⋅ 0.9
1 1 0 .7 1
= + − + − 0.17 = −0.06
16 8 2.1 2
118
⎛ 0⎞
⎜ ⎟
⎜1⎟
⎜ ⎟
⎛1 1 1 1 1 1⎞ 0
M*2 = p* x 2 + ∑ d 2 f (p* y*f ) =⎜ , , , , , ⎟ ⋅ ⎜ ⎟ +
f ⎝ 8 8 4 4 8 8 ⎠ ⎜ 0⎟
⎜ 0⎟
⎜ ⎟
⎜ 4⎟
⎝ ⎠
⎛ 0.7 0.3 ⎞ ⎛⎜ −31⎞⎟ 1 4 0.7 0.9 5
⎜ , ⎟⋅ = + − + = + 0.17 =
⎝ 2.1 0.9 ⎠ ⎜⎝ 2 ⎟⎠ 8 8 2.1 2 ⋅ 0.9 8
= 0.625 + 0.17 = 0.795
⎛ 0⎞
⎜ ⎟
⎜ 0⎟
⎜ ⎟
⎛1 1 1 1 1 1⎞ 1
M*3 = p*x 3 + ∑ d 3f (p* y*f ) =⎜ , , , , , ⎟ ⋅ ⎜ ⎟ +
f ⎝ 8 8 4 4 8 8 ⎠ ⎜ 1⎟
⎜ 0⎟
⎜ ⎟
⎜ 0⎟
⎝ ⎠
⎛ 0.7 0.3 ⎞ ⎛⎜ −31⎞⎟ 1 1 0.7 0.9
⎜ , ⎟⋅ = + − + = 0.5 + 0.17 = 0.67
⎜ ⎟
⎝ 2.1 0.9 ⎠ ⎝ 2 ⎠ 4 4 2.1 2 ⋅ 0.9
Conform teoremei amintite de mai sus, din M *3 > 0 ⇒ M1 > 0 . Dar
M *3 = 0.25 > 0 , iar M1* = −0.06 > 0 fals. Rezultă deci că gospodăria h1 nu
este direct raportată prin resurse la gospodăria h3.
b) Presupunem că h1 este indirect raportată prin resurse la h2. Dintr-o
teoremă asemănătoare cu cea enunţată mai sus avem că dacă din
M*2 > 0 ⇒ M1* > 0 atunci h1 este indirect raportată prin resurse la h2 (unde
h1, h3, h2 reprezintă un şir de gospodării).
Dar M*2 = 0.795 > 0 iar M1* = −0.06 < 0 nu este indirect raportată
prin resurse la h2.
c) Dacă M*3 = 0 nu putem afirma dacă h1 este sau nu raportată prin resurse
la h3. Condiţia respectivă este doar suficientă.
Dacă M*3 < 0 nu putem afirma nimic referitor la raportarea prin
resurse deoarece teorema se referă numai la gospodăriile cu venit strict
pozitiv.
119
Situaţia M1* < 0 , M *2 < 0 şi M*3 < 0 este imposibilă, deoarece

(p* , u * , x * , y* ) este un echilibru compensat şi se ştie că la un echilibru
compensat există cel puţin un h astfel încât M *h > 0 .
Aplicaţia 5
În economia E cu două firme şi trei consumatori se consideră
echilibrul compensat (p* , u * , x * , y* ) definit de:
⎛1 1 1 1 1 1⎞
- vectorul preţurilor p* = ⎜ , , , , , ⎟
⎝8 8 4 4 8 8⎠
⎛ ⎛ 16 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎞
⎜⎜ ⎟⎜ ⎟⎟
⎜ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 11 ⎟ ⎟
⎜ ⎜ − 8 ⎟ ⎜ − 16 ⎟ ⎟
- alocaţia de producţie y = ( y1 , y 2 ) = ⎜ ⎜
* * *
⎟, ⎜ ⎟⎟
⎜ ⎜ − 12 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎟
⎜⎜ ⎟⎜ ⎟⎟
⎜⎜ 4 ⎟ ⎜ 8 ⎟⎟
⎜ ⎜ 12 ⎟ ⎜ 32 ⎟ ⎟
⎝⎝ ⎠⎝ ⎠⎠
⎛ ⎛ 0.5 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎞
⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
⎜ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎜ 0⎟⎟
⎜⎜ 0 ⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 1⎟⎟
- dotarea iniţială x = ( x1 , x 2 , x 3 ) = ⎜ ⎜ ⎟, ⎜ ⎟, ⎜ ⎟ ⎟
⎜⎜ 0 ⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 1⎟⎟
⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
⎜ ⎜ 1 ⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 0⎟⎟
⎜ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 4⎟ ⎜ 0⎟⎟
⎝⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎠
⎛ 0 .7 0 .3 ⎞
- ponderile d hf = ⎜ , ⎟ , oricare ar fi h = 1,2,3, f = 1,2 .
⎝ 2 .1 0 .9 ⎠
Se cere:
d) Să se arate că h1 nu este direct raportată prin resurse la h3.
e) Să se arate că h1 nu este indirect raportată prin resurse la h2.
f) Dacă M*3 = 0 putem afirma că h1 nu este raportată prin resurse la h3? Dar
dacă M1* < 0 şi M*3 < 0 ?
Rezolvare
a) Se aplică Teorema 6.1. Presupunem că h1 este raportată (direct) prin
resurse la h3. Atunci dacă M 3 > 0 ⇒ M1 > 0 .
Calculăm profitul fiecărei firme: Π *f = p* y*f unde f = 1,2 .
120
- pentru f = 1 avem:
⎛ 16 ⎞
⎜ ⎟
⎜ 0 ⎟
⎜ ⎟
⎛1 1 1 1 1 1⎞ ⎜ −8 ⎟ 1 3
Π1 = p y1 = ⎜ , , , , , ⎟ ⋅
* * *
= 2 − 2 − 3 + + = −1 ⇒
⎝ 8 8 4 4 8 8 ⎠ ⎜ − 12 ⎟ 2 2
⎜ 4 ⎟
⎜ ⎟
⎜ 12 ⎟
⎝ ⎠
⇒ Π1* = −1
- pentru firma 2:
⎛ 10 ⎞
⎜ ⎟
⎜ 4 ⎟
⎜ ⎟
⎛ 1 1 1 1 1 1 ⎞ − 16 ⎟ 1 3
Π *2 = p* y*2 = ⎜ , , , , , ⎟ ⋅ ⎜ = − 4 −1+ 4 = ⇒
⎝8 8 4 4 8 8⎠ ⎜ 0 ⎟ 2 2
⎜ 8 ⎟
⎜ ⎟
⎜ 32 ⎟
⎝ ⎠
3
⇒ Π *2 =
2
Atunci venitul fiecărei gospodării h, h = 1,3 va fi:
⎛ 0.5 ⎞
⎜ ⎟
⎜ 0 ⎟
⎜ ⎟
⎛1 1 1 1 1 1⎞ ⎜ 0 ⎟
M1 = p x1 + ∑ d1f (p y f ) = ⎜ , , , , , ⎟ ⋅
* * * *
+
f ⎝8 8 4 4 8 8⎠ ⎜ 0 ⎟
⎜ 1 ⎟
⎜ ⎟
⎜ 4 ⎟
⎝ ⎠
⎛ 0.7 0.3 ⎞ ⎛⎜ −31⎞⎟ 5 1 0.7 0 .9 1 1 0 .7 0. 9
⎜ , ⎟⋅ = + − + = + − + =
⎝ 2.1 0.9 ⎠ ⎜⎝ 2 ⎟⎠ 80 8 2.1 2 ⋅ 0.9 16 8 2.1 2 ⋅ 0.9
1 1 0 .7 1
= + − + − 0.17 = −0.06
16 8 2.1 2
121
⎛ 0⎞
⎜ ⎟
⎜1⎟
⎜ ⎟
⎛1 1 1 1 1 1⎞ 0
M*2 = p* x 2 + ∑ d 2 f (p* y*f ) =⎜ , , , , , ⎟ ⋅ ⎜ ⎟ +
f ⎝ 8 8 4 4 8 8 ⎠ ⎜ 0⎟
⎜ 0⎟
⎜ ⎟
⎜ 4⎟
⎝ ⎠
⎛ 0.7 0.3 ⎞ ⎛⎜ −31⎞⎟ 1 4 0.7 0 .9 5
⎜ , ⎟⋅ = + − + = + 0.17 =
⎝ 2.1 0.9 ⎠ ⎜⎝ 2 ⎟⎠ 8 8 2.1 2 ⋅ 0.9 8
= 0.625 + 0.17 = 0.795
⎛ 0⎞
⎜ ⎟
⎜ 0⎟
⎜ ⎟
⎛1 1 1 1 1 1⎞ 1
M*3 = p*x 3 + ∑ d 3f (p* y*f ) =⎜ , , , , , ⎟ ⋅ ⎜ ⎟ +
f ⎝ 8 8 4 4 8 8 ⎠ ⎜ 1⎟
⎜ 0⎟
⎜ ⎟
⎜ 0⎟
⎝ ⎠
⎛ 0.7 0.3 ⎞ ⎛⎜ −31⎞⎟ 1 1 0.7 0 .9
⎜ , ⎟⋅ = + − + = 0.5 + 0.17 = 0.67
⎜ ⎟
⎝ 2 .1 0 .9 ⎠ ⎝ 2 ⎠ 4 4 2 .1 2 ⋅ 0 .9
Conform teoremei amintite mai sus, din M *3 > 0 ⇒ M1 > 0 . Dar
M *3 = 0.25 > 0 , iar M1* = −0.06 > 0 fals. Rezultă deci că gospodăria h1 nu
este direct raportată prin resurse la gospodăria h3.
b) Presupunem că h1 este indirect raportată prin resurse la h2. Dintr-o
teoremă asemănătoare cu cea enunţată mai sus avem că dacă din
M*2 > 0 ⇒ M1* > 0 atunci h1 este indirect raportată prin resurse la h2 (unde
h1, h3, h2 reprezintă un şir de gospodării).
Dar M*2 = 0.795 > 0 iar M1* = −0.06 < 0 nu este indirect raportată
prin resurse la h2.
c) Dacă M*3 = 0 nu putem afirma dacă h1 este sau nu raportată prin resurse
la h3. Condiţia respectivă este doar suficientă.
122
Dacă M*3 < 0 nu putem afirma nimic referitor la raportarea prin

resurse deoarece teorema se referă numai la gospodăriile cu venit strict
pozitiv.
Situaţia M1* < 0 , M *2 < 0 şi M*3 < 0 este imposibilă, deoarece
(p* , u * , x * , y* ) este un echilibru compensat şi se ştie că la un echilibru
compensat există cel puţin un h astfel încât M *h > 0 .
Aplicaţia 1
Se consideră o economie E cu 2 firme şi 3 consumatori în care se
cunosc următoarele:
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 3 ⎞ ⎛ 5 ⎞⎫
X1 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 0 ⎠ ⎝ 1 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎝ 6 ⎠ ⎝ 5 ⎠⎭
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛1⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 3 ⎞ ⎛ 5 ⎞ ⎛ 6 ⎞⎫
X 2 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝1⎠ ⎝ 4 ⎠ ⎝ 3 ⎠ ⎝ 4 ⎠ ⎝ 6 ⎠⎭
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎛ 3 ⎞ ⎛ 4 ⎞ ⎛ 5 ⎞ ⎛ 6 ⎞⎫
X 3 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎝ 4 ⎠ ⎝ 5 ⎠ ⎝ 3 ⎠⎭
- mulţimea producţiilor posibile pentru fiecare firmă:
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 4 ⎞ ⎛ 4 ⎞ ⎛ − 2 ⎞⎫
Y1 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ − 2 ⎠ ⎝ − 3 ⎠ ⎝ − 1⎠ ⎝ 5 ⎠⎭
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ − 2 ⎞ ⎛ 3 ⎞ ⎛ 4 ⎞ ⎛ 6 ⎞⎫
Y2 = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 4 ⎠ ⎝ − 1⎠ ⎝ − 2 ⎠ ⎝ − 4 ⎠⎭
- dotarea iniţială:
⎛ 1⎞ ⎛ 0⎞ ⎛1⎞
x1 = ⎜⎜ ⎟⎟, x 2 = ⎜⎜ ⎟⎟, x 3 = ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ 0⎠ ⎝ 1⎠ ⎝1⎠
123
- ponderile d hf :
⎛1 1⎞
d1f = ⎜ , ⎟
⎝ 2 2⎠
⎛1 1⎞
d 2 f = ⎜ , ⎟, (∀)f = 1,2
⎝3 6⎠
⎛ 1 1⎞
d 3f = ⎜ , ⎟
⎝ 6 3⎠
- alocaţia de utilitate: u ∗ = (1,1,1)
⎛ x1 ⎞
- funcţiile de utilitate: U h (x h ) = x12 + 2x 22 , (∀) h = 1,3, unde x h = ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ x2 ⎠
Se cere:
a) Să se determine, dacă este posibil, un echilibru competitiv pentru
⎛1 3⎞
economia E pentru vectorul preţurilor p∗ = ⎜ , ⎟ .
⎝ 4 4⎠
⎛1 2⎞
b) Să se decidă dacă pentru p∗ = ⎜ , ⎟ există un echilibru
⎝ 2 2⎠
compensat în economia E.
Aplicaţia 2
Se consideră o economie E cu 3 producători şi 3 consumatori
(
precum şi un echilibru compensat p∗ , u ∗ , x ∗ , y∗ unde: )
⎛1 1 1⎞
- vectorul preţurilor p∗ = ⎜ , , ⎟
⎝ 4 2 4⎠
- alocaţia de utilitate u ∗ = (1,1,1)
⎛ ⎛ 4⎞ ⎛ 2⎞ ⎛ 2⎞⎞
⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
∗
( ∗
1
∗
2
∗
- alocaţia de consum: x = x , x , x = ⎜ ⎜ 1 ⎟, ⎜ 1 ⎟, ⎜ 0 ⎟ ⎟
3 )
⎜ ⎜ 0⎟ ⎜ 3⎟ ⎜ 3⎟⎟
⎝⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎠
⎛ ⎛ 5 ⎞ ⎛ 4 ⎞ ⎛ − 2⎞⎞
⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
- alocaţia de producţie: y = (y , y , y ) = ⎜ ⎜ − 2 ⎟, ⎜ 1 ⎟, ⎜ 1 ⎟ ⎟
∗ ∗
1
∗
2
∗
3
⎜ ⎜ 4 ⎟ ⎜ − 3⎟ ⎜ 4 ⎟ ⎟
⎝⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎠
124
- vectorii x ∗h şi y∗f , h = 1,3, f = 1,3 realizează minimul produsului

p∗x h pe mulţimea X h , respectiv maximul produsului p∗ y f pe mulţimea Yf .
⎛ ⎛ 1⎞ ⎛ 0⎞ ⎛ 0⎞⎞
⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
( )
- dotările iniţiale: x = x1 , x 2 , x 3 = ⎜ ⎜ 1 ⎟, ⎜ 1 ⎟, ⎜ 1 ⎟ ⎟
⎜⎜ 0⎟ ⎜ 1⎟ ⎜ 0⎟⎟
⎝⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎠
- ponderile d hf :
d1f = (0,3; 0,4; 0,3)
d 2 f = (0,2; 0,3; 0,5)
d 3f = (0,5; 0,3; 0,2 )
Se cere:
a) Să se verifice condiţiile din definiţia echilibrului compensat.
b) Să se decidă dacă acest echilibru compensat este şi un echilibru
competitiv.
c) Dar dacă există h astfel încât M ∗h = 0 ?
Aplicaţia 3
Se consideră o economie E cu 3 firme şi 5 consumatori în care se
cunosc următoarele elemente:
⎛1 1 1⎞
- vectorul preţurilor: p∗ = ⎜ ,0, , ⎟
⎝ 4 4 2⎠
- alocaţia de utilitate: u ∗ = (1,1,1,1,1)
- alocaţia de consum:
⎛ ⎛ 0⎞ ⎛ 2⎞ ⎛ 1⎞ ⎛ 2⎞ ⎛ 2⎞⎞
⎜ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
⎜ ⎜ 2⎟ ⎜ 1⎟ ⎜ 1⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 2⎟⎟
∗ ∗
( ∗ ∗ ∗
) ∗
x = x1 , x 2 , x 3 , x 4 , x 5 = ⎜ ⎜ ⎟, ⎜ ⎟, ⎜ ⎟, ⎜ ⎟, ⎜ ⎟ ⎟
1 3 2 2 3
⎜ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
⎜ ⎜ 0⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 1⎟ ⎜ 2⎟⎟
⎝ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎠
125
⎛ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ − 2⎞⎞
⎜ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
⎜ ⎜ − 3⎟ ⎜ 2 ⎟ ⎜ 4 ⎟ ⎟
( )
- alocaţia de producţie: y∗ = y1∗ , y∗2 , y∗3 = ⎜ ⎜ ⎟, ⎜ ⎟, ⎜ ⎟ ⎟
0 −3 3
⎜ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
⎜ ⎜ 4 ⎟ ⎜ 3 ⎟ ⎜ 1 ⎟⎟
⎝ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎠
⎛ ⎛ 0⎞ ⎛ 0⎞ ⎛ 0⎞ ⎛ 1⎞ ⎛ 2⎞⎞
⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
( ) ⎜ ⎜ 0⎟ ⎜ 1⎟ ⎜ 1⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 0⎟⎟
- dotările iniţiale: x = x1 , x 2 , x 3 , x 4 , x 5 = ⎜ ⎜ ⎟, ⎜ ⎟, ⎜ ⎟, ⎜ ⎟, ⎜ ⎟ ⎟
⎜ ⎜ 1⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 2⎟ ⎜ 0⎟⎟
⎜ ⎜ 0⎟ ⎜ 1⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 1⎟⎟
⎝⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎠
⎛1 1 1⎞
- ponderile d hf : d hf = ⎜ , , ⎟, (∀)h = 1,5 şi f = 1,3
⎝5 5 5⎠
Se cere:
a) Să se interpreteze componentele vectorilor x ∗2 şi y1∗ .
b) Să se decidă dacă elementele de mai sus pot constitui un echilibru
compensat.
c) Dacă oricare ar fi h astfel încât M ∗h = 0 atunci putem afirma că
(p , u , x , y ) constituie un echilibru compensat?
∗ ∗ ∗ ∗
Aplicaţia 4
În economia E se consideră echilibrul compensat (p* , u * , x * , y* )

definit de:
⎛1 1 1 1 1⎞
- vectorul preţurilor p* = ⎜ , , , , ⎟ ;
⎝6 6 3 6 6⎠
⎛⎛ 2 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎛ 0 ⎞⎞
⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
⎜ ⎜ − 4 ⎟ ⎜ − 4 ⎟ ⎜ − 1⎟ ⎟
- alocaţia de producţie: y = ( y1 , y 2 , y3 ) = ⎜ ⎜ 1 ⎟, ⎜ 0 ⎟, ⎜ 2 ⎟ ⎟
* * * *
⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
⎜⎜ 4 ⎟ ⎜ − 6⎟ ⎜ 1 ⎟⎟
⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
⎝⎝ 2 ⎠ ⎝ 4 ⎠ ⎝ 2 ⎠⎠
126
⎛ ⎛ 1⎞ ⎛ 1⎞ ⎛ 0⎞⎞
⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
⎜ ⎜ 1⎟ ⎜ 0⎟ ⎜ 0⎟⎟
- dotarea iniţială x = ( x1 , x 2 , x 3 ) = ⎜ ⎜ 2 ⎟, ⎜ 0 ⎟, ⎜ 1 ⎟ ⎟
⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
⎜ ⎜ 0⎟ ⎜ 1⎟ ⎜ 1⎟⎟
⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
⎝ ⎝ 0⎠ ⎝ 0⎠ ⎝ 1⎠⎠
⎛1 1 1⎞
- ponderile d hf = ⎜ , , ⎟, (∀) h = 1,3, f = 1,3
⎝ 3 3 3⎠
Se cere:
a) Să se arate că h3 este raportată prin resurse la gospodăria h1.

b) Să se decidă dacă h1 este raportată prin resurse la h2.
c) Se poate spune dacă h2 nu este raportată prin resurse la h3.
d) Să se decidă dacă h1 este indirect raportată prin resurse la h3.
127
Ipotezele convexităţii producţiei (mulţimea Yf este convexă) şi
preferinţelor au avut un rol important în demonstrarea existenţei echilibrului
concurenţial. În cadrul economiilor convexe, răspunsurile firmelor şi
gospodăriilor la schimbările preţurilor tind să devină continue chiar când se
produc salturi (de exemplu, în cazul unor câştiguri constante pentru o
firmă).
Există numeroase exemple în economie în care neconvexitatea nu
poate fi evitată (în tranzacţii, în modele de impozitare optimală etc.).
Neconvexitatea ar putea să provină atât din indivizibilitatea unor
procese de producţie cât şi a unor bunuri.
Existenţa echilibrului într-o economie competitivă cu preferinţe şi
mulţimi de producţie neconvexe poate fi abordată în mai multe moduri.
Astfel, un mod obişnuit este să se înlocuiască mulţimile de contur superior
şi mulţimile de producţie cu acoperirile lor convexe, presupunând că aceste
acoperiri convexe sunt mulţimi închise şi apoi aplicând tehnicile standard
economiei astfel convexificate.
Cu ajutorul teoremei Shapley-Folkman se poate stabili un echilibru
aproximativ (enunţul teoremei spune că modulul diferenţei dintre oferta
excedentară agregată efectivă şi oferta excedentară agregată în cazul
convexificării economiei devine nesemnificativ când numărul de agenţi
economici este foarte mare).
Un alt mod este stabilirea continuităţii corespondenţei ofertei
excedentare reale şi apoi convexificarea ofertei excedentare reale.
128
Se observă că punctul esenţial în fiecare mod este obţinerea de

corespondenţe convexe.
În cazul primului procedeu, convexificarea preferinţelor şi
mulţimilor de producţie nu este suficientă pentru a se obţine proprietăţile
importante ale corespondenţelor. Sunt necesare, deci, proprietăţi
suplimentare pentru mulţimile convexificate.
Vom adopta următoarea metodă de analiză: din economia dată
construim una nouă care satisface toate condiţiile din teorema de existenţă a
echilibrului, bazându-ne pe rezultate din analiza convexă.
Definiţia 7.1. Fie M o mulţime finită de vectori. Vectorul x′ se numeşte

combinaţie convexă a vectorilor din M, dacă există o funcţie λ : M → R
astfel încât:
a) λ ( x ) ≥ 0, (∀) x ∈ M
b) ∑ λ ( x ) = 1
x∈M
c) x′ = ∑ λ (x )x
x∈M
Vom spune că vectorul x′ este generat de mulţimea M.
Definiţia 7.2. Fie S o mulţime de vectori. Mulţimea tuturor combinaţiilor

convexe generate de submulţimile finite M, M ⊂ S , se numeşte acoperirea
convexă a mulţimii S.
Acoperirea convexă a mulţimii S se notează cu simbolul Co(S).
Evident, intersecţia tuturor mulţimilor convexe T care includ mulţimea S
formează acoperirea convexă, adică Co(S) = I T .
S⊂ T
Propoziţia 7.1. Fie S1 , S2 ,...Sn n mulţimi de vectori.

n n
Atunci Co (∑ Si ) = ∑ Co(Si ) .
i =1 i =1
Definiţia 7.3. Raza internă a unei mulţimi se notează cu r(S) şi este

r (S) = sup inf rad (T) , unde T/x este mulţimea care generează vectorul x.
x∈Co (S) T / x ⊂S
Teorema 7.1. Fie F o familie de mulţimi compacte din Rn astfel încât există
numărul L cu rad (S) ≤ L, (∀)S ∈ F . Atunci, pentru orice subfamilie finită
F' , F' ⊂ F şi orice x ∈ Co( ∑ S) există y ∈ ∑ S astfel încât x − y ≤ L n .
S∈F ' S∈F '
129
Capitolul 7. Convexificarea unei economii
Fie dată economia E. Vom înlocui mulţimea posibilităţilor de

producţie cu acoperirea sa convexă. La fel, înlocuim ordonarea preferinţelor
fiecărui consumator printr-o ordonare care să satisfacă proprietatea
convexităţii şi anume, mulţimea de contur superior {x h x h fx 0h } pentru
fiecare x 0h posibil se înlocuieşte cu acoperirea sa convexă.
Presupunem că economia astfel convexificată satisface toate
ipotezele făcute la teoria producătorului şi consumatorului privind mulţimile
Yf şi Xh.
Atunci, această economie are un echilibru competitiv (concurenţial)
adică un vector p * şi o alocaţie fezabilă ω * = ( x * , y* ) unde x *h minimizează
costurile la un anumit nivel dat de utilitate şi satisface restricţia bugetară, iar
y *f este maximizator de profit în mulţimea posibilităţilor de producţie
convexificate.
Fiecare x *h este o combinaţie convexă de vectori care aparţin cererii
pentru economia iniţială, pentru un anumit nivel de utilitate şi vectorul dat
de preţuri p * (deci, x *h f h x 0h implică U h ( x *h ) ≥ U h ( x 0h ) ).
Putem alege, pentru fiecare h, unul dintre aceşti vectori, fie x +h ,
astfel încât ∑x −∑x

h
*
h
h
+
h să fie majorat de o mărime care depinde de gradul
maxim al neconvexităţii ordonării preferinţelor.

La fel, vom putea alege y f+ , care maximizează profiturile din
mulţimea posibilităţilor iniţiale de producţie la preţurile p * , astfel încât
abaterea ∑y − ∑y
f
*
f
f
+
f să fie majorată de o mărime care depinde de gradul
maxim al neconvexităţii mulţimii posibilităţilor de producţie.

Vectorul preţurilor p * şi alocaţia ω + = ( x + , y + ) constituie un
echilibru aproximativ, în sensul că abaterea dintre cerere şi ofertă este
limitată (cu o modificare pentru bunurile libere, gratuite).
Aproximarea echilibrului unei economii

În conformitate cu cele discutate anterior, presupunem în continuare
că fiecare mulţime a posibilităţilor de producţie este înlocuită cu acoperirea
sa convexă, şi că toate ipotezele de la teoria producătorului sunt satisfăcute,
130
adică:
1) 0 ∈ Co(Yf ), (∀)f ;
2) Co(Yf) este închisă;
3) Co(Yf) este convexă;
4) y ∈ ϒ = X Co(Yf ) şi
f
∑y
f
f = 0 , atunci y = 0.
Ordonarea iniţială a preferinţelor defineşte clasa mulţimilor de

contur superior, adică clasa tuturor mulţimilor de forma {x h x h f h x 0h } pentru
x 0h ∈ X h .
Desigur, pot exista mai multe elemente xh0 care să definească
aceeaşi mulţime de contur superior. Dintre două mulţimi de contur superior,
una trebuie să o includă pe cealaltă (în particular ele pot fi şi identice).
Vom defini o nouă ordonare, notată „ f hk ” , pe care o vom denumi
convexificarea ordonării iniţiale. Conform acestei noi ordonări, vectorul x1h
este preferat sau indiferent lui x h2 dacă fiecare acoperire convexă a unei
mulţimi de contur superior ce conţine x 2h îl conţine şi pe x1h . Adică:
Definiţia 7.4. x1h f hk x 2h dacă pentru orice x 0h pentru care
x 2h ∈ Co{x h x h f h x 0h } avem, de asemenea, adevărat că x1h ∈ Co{x h x h f h x 0h } .
Din observaţiile precedente, relaţia f hk are proprietatea de

conexitate, iar tranzitivitatea rezultă direct din definiţie. Deci f hk este o
ordonare.
Presupunem, de asemenea, că sunt îndeplinite următoarele ipoteze:
a) Xh este închisă şi convexă, x h ≥ 0, (∀) x h ∈ X h ;
b) există x h ∈ X h , cu x hi ≤ x hi şi x hi < x hi , dacă x hi > 0 ;
c) M h = px h + ∑ d hf (py f ) ;
f
d) relaţia f hk este tranzitivă, are proprietatea de conexitate, este

continuă, are proprietatea de convexitate semistrictă şi de
nesaţiere.
Având în vedere teorema de bază a eficienţei, putem afirma că există

un echilibru compensat pentru economia convexificată, cu alte cuvinte,
pentru acea economie definită prin înlocuirea mulţimii posibilităţilor de
producţie şi a mulţimilor de contur superior cu acoperirile lor convexe.
131
Adică, există un vector de preţuri p * şi o alocaţie ω * = ( x * , y* ) astfel

încât:
a) p* > 0 ;
b) x * ≤ y* + x ;
c) y*f maximizează p* y f pe Co(Yf);
d) x *h minimizează p*x h cu condiţia x h f h x *h ;
e) p*x *h = M*h = p*x h + ∑ d hf (p* y*f )
f
În consecinţă, dacă proprietatea de convexitate este verificată, atunci

o alocaţie de echilibru realizează următoarele:
- fezabilitatea;
- optimizarea la preţurile de echilibru (maximizarea profiturilor
pentru firme şi minimizarea costurilor realizării unei unităţi date
pentru gospodării);
- satisfacerea restricţiilor bugetare ale gospodăriei.
Dacă proprietatea de convexitate nu este satisfăcută, nu ne putem
aştepta la un astfel de rezultat.
În schimb, vom putea găsi un vector de preţuri şi două alocaţii,
dintre care una este fezabilă şi cealaltă optimă pentru fiecare individ şi care
satisface restricţia bugetară la nivelul gospodăriei la preţurile date, astfel
încât global, cele două alocaţii sunt apropiate.
Definiţia 7.5. Un echilibru compensat aproximativ de modul A este dat de
vectorul preţurilor p * şi de alocaţiile ω * = ( x * , y* ) şi ω + = ( x + , y + ) astfel
încât:
a) x * ≤ y* + x (fezabilitatea);
*
b) pi = 0 dacă x *i ≤ y*i + x i , i = 1, n ;
c) y*f maximizează p* y f pe (Yf), f = 1, F
d) xh+ minimizează p * xh pe restricţia x h f hk x +h
e) p*x +h = M +h = p*x h + ∑ d hf (p* y f+ ) = M*h = p*x h + ∑ d hf (p* y*f )
f f
+ +
f) ( x − y ) − ( x − y ) ≤ A
* *
Teorema 7.2. Dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus şi dacă L este ales
astfel încât r (Yf ) ≤ L, (∀)f , r ({x h x h f h x +h }) ≤ L, (∀)h , atunci există un
132
echilibru compensat aproximativ de modul L n , unde n este numărul

bunurilor.
Aplicaţia 1
Fie o economie E cu două firme şi două gospodării în care producţia
şi preferinţele consumatorilor nu satisfac ipotezele convexităţii.
Mulţimile producţiilor posibile pentru cele două firme, precum şi
mulţimile consumurilor posibile pentru cele două gospodării sunt:
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ − 4 ⎞ ⎛ − 6 ⎞ ⎛ 8 ⎞ ⎛ 4 ⎞⎫
⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪
Y1 = ⎨⎜ 0 ⎟, ⎜ 0 ⎟, ⎜ 2 ⎟, ⎜ − 4 ⎟, ⎜ 2 ⎟⎬
⎪⎜ 0 ⎟ ⎜ 2 ⎟ ⎜ 2 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ − 6 ⎟⎪
⎩⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎭
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 4 ⎞ ⎛ − 2 ⎞ ⎛ − 6 ⎞⎫
⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪
Y2 = ⎨⎜ 0 ⎟, ⎜ 4 ⎟, ⎜ − 2 ⎟, ⎜ − 2 ⎟, ⎜ 0 ⎟⎬
⎪⎜ 0 ⎟ ⎜ − 2 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 4 ⎟ ⎜ 3 ⎟⎪
⎩⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎭
⎧⎛ 1 ⎞ ⎛ 6 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎛ 4 ⎞⎫
⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪
X1 = ⎨⎜ 2 ⎟, ⎜ 2 ⎟, ⎜ 4 ⎟, ⎜ 4 ⎟, ⎜ 2 ⎟⎬
⎪⎜ 4 ⎟ ⎜ 2 ⎟ ⎜ 3 ⎟ ⎜ 4 ⎟ ⎜ 4 ⎟⎪
⎩⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎭
⎧⎛ 2 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 4 ⎞ ⎛ 4 ⎞⎫
⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪
X 2 = ⎨⎜ 2 ⎟, ⎜ 4 ⎟, ⎜ 1 ⎟, ⎜ 2 ⎟⎬
⎪⎜ 2 ⎟ ⎜ 4 ⎟ ⎜ 4 ⎟ ⎜ 2 ⎟⎪
⎩⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎭
Se mai cunosc datele:
⎛ 1⎞ ⎛ 0⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
- dotarea iniţială: x1 = ⎜ 2 ⎟, x 2 = ⎜ 4 ⎟
⎜ 2⎟ ⎜ 0⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
- funcţiile de utilitate pentru cei doi consumatori:
1/ 2
U1 ( x ) = x1 + 2 x 2 + 2 x 3
1/ 2 1/ 2 1/ 2
U 2 ( x ) = x1+ x 2 + x3
⎛1 1⎞
- ponderile dhf: d hf = ⎜ , ⎟, (∀)h = 1,2 şi f = 1,2 .
⎝ 2 2⎠
133
⎛1 1 1⎞
Să se arate că tripletul ( p* , x * , y* ) , unde p* = ⎜ , , ⎟,
⎝ 4 4 2⎠
w * = ( x * , y* ) cu:
⎛ ⎧⎛ 3 ⎞ ⎛ 0 ⎞⎫ ⎧⎛ 3 ⎞ ⎛ − 1⎞⎫ ⎞
⎜ ⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪ ⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪ ⎟
w = ( x , y ) = ⎜ ⎨⎜ 0 ⎟, ⎜ 4 ⎟⎬, ⎨⎜ − 1⎟, ⎜ − 1⎟⎬ ⎟
* * *
⎜⎜ ⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪ ⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪ ⎟⎟
⎝ ⎩⎝ 4 ⎠ ⎝ 2 ⎠⎭ ⎩⎝ 1 ⎠ ⎝ 3 ⎠⎭ ⎠
⎛ ⎧⎛ 1 ⎞ ⎛ 2 ⎞⎫ ⎧⎛ 8 ⎞ ⎛ − 2 ⎞⎫ ⎞
⎜ ⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪ ⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪ ⎟
+ + +
şi w = ( x , y ) = ⎜ ⎨⎜ 2 ⎟, ⎜ 2 ⎟⎬, ⎨⎜ − 4 ⎟, ⎜ − 2 ⎟⎬ ⎟
⎜⎜ ⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪ ⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪ ⎟⎟
⎝ ⎩⎝ 4 ⎠ ⎝ 2 ⎠⎭ ⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 4 ⎠⎭ ⎠
constituie un echilibru compensat aproximativ de modul A = 6 .
Rezolvare
Vom verifica cele şase condiţii pentru care tripletul (p* , w * , w + ) constituie
un echilibru compensat aproximativ.
⎛1 1 1⎞
a) p* > 0 ⇒ ⎜ , , ⎟ > 0 adevărat
⎝ 4 4 2⎠
b) ∑ x h ≤ ∑ y*f + ∑ x h .
*
h f h
⎛ 3⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 1⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
Dar ∑ x *h = x1* + x *2 = ⎜ 4 ⎟, ∑ y*f = y1* + y*2 = ⎜ − 2 ⎟, ∑ x h = x1 + x 2 = ⎜ 6 ⎟ de
h ⎜ 6⎟ f ⎜ 4 ⎟ h ⎜ 2⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
⎛ 3⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 1⎞ ⎛ 3⎞ ⎛ 3⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
unde condiţia b) devine ⎜ 4 ⎟ ≤ ⎜ − 2 ⎟ + ⎜ 6 ⎟ ⇒ ⎜ 4 ⎟ ≤ ⎜ 4 ⎟ adevărat, rezultă că
⎜ 6⎟ ⎜ 4 ⎟ ⎜ 2⎟ ⎜ 6⎟ ⎜ 6⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
alocaţia w * = ( x * , y* ) este fezabilă.
c) p* yf+ = max p* yf
y f ∈Yf
Determinăm produsul p*Yf pentru fiecare f = 1,2 :

p*Y1 = {0,0,0,1,0} ⇒
⎛ 8 ⎞
+
⎜ ⎟
maximul se realizează pentru y1 = ⎜ − 4 ⎟ .
⎜ 0 ⎟
⎝ ⎠
134
⎛ ⎛ 8 ⎞ ⎛ − 2⎞⎞
+
⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
+ +
Se observă că y = ( y , y ) = ⎜ ⎜ − 4 ⎟, ⎜ − 2 ⎟ ⎟ coincide cu cel dat de
f 1 2
⎜⎜ 0 ⎟ ⎜ 4 ⎟⎟
⎝⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎠
problemă (condiţia c) este îndeplinită).
d) p*x h+ = min+ p*x h .
xh fhxh
Dar x h f h x +h este echivalent cu U h ( x h ) ≥ U*h ( x +h ) . U h ( x +h ) este,

pentru fiecare consumator:
- pentru h=1, U1 ( x1+ ) = 9
- pentru h=2, U 2 ( x +2 ) = 3 2 .
Avem
U1 (X1 ) : {9,10 + 2 2 ,10 + 2 3 ,12,12} , de unde condiţia de mai sus
este îndeplinită pentru toţi vectorii din X1.
U 2 ( X 2 ) : {3 2 ,5,5,2 + 2 2} , mulţimea {x h x h f h x +h } = X 2 , de unde:
⎛ 1⎞
11 7 +
⎜ ⎟
p X1 = { ,3,3,3, } ⇒ x1 = ⎜ 2 ⎟
*
4 2 ⎜ 4⎟
⎝ ⎠
⎛ 2⎞
1 1 +
⎜ ⎟
p X 2 = {2,3 + ,2 + } ⇒ x 2 = ⎜ 2 ⎟
*
4 2 ⎜ 2⎟
⎝ ⎠
⎛ ⎛ 1⎞ ⎛ 2⎞⎞
⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟
Ca urmare, x = ( x , x ) = ⎜ ⎜ 2 ⎟, ⎜ 2 ⎟ ⎟ coincide cu x + dat în enunţul
+ +
1
+
2
⎜ ⎜ 4⎟ ⎜ 2⎟⎟
⎝⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎠
problemei (deci condiţia d) este îndeplinită).
e) p*x h+ = M h+ = M*h = p*x*h
- pentru h=1:
11
p*x1+ =
4
⎛ 3⎞
⎛1 1 1⎞ ⎜ ⎟ 3 11
p x1 = ⎜ , , ⎟ ⋅ ⎜ 0 ⎟ = + 2 =
* *
⎝ 4 4 2⎠ ⎜ ⎟ 4 4
⎝ 4⎠
135
⎛1⎞
⎛ 1 1 1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎛ `1 1 ⎞ ⎛1⎞
M = p x1 + ∑ d1f (p y ) =⎜ , , ⎟ ⋅ ⎜ 2 ⎟ + ⎜ , ⎟ ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ =
+
1
* * +
f
f ⎝ 4 4 2 ⎠ ⎜ ⎟ ⎝ 2 2 ⎠ ⎝1⎠
⎝ 2⎠
1 1 3 11
= + +1+1 = 2 + =
4 2 4 4
⎛1⎞
⎛ 1 1 1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎛ `1 1 ⎞ ⎛1⎞ 11
M1 = p x1 + ∑ d1f (p yf ) =⎜ , , ⎟ ⋅ ⎜ 2 ⎟ + ⎜ , ⎟ ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ =
* * * *
f ⎝ 4 4 2 ⎠ ⎜ ⎟ ⎝ 2 2 ⎠ ⎝1⎠ 4
⎝ 2⎠
rezultă că relaţia p*x1+ = M1+ = M1* = p*x1* este adevărată.
- pentru h=2:
p*x +2 = 2
⎛ 0⎞
⎛1 1 1⎞ ⎜ ⎟
p x = ⎜ , , ⎟ ⋅ ⎜ 4⎟ = 1 + 1 = 2
* *
2
⎝ 4 4 2⎠ ⎜ ⎟
⎝ 2⎠
⎛ 0⎞
⎛ 1 1 1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎛ `1 1 ⎞ ⎛1⎞
M = p x 2 + ∑ d 2 f (p y ) =⎜ , , ⎟ ⋅ ⎜ 4 ⎟ + ⎜ , ⎟ ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ = 2
+
2
* * +
f
f ⎝ 4 4 2 ⎠ ⎜ ⎟ ⎝ 2 2 ⎠ ⎝1⎠
⎝ 0⎠
⎛ 0⎞
⎛ 1 1 1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎛ `1 1 ⎞ ⎛1⎞
M 2 = p x 2 + ∑ d 2 f (p yf ) =⎜ , , ⎟ ⋅ ⎜ 4 ⎟ + ⎜ , ⎟ ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ = 2
* * * *
f ⎝ 4 4 2 ⎠ ⎜ ⎟ ⎝ 2 2 ⎠ ⎝1⎠
⎝ 0⎠
rezultă că şi relaţia p*x +2 = M +2 = M*2 = p*x *2 este adevărată.
f) ( x * − y* ) − ( x + − y + ) ≤ A = 6
Avem:
⎛ 3⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 1⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
x − y = ⎜ 4⎟ − ⎜ − 2⎟ = ⎜ 6⎟
* *
⎜ 6⎟ ⎜ 4 ⎟ ⎜ 2⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
⎛ 3 ⎞ ⎛ 6 ⎞ ⎛ − 3⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
x + − y + = ⎜ 4 ⎟ − ⎜ − 6 ⎟ = ⎜ 10 ⎟
⎜ 6⎟ ⎜ 4 ⎟ ⎜ 2 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
136
Relaţia devine:
⎛ 1 ⎞ ⎛ − 3⎞ ⎛ 4 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 6 ⎟ − ⎜ 10 ⎟ ≤ 6 ⇒ ⎜ − 4 ⎟ = 16 + 16 = 32 ≤ 6 adevărat.
⎜ 2⎟ ⎜ 2 ⎟ ⎜ 0 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
În concluzie, cele 6 condiţii fiind îndeplinite, rezultă că (p* , w * , w + )
constituie un echilibru compensat aproximativ.
Aplicaţia 2
Fie (p* , w * ) un echilibru pentru o economie convexificată. Se ştie că
există r astfel încât raza internă a mulţimii Y, r ( yf ) ≤ L, (∀)f şi raza internă a
mulţimii de contur superior r ({x h x h f h x 0h }) ≤ L, (∀)h .
Se cere:
a) Să se arate că oricare ar fi yf ∈ Yf , y *f maximizează p* y f pe
mulţimea Yf.
*
b) Să se arate că dacă Sn generează vectorul x h , atunci (∀) x ∈ S , h n
* * 0
x minimizează p x h pe mulţimea {x h x h f h x } .
h h
c) Să se verifice pentru cazul concret:

⎧⎛ − 4 ⎞ ⎛ − 2 ⎞ ⎛ − 3 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎛ 0 ⎞⎫
⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪
Yf = ⎨⎜ 2 ⎟, ⎜ 4 ⎟, ⎜ 0 ⎟, ⎜ − 2 ⎟, ⎜ 0 ⎟⎬
⎪⎜ 2 ⎟ ⎜ − 2 ⎟ ⎜ 2 ⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎜ 0 ⎟⎪
⎩⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎭
⎧⎛ − 4 ⎞ ⎛ − 2 ⎞ ⎛ 0 ⎞⎫
⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪
Tf = ⎨⎜ 2 ⎟, ⎜ 4 ⎟, ⎜ 0 ⎟⎬
⎪⎜ 2 ⎟ ⎜ − 2 ⎟ ⎜ 0 ⎟⎪
⎩⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎭
⎛1 1 1⎞
p* = ⎜ , , ⎟
⎝ 3 3 3⎠
⎛ 3 ⎞
⎜ ⎟
Yf* = ⎜ − 3 ⎟ ∈ Co(Yf ) .
⎜ 0 ⎟
⎝ ⎠
Rezolvare
a) Avem de demonstrat că p* y*f = max p* yf , yf ∈ Tf , Tf ⊂ Yf .
137
Dacă Yf* ∈ Co(Yf ) atunci există cel puţin o mulţime finită Tf ⊂ Yf

care generează pe y*f , adică Yf* = ∑α (y ) ⋅ y
Yf ∈Tf
f f unde α : Tf → R + cu
∑α ( y ) = 1 .
Yf ∈Tf
Observaţie: Dacă sunt mai multe mulţimi Tf , o vom alege pe cea cu raza
cea mai mică ( r (Yf ) ≤ L ⇒ rad(Tf ) ≤ L ).
Deoarece yf ∈ Tf ⊂ Yf ⊂ Co(Yf ) şi p * y *f = max p* y f (din
y f ∈Co ( Yf )
definiţia echilibrului economiei convexificate) rezultă că:

p * y*f ≥ p * y f (7.1)
Vom arăta că p yf = p yf , pentru (∀) yf ∈ Tf .
* * *
Presupunem că există f astfel încât:

p * y*f > p* y f (7.2)
Scalarii α ( yf ) din combinaţia liniar convexă sunt mai mari sau egali
cu zero.
Fără a restrânge generalitatea problemei putem presupune că
α ( yf ) > 0 .
Înmulţind relaţia (7.2) cu α ( yf ) . Obţinem:
p * y*fα ( y f ) > p * y f α ( y f ) (7.3)
Adunăm relaţiile (7.3) pe mulţimea Tf şi vom obţine:
∑ p*y*fα ( yf ) > ∑ p*yfα ( yf )
y f ∈Tf y f ∈Tf
(7.4)
Ştiind că ∑α ( y ) = 1 , relaţia (7.4) devine:

y f ∈Tf
f
p* y*f ⋅ 1 > p* ∑ y α (y )
y f ∈Tf
f f (7.5)
Înmulţim relaţia y*f = ∑ y α ( y ) cu p

y f ∈Tf
f f
*
şi avem:
p* y*f > p* ∑ y α (y )
y f ∈Tf
f f (7.6)
Relaţiile (7.5) şi (7.6) sunt contradictorii. Contradicţia provine din

presupunerea (7.2) p * y *f > p * y f , y f ∈ Tf . Ca urmare, rezultă că p * y*f = p* y f .
b) Avem de demonstrat că p*x *h = p*x h , x h ∈ Sh , unde Sh ⊂ X h , Sh
generează pe xh* .
138
Deoarece x h ∈ Co{x h x h f h x 0h } atunci există cel puţin o mulţime

finită Sh ⊂ X h care generează pe x *h , de unde:
x *h = ∑α ( x
x h ∈S h
h ) ⋅ xh (7.7)
cu α ( x h ) ≥ 0,α : Sh → R şi ∑α ( x
x h ∈S h
h ) = 1.
Deoarece x h ∈ Sh ⊂ X h ⊂ Co{x h x h f h x 0h } şi p*x *h = min p*x h (din

x h ∈Co ( X h )
definiţia echilibrului economiei convexificate) rezultă că:

p*x*h ≤ p*x h (7.8)
Vom demonstra că p x h = p x h , (∀) x h ∈ Sh
* * *
(7.8')
Presupunem că p x h < p x h . Înmulţim această relaţie cu α ( x h ) şi
* * *
obţinem ∑ p*x *hα ( x h ) < ∑ p*x hα ( x h ) .

x h ∈S h x h ∈S h
Din ∑α ( x
x h ∈S h
h ) = 1 , relaţia de mai sus devine:
p*x *h ⋅ 1 < p* ∑ x α (x
x h ∈S h
h h ) (7.9)
Din x *h = ∑ x α (x
x h∈Sh
h h ) prin înmulţirea cu p * obţinem:
p x = p*
* *
h ∑ x α (x
x h ∈S h
h h ) (7.10)
Relaţiile (7.9) şi (7.10) sunt contradictorii. Contradicţia provine din

presupunerea că p*x*h < p*x h . Ca urmare, rezultă că
p*x *h = p*x h , x h ∈ Sh c.c.t.d.
Din y*f ∈ Co(Yf ) , atunci există cel puţin o mulţime finită Tf ⊂ Yf
unde Tf generează pe Yf* cu Yf* = ∑α ( y ) y
y f ∈Tf
f f .
Am demonstrat la punctul a) că p * y *f = p * y f , y f ∈ Tf ,de unde:

⎛ − 3⎞
⎛ 1 1 1 ⎞⎜ ⎟ ⎧ 1 1 ⎫
p yf = ⎜ , , ⎟⎜ 3 ⎟ = 0 şi p*Yf = ⎨0,0,− ,− ,0⎬ .
* *
⎝ 3 3 3 ⎠⎜ ⎟ ⎩ 3 3 ⎭
⎝ 0 ⎠
139
Din y*f = ∑α ( y ) y
y f ∈Tf
f f avem:
⎛ − 3⎞ ⎛ − 4⎞ ⎛ − 2⎞ ⎛ 0⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 3 ⎟ = α ( y1 )⎜ 2 ⎟ + α ( y2 )⎜ 4 ⎟ + α ( y3 )⎜ 0 ⎟ de unde:
⎜ 0 ⎟ ⎜ 2 ⎟ ⎜ 2 ⎟ ⎜ 0⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
⎛ − 4α 1 − 2α 2 ⎞ ⎛ − 3⎞ ⎧
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎪α 1 = α 2 = 1
⎜ 2α 1 + 4α 2 ⎟ = ⎜ 3 ⎟ ⇒ ⎨ 2
⎜ 2α − 2α ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎪⎩α 3 = 0 deoarece α 1 + α 2 + α 3 = 1
⎝ 1 2 ⎠ ⎝ ⎠
⎛ − 4⎞ ⎛ − 2 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎛ − 3⎞
1⎜ ⎟ 1⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
Deci y = ⎜ 2 ⎟ + ⎜ 4 ⎟ + 0⎜ 0 ⎟ = ⎜ 3 ⎟
*
f
2⎜ ⎟ 2⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎝ 0⎠ ⎝ 2 ⎠
Aplicaţia 3
Fie o economie E cu mai mulţi producători şi consumatori, în care
mulţimea de consum posibil pentru un consumator h este:
⎛ 0⎞ ⎛1⎞ ⎛ 9⎞
X h = {x1h , x 2h , x 3h } , unde x1h = ⎜⎜ ⎟⎟, x 2h = ⎜⎜ ⎟⎟, x 3h = ⎜⎜ ⎟⎟.
⎝ 4⎠ ⎝1⎠ ⎝ 4⎠
Ordonarea preferinţelor este dată de funcţia de utilitate:
U h ( x h ) = ( x1h )1 / 2 ( x 2 h )1 / 2 .
Se cere:
a) Să se determine mulţimile de contur superior.
b) Să se convexifice ordonarea iniţială şi să se decidă dacă
⎛ 9⎞ ⎛ 0⎞ ⎛ 0⎞ ⎛ 9⎞
⎜⎜ ⎟⎟f hk ⎜⎜ ⎟⎟ şi ⎜⎜ ⎟⎟f hk ⎜⎜ ⎟⎟.
⎝ 4⎠ ⎝ 4⎠ ⎝ 4⎠ ⎝ 4⎠
c) Să se arate că suma co(S1 ) + co(S2 ) + co(S3 ) este o mulţime
convexă ( S1 , S 2 , S3 reprezintă mulţimile de contur superior corespunzătoare
celor 3 vectori).
Rezolvare
a) O mulţime de contur superior S h este definită astfel:
Sh = {x h / x h f h x 0h } , unde x h0 ∈ X h , vector arbitrar.
Ca urmare, avem:
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛1⎞ ⎛ 9 ⎞⎫
S1 = {x h / x h f h x1h } = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟⎬
⎩⎝ 4 ⎠ ⎝1⎠ ⎝ 4 ⎠⎭
140
⎧⎛1⎞ ⎛ 9 ⎞ ⎫
S2 = {x h / x h f h x 2h } = ⎨⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟ ⎬
⎩⎝1⎠ ⎝ 4 ⎠ ⎭
⎧⎛ 9 ⎞ ⎫
S3 = {x h / x h f h x 2h } = ⎨⎜⎜ ⎟⎟ ⎬
⎩⎝ 4 ⎠ ⎭
b) Dacă avem două mulţimi de contur superior S1 şi S 2 astfel încât
S1 ⊂ S 2 , atunci Co( S1 ) ⊂ Co( S 2 ), unde:
⎧ ⎫
Co(S1 ) = ⎨x1 / x1 = ∑α ( x ) ⋅ x ⎬.
⎩ x∈T ⎭
Dacă Tf este o mulţime finită şi Tf ⊂ S1 atunci Tf ⊂ S2 . Totodată,
dacă Tf generează un vector în acoperirea convexă a lui S1 , atunci Tf
generează un vector şi în acoperirea convexă a lui S 2 .
Între două mulţimi de contur superior există una şi numai una din
următoarele situaţii:
S1 ⊆ S 2 sau S 2 ⊇ S1 .
Dacă x h ' şi x h ' '∈ X h atunci există numai una din următoarele
situaţii: x h ' f h x h ' ' sau x h ' ' f h x h ' .
Ca urmare, vom avea:
{x h / x h f h x 'h } ⊂ {x h / x h f h x 'h' } sau {x h / x h f h x 'h' } ⊂ {x h / x h f h x 'h }.
Dacă x h f h x h ' şi x h ' f h x h ' ' atunci prin tranzitivitate avem că
x h fh x h ' ' .
″ ″
Dacă x h f h x h şi x h f h x h ' atunci x h f h x h ' .
Ca urmare, mulţimea de contur superior poate fi ordonată în raport
cu relaţia de incluziune.
Se poate introduce relaţia de ordonare convexificată a preferinţelor
în felul următor: x1h f hk x 2h dacă avem: x 2h ∈ Co({x h f h x 0h }) atunci şi
x1h ∈ Co({x h f h x 0h }) .
⎛ 9⎞ ⎛ 0⎞
Verificăm dacă ⎜⎜ ⎟⎟f hk ⎜⎜ ⎟⎟ .
⎝ 4⎠ ⎝ 4⎠
⎛ 0⎞ ⎛9⎞
Vectorul ⎜⎜ ⎟⎟ ∈ S1 ⊂ Co(S1 ). Cum şi vectorul ⎜⎜ ⎟⎟ ∈ Co(S1 ) rezultă că
⎝ 4⎠ ⎝ 4⎠
⎛ 9⎞ ⎛ 0⎞
⎜⎜ ⎟⎟f hk ⎜⎜ ⎟⎟ .
⎝ 4⎠ ⎝ 4⎠
141
⎛0⎞ ⎛9⎞
Verificăm dacă ⎜⎜ ⎟⎟f hk ⎜⎜ ⎟⎟.
⎝ 4⎠ ⎝ 4⎠
⎛9⎞ ⎛ 0⎞
Vectorul ⎜⎜ ⎟⎟ ∈ S3 ⊂ Co(S3 ). Trebuie demonstrat că ⎜⎜ ⎟⎟ ∈ Co(S3 ) .
⎝ 4⎠ ⎝ 4⎠
⎛ 0⎞ ⎛0⎞ ⎛9⎞
Presupunem ⎜⎜ ⎟⎟ ∈ Co(S3 ) . Atunci avem că ⎜⎜ ⎟⎟ = α ⎜⎜ ⎟⎟ .
⎝ 4⎠ ⎝ 4⎠ ⎝ 4⎠
⎛ 0⎞ ⎛ 9⎞
De unde ∑α = 1 ⇒ α = 1 ⇒ ⎜⎜ ⎟⎟ = ⎜⎜ ⎟⎟ fals. Contradicţia provine
⎝ 4⎠ ⎝ 4⎠
⎛ 0⎞ ⎛ 0⎞
din presupunerea că ⎜⎜ ⎟⎟ ∈ Co(S3 ) . Adevărat este că ⎜⎜ ⎟⎟ ∉ Co(S3 ) , de unde
⎝ 4⎠ ⎝ 4⎠
⎛ 0⎞ ⎛ 9⎞
avem concluzia ⎜⎜ ⎟⎟ f⎜⎜ ⎟⎟.
⎝ 4 ⎠ hk⎝ 4 ⎠
c) Avem de demonstrat că: Co(S1 ) + Co(S2 ) + Co(S3 ) este o mulţime
convexă.
c1) Metoda 1 – Se ştie că transformările liniare conservă mulţimile
convexe. Transformarea sumă este o transformare liniară, de unde rezultă că
o sumă de mulţimi convexe este o mulţime convexă.
Deci Co(S1 ) + Co(S2 ) + Co(S3 ) este o mulţime convexă.
c2) Metoda 2 – Demonstrăm că:
⎛ n ⎞ n
Co⎜ ∑ Si ⎟ = ∑ Co(Si )
⎝ i =1 ⎠ i =1
Demonstraţia se face prin inducţie. Este suficient să arătăm că:
Co(S1 + S2 ) = Co(S1 ) + Co(S2 ).
Fie x ∈ Co(S1 + S2 ) , rezultă că x este o combinaţie liniară de
2
elemente convexe din S1+S2. Atunci avem că x = ∑ α i x i , cu
i =1
2 2 2
x i ∈ S1 + S2 , x i = x1i + x i2 ⇒ x = ∑α i ( x1i + x i2 ) = ∑α i x1i + ∑α x i
i
2 .
i =1 i =1 i =1
2 2 2
Dar ∑α i x1i ∈ Co(S1 ) şi
i =1
∑α x
i =1
i
i
2 ∈ Co(S2 ) , cu ∑α
i =1
i =1 de unde
rezultă că x ∈ Co(S1 ) + Co(S2 ) .

Vom demonstra că şi Co(S1 ) + Co(S2 ) ⊂ Co(S1 + S2 ) .
Fie x ∈ Co(S1 ) + Co(S2 ) , atunci
142
2 2
x= ∑α i x i + ∑ β jx j = ∑∑α i β j (x1j + x 2j ) , unde x1j + x2j ∈ S1 + S2.
i =1 j=1 i j
Dar α i ≥ 0, β j ≥ 0 rezultă că α i β j ≥ 0 de unde:

∑∑α β ( x
i j
i j
j
1 + x 2j ) = ∑ (∑ β j )α i = 1 rezultă că x ∈ Co(S1 + S2 ) sau altfel
i j
spus Co(S1 ) + Co(S2 ) ⊂ Co(S1 + S2 ) .

Am demonstrat astfel că Co(S1 + S2 ) ⊂ Co(S1 ) + Co(S2 ) de unde
rezultă că Co(S1 + S2 ) = Co(S1 ) + Co(S2 ) .
Presupunem că relaţia este adevărată pentru n şi demonstrăm pentru
n + 1.
⎛ n ⎞ n
Presupunem Co⎜ ∑ Si ⎟ = ∑ Co(Si ) adevărat şi vom demonstra că şi
⎝ i =1 ⎠ i =1
⎛ n +1
⎞ n +1
Co⎜ ∑ Si ⎟ = ∑ Co(Si ) este adevărat.
⎝ i =1 ⎠ i =1
⎛ n +1 ⎞ ⎛ n ⎞ ⎛ n ⎞
Dar Co⎜ ∑ Si ⎟ = Co⎜ ∑ Si + Sn +1 ⎟ = Co⎜ ∑ Si ⎟ + Co(Sn +1 ) =
⎝ i =1 ⎠ ⎝ i =1 ⎠ ⎝ i =1 ⎠
n n +1
= ∑ Co (Si ) + Co(Sn +1 ) =
i =1
∑ Co(S )
i =1
i c.c.t.d.
Aplicaţia 1
Fie o economie E cu 3 firme şi 3 gospodării în care producţia şi
preferinţele consumatorilor nu satisfac ipotezele convexităţii.
Mulţimile producţiilor posibile pentru cele 3 firme, precum şi
mulţimile consumurilor posibile pentru cele 3 gospodării sunt:
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 3 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 2 ⎞⎫
⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪
Y1 = ⎨⎜ 0 ⎟, ⎜ − 2 ⎟, ⎜ 4 ⎟, ⎜ 2 ⎟⎬
⎪⎜ 0 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ − 2 ⎟ ⎜ − 1⎟⎪
⎩⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎭
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ − 2 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 4 ⎞⎫
⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪
Y2 = ⎨⎜ 0 ⎟, ⎜ 4 ⎟, ⎜ 2 ⎟, ⎜ − 2 ⎟⎬
⎪⎜ 0 ⎟ ⎜ 3 ⎟ ⎜ − 3 ⎟ ⎜ 3 ⎟⎪
⎩⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎭
143
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 3 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 1 ⎞⎫
⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪
Y3 = ⎨⎜ 0 ⎟, ⎜ − 2 ⎟, ⎜ − 1⎟, ⎜ − 2 ⎟⎬
⎪⎜ 0 ⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎜ 4 ⎟ ⎜ 3 ⎟⎪
⎩⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎭
⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 2 ⎞⎫
⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪
X1 = ⎨⎜ 1 ⎟, ⎜ 2 ⎟, ⎜ 1 ⎟⎬
⎪⎜ 2 ⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎜ 3 ⎟⎪
⎩⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎭
⎧⎛ 1 ⎞ ⎛ 3 ⎞ ⎛ 2 ⎞⎫
⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪
X 2 = ⎨⎜ 1 ⎟, ⎜ 0 ⎟, ⎜ 2 ⎟⎬
⎪⎜ 2 ⎟ ⎜ 4 ⎟ ⎜ 2 ⎟⎪
⎩⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎭
⎧⎛ 2 ⎞ ⎛ 3 ⎞ ⎛ 2 ⎞⎫
⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪
X 3 = ⎨⎜ 1 ⎟, ⎜ 3 ⎟, ⎜ 2 ⎟⎬
⎪⎜ 1 ⎟ ⎜ 2 ⎟ ⎜ 4 ⎟⎪
⎩⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎭
⎛1⎞ ⎛ 0⎞ ⎛ 2⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
- dotarea iniţială: x1 = ⎜ 0 ⎟, x 2 = ⎜ 2 ⎟, x 3 = ⎜ 1 ⎟
⎜ 2⎟ ⎜ 1⎟ ⎜ 6⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
- funcţiile de utilitate sunt:
U1 ( x ) = x1 + x12/ 2 + x13/ 2
U 2 ( x ) = U3 ( x ) = x11 / 2 + x 2 + x13/ 2
⎛1 1 1⎞
- ponderile d hf = ⎜ , , ⎟, (∀)h = 1,3, f = 1,3 .
⎝ 3 3 3⎠
Se cere să se verifice – pe baza definiţiei – dacă tripletul (p* , w * , w + )
constituie un echilibru compensat aproximativ de modul A = 9 , unde:
⎛1 1 1⎞
- vectorul p* = ⎜ , , ⎟
⎝ 2 4 4⎠
- alocaţia
⎛ ⎧⎛11 / 3 ⎞ ⎛19 / 6 ⎞ ⎛ 49 / 6 ⎞⎫ ⎧⎛ 4 ⎞ ⎛ 10 ⎞ ⎛ 3 ⎞⎫ ⎞
⎜ ⎪⎜ ⎟⎜ ⎟⎜ ⎟⎪ ⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪ ⎟
w = ( x , y ) = ⎜ ⎨⎜ 4 ⎟, ⎜ 2 ⎟, ⎜ 1 ⎟⎬, ⎨⎜ − 2 ⎟, ⎜ 3 ⎟, ⎜ 4 ⎟⎬ ⎟
* * *
⎜⎜ ⎪⎜ ⎟⎜ ⎟⎜ ⎟⎪ ⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪ ⎟⎟
⎝ ⎩⎝ 0 ⎠ ⎝ 1 ⎠ ⎝ 1 ⎠⎭ ⎩⎝ 2 ⎠ ⎝ − 3⎠ ⎝ − 2 ⎠⎭ ⎠
144
- şi alocaţia
⎛ ⎧⎛ 0 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 2 ⎞⎫ ⎧⎛ 2 ⎞ ⎛ 4 ⎞ ⎛ 2 ⎞⎫ ⎞
⎜ ⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪ ⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪ ⎟
+ + +
w = ( x , y ) = ⎜ ⎨⎜ 1 ⎟, ⎜ 1 ⎟, ⎜ 1 ⎟⎬, ⎨⎜ 4 ⎟, ⎜ − 2 ⎟, ⎜ − 1⎟⎬ ⎟
⎜⎜ ⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪ ⎪⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎪ ⎟⎟
⎝ ⎩⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎝ 1 ⎠⎭ ⎩⎝ − 2 ⎠ ⎝ 3 ⎠ ⎝ 4 ⎠⎭ ⎠
Aplicaţia 2
Fie o economie E cu mai mulţi producători şi consumatori în care
mulţimea de consum posibil pentru un consumator este:
⎛ 1⎞ ⎛1⎞ ⎛ 8⎞
X h = {x1h , x 2h , x 3h } , unde x1h = ⎜⎜ ⎟⎟, x 2h = ⎜⎜ ⎟⎟, x 3h = ⎜⎜ ⎟⎟.
⎝ 3⎠ ⎝1⎠ ⎝ 4⎠
Ordonarea preferinţelor este dată de funcţia de utilitate:
U h ( x h ) = ( x1h )1 / 2 ( x 2 h )1 / 2 .
Se cere:
a) Să se determine mulţimile de contur superior.
⎛ 8 ⎞ ⎛1⎞
b) Să se verifice ordonarea iniţială şi să se decidă dacă ⎜⎜ ⎟⎟f hk ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ 4 ⎠ ⎝1⎠
⎛1⎞ ⎛ 8 ⎞
şi ⎜⎜ ⎟⎟f hk ⎜⎜ ⎟⎟.
⎝1⎠ ⎝ 4 ⎠
145
Definirea economiei de schimb pur şi a economiei cu producţie
• Economia de schimb pur

Se presupune pentru început economia E formată din H consumatori
(gospodării) şi n bunuri. Fie C - mulţimea consumatorilor
C = {1,2,..., h ,..., H} , iar R n+ spaţiul mărfurilor. În continuare, sunt
presupuse cunoscute următoarele notaţii:
- X h - mulţimea consumurilor posibile la nivelul consumatorului h,
h = 1,2,..., H , X h ⊂ R n+ ;
- x h - vector de consum posibil la nivelul consumatorului h, h ∈ C
(deci x h ⊂ X h ), unde
⎛ x h1 ⎞
⎜ ⎟
⎜ xh2 ⎟
⎜M ⎟
xh = ⎜ ⎟
⎜ x hi ⎟
⎜ ⎟
⎜M ⎟
⎜x ⎟
⎝ hn ⎠
146
- x h = ( x hj )1≤ j≤n - reprezintă dotarea iniţială la nivelul consumatorului

h, h ∈ C ;
- p = ( p1 , p 2 ,..., p j ,..., p n ) – vectorul preţurilor pentru cele n bunuri;
- χ = X X h (produs cartezian după h din X h ) – reprezintă mulţimea
h
alocaţiilor de consum la nivelul economiei E ;
- x = ( x1 , x 2 ,..., x h ,..., x H ) – alocaţia de consum la nivelul economiei
E, cu x ∈ χ;
H
- X = {x / x = ∑ x h , x h ∈ X h } – reprezintă mulţimea consumului
h =1
total la nivelul economiei E;
- RBi (p) = {x i ∈ Xi / px i ≤ px i } – reprezintă restricţia de buget la
nivelul consumului i şi este formată din acei vectori de consum fezabili
(posibili) x i ∈ Xi cu propietatea că cheltuielile care se fac cu cele n – bunuri
în cantităţile x ij , i = 1, n nu depăşesc venitul (bugetul), la nivelul
consumatorului i;
- PSi ( x i ) : X i → 2X i , de forma PSi ( x i ) = {x i/ ∈ X i / x i/ f x i }
- reprezintă mulţimea preferinţelor stricte în raport cu vectorul de consum
x i , unde 2X i - este mulţimea părţilor lui Xi ;
- Di (p) = {x i ∈ RBi (p) / RBi (p) ∩ PSi ( x i ) = ∅} – reprezintă mulţimea
cererilor de consum la nivelul consumatorului i . Această mulţime este
formată deci din acei vectori de consum ce îndeplinesc restricţia de buget şi
pentru care nu există alţi vectori de consum posibili xi/ care să asigure, la
nivelul consumatorului i, un nivel de utilitate superior (este tocmai frontiera
restricţiei de buget).
Definiţia 8.1. În condiţiile notaţiilor de mai sus, mulţimea:

E = {p, Xi , PSi , x i / i ∈ C} (8.1)
reprezintă o economie de schimb pur, dacă:
a) p > 0 ;
b) X i ⊂ R n+ ;
c) x i ∈ R n+ ;
d) PSi : X i → 2X i , PSi ( x i ) = {x i/ ∈ X i / x i/ f x i }, x i ∈ X i .
147
Capitolul 8. Optimalitatea Pareto şi nucleul unei economii de piaţă
• Economia de piaţă cu producţie

De această dată, economia E se consideră a fi formată din
N consumatori, n – mărfuri şi F – firme producătoare.
Fie, astfel, C = {1,2,...i,..., N} – mulţimea consumatorilor şi
P = {1,2,..., f ,...F} – mulţimea producătorilor.
Se fac următoarele notaţii suplimentare:
- Yf – mulţimea producţiilor posibile la nivelul firmei f ,
f = 1,2,..., F , cu Yf ⊂ R n ;
- y f – vectorul de producţie posibil la nivelul firmei f , f ∈ P (deci
yf ⊂ Yf ); unde
⎛ yf 1 ⎞
⎜ ⎟
⎜ yf 2 ⎟
⎜M ⎟
yf = ⎜ ⎟
⎜ y fj ⎟
⎜ ⎟
⎜M ⎟
⎜y ⎟
⎝ fn ⎠
cu: y fj > 0 – însemnând că bunul j este obţinut de firma f ;
y fj < 0 , bunul j este input pentru firma f ;
y fj = 0 , bunul j fie nici nu se produce, nici nu se consumă, fie cât se
produce se şi consumă în procesul tehnologic;
- π f (p* ) = max pyf – reprezintă profitul maxim la nivelul firmei f ;

y f ∈Yf
F F
- Y = {y ⊂ R n / y = ∑ y f , y f ∈ Yf } = ∑ Yf – reprezintă mulţimea
f =1 f =1
producţiilor totale la nivelul economiei E.
- Y = X Yf (produs cartezian după f din Yf ) – reprezintă mulţimea

f
alocaţiilor de producţie posibile, la nivelul economiei E.

În acest caz, când există şi producţie, vectorul de consum la nivelul
148
consumatorului i este dat de:

⎛ x i1 ⎞
⎜ ⎟
⎜ xi2 ⎟
⎜M ⎟
x i = ⎜ ⎟ , cu x ij ≥ 0 , (∀) j = 1, n , j ≠ k
⎜ x ij ⎟
⎜ ⎟
⎜M ⎟
⎜x ⎟
⎝ in ⎠
şi x ik < 0 , reprezintă consumul de forţă de muncă.
Ca urmare, restricţia de buget va avea următoarea formă:
RBi (p) = {x i ∈ Xi / px i ≤ M i } (8.2)
unde M i – reprezintă venitul gospodăriei i , şi anume:
F
M i = px i + ∑ d if (π f (p* )) (8.3)
f =1
px i - venitul din dotarea iniţială;

F
∑d
f =1
if (π f (p* )) – venitul din profitul firmelor, la care gospodăria i
deţine acţiuni;
Termenul dif – reprezintă partea din profitul firmei f ce revine
consumatorului i , cu:
N
∑d
i =1
if = 1 , iar π f (p * ) reprezintă profitul firmei f
n n
Dar, cum px i = ∑ p jx ij = ∑ p j x ij + p k x ik ,
j =1 j =1
j≠ k
se deduce că restricţia de buget devine:

n n F
∑ p jx ij ≤ p k ( − x ik ) + ∑ p jx ij + ∑ d if π f ( p* ) .
j =1 j =1 f =1
(8.3 / )
j≠ k
Definiţia 8.2. Mulţimea:

E = {{p, Xi , PSi , x i / i ∈ C},{Yf / f ∈ P}} (8.4 / )
reprezintă o economie de piaţă cu producţie, dacă:
a) sunt îndeplinite ipotezele a) - d) de la definiţia economiei de
schimb pur;
149
b) în plus avem:
b1) 0 ∈ Yf , adică firma f are posibilitatea de a nu desfăşura
nici o activitate;
b2) Yf este o mulţime închisă, adică dacă {y ft }t este un şir de
t 0
producţii posibile şi dacă y f este apropiată de y f , atunci rezultă că şi
vectorul de producţie y 0f este posibil;
b3) Yf este o mulţime convexă, adică oricare ar fi y1f şi y f2
aparţinând mulţimii Yf , atunci şi λ y1f + (1 − λ ) y f2 ∈ Yf , (∀)λ ∈ [0,1] .
Această ipoteză de convexitate a mulţimii Yf atrage după sine
divizibilitatea şi aditivitatea bunurilor din Yf .
Nucleul unei economii de schimb pur
Echilibrul Walrasian (EW) şi optimul Pareto (OP) într-o economie de

schimb pur
O dată definită economia de schimb pur E = {p, Xi , PSi , x i / i ∈ C} ,
pentru prezentarea noţiunii de echilibru Walrasian (EW) este necesară
cunoaşterea noţiunii de alocaţie de consum fezabilă.
Definiţia 8.3. O alocaţie de consum x : 2X i → R n+ este fezabilă (posibilă),

pentru economia de schimb pur E, dacă:
a) x i ∈ Xi , ∀i ∈ C
(vectorul de consum xi aparţine mulţimii vectorilor de consum posibil);
b) ∑x = ∑x
i∈C
i
i∈C
i
(cererea la nivelul economiei din fiecare bun este egală cu oferta la nivelul
economiei din acelaşi bun).
Se notează cu:
F(E, C) := {x : 2X i → R +n / ∑ x i = ∑ x i şi x i ∈ Xi , (∀) i ∈ C} ,
i∈C i∈C
mulţimea alocaţiilor de consum fezabile la nivelul economiei E.
Definiţia 8.4. (definiţia echilibrului walrasian). Perechea ( p* , x * ) reprezintă

echilibrul walrasian, notat EW(E), pentru economia de schimb pur E, dacă:
a) p* ∈ R n+ \ {0} , adică nu se admite economia numai cu bunuri libere
(gratuite);
150
b) x * ∈ F(A, C) , adică alocaţia de consum x * este fezabilă;

c) x *i ∈ Di (p* ) , cu p* ∈ R n+ \ {0} , deci vectorul de consum x *i
satisface restricţia de buget şi în plus realizează utilitatea maximă la nivelul
consumatorului i , oricare ar fi i ∈ C .
Optimul Pareto
Pentru a defini optimul Pareto este necesar a prezenta conceptul de
alocaţie dominată în sens Pareto.
Definiţia 8.5. Într-o economie de schimb pur E, o alocaţie de consum

fezabilă x este dominată în sens Pareto dacă:
a) (∃) x′ ∈ F(E, C) , adică alocaţia x′ este fezabilă;
b) x′ f C x , x ′ este preferată strict lui x pe mulţimea
consumatorilor.
Se notează cu: Dom(E, C) := {x ∈ F(A, C) /(∃) x′ ∈ F(A, C)a.i.x′ f c x}.

În consecinţă, o alocaţie de consum x este Pareto optimală dacă:
a) x ∈ F( E, C) ;
b) nu este dominată de nici o altă alocaţie de consum x′ ,
peste C .
Se notează cu OP ( E ) - mulţimea punctelor de optim Pareto, unde:

OP (E ) := F(E, C) \ Dom ( E, C) . (8.5)
În figura următoare se pune în evidenţă optimul Pareto x * , şi faptul

că punctul x nu este de optim Pareto.
151
x
PS1( x1)
x*
PS2( x2)
PS2( x*1)
x*
PS2( x*2)
Figura 8.1 Optimul Pareto şi alocaţia de consum dominată în sens Pareto
Revenind la dreptunghiul lui Edgeworth (vezi Aplicaţia 1 din acest

capitol) şi trasând câteva curbe de indiferenţă pentru fiecare din cei doi
consumatori, se obţine Figura 8.2.
Se observă că plecând din punctul J , pe curba de indiferenţă u 32 ,
satisfacţia consumatorului 2 rămâne neschimbată, în timp ce utilitatea
consumatorului 1 creşte.
Acest lucru se întâmplă până la punctul L , unde curbele de
indiferenţă u 32 şi u13 sunt tangente. Orice deplasare din punctul L pe curba
de indiferenţă u 32 , mai jos de punctul L , păstrează în continuare
nemodificată utilitatea consumatorului 2 în timp ce utilitatea consumatorului
1 scade.
Deci punctul L este un punct de optim Pareto (punct eficient).
În mod asemănător se poate arăta că punctul K este de asemenea un
punct de optim Pareto, deplasându-ne pe curba u12 .
152
02
u21
u22
u23
J
u24 u16
L
u25 u15
u14
K
u13
1 u12
u1
01
Figura 8.2 Curbele de indiferenţă pentru consumatorul 1 sunt trasate în ordine
crescătoare: u11 < u12< u13< u14< u15<u16, respectiv
pentru consumatorul 2:u21< u22< u23< u24< u25
Cum în punctul L , curbele de indiferenţă u 32 şi u13 sunt tangente,

rezultă că1:
∂U13 ∂U 32
=
∂x1 ∂x1
(8.6)
∂U1 ∂U 2
3 3
=
∂x 2 ∂x 2
Definiţia 8.6. Locul geometric al punctelor pentru care ratele marginale ale
celor două unităţi sunt egale, constituie o mulţime de puncte de optim
Pareto şi poartă denumirea de curba contractelor.
Pentru aplicaţia propusă (vezi subcapitolul 8.2), punctele de optim
1
Se poate renunţa la indicele pentru consumator, la nivelul vectorului xi, deoarece
amândoi consumatorii folosesc numai cele două bunuri
153
Pareto rezultă din rezolvarea sistemului:

⎧ ∂U1 ∂U 2 ⎧ x12 x 22
⎪ ∂x = ∂x ⎪x = x
⎪ 11 21 ⎪
⎨ , adică: ⎨ 11 21
∂U
⎪ 1 = ∂ U 2 x x
⎪ 11 = 22
⎪⎩ ∂x12 ∂x 22 ⎪⎩ x12 x 21
Observaţie
Din figurile 8.1 şi 8.2 se deduce că echilibrul Walrasian ( x * ) este şi
un optim Pareto.
{ }
Fie EW ( x * , E) := x ∈ F(E, C) /(p* , x * ) ∈ EW (E) - mulţimea alocaţiilor
de consum din echilibrul Walrasian;
{ }
EW (p* , E) := p ∈ R +n \ {0} /(p* , x * ) ∈ EW (E) – mulţimea preţului, în cazul
echilibrului Walrasian.
Teorema 8.1. Pentru o economie de schimb pur E, avem:

EW ( x * , E) ⊂ OP(E) . (8.7)
Demonstraţie (prin reducere la absurd).

Fie (p* , x * ) ∈ EW (E) şi x * ∉ OP(E) . Din x * ∉ OP(E) se deduce că
x * ∈ Dom(E, C) , adică există o alocaţie x′ ∈ F(E, C) a. î.
x′ f C x * . (*)
Dar ∆ x x′i ∈ ∆ x PS( x *i ) , (∀)i ∈ C . Din (p* , x * ) ∈ EW (E) şi (*), rezultă
că p ⋅ ∆ x ⋅ x′i > 0 , de unde x′i ∈ X i .
Însumând relaţia p∆ x x′i > 0 după i ∈ C , se obţine:
p ⋅ ∑ ∆ x ⋅ x′i = ∑ p ⋅ ∆ x ⋅ x′i > 0
i∈C
de unde rezultă că x′ ∉ F(E, C) , contradicţie!

Dar contradicţia provine din faptul că am presupus x * ∉ OP(E) .
Rezultă deci că dacă x * ∈ EW ( x * , E) , atunci (p* , x * ) ∈ OP(E) .
Nucleul unei economii de schimb pur şi legătura cu EW şi OP. Nuclee

echivalente
În condiţiile economiei de schimb pur E, se notează cu S – o coaliţie

din mulţimea consumatorilor, adică o mulţime a consumatorilor inclusă
în C .
154
Definiţia 8.7. O alocaţie de consum x este fezabilă în raport cu coaliţia S

dacă:
a) x i ∈ X i , (∀)i ∈ S ;
b) ∑x = ∑x
i∈S
i
i∈S
i .
Definiţia 8.8. O alocaţie de consum x este blocată (dominată) de o coaliţie

S ≠ ∅ , dacă există o altă alocaţie fezabilă x′ astfel încât x′ f S x .
Se notează cu: Dom(E, S) = {x ∈ F(E, S) / (∃) x′ ∈ F(E, S) a.î.
x′ f S x} – mulţimea alocaţiilor de consum blocate în raport cu coaliţia S .
Indiferent de numărul de membrii din coaliţie, problema preţului nu
este pusă în mod direct, putând întâlni astfel fie competiţia perfectă, fie cea
imperfectă pe piaţa unui anumit produs.
Astfel, poate apare situaţia destul de interesantă în care funcţie de
preţul unui bun, unii consumatori pot refuza comerţul, preferând a folosi
numai dotarea iniţială.
Observaţii:
1) Dacă S = ∅ atunci Dom(A, S) = ∅ ;
2) Coaliţia S poate reprezenta un grup puternic, un cartel sau
orice altă organizaţie de consumatori.
Definiţia 8.9. (Definiţia nucleului unei economii de schimb pur). Numim

nucleu al unei economii de schimb pur mulţimea tuturor alocaţiilor de
consum fezabile şi care nu sunt blocate de nici o coaliţie.
Fie N(E) – nucleul economiei de schimb pur E, unde:
N(E) := F(E, C) \ ⎛⎜ U Dom(E, Si ) ⎞⎟ . (8.8)
⎝ Si ⊂ C ⎠
155
…………………………
……… Dom(E,S1)……
...………..
………..… ….. ...
………...… …..
………...… ……………..
Dom(E,S4) N(E) ………………
………...… … Dom(E,S2)..
………....... ………………
………… ………………
….. ...... ………….
…………………………
………...…..Dom(E,S3)…
…………………………
…………………………..
Figura 8.3 Nucleul unei economii de schimb pur, E
Din relaţiile (8.5) şi (8.8), se deduce cu uşurinţă că: N(E) ⊂ OP(E) .

Aceasta deoarece Dom(E, C) ⊂ ⎛⎜ U Dom(E, Si ) ⎞⎟ , întrucât alocaţiile din
⎝ Si ⊂C ⎠
nucleu trebuie să fie individual raţionale.
Definiţia 8.10. Mulţimea alocaţiilor de consum individual raţionale este:

(
IR (E ) := F(E, C) \ U Dom(E,{i}) .
i∈C
)
Concluzie: N(E) ⊂ IR (E) .
Teorema 8.2. (T.Shapley). Într-o economie de schimb pur E avem

îndeplinită următoarea relaţie:
EW( x * , E ) ⊂ N(E) ⊂ OP(E). (8.9)
Demonstraţie
Incluziunea N(E) ⊂ OP(E) se deduce cu uşurinţă din relaţiile (8.5)
şi (8.6).
Este suficient să demonstrăm că EW ( x * , E) ⊂ N(E) .
Vom demonstra prin reducere la absurd.

Fie (p , x * ) ∈ EW(E) , dar x * ∉ N(E) .
*
156
Cum am presupus că x * ∉ N(E) , rezultă că x * ∈ U Dom(E, Si ) şi

S i ∈C
deci există o alocaţie x′ fezabilă în raport cu o coaliţie Si ( x′ ∈ F(E, Si )) ,

astfel încât x′ f Si x * .
În aceste condiţii se deduce că ∆ x x′i ∈ ∆ x PSi ( x *i ) , pentru toţi i ∈ Si ,
Si ⊂ C .
Din definiţia echilibrului Walrasian se deduce, de asemenea, că
p ⋅ ∆ x x′i > 0 şi deci: p* ∑ ∆ x x′i = ∑ p* ⋅ ∆ x x′i > 0 .
*
i∈S i∈S
Ultima inegalitate exprimă faptul că alocaţia x′ nu este fezabilă
( x′ fezabilă dacă ∑ ∆ x x′i = 0 ). Contradicţie!
i∈S
Contradicţia provine din faptul că am presupus x * ∉ N(E) . Deci

x * ∈ N(E ) .
Exemplul 8.1. Pentru economia E cu doi consumatori şi două bunuri, cu

C = {1, 2} , n = 2 şi coaliţiile S1 = {1} , S2 = {2} , S3 = {1, 2} , legătura dintre
alocaţiile de consum din echilibrul Walrasian, nucleul economiei şi optimul
Pareto este redată în figura următoare:
O2
x
N(E)
IR(E)
EW(x*,E)
OP(E)
O1
Figura 8.4 Alocaţia Walrasiană se găseşte întotdeauna în nucleu
157
Nuclee echivalente
Presupunând că în economia E, de schimb pur, există mai mulţi
consumatori de acelaşi tip (au aceeaşi dotare iniţială şi aceeaşi funcţie de
utilitate) şi anume n1 - consumatori de tipul 1 şi n 2 - consumatori de tipul 2,
cu n1 = n 2 , atunci echilibrul Walrasian, EW (E) , şi nucleul economiei de
schimb E, N(E) , pot fi reprezentate în acelaşi dreptunghi al lui Edgeworth.
Pentru fiecare tip de consumator, se pune în evidenţă nucleul
echivalent şi de asemenea punctul de echilibru Walrasian.
În continuare, se presupune cazul unei secvenţe de economii
E1 , E 2 ,...E k ,... ; cu E i îi corespunde Ci , i = 1, 2,...k,...
Ci – reprezintă mulţimea consumatorilor, cu Ci ⊂ Ci +1 , i = 1,2,...k,...
Deci economia se extinde prin adăugarea de noi consumatori.
Presupunem că în economia extinsă, E, sunt două tipuri de consumatori, în
număr egal n1 = n 2 .
O2
x
O1
Figura 8.5 Alocaţia x * ∈ N(E) , dar x * ∉ EW ( x, E)
Se desprind astfel următoarele concluzii:

• mulţimea alocaţiilor Walrasiene rămâne aceeaşi, indiferent de
numărul consumatorilor de un anumit tip:
EW (E1 ) = EW (E 2 ) = ... = EW (E k ) = ...
158
• alocaţiile de consum Walrasian rămân totdeauna în nucleu:

EW ( x , E k ) ⊂ N (E k ) , cu k = 1,2...
Există astfel, alocaţii de consum din nucleu ce nu sunt alocaţii
Walrasiene, aşa cum reiese din Figura 8.5.
Economia descrisă prin dreptunghiul lui Edgeworth de mai sus nu

are echilibru Walrasian, în timp ce x * ∈ N(E ) :
• nucleu, pentru o secvenţă de economii E1 , E 2 ,..., E k ,... se
micşoreză, adică:
... ⊂ N (E k ) ⊂ N (E k −1 ) ⊂ ... ⊂ N (E 2 ) ⊂ N (E1 ) .
Aplicaţia 1. Dreptunghiul lui Edgeworth

Fie economia de schimb pur E simplificată, formată din 2
consumatori
C = {1,2}, n = 2 bunuri, X1 = X 2 = R n+ şi dotarea iniţială:
⎛ 2⎞ ⎛ 4⎞
x1 = ⎜⎜ ⎟⎟ , x 2 = ⎜⎜ ⎟⎟ la nivelul fiecărui consumator.
⎝ 4⎠ ⎝ 4⎠
Se observă că cei doi cei consumatori (cumulat) au o dotare iniţială

de 6 unităţi din bunul 1 şi 8 unităţi din bunul 2.
Fie dreptunghiul cu laturile 6 şi 8, cu vârfurile în diagonală O1 şi
O2 .
Presupunem p1 = p 2 = 1 , iar funcţiile de utilitate la nivelul fiecărui
consumator sunt de forma:
1 1
U i ( x i ) = ( x i1 ) 2 ⋅ ( x i 2 ) 2 , i = 1,2 .
Cum p1 = p 2 = 1 , rezultă că restricţia de buget la nivelul fiecărui
consumator i este:
i = 1 ⇒ RB1 (1) = {x1 ∈ R +2 / x12 + x 22 ≤ 6}
{
i = 2 ⇒ RB2 (1) = x 2 ∈ R +2 / x12 + x 22 ≤ 8 }
159
bunul 2
6
bunul PS1( x*1)

1
RB1(1)
4 2
x*1
u2=4
2 4
*
x 2
u1=3 bunul 1
PS2( x*2)
RB2(1)
6
01 2 4 6 8
bunul 2
Figura 8.1 Dreptunghiul lui Edgeworth şi echilibrul walrasian
Curbele de indiferenţă la nivelul fiecărui consumator sunt de forma:

U
i =1⇒ x11 = 1
x12
U2
i=2⇒ x 21 =
x 22
cu U1 , U 2 - nivelurile de utilitate fixate pentru consumatorul 1, respectiv
consumatorul 2.
Alocaţia de consum din echilibrul walrasian, se determină din
rezolvarea următoarelor probleme:
• la nivelul consumatorului 1:
[max]U1 ( x1 ) = x11
0,5
⋅ x12
0,5
pe restricţia:
x 21 + x 22 = 6
160
⎛ 3⎞
cu soluţia x1* = ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ 3⎠
• la nivelul consumatorului 2:
[max]U 2 ( x 2 ) = x 021,5 ⋅ x 022,5

pe restricţia:
x1 + x 2 = 8
⎛ 4⎞
cu soluţia x 2* = ⎜⎜ ⎟⎟ .
⎝ 4⎠
Deci echilibrul Walrasian este dat de dubletul:
⎛ ⎛ 3⎞ ⎛ 4 ⎞ ⎞
(p* , x* ) cu p* = (1,1) , x * = ⎜⎜ ⎜⎜ ⎟⎟, ⎜⎜ ⎟⎟ ⎟⎟ .
⎝ ⎝ 3⎠ ⎝ 4 ⎠ ⎠
Observaţie
Curbele de indiferenţă pentru echilibrul Walrasian au nivelele
U1 = 3 , respectiv U 2 = 4 .
Concluzie
Condiţia ca x * să fie EW(E) este ca dotarea iniţială să se situeze pe tangenta
comună la cele două curbe de indiferenţă în punctul x1* , respectiv x *2 .
În termeni ai cererii nete, notând cu ∆ x i X i – mulţimea consumurilor
nete la nivelul consumatorului i , ∆ x i x i – consumul net la nivelul
consumatorului i , când foloseşte vectorul de consum x j : ∆ x x j := x i − x i
linia bugetului net având forma:
{∆ x x i ∈ ∆ x Xi / p ⋅ ∆ x x i = p( x i − x i ) = 0} , (∀)i ∈ C ,
iar fezabilitatea în termeni ai cererii nete scriindu-se: ∑ ∆ x x i = 0 ,
i∈C
avem că (p , ∆ x x ) constituie echilibrul Walrasian într-o economie de

* *
schimb pur dacă:

a) p* ∈ R n+ \ {0} ;
b) ∑ ∆ x x *i = 0 ;
i∈C
c) ∆ x x *i ∈ D x X i ;
d) ∆ x PSi ( x *i ) ⊂ H 0+ (p* ,0), (∀)i ∈ C ,
161
unde H 0+ (p* ,0) = {x i ∈ R n / px i > 0}, reprezintă subspaţiul deschis, de

dimensiune n .
Aplicaţia 2. Aplicaţie privind determinarea echilibrului Walrasian, optimul

Pareto şi nucleului unei economii de schimb pur
Fie economia E de schimb pur formată din 2 consumatori, C = {1, 2} ,
α β
două bunuri n = 2 , pentru care funcţiile de utilitate sunt: U i ( x i ) = x i1 ⋅ x i 2 ,
cu i = 1, 2 .
Dotarea iniţială la nivelul fiecărui consumator este:
⎛ x i1 ⎞
x i = ⎜⎜ ⎟⎟ , i = 1, 2 , cu x ij > 0 , (∀) i, j = 1, 2 .
⎝ xi2 ⎠
Fie p = (p1 , p 2 ) - vectorul preţurilor pentru cele două bunuri.
• Determinarea echilibrului walrasian

La nivelul fiecărui consumator i avem de rezolvat următoarea problemă:
α β
[max]U i ( x i ) = x i1 ⋅ x i 2
pe restricţia de buget:
p1x i1 + p 2 x i 2 = p ⋅ x i , i = 1, 2 .
Condiţia necesară de optim este:

∂U i
∂x i1 p1 αx i1α −1 ⋅ x i 2 β p1
= , adică =
∂U i p 2 βx i1α ⋅ x i 2 β −1 p 2
∂x i 2
sau mai mult:
α x i 2 p1
⋅ = .
β x i1 p 2
Ataşând acestei ultime egalităţi restricţia de buget:
p1x i1 + p 2 x i 2 = px i ,
se obţine:
⎧ β p1
⎪x i 2 = α x i1 ⋅ p
⎪ 2
⎨
⎪p x + p ⋅ p1 ⋅ β ⋅ x = px
⎪⎩ 1 i1 2
p2 α
i1 i
162
Din rezolvarea sistemului, se deduce că:

⎧ * α 1
⎪x i1 = α + β ⋅ p ⋅ px i
⎪ 1
⎨
⎪x * = β 1
⋅ ⋅ px i
⎪⎩ i 2 α + β p 2
Deci, vectorul cererii la nivelul consumatorului i , va fi pentru
vectorul de preţuri p * :
⎛ α 1 ⎞
⎜ ⋅ * ⋅ p* x i ⎟
α + β p1 ⎟ , cu i = 1, 2 .
Di (p* ) = ( x *i1 (p* ), x *i 2 (p* ))T = ⎜⎜ ⎟
β 1
⎜⎜ ⋅ * ⋅ p* x i ⎟⎟
⎝ α + β p2 ⎠
Mai mult, se observă că:
• ponderea cheltuielilor cu bunul 1, în total cheltuieli la nivelul
consumatorului i , este:
p1x i1 α
= ;
px i α + β
• ponderea cheltuielilor cu bunul 2, în total cheltuieli la nivelul
consumatorului i , este:
p2xi 2 β
= .
px i α+β
De asemenea sunt adevărate următoarele relaţii:
⎧ α ⎛ p x + p 2 x12 ⎞ α ⎛ p1x 21 + p 2 x 22 ⎞
⎪ ⋅ ⎜⎜ 1 11 ⎟⎟ + ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ = x11 + x 21
⎪α + β ⎝ p1 ⎠ α+β ⎝ p1 ⎠
⎨ (8.10)
⎪ β ⋅ ⎛⎜ p1x11 + p 2 x12 ⎞⎟ + β ⋅ ⎛⎜ p1x 21 + p 2 x 22 ⎞⎟ = x + x .
⎪α + β ⎜ p2 ⎟ α+β ⎜ p2 ⎟ 12 22
⎩ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
Sistemul (8.10) este o sinteză a dreptunghiului lui Edgeworth, în

funcţie de cererea din fiecare bun, la nivelul fiecărui consumator.
Aducând la acelaşi numitor, în sistemul (8.10), se obţine:
⎧ α+β
⎪⎪p1x11 + p 2 x12 + p1x 21 + p 2 x 22 = α ⋅ p1 ⋅ ( x11 + x 21 )
⎨
⎪p1x11 + p 2 x12 + p1x 21 + p 2 x 22 = α + β ⋅ p 2 ⋅ ( x12 + x 22 ).
⎪⎩ β
163
Cum membrul stâng din cele două egalităţi coincide, se deduce că:
p1 α x12 + x 22
= ⋅ .
p 2 β x11 + x 21
Presupunând p = (p1, p 2 ) ∈ S2 , adică p1 + p 2 = 1 , din ultima egalitate
de mai sus înlocuind pe p1 = 1 − p 2 , avem:
1 − p 2 α x12 + x 22
= ⋅
p2 β x11 + x 21
1 α x12 + x 22
sau = ⋅ + 1 , de unde:
p 2 β x11 + x 21
1
p2 = (8.11)
α x12 + x 22
⋅ +1
β x11 + x 21
α x12 + x 22
⋅
β x11 + x 21
iar p1 = 1 − p 2 = . (8.12)
α x12 + x 22
⋅ +1
β x11 + x 21
Pentru α = β = 0,5 avem:
⎛ x11 ⎞
⎜ ⎟ ⎛ 2⎞
x1 = ⎜ ⎟ = ⎜⎜ ⎟⎟
⎜ x ⎟ ⎝ 4⎠
⎝ 12 ⎠
⎛ x 21 ⎞
⎜ ⎟ ⎛ 4⎞
x 2 = ⎜ ⎟ = ⎜⎜ ⎟⎟
⎜ x ⎟ ⎝ 2⎠
⎝ 22 ⎠
⎧⎪p1 = 0,5
*
⎛ 3⎞ ⎛ 3⎞
rezultă că ⎨ * de unde x1* (p* ) = ⎜⎜ ⎟⎟ şi x *2 (p* ) = ⎜⎜ ⎟⎟ .
⎪⎩p 2 = 0,5 ⎝ 3⎠ ⎝ 3⎠
Echilibrul Walrasian pentru economia E este astfel:
⎛ ⎛ 0,5 ⎞T ⎛ ⎛ 3 ⎞ ⎛ 3 ⎞ ⎞ ⎞
⎜⎜ ⎟ ⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟⎟
(p* , x * ) = ⎜ ⎜ ⎟ , ⎜ ⎜ ⎟, ⎜ ⎟ ⎟ ⎟ ,
⎜⎜ ⎟ ⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟⎟
⎜ ⎝ 0,5 ⎠ ⎝ ⎝ 3 ⎠ ⎝ 3 ⎠ ⎠ ⎟
⎝ ⎠
164
unde:
T
⎛ 0,5 ⎞
⎜ ⎟ *
⎜ ⎟ - reprezintă vectorul de preţuri din EW (p , E) ;
⎜ 0,5 ⎟
⎝ ⎠
⎛ ⎛ 3⎞ ⎛ 3⎞ ⎞
⎜⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎟ *
⎜ ⎜ ⎟, ⎜ ⎟ ⎟ - reprezintă alocaţia de consum din EW ( x , E) .
⎜ ⎜ 3⎟ ⎜ 3⎟ ⎟
⎝⎝ ⎠ ⎝ ⎠⎠
Cererea netă pentru consum va fi astfel:
⎛ 3 − 2 ⎞ ⎛1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
∆ x x1 = ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ - la nivelul consumatorului 1;
*
⎜ 3 − 4 ⎟ ⎜ − 1⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
⎛ 3 − 4 ⎞ ⎛ − 1⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
∆xx2 = ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ - la nivelul consumatorului 2;
*
⎜ 3 − 2 ⎟ ⎜1 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
• Pentru determinarea punctelor de optim Pareto, se rezolvă
ecuaţia:
Rms1 ( x1 ) = Rms 2 ( x 2 ) (8.13)
unde Rms1 ( x1 ) - reprezintă rata marginală de substituire a celor două bunuri,
la nivelul consumatorului 1;
Rms 2 ( x 2 ) - reprezintă rata marginală de substituire a celor două
bunuri, la nivelul consumatorului 2 şi exprimă condiţia ca două curbe de
indiferenţă de la nivelul celor doi consumatori, să se intersecteze într-un
singur punct (să fie tangente).
Condiţia (8.13) este echivalentă cu:
∂U1 ∂U 2
∂x11 ∂x 21
=
∂U1 ∂U 2
∂x12 ∂x 22
x x x + x 22 x12
de unde se obţine: 12 = 22 sau echivalent: 12 = .
x11 x 21 x11 + x 21 x11
165
⎧ x + x 22 = x12 + x 22
Dar, totodată avem că: ⎨ 12 ceea ce implică,
⎩ x11 + x 21 = x11 + x 21
x x + x 22 x + x 22
corelând cu relaţia de mai sus, că: 12 = 12 sau x12 = 12 ⋅ x11 .
x11 x11 + x 21 x11 + x 21
x + x 22
Notând cu k = 12 , ultima relaţie se scrie:
x11 + x 21
OP( E ) : x12 = kx11 , (8.14)
ceea ce conduce la concluzia că punctele de optim Pareto la nivelul
economiei de schimb E, prezentată în această aplicaţie, este o dreaptă ce
trece prin O1 .
Observaţie : Pentru cazul particular ales, avem că x12 = x11 .
6 3 2 2
6 O2
x
IR(A)
4 N(A)
EW(x*,A)
2 2
3
3
OP(A)
O1 2 2 2 3 6
Figura 8.7. Verificarea faptului că EW ( x * , E ) ⊂ N ( E ) ⊂ OP( E ).
166
• Pentru aflarea alocaţiilor de consum ce fac parte din nucleu, este

suficient a găsi acea porţiune din dreapta optimului Pareto, OP(A) ,
pentru care utilitatea este egală cu cea dată de dotarea iniţială:
c = U 1 (c, c) = U 1 ( x11 , x12 ) = U 1 (2,4) = 2 2
c = U 2 (c, c) = U 2 ( x 21 , x 22 ) = U 2 (4,2) = 2 2 .
Concluzie
Nucleul economiei de schimb pur E , N ( E ) , este mulţimea punctelor
de pe optimul Pareto, OP(E ) , cuprins între coordonatele 2 2 , 2 2 şi ( )
(6 − 2 )
2; 6 − 2 2 .
Aplicaţia 3. Calculul echilibrului Walrasian, în cazul bunurilor contingente

Fie economia E de schimb pur, formată din doi consumatori
C = {1,2} şi două bunuri (n = 2) , ce provin din două regiuni diferite R1 şi
R2 . Se ştie că bunurile deşi identice diferă totuşi în funcţie de zona din care
provin prin calitate, alţi parametri luaţi în calcul.
Ca urmare, se poate vorbi de patru bunuri şi nu de două, de unde şi
denumirea de bunuri contingente.
Fie dotarea iniţială la nivelul fiecărui consumator i :
⎛ x11 ( R1 ) ⎞ ⎛ 6 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ x12 ( R1 ) ⎟ ⎜ 2 ⎟
i = 1 , x1 = ⎜ =
x11 ( R2 ) ⎟ ⎜ 2 ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ x (R ) ⎟ ⎜ 6 ⎟
⎝ 12 2 ⎠ ⎝ ⎠
⎛ x 21 ( R1 ) ⎞ ⎛ 2 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ x 22 ( R1 ) ⎟ ⎜ 6 ⎟
i = 2 , x2 = ⎜ =
x 21 ( R2 ) ⎟ ⎜ 6 ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ x (R ) ⎟ ⎜ 2 ⎟
⎝ 22 2 ⎠ ⎝ ⎠
şi xij ( Rk ) – alocaţia din bunul j ce provine din regiunea Rk , a
consumatorului i .
167
Regiunea 1 Regiunea 1
8 6 4 2 O2 8 6 4 2 O2
bunul 2 bunul
8 2
8
2 2
6 x (R 2 )
6
4
4 4
x (R1 ) 4
6
6
2
2
O1 2 4 6 8
O1 2 4 6 8
bunul 1
bunul 1
Figura 8.8 Echilibrul Walrasian sub incertitudine
Am presupus că sunt necesare câte 8 unităţi din cele două bunuri,

indiferent de regiunea din care provin.
Fie de asemenea funcţiile de utilitate la nivelul consumatorului i , de
tip Cobb-Douglas:
1 1 ⎧i = 1,2
U i ( x i (R k )) = lg[x i1 (R k )]2 ⋅ [x i 2 (R k )]2 , ⎨
⎩k = 1,2
şi π k - probabilitatea de a se consuma bunuri din regiunea R k .
Funcţia de utilitate va fi astfel:
U i ( x i ) = π i ⋅ U i [x i (R1 )] + (1 − π i ) ⋅ U i [x i (R 2 )] =
1 1 1 1
= π i ⋅ lg[x i1 (R 1 )]2 ⋅ [x i 2 (R1 )]2 + (1 − π i ) ⋅ lg[x i1 (R 2 )]2 ⋅ [x i 2 (R 2 )]2
Presupunem că vectorul preţurilor este:
p = (p1 (R1 ), p 2 (R 1 ), p1 (R 2 ), p 2 (R 2 )) .
Funcţia cererii, Di (p) , la nivelul fiecărui consumator, se obţine din
rezolvarea problemei de optim:
[max]U i ( x i )
pe restricţia:
p1(R1) ⋅ xi1(R1) + p2 (R1) ⋅ xi 2 (R1) + p1(R 2 ) ⋅ xi1(R2 ) + p2 (R 2 ) ⋅ xi 2 (R2 ) = p ⋅ xi
168
Lagrangeanul problemei este:

1 1
L( x i1 (R1 ), x i 2 (R1 ), x i1 (R 2 ), x i 2 (R 2 )) = π i ⋅ lg[x i1 (R1 )]2 ⋅ [x i 2 (R1 )]2 +
1 1
+ (1 − π i ) lg[x i1 (R 2 )]2 ⋅ [x i 2 (R 2 )]2 + λ[p1 (R1 ) ⋅ x i1 (R1 ) + p 2 (R1 ) ⋅ x i 2 (R1 ) +
+ p1 (R 2 ) ⋅ x i1 (R 2 ) + p 2 (R 2 ) x i 2 (R 2 ) − px i ]
Condiţiile de ordinul І:
⎧ ∂L
⎪ ∂x (R ) = 0
⎪ i1 1
⎪ ∂L
⎪ ∂x (R ) = 0
⎪ i2 1
⎪ ∂L
⎨ = 0 , unde i = 1,2
∂
⎪ i1 2x ( R )
⎪ ∂L
⎪ =0
⎪ ∂x i 2 (R 2 )
⎪ ∂L
⎪ =0
⎩ ∂λ
− 0,5π i
x i1 (R 1 ) =
λ p1
− 0,5π i
x i 2 (R 1 ) =
λ p2
− 0,5(1 − π i )
adică: x i1 (R 2 ) =
λ p1
− 0,5(1 − π i )
x i 2 (R 2 ) =
λ p2
plus restricţia de buget
de unde se obţine că
⎧ −1
⎪ λ =
⎪ px i
⎨ (8.15)
⎪x (R ) = 0,5π ⋅ px i
⎪⎩ i1 1 i
p1 (R 1 )
169
⎧ px i
⎪x i 2 (R1 ) = 0,5π i ⋅ p (R )
⎪ 2 1
⎪ px i
⎨x i1 (R 2 ) = 0,5(1 − π i ) ⋅
⎪ p1 (R 2 )
⎪ px i
⎪x i 2 (R 2 ) = 0,5(1 − π i ) ⋅
⎩ p 2 (R 2 )
Funcţia cererii, la nivelul consumatorului i, este astfel:
⎛ x i1 (R1 ) ⎞
⎜ ⎟
⎜ x i 2 (R1 ) ⎟
D i ( p) = ⎜ , cu i = 1,2.
x (R ) ⎟
⎜ i1 2 ⎟
⎜ x (R ) ⎟
⎝ i2 2 ⎠
Totodată, din dreptunghiul lui Edgeworth sunt adevărate următoarele relaţii:

⎧x11 (R 1 ) + x 21 (R 1 ) = x11 (R 1 ) + x 21 (R 1 )
⎪x (R ) + x (R ) = x (R ) + x (R )
⎪ 12 1 22 1 12 1 22 1
⎨ (8.16)
⎪x11 (R 2 ) + x 21 (R 2 ) = x11 (R 2 ) + x 21 (R 2 )
⎪⎩x11 (R 2 ) + x 22 (R 2 ) = x12 (R 2 ) + x 22 (R 2 )
Înlocuind cererile x ij (R k ) , date de (8.15), în sistemul (8.16) se obţine:
⎧ ⎡ a ⎤ ⎡ b ⎤
⎪0,5π 1 ⋅ ⎢ ⎥ + 0,5π 2 ⋅ ⎢ ⎥ = x11 ( R1 ) + x 21 ( R1 )
⎪ ⎣ p1 ( R1 ) ⎦ ⎣ p1 ( R1 ) ⎦
⎪
⎪ ⎡ a ⎤ ⎡ b ⎤
⎪0,5π 1 ⋅ ⎢ p ( R ) ⎥ + 0,5π 2 ⋅ ⎢ p ( R ) ⎥ = x12 ( R1 ) + x 22 ( R1 )
⎪ ⎣ 2 1 ⎦ ⎣ 2 1 ⎦
⎪
⎪ ⎡ a ⎤ ⎡ b ⎤
⎨0,5(1 − π 1 ) ⋅ ⎢ ⎥ + 0,5(1 − π 2 ) ⋅ ⎢ ⎥ = x11 ( R2 ) + x 21 ( R2 ) (8.17)
⎪ ⎣ p 1 ( R 2 ) ⎦ ⎣ p1 ( R 2 ) ⎦
⎪
⎪ ⎡ a ⎤ ⎡ b ⎤
⎪0,5(1 − π 1 ) ⋅ ⎢ ⎥ + 0,5(1 − π 2 ) ⋅ ⎢ ⎥ = x12 ( R2 ) + x 22 ( R2 )
⎪ ⎣ p 2 ( R 2 ) ⎦ ⎣ p 2 ( R 2 ) ⎦
⎪
⎪ p1 ( R1 ) + p 2 ( R1 ) + p1 ( R2 ) + p 2 ( R2 ) = 1
⎪
⎩
unde am notat cu:
a = p1 (R1 ) x11 (R 1 ) + p 2 (R 1 ) x12 (R1 ) + p1 (R 2 ) x11 (R 2 ) + p 2 (R 2 ) x12 (R 2 )
170
b = p1 (R1 ) x 21 (R1 ) + p 2 (R1 ) x 22 (R 1 ) + p1 (R 2 ) x 21 (R 2 ) + p 2 (R 2 ) x 22 (R 2 ) .

Din rezolvarea sistemului (8.17), se obţine vectorul preţurilor p* şi
alocaţia de consum x * , cu (p* , x * ) ∈ EW (E).
Discuţie:
• Cazul І: π 1 = π 2 = π .
⎧ * π
⎪p1 (R 1 ) = 2
⎛ 6⎞ ⎛ 2⎞ ⎪
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎪p * ( R ) = π
2
⎜ ⎟ 6
⎜ ⎟ ⎪ 2 1 2
Cum x1 = ⎜ ⎟ , x 2 = ⎜ ⎟ , sistemul (8.17) induce că: ⎨
2
⎜ ⎟
6
⎜ ⎟ ⎪p* ( R ) = 1 − π
⎜ 6⎟ ⎜ 2⎟ ⎪ 1 2 2
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
⎪ 1−π
⎪p*2 (R 2 ) =
⎩ 2
⎛π π 1−π 1−π ⎞
adică p* = ⎜ , , , ⎟ ∈ S4 (simplexul cu 4-dimensional,
⎝2 2 2 2 ⎠
4
∑p
m =1
m = 1 ).
Înlocuind p * obţinut mai sus în expresiile cererii, se deduce că:

⎛ 4⎞ ⎛ 4⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 4⎟ * ⎜ 4⎟
x1 = ⎜ ⎟ , x 2 = ⎜ ⎟
*
4 4
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 4⎟ ⎜ 4⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
deci (p , x ) ∈ EW (E).
* *
• Cazul ІІ: π 1 = π
π 2 = 1−π .
Cum sistemul (8.17) devine:
⎧0,5π ⋅ a + 0,5(1 − π )b = 8p1 (R1 )
⎪0,5π ⋅ a + 0,5(1 − π )b = 8p (R )
⎪⎪ 2 1
⎨0,5(1 − π )a + 0,5π ⋅ b = 8p1 (R 2 )

⎪0,5(1 − π )a + 0,5π ⋅ b = 8p (R )
⎪ 2 2
⎪⎩p1 (R1 ) + p 2 (R1 ) + p1 (R 2 ) + p 2 (R 2 ) = 1
171
⎧p1 (R1 ) = p 2 (R1 )

se deduce că: ⎨
⎩p1 (R 2 ) = p 2 (R 2 )
de unde, corelate cu ultima relaţie din sistem, se obţine:
2p1 (R1 ) + 2p 2 (R 2 ) = 1 sau p1 (R 1 ) + p 2 (R 2 ) = 0,5 .
Înlocuind în relaţiile funcţiilor cererii (8.15) produsul px i şi ţinând
cont de cele constatate mai sus, obţinem:
⎛ 2π ⎞ ⎛ 2π ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ p1 (R1 ) ⎟ ⎜ p1 (R1 ) ⎟
⎛ x11 (R1 ) ⎞ ⎜ 2π ⎟ ⎛ x 21 (R1 ) ⎞ ⎜ 2π ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ x12 (R1 ) ⎟ ⎜ p1 (R1 ) ⎟ ⎜ x 22 (R1 ) ⎟ ⎜ p1 (R1 ) ⎟
x1 = ⎜
*
= şi x 2 = ⎜
*
= .
x11 (R 2 ) ⎟ ⎜ 2(1 − π ) ⎟ x 21 (R 2 ) ⎟ ⎜ 2(1 − π ) ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ x (R ) ⎟ ⎜⎜ p (R ) ⎟⎟ ⎜ x (R ) ⎟ ⎜⎜ p (R ) ⎟⎟
⎝ 12 2 ⎠ 2 2 ⎝ 22 2 ⎠ 2 2
⎜ 2(1 − π ) ⎟ ⎜ 2(1 − π ) ⎟
⎜⎜ ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ p 2 (R 2 ) ⎠ ⎝ p 2 (R 2 ) ⎠
Deci (p* , x * ) ∈ EW (E) , cu p* = (p1 (R 1 ), p 2 (R1 ), p1 (R 2 ), p 2 (R 2 ) ) având
p1 (R1 ) = p 2 (R1 )
p1 (R 2 ) = p 2 (R 2 )
p1 (R1 ) + p 2 (R 2 ) = 0,5 .
Aplicaţia 1
Considerăm o piaţă de duopol în care cele două firme vând un
produs omogen, la acelaşi preţ al pieţei p=p(y)=p( y1 + y 2 ) unde p(.) este
funcţia de cerere a pieţei, iar y1 şi y 2 sunt outputurile celor două firme.
Fie, de asemenea, p=a-by funcţia inversa a cererii pe piaţa
Ci ( yi ) = cyi + d sunt funcţiile de cost total ale celor două firme,
i=1,2.
Se cere:
a) Determinaţi condiţia necesară de optim simultan al duopolului
ştiind că y1 ( y 2 ) şi y 2 ( y1 ) , respectiv outputul fiecărei firme este funcţie de
outputul celeilalte firme.
172
dy1 ( y 2 ) dy 2 ( y1 )
b) În ipoteza că variaţiile conjecturale ( = 0 şi = 0 ),
dy 2 ( y1 ) dy1 ( y 2 )
determinaţi funcţiile de reacţie ale celor două firme ( y1 = f ( y 2 ) şi
* *
y 2 = g( y1 ) ) şi echilibrul duopolului ( y* = y1 + y 2 , p* = p( y* ) ).
Reprezentaţi grafic funcţiile de reacţie şi outputul de echilibru al
duopolului în cadranul întâi al planului ( y1 , y2 ).
c) Determinaţi echilibrul duopolului în cazul coaliţiei şi nucleul
duopolului.
Indicaţii
Se determină funcţiile de profit:
π i ( y) = p( y) yi ( y j ) − Ci ( yi ), i. j = 1,2. Se aplică condiţia necesară de optim
∂π i ( y)
= 0, i, j = 1,2 .
∂yi ( y j )
Se înlocuieşte în condiţia necesară de optim ipoteza variaţiilor
conjecturale nule (ipoteza Cournot), rezultând funcţiile de reacţie.
Intersecţia lor în planul ( y1 , y2 ) dă outputul de echilibru al
* * * *
duopolului ( y1 , y 2 ), y* = y1 + y 2 , se calculează apoi p* = p( y* ) .
Se maximizează profitul cumulat al duopolului
max π ( y) = π 1 ( y) + π 2 ( y) . În cazul coaliţiei y1 ( y 2 ) = y1 şi y 2 ( y1 ) = y 2
(outputurile firmelor nu mai depind de outputul firmei competitoare).
Nucleul duopolului este {(π 1* ,π 2* )}
π 1* ∈ [π 1 ,π * − π 2* ] , π 2* ∈ [π 2 , π * − π 1* ]
π * = [π 1* + π 2* ] este outputul optimal total al duopolului în cazul
coaliţiei, iar π 1 ,π 2 sunt profiturile maxime ale celor doi duopolişti în
cazul în care acţionează individual (nu fac coaliţie), caz rezolvat la punctul
b) al problemei.
173
Este natural să ne punem următoarea întrebare: în ce condiţii o
economie abstractă are un singur punct de echilibru, p, în S n ? Problema
unicităţii echilibrului este interesantă ca problemă de sine stătătoare dar, în
acelaşi timp, foarte importantă în problemele de statică comparativă şi în
examinarea comportamentului dinamic al sistemelor de echilibru în general.
Reamintim ipotezele ce asigură existenţa echilibrului într-o

economie abstractă:
Ipoteza 1(F). Oricărui vector al preţurilor p îi corespunde un număr unic

zi (p) numit funcţia cererii excedentare pentru bunul i şi deci un vector unic
z ( p) = x ( p) − y( p) − x , unde x (p) reprezintă cererea ca funcţie de vectorul
preţurilor, iar y( p) oferta.
Ipoteza 2(H). Funcţia cererii excedentare este omogenă de grad zero în p,

adică z ( kp ) = z ( p), (∀) p > 0 şi (∀) k > 0 , ceea ce înseamnă că o modificare
cu acelaşi procent a preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor va menţine
nemodificată cererea excedentară iniţială.
Ipoteza 3(W). Oricare ar fi p ∈ Sn , pz(p) = 0 (legea lui Walras), ceea ce

arată că există un echilibru valoric între cerere şi ofertă.
174
Ipoteza 5(B). Există un număr pozitiv R astfel încât pentru orice

p ∈ Sn , zi (p) > −R , (∀)i = 1,2,..., n (cererea excedentară este inferior
mărginită).
Ipoteza 6( C′ ). Funcţia cererii excedentare z(p) este definită pentru toţi

p >> 0 , posibil şi pentru alţi p şi este continuă ori de câte ori este definită
(dacă z(p) nu este definit pentru p = p 0 , atunci lim0 ∑ z i (p) = ∞ ).
p→p
Vom trata problema unicităţii echilibrului în raport cu oferta

excedentară (o schimbare de semn a variabilelor).
Fie si = −zi oricare ar fi i = 1,2,..., n şi deci si (p) este funcţia ofertei
excedentare pentru bunul i.
De asemenea, dacă p * reprezintă echilibrul pentru economia dată,
atunci si (p* ) ≥ 0, (∀)i .
Definiţia 9.1. Se numeşte matrice jacobiană, matricea derivatelor parţiale

∂s
sij (p) = i , i, j = 1,2,..., n , adică, J(p) = (sij )i , j=1, n .
∂p j
Vom face acum câteva ipoteze:
Ipoteza 7(D). Pentru orice i = 1,2,..., n şi oricare p∈ Sn , si (p) este o funcţie

diferenţiabilă.
Ipoteza 8(N). În fiecare echilibru al sistemului există un bun, pe care îl

notăm cu n, pentru care ∑ s i (p) = −∞ când p n = 0 . Acest bun se numeşte
i
numerar.
Definiţia 9.2. Matricea jacobiană J(p) are proprietatea de dominanţă

diagonală la vectorul preţurilor p dacă:
a) sii (p) > 0, (∀)i < n.
b) (∃) vectorul h(p)>>0 (mai mare strict ca zero) astfel încât
h i (p) ⋅ sii (p) > ∑ h j (p) sij (p) , j ≠ i(∀)i < n.
j< n
175
Capitolul 9. Unicitatea echilibrului şi construirea unei economii reduse
Definiţia 9.3 (Proprietatea Gale). Fie A o matrice pătratică şi T o matrice

diagonală de acelaşi ordin ca şi A, cu -1 sau +1, sau amândouă pe diagonala
principală. Matricea A are proprietatea Gale dacă pentru orice matrice T,
problema TATv ≤ 0 şi v ≥ 0 are doar soluţia v=0 (v vector coloana).
Definiţia 9.4. Fie o economie E în care i şi j sunt două bunuri din această
economie, i ≠ j. Bunurile i şi j se numesc substituite brute (SB) dacă:
∂s (p)
sij (p) < 0 ⇔ i <0
∂p j
Lema 9.1. Dacă matricea A are (GP), atunci orice minor principal are (GP).
Definiţia 9.5. Matricea A este hicksiană dacă toţi minorii principali au

determinanţii asociaţi pozitivi.
Lema 9.2. O matrice pătratică este hicksiană dacă şi numai dacă are (GP).
Ipoteza 9. Pentru orice p ∈ Sn , J(p) are (GP).
Teorema 9. 1. Dacă sunt îndeplinite condiţiile:

1) Oricare ar fi i=1,2,...,n şi oricare ar fi p ∈ Sn , si(p) este o funcţie
diferenţiabilă (7D);
2) În fiecare echilibru al sistemului există un bun notat cu n şi
n
numit numerar, pentru care ∑ s (p) = −∞ , când p
i =1
i n = 0 (8N);
3) Pentru orice p din Sn, J(p) are (GP)

atunci există un singur p în Sn, notat p * , astfel încât si (p* ) ≥ 0 , oricare ar fi i
(se presupune că sunt adevărate ipotezele 1F,2H, 3W, 5B şi 6C' pentru
existenţa lui p * ).
Observaţie: Demonstraţia teoremei de unicitate se face prin inducţie. Se

arată că teorema este adevărată pentru o economie cu două bunuri. Se
presupune apoi că este adevărată pentru o economie cu n-1 bunuri şi se arată
că este îndeplinită pentru o economie cu n bunuri.
Pentru aceasta, este utilizată ideea că o economie cu n bunuri în care
preţurile relative a două bunuri sunt fixe, poate fi tratată ca o economie cu
n − 1 bunuri.
176
Fie economia cu n bunuri, în care variabilele au fost transformate

astfel:
- pentru orice p ∈ Sn , cu p n > 0 , notăm cu:
q i = pi , Si = s i , i < n − 1
q n −1 = p n −1 + p n
p n −1
şi Sn −1 = as n −1 + (1 − a )s n , unde a = .
q n −1
Fie S vectorul componentelor Si, i = 1, n − 1 şi q vectorul cu n-1
componente qi.
Se pot verifica uşor următoarele proprietăţi ale vectorilor astfel
construiţi:
1) (∀)p ∈ Sn , q ∈ Sn −1
2) q ⋅ S(q, a ) = 0, (∀)q ∈ Sn −1
3) S(q, a ) satisface ipotezele (2H), (5B) şi (6C’).
Putem defini acum economia redusă:
Definiţia 9.5. Sistemul S cu preţurile q, pentru un a dat, se numeşte
economia redusă R(a).
Lema 9. 3. Dacă pentru orice 0 ≤ a ≤ 1 , R(a) are un echilibru unic, q(a),

atunci q(a) este continuă în a.
Ipoteza 9'. Matricea J(p) şi orice submatrice principală a sa au (GP), oricare

ar fi p ∈ E unde E = {p s(p) ≥ 0} reprezentând mulţimea preţurilor de
echilibru.
Aplicaţia 1. Modelarea echilibrului unei economii reduse (ER)

Fie o economie E R formată din:
-
3 firme în competiţie perfectă, pe piaţa unui anumit bun b1 .
Notăm mulţimea firmelor în competiţie perfectă astfel:
{
CP = F1CP , F2CP , F3CP }
- un monopol M pe piaţa bunului b 2 .
177
{ }
- 3 firme în echilibru Cournot, EC = F1EC , F2EC , F3EC , producătoare
ale bunului b3 .
- 2 firme având un comportament de tip Stackelberg, S = F1S , F2S , { }
unde F1S este leaderul iar F2S este firma dominată (satelit) pentru bunul b 4 .
{ }
- 2 firme ce formează un cartel, C = F1C , F2C , pe piaţa bunului b5 .
- 3 firme în echilibru Bertrand, cu p = p , pentru bunul b 6 .
Mulţimea firmelor cu un astfel de comportament va fi notată cu
{ }
B = F1B , F2B , F3B .
Se consideră, de asemenea, că bunul b2 este folosit integral de către
firmele din echilibru Cournot, funcţia de producţie a fiecăreia fiind:
y31 ( y2 ) = y2
2
y32 ( y2 ) = y
3 2
y33 ( y2 ) = 2 y
2
Se observă că economia AR este formată din 15 firme care produc 6
bunuri b1 , b2 , b3 , b4 , b5 , b6 .
Echilibrul acestei economii va fi reprezentat de dubletul ( p* , y* ) ,
unde p * = ( p1* , p 2* , p3* , p 4* , p5* , p 6* ) , iar y* reprezintă vectorul cantităţilor
oferite pe piaţă de către fiecare firmă. Acest al doilea vector va fi prezentat
pe parcursul expunerii. Schema de principiu a dependenţelor ce apar între
firmele componente ale economiei naţionale este următoarea:
F1CP F2CP F3CP
EC
F1 Piaţa
F1M EC atomi-
F2
cizată
F3EC CP
F1S F2S
M
C C
EC F1 F2
Figura 9.1 Modelul unei economii reduse, ER
178
Analizăm relaţiile cu piaţa pentru firmele în competiţie perfectă, cu

presupunerile că:
1 2 ⎫
C1( y11) = y11 + 3y11 + 1 ⎪
4
⎪
1 2 ⎪
C2 ( y12 ) = y12 + 2 y12 + 2⎬ reprezintă costurile de producţie ale celor 3
2 ⎪
3 2 ⎪
C3 ( y13 ) = y13 + y13 + 3 ⎪
4 ⎭
firme în competiţie perfectă, în funcţie de cantitatea produsă, unde
y1i - reprezintă cantitatea din bunul 1 produsă la firma i.
Presupunem, de asemenea, că preţul este dat, şi anume p1* = 4 .
La nivelul firmei i avem de rezolvat, în aceste condiţii, următoarea
problemă:
FiCP : [max]Π CP = p1*y1i − C1( y1i ) . i = 1,3
i
Condiţia de ordinul I:
dΠ iCP
= 0 sau p* = Cim ( y1i )
dy1i
Pentru i=1,2,3, avem reprezentare grafică din Figura 9.2.
p1* , Cim ( y1i )
C3m ( y13 )
C 2m ( y12 )
C1m ( y11 )
4
3 e(2,4) p1* = 4
1
0 2 y1i
Figura 9.2 Analiza pe piaţa bunului b1
179
Cele 3 funcţii ale costurilor marginale au expresiile:

1
C1m ( y11 ) = y11 + 3
2
2
Cm ( y12 ) = y12 + 2
3 3
Cm ( y13 ) = y +1 .
2 13
* * *
Se observă că y11 = y12 = y13 = 2 , adică bunul b1 este adus pe piaţă
* * *
în cantitatea y11 + y12 + y13 = 6 , la preţul p1* = 4 .
* * * *
Deci y11 = ( y11 , y12 , y13 ) = (2, 2, 2) .
Pentru piaţa bunului b2 :

Acesta este obţinut de firma monopolistă F1M şi vândut în întregime
celor 3 firme în echilibru Cournot F1BC , F2BC , F3BC care produc bunul 3
în cantităţile precizate în modelul economiei AR . Presupunem funcţiile
inverse ale cererii pe cele două pieţe şi anume:
- în relaţia cu firmele având un comportament de tip Stackelberg:
p3S ( y3S ) = a1 − b1 y3S (9.1)
- în relaţia cu firmele aflându-se în condiţii de cartel:
p3C ( y3C ) = a2 − b2 y3C .
Această situaţie se prezintă schematic ca în Figura 9.3.
b4
F1S
p 3 S ( y 3S ) = a1 − b1 y 3S F2S
b3
b2
F1EC
p2(y2)=f(y2)
F1M F2EC b5
F3EC
F1C
M EC
p3C ( y 3C ) = a 2 − b2 y 3C F2C
C
Figura 9.3 Funcţiile inverse ale cererii pe pieţele respective
Problema de optimizare pentru firma monopolistă va fi:
180
[max ]Π1M = p2 ( y2 ). y2 − C2 ( y2 )
y2
cu condiţia de ordinul I:
dΠ1M dp 2
= 0 sau p2 ( y2 ) + 2 . y2 = Cm ( y2 )
dy2 dy2
dp
Notând cu Vm2 ( y2 ) = p 2 ( y 2 ) + 2 y 2 , relaţia anterioară se poate scrie:
dy 2
Vm2 ( y2 ) = Cm2
( y2 ) .
Pe piaţa bunului b3 :
Fiecare din cele 3 firme aflate în echilibru Cournot urmăreşte:
⎛ 3 ⎞
Fi EC : [max ]Π iEC = ∑ p3i ⎜⎜ ∑ y3i ⎟⎟. y3i − Ci ( y3i ) (9.2)
j = S ,C ⎝ i =1 ⎠
y3i
pentru i=1,2,3 şi j=S (pentru comportamentul Stackelberg), respectiv j=C
pentru cartel.
Condiţia de ordinul I:
dΠ iEC
= 0 sau
dy3i
S S S C C S dp dp i
p3S ( y31 + y32 + y33 ) + p3C ( y31 + y32 + y33 ) + 3S + 3C = Cm ( y3i )
dy3i dy3i
Notând membrul stâng al egalităţii cu Vmi ( y3i ) , adică venitul
marginal obţinut de firma i, avem:
Vmi ( y3i ) = Cmi
( y3i ) pentru i=1,2,3.
Observaţie
S-a presupus că cele 3 firme în echilibru Cournot F1EC , F2EC , F3EC ,
desfac producţia obţinută, atât către firmele cu un comportament de tip
Stackelberg- prin intermediul funcţiei inverse a cererii, cât şi către firmele
aflate în situaţia de cartel- pentru care s-a stabilit un raport cerere-ofertă dat
de relaţia (9.1).
181
În consecinţă, fiecare firmă i va desface y3Si unităţi către F1S şi F2S

şi respectiv y3Ci către F1C şi F2C , cantitatea totală desfăcută pe piaţă de
fiecare din cele 3 firme fiind:
y3i = y3Si + y3Ci
Punctul de echilibru pentru fiecare firmă i, din punct de vedere al
i i
cantităţii produse şi desfăcute fiind acolo unde VmS ( y3i ) şi VmC ( y3i )
i
intersectează curba costului marginal Cm ( y3i ) .
Observaţie
3 3 3
Am notat cu y3 suma y3 = ∑ y3i , de unde y3i = ∑ y3Si + ∑ y3Ci .
i =1 i =1 i =1
Cum cantităţile din bunul 3 produse de fiecare firmă i în funcţie de
consumul din y2 sunt cunoscute, costurile de producţie vor fi:
Ci ( y3i ) = p2 y2 , adică:
C1( y31) = p2 y31
3
C (y ) = p y
2 32 2 2 32
1
C (y ) = p y
3 33 2 2 33
Ca urmare, relaţia (9.2) se mai poate scrie:
⎛ 3 S⎞ S ⎛ 3 C⎞ C
FiEC : [max ]Π iEC = p3S ⎜⎜ ∑y3i ⎟ y3i + p3C ⎜
⎟ ⎜ ∑ y3i ⎟ y3i − Ci ( y3i ) cu:
⎟
⎝ i =1 ⎠ ⎝ i =1 ⎠
y3i
⎛ 3 ⎞ S ⎛ 3 ⎞ C
[max ]Π1EC = p3S ⎜⎜ ∑ y3Si ⎟⎟. y31 + p3C ⎜⎜ ∑ y3Ci ⎟⎟. y31 − p2 y31 pentru F1EC
⎝ i =1 ⎠ ⎝ i =1 ⎠
y31
⎛ 3 ⎞ S ⎛ 3 ⎞ C 3
[max ]Π 2EC = p3S ⎜⎜ ∑ y3Si ⎟⎟. y32 + p3C ⎜⎜ ∑ y3Ci ⎟⎟. y32 − p2 y32 pentru F2EC
⎝ i =1 ⎠ ⎝ i =1 ⎠ 2
y32
⎛ 3 ⎞ S ⎛ 3 ⎞ C 1
[max ]Π1EC = p3S ⎜⎜ ∑ y3Si ⎟⎟. y33 + p3C ⎜⎜ ∑ y3Ci ⎟⎟. y33 − p2 y33 pentru F3EC .
⎝ i =1 ⎠ ⎝ i =1 ⎠ 2
182
y33
Relaţiile sunt echivalente cu:

[max ]Π1EC = (a1 − b1 y3S ). y31
S
+ (a2 − b2 y3C ). y31
C S
− p2 y31 C
− p2 y31
S C
y 31 , y 31
[max ]Π 2EC = (a1 − b1 y3S ). y32

S
+ (a2 − b2 y3C ). y32
C S
− p2 y32 C
− p2 y32 (9.3)
S C
y 32 , y 32
[max ]Π1EC = (a1 − b1 y3S ). y33

S
+ (a2 − b2 y3C ). y33
C S
− p2 y33 C
− p2 y33
S C
y 33 , y 33
Condiţiile de ordinul I, corespunzătoare fiecăreia din problemele

formulate în (9.3) sunt:
⎧ dΠ EC
⎪ 1S = 0
⎪⎪ dy31
⎨ EC la nivelul firmei 1 (9.4)
⎪ dΠ1
⎪ C =0
⎪⎩ dy31
⎧ dΠ EC
⎪ 2S = 0
⎪⎪ dy32
⎪ dΠ 2
⎪ C =0
⎪⎩ dy32
⎧ dΠ EC
⎪ 3S = 0
⎪⎪ dy33
⎪ dΠ 3
⎪ C =0
⎪⎩ dy33
⎧⎪a − 2b y S − p = 0
1 1 31 2
adică: ⎨ .
C
⎪⎩a2 − 2b2 y31 − p2 = 0
183
sau, în general:
⎧⎪a − 2b y S − p = 0
1 1 3i 2
⎨ , i = 1,2,3. (9.7)
C
⎪⎩a2 − 2b2 y3i − p2 = 0
Din (9.7) se constată că firma monopolistă ţine cont de cantitatea
oferită de către fiecare din cele 3 firme în echilibru Cournot, atât pentru
firmele cu comportament de tip Stackelberg cât şi pentru cartel, şi deci vom
avea
p2Si = a1 − 2b1 y3Si
p2Ci = a2 − 2b2 y3i , i = 1,2,3.
Astfel se poate continua analiza determinând y4* şi y5* , precum şi
preţurile corespunzătoare. De asemenea se poate surprinde şi dependenţa, în
ceea ce priveşte cantităţile produse de către fiecare firmă, din cadrul
oricăruia din tipurile de comportament.
Se obţine dubletul ( p* , y* ) , cu p* = ( p1* ,..., p5* , p6* ) şi
y* = ( y1* ,..., y5* , y6* )T , unde y1* ,..., y6* sunt vectori ai cantităţilor, cu număr de
elemente corespunzător calui al firmelor din cadrul fiecărei grupe de firme.
Acest dublet ( p* , y* ) reprezintă astfel echilibrul economiei AR .
Aplicaţia 2
Se consideră o economie E, pentru care matricea J(p) este dată de:
⎛ 3 − 1 − 1⎞
⎜ ⎟
J ( p) = ⎜ − 2 4 − 1⎟
⎜ −1 − 3 5 ⎟
⎝ ⎠
⎛1 1 1 1⎞
iar vectorul preţurilor p = ⎜ , , , ⎟.
⎝8 4 2 8⎠
Se cere să se arate că matricea J(p) are proprietatea de dominanţă
diagonală.
Rezolvare
Va trebui să verificăm dacă sunt îndeplinite cele două condiţii a) şi
b) din Definiţia 2.
184
∂si ( p )
Matricea J ( p) = sij ( p ) = are dimensiunea (n-1)(n-1) pentru
∂pi
că bunul n este numerar (⇔ p n > 0).
Deci matricea jacobiană are dimensiunea 3x3 deoarece bunul 4 este
1
considerat numerar ( p 4 = > 0). Verificăm cele două condiţii:
8
a) s ii ( p ) > 0, (∀)i < 4 adevărat deoarece elementele de pe diagonala
principală a matricei J(p) sunt strict pozitive.
b) Fie vectorul h( p) = (1,1,1) = (h1 ( p ), h2 ( p), h3 ( p )).
- pentru i = 1 ⇒ 1.3 > 1 ⋅ − 1 + 1 ⋅ − 1 = 2 adevărat.
Ambele condiţii fiind îndeplinite putem spune că matricea J(p) are
⎛1 1 1 1⎞
dominanţă diagonală la vectorul preţurilor p = ⎜ , , , ⎟.
⎝8 4 2 8⎠
Aplicaţia 3
În economia E cu 4 bunuri în care sunt verificate ipotezele din
teorema de existenţă a echilibrului ((1F),(2H),(3W) şi (4C)) şi în care bunul
al 4-lea se consideră a fi numerar, iar oferta excedentară este diferenţiabilă.
⎛ 4 1 0⎞
⎜ ⎟
Se cunoaşte de asemenea matricea jacobiană J ( p) = ⎜ 1 2 1 ⎟ .
⎜ 0 1 1⎟
⎝ ⎠
Se cere:
a) Să se decidă dacă în această economie echilibrul este unic.
b) Dacă în economia E echilibrul este unic, atunci putem spune că
matricea J(p) are proprietatea de dominanţă diagonală?
Rezolvare
a) Pornind de la presupunerile problemei pentru a decide dacă
echilibrul este unic, va trebui să verificăm dacă matricea J(p) are (GP) sau
echivalent dacă matricea J(p) este hicksiană.
J(p) este hicksiană dacă toţi minorii asociaţi acestei matrici sunt
strict pozitivi.
Vom avea:
185
∆1 = 4 = 4 > 0
4 1
∆2 = =7>0
1 2
4 1 0
∆3 = 1 2 1 = 3 > 0
0 1 1
Deoarece ∆ 1 > 0, ∆ 2 > 0, ∆ 3 > 0 rezultă că matricea J(p) este
hicksiană şi deci echilibrul este unic. Similar se putea verifica dacă matricea
J(p) este pozitiv definită (dacă J(p) este pozitiv definită atunci echilibrul
este unic). Matricea J(p) este pozitiv definită dacă:
i) J(p) este simetrică.
ii) v ' J ( p )v > 0, (∀)v ≠ 0.
Condiţia i) este îndeplinită.

⎛ v1 ⎞
⎜ ⎟
Fie v = ⎜ v2 ⎟ . Calculăm:
⎜v ⎟
⎝ 3⎠
⎛ 4 1 0 ⎞ ⎛ v1 ⎞ ⎛ 4v1 + v2 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
v '⋅J ( p ) ⋅ v = ( v1 , v2 , v3 ) ⋅ ⎜ 1 2 1 ⎟ ⋅ ⎜ v2 ⎟ = (v1 , v2 , v3 ) ⋅ ⎜ v1 + 2v2 + v3 ⎟ =
⎜ 0 1 1⎟ ⎜ v ⎟ ⎜ v +v ⎟
⎝ ⎠ ⎝ 3⎠ ⎝ 2 3 ⎠
= 4v1 + v1v 2 + v1v 2 + 2v 2 + v 2 v3 + v 2 v3 + v3 =
2 2 2
= 3v12 + (v1 + v 2 ) 2 + (v 2 + v3 ) 2 ≥ 0
v1 = 0
Avem v1 + v 2 = 0 . Determinantul asociat acestui sistem este
v 2 + v3 = 0
1 0 0
∆ = 1 1 0 = 1 ≠ 0 , deci sistemul admite soluţie unică:
0 1 1
v1 = v 2 = v3 = 0 ⇒ v = 0 fals.
Ca urmare matricea J(p) este pozitiv definită şi în consecinţă în
economia E echilibrul este unic.
b) Dacă în economia E echilibrul este unic nu se poate spune că
matricea J(p) are proprietatea de dominanţă diagonală deoarece această
186
condiţie este numai suficientă, nu şi necesară (dacă J(p) are proprietatea de

dominanţă diagonală atunci în economia E echilibrul este unic).
Aplicaţia 4
Fie o economie E cu 5 bunuri în care ofertele excedentare sunt:
− p 2 + 2 p3
s1 ( p ) =
p1 + 2 p 2 + 3 p 3
− p 3 + p1
s 2 ( p) =
p1 + 2 p 2 + 3 p 3
− 2 p1 + p 2
s3 ( p) =
p1 + 2 p 2 + 3 p 3
p5 + p 4
s 4 ( p) =
p1 + 2 p 2 + 3 p 3
p 4 ( p5 − p 4 )
s5 ( p) =
p 5 ( p1 + 2 p 2 + 3 p3 )
Se cere:
a) Să se verifice că economia E are un echilibru.
b) Să se calculeze matricea J(p) pentru p=(0.1, 0.2, 0.1, 0.3, 0.3), cu
bunul al 5-lea numerar.
c) Să se verifice unicitatea echilibrului în această economie E.
d) Să se construiască economia redusă pentru vectorul p de mai sus.
e) Stiind că p * =(0.2, 0.4, 0.2, 0.1, 0.1) este un echilibru pentru
economia E să se construiască un echilibru pentru economia redusă.
f) Să se stabilească perechile de bunuri din economia E care sunt
substituite brute (SB) în raport cu p * .
g) Este J ( p * ) pozitiv definită?
h) Matricea jacobiană J ( p * ) are diagonală dominantă în raport cu
preţul p * ?
Rezolvare
a) Se aplică teorema ce asigură existenţa echilibrului într-o economie
în care sunt satisfăcute ipotezele (1F), (2H), (3W), şi (4C) sau (5B) şi (6C').
Din z(p) = - s(p) avem:
187
p 2 − 2p 3
z1 (p) =
p1 + 2p 2 + 3p3
p3 − p1
z 2 ( p) =
p1 + 2p 2 + 3p3
2p1 − p 2
z 3 ( p) =
p1 + 2p 2 + 3p3
p5 − p 4
z 4 ( p) =
p1 + 2p 2 + 3p3
p 4 ( p 4 − p5 )
z 5 ( p) =
p5 (p1 + 2p 2 + 3p3 )
⎛ z1 (p) ⎞
⎜ ⎟
⎜ z 2 ( p) ⎟
de unde z(p) = ⎜ z 3 (p) ⎟ , cu p = (p1, p2, p3, p4, p5) corespunzător celor 5
⎜ ⎟
⎜ z 4 ( p) ⎟
⎜ z ( p) ⎟
⎝ 5 ⎠
bunuri.
Verificăm ipotezele din teorema de existenţă a echilibrului în
economia E:
Ipoteza (1F) este adevărată deoarece pentru fiecare bun i, cererea
excedentară zi este funcţie de vectorul preţurilor p.
Ipoteza (2H): funcţia cerere excedentară este o funcţie omogenă de
grad zero, adică z(kp)=z(p).
Avem:
kp 2 − 2kp3 p 2 − 2p 3
z1 (kp) = = = z1 (p)
kp1 + 2kp 2 + 3kp3 p1 + 2p 2 + 3p3
kp3 − kp1 p3 − p1
z 2 (kp) = = = z 2 ( p)
kp1 + 2kp 2 + 3kp3 p1 + 2p 2 + 3p3
.
.
kp 4 (kp 4 − kp5 ) p 4 (p 4 − p5 )
z 5 (kp) = = = z 5 ( p)
kp5 (kp1 + 2kp 2 + 3kp3 ) p5 (p1 + 2p 2 + 3p3 )
Ipoteza (3W)-legea lui Walras: cheltuielile necesare pentru obţinerea
de bunuri şi servicii nu trebuie să depăşească veniturile obţinute din vânzări.
188
5
Avem relaţia: pz(p)=0 adică ∑ pi z i ( p ) = 0 sau
i =1
p1 ⋅ z1 (p) + p 2 ⋅ z 2 (p) + p3 ⋅ z3 (p) + p 4 ⋅ z 4 (p) + p5 ⋅ z5 (p) =0
Făcând înlocuirea lui z i ( p) , i = 1,5 avem:
p1p 2 − 2p1p3 + p 2 p3 − p1p 2 + 2p1p3 − p 2 p3 + p 4 p5 − p 24 − p 4 p5 + p52
=0
p1 + 2p 2 + 3p3 adevărat.
sau 0 = 0
Deoarece pentru vectorul p = (α , β , γ , ρ ,0) , unde α + β + γ + ρ = 1 ,
funcţia cerere excedentară z(p) nu este continuă, rezultă că se verifică
ipotezele (5B) şi (6C') (ipotezele de continuitate slăbită).
Ipoteza (5B) de mărginire: (∀) z ( p), p > 0, (∃) R > 0 constantă aleasă
astfel încât z( p) ≥ − R.
Fie constanta R=1>0. Relaţia z i ( p) ≥ −1 devine:
p 2 − 2p3 p + 2p 2 + p 3
z1 (p) ≥ −1 ⇒ ≥ −1 ⇒ 1 ≥ 0 adevărat
p 2 + 2p 2 + 3p3 p1 + 2p 2 + 3p3
p3 − p1 2p 2 + 4p3
z 2 ( p ) ≥ −1 ⇒ ≥ −1 ⇒ ≥ 0 adevărat
p1 + 2p 2 + 3p3 p1 + 2p 2 + 3p3
2p1 − p 2 3p + p 2 + 3p3
z 3 (p) ≥ −1 ⇒ ≥ −1 ⇒ 1 ≥ 0 adevărat
p1 + 2p 2 + 3p3 p1 + 2p 2 + 3p3
p (p − p5 ) p (1 − p5 ) + p1 + 2p 2 + 3p3
z 5 ( p ) ≥ −1 ⇒ 4 4 ≥ −1 ⇒ 4 ≥0
p1 + 2p 2 + 3p3 p1 + 2p 2 + 3p3
adevărat deoarece 1- p5 ≥ 0 .
p5 − p 4 1 − p 4 + p 2 + 2p 3 + p 5
z 4 ( p ) ≥ −1 ⇒ ≥ −1 ⇒ ≥0
p1 + 2p 2 + 3p3 p1 + 2p 2 + 3p3
adevărat deoarece 1 − p4 ≥ 0.
Ipoteza (6C’) – funcţia z(p) este definită (∀) p >> 0, posibil şi pentru alţi
vectori p şi este continuă ori de câte ori este definită. Dacă în pˆ nu este
n
definită atunci lim ∑ z i (p) = +∞.
p → p̂
i =1
Vectorul p este presupus din enunţ p>>0 ( pi ≥ 0, (∀)i şi (∃) j astfel

încât pi > 0 ⇒ z(p) continuă.
Fiind îndeplinite cele 5 condiţii din teorema de existenţă a
echilibrului în economia E, rezultă că există cel puţin un preţ de echilibru în
economia respectivă.
189
b) Pentru p=(0.1, 0.2, 0.1, 0.3, 0.3)

⎛ ∂s ( p) ⎞
Matricea J ( p) = (s ij ( p) )i , j =1, 4 = ⎜ i ⎟
⎜ ∂p ⎟
⎝ j ⎠ i , j =1, 4
⎛ ∂s1 (p) ∂s1 (p) ∂s1 (p) ∂s1 (p) ⎞
⎜ ⎟
⎜ ∂p1 ∂p 2 ∂p3 ∂p 4 ⎟
⎜ ∂s 2 (p) ∂s 2 (p) ∂s 2 (p) ∂s 2 (p) ⎟
⎜ ∂p ∂p 2 ∂p3 ∂p 4 ⎟
J ( p) = ⎜ 1
⎟
⎜ ∂s 3 (p) ∂s3 (p) ∂s3 (p) ∂s 3 (p) ⎟
⎜ ∂p1 ∂p 2 ∂p3 ∂p 4 ⎟
⎜ ∂s (p) ∂s (p) ∂s (p) ∂s 4 (p) ⎟
⎜⎜ 4 4 4
⎟
⎝ ∂p1 ∂p 2 ∂p3 ∂p 4 ⎟⎠
de unde
⎛ p 2 − 2p 3 − p1 − 7 p 3 2p1 + 7p 2 ⎞
⎜ 0 ⎟
⎜ (p1 + 2p 2 + 3p 3 ) (p1 + 2p 2 + 3p 3 ) 2 (p1 + 2p 2 + 3p 3 ) 2
2
⎟
⎜ 2p 2 + 4 p 3 2p 3 − 2p1 − 4p1 − 2p 2 ⎟
⎜ (p + 2p + 3p ) 2 0 ⎟
(p1 + 2p 2 + 3p 3 ) 2 (p1 + 2p 2 + 3p 3 ) 2
J ( p) = ⎜ 1 2 3
⎟
⎜ − 5p 2 − 6p 3 5p1 + 3p 3 6p1 − 3p 3
0 ⎟
⎜ (p1 + 2p 2 + 3p 3 ) 2 (p1 + 2p 2 + 3p 3 ) 2 (p1 + 2p 2 + 3p 3 ) 2 ⎟
⎜ p5 − p 4 2 p 5 − 2p 4 3p 5 − 3p 4 p1 + 2p 2 + 3p 3 ⎟
⎜⎜ ⎟
⎝ (p1 + 2p 2 + 3p 3 )
2
(p1 + 2p 2 + 3p 3 ) 2 (p1 + 2p 2 + 3p 3 ) 2 (p1 + 2p 2 + 3p 3 ) 2 ⎟⎠
Pentru p=(0.1, 0.2, 0.1, 0.3, 0.3), efectuând calculele, obţinem:
⎛ −1 2 ⎞ ⎛ − 10 20 ⎞ ⎛ −5 10 ⎞
⎜ 0 0 ⎟ ⎜ 0 0⎟ ⎜ 0 0⎟
⎜ 0.8 0.8 ⎟ ⎜ 8 8 ⎟ ⎜ 4 4 ⎟
⎜ 1 −1 ⎟ ⎜ 10 − 10 5 −5
0 0 0 0⎟ ⎜ 0 0⎟
⎜ ⎟ ⎜ 8 ⎟ ⎜ 4 ⎟
J ( p) = ⎜ 0.8 0.8
⎟ =⎜ 8
⎟ = ⎜ − 10
4
⎟=
−2 1 − 20 10 5
⎜ 0 0 ⎟ ⎜ 0 0⎟ ⎜ 0 0⎟
⎜ 0.8 0.8 ⎟ ⎜ 8 8 ⎟ ⎜ 4 4 ⎟
⎜ 0 1 ⎟ ⎜ 10 ⎟ ⎜ 5⎟
⎜ 0 0 ⎟ ⎜ 0 0 0 ⎟ ⎜ 0 0 0 ⎟
⎝ 0.8 ⎠ ⎝ 8⎠ ⎝ 4⎠
⎛ 0 − 5 10 0 ⎞ ⎛ 0 −1 2 0⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
1⎜ 5 0 − 5 0⎟ 5 ⎜ 1 0 −1 0⎟
= ⎜ = .
4 − 10 5 0 0⎟ 4 ⎜ − 2 1 0 0⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 0
⎝ 0 0 5 ⎟⎠ ⎜ 0
⎝ 0 0 1 ⎟⎠
c) Se poate aplica enunţul Teoremei 9.1.
Condiţiile (1F), (2H), (3W), (5B) şi (6C') sunt verificate, ca urmare
s
verificăm ipoteza (2N): p5 = 0 ⇒ ∑ si ( p ) = −∞ .
i =1
190
− p2 + 2 p3 − p3 + p1 − 2 p1 + p2 + p4 − p42
s1 + s2 + s3 + s4 + s5 = −∞ ⇒ − =
p1 + 2 p2 + 3 p3 0
− p1 + p3 + p4 s
= − ∞ = −∞ ⇒ ∑ si ( p ) = −∞ adevarat
p1 + 2 p2 + 3 p3 i =1
Matricea J(p) este pozitiv definită dacă:
1. (∀)v ≠ 0 ⇒ v ' J ( p )v > 0
2. J ' ( p ) = J ( p ) , unde J ′ reprezintă transpusa matricei J .
Deoarece matricea J(p) este diferită de transpusa ei, rezultă că J(p)
nu este pozitiv definită şi deci în economia E echilibrul nu este unic.
d) Fie R(a) economia redusă. Notez cu:
qi = pi , i = 1,3
s i ' = si , i = 1,3
q 4 = p 4 + p5
s 4 ' = a ⋅ s 4 + (1 − a ) s5 ,
p4
unde: a =
q4
qi - reprezintă preţurile în economia redusă.
s'i - reprezintă oferta excedentară în economia redusă.
Ca urmare avem:
q1 = p1 = 0.1
q 2 = p 2 = 0.2
q3 = p3 = 0.1
q 4 = p 4 + p5 = 0.3 + 0.3 = 0.6
iar
s1 ' = s1 = 0
s2 ' = s2 = 0
s3 ' = s3 = 0
4 0 .3 1
s 4 ' = a ⋅ s 4 + (1 − a ) s 5 , a = p −
= = = 0 .5
q 4 0 .6 2
⇒ s4 ' = 0.5 ⋅ s4 + 0.5 ⋅ s5 = 0.5( s4 + s5 ) = 0.5(3 / 4 + 0) = 3 / 8
191
e) Pentru p * =(0.2, 0.4, 0.2, 0.1, 0.1) echilibru pentru economia E,

echilibrul în economia redusă R(a) este:
q1* = p1* = 0.2
q2* = p2* = 0.4
q3* = p3* = 0.2
q4* = p4* + p5* = 0.1 + 0.1 = 0.2
iar
s'1* = s1* = 0
s'*2 = s2* = 0
s'*3 = s3* = 0
p4* 0.1
s'*4 = as4* + (1 − a ) s5* , a = = = 0.5
q4* 0.2
⇒ s'*4 = 0.5( s4* + s5* ) = 0
f) Pentru vectorul preţurilor p = (0.1, 0.2, 0.1, 0.3, 0.3) perechile de

bunuri (1,2), (2,3), (3,1) sunt substitute brute.
Pentru vectorul preţurilor p * = (0.2, 0.4, 0.2, 0.1, 0.1) atunci
⎛ − 1. 6 3 .2 ⎞ ⎞
0 ⎟ ⎛⎜ 0
10 20
⎜ 0 − 0⎟
⎜ 1 .6 2 1 .6 2 ⎟ ⎜ 16 16 ⎟
⎜ 1 .6 − 1 .6 10 − 10
0 0⎟ ⎜ 0 0⎟
J ( p * ) = ⎜ 1 .6 2 1 .6 2 =
⎟ ⎜ 16 16 ⎟=
⎜ − 3 .2 1 .6 ⎟ ⎜ − 20 10 ⎟
⎜ 2
0 0⎟ ⎜ 0 0⎟
⎜ 1 .6 1 .6 2 ⎟ ⎜ 16 16
⎝ 0 0 0 0⎠ ⎝ 0 0 0 0 ⎟⎠
192
⎛ −5 10 ⎞
⎜ 0 0⎟
⎜ 8 8 ⎟
−5 ⎛ 0 −1 2 0⎞
⎜ 5 0 0⎟ ⎜ ⎟
⎜ ⎟ 5⎜ 1 0 −1 0⎟
=⎜ 8 8
⎟=
− 10 5
0 0⎟ 8 ⎜− 2 1 0 0⎟
⎜ ⎜ ⎟
⎜ 8 8 ⎟ ⎜ 0
⎝ 0 0 1 ⎟⎠
⎜⎜ 0 5⎟
0 0 ⎟
⎝ 8⎠
Deci perechile de bunuri (1.2), (2.3), (3.1) sunt substitute brute.

g) Matricea J ( p * ) este pozitiv definită dacă:
(1) (∀)v ≠ 0 ⇒ v ' J ( p * )v > 0
(2) J ′(p * ) = J (p * ) .
Deoarece condiţia (2) nu este îndeplinită, rezultă că matricea J(p* )
nu este pozitiv definită.
h) Deoarece în matricea J(p* ) deoarece s33 ( p* ) = 0, condiţia i) nu este
îndeplinită şi deci matricea J(p) nu are diagonală dominantă la vectorul
preţurilor p * .
Aplicaţia 1
Se consideră o economie E cu 4 bunuri, pentru care matricea
jacobiană J(p) este dată de:
⎛ 4 − 1 − 2⎞
⎜ ⎟
J ( p) = ⎜ − 2 1 − 1 ⎟ .
⎜− 2 − 2 3 ⎟
⎝ ⎠
Se cere să se verifice dacă matricea J(p) are proprietatea de
dominanţă diagonală.
193
Aplicaţia 2
În economia E cu 4 bunuri în care sunt verificate ipotezele din
teorema de existenţă a echilibrului ((1F),(2H),(3W) şi (4C)) şi în care bunul
al 4-lea se consideră a fi numerar, iar oferta excedentară este diferenţiabilă,
⎛3 1 0⎞
⎜ ⎟
se cunoaşte matricea jacobiană J ( p) = ⎜ 0 1 2 ⎟ .
⎜1 1 2⎟
⎝ ⎠
Se cere:
a) Să se decidă dacă în această economie E echilibrul este unic.
b) Dacă în economia E echilibrul este unic atunci putem spune că
matricea J(p) are proprietatea de dominanţă diagonală? În caz contrar să se
cerceteze dacă matricea J(p) are proprietatea de dominanţă diagonală.
Aplicaţia 3
Fie o economie E cu 5 bunuri în care cererile excedentare sunt:
p 2 − 2 p3 − p52
z1 ( p) =
1 + 2 p 2 + 3 p3
p3 − p1
z 2 ( p) =
1 + 2 p 2 + 3 p3
2 p1 − p 2 + p 4
z 3 ( p) = ,
1 + 2 p 2 + 3 p3
p5 − p3
z 4 ( p) =
1 + 2 p 2 + 3 p3
p1 − p 4
z 5 ( p) =
1 + 2 p 2 + 3 p3 )
unde p = ( p1 , p 2 , p3 , p 4 , p5 ) reprezintă vectorul preţurilor pentru cele 5

bunuri.
Se cere:
a) Să se cerceteze dacă economia E admite un preţ de echilibru.
b) Să se calculeze matricea J(p) pentru p = (0.1, 0.1, 0.3, 0.2, 0.3),
cu bunul al 5-lea numerar.
194
c) Să se verifice unicitatea echilibrului în această economie E.

d) Să se construiască economia redusă pentru vectorul p de mai sus.
1 3 1 1 1
e) Ştiind că p * =( , , , , ) este un preţ de echilibru pentru
7 7 7 7 7
economia E să se construiască un echilibru pentru economia redusă.
f) Să se stabilească perechile de bunuri din economia E care sunt
substituite brute în raport cu p * . Dar substituite brute slabe (SBS)?
g) Este J(p* ) pozitiv definită?
h) Matricea jacobiană J(p* ) are dominanţă diagonală în raport cu
preţul p * ?
195
Pe lângă existenţa şi unicitatea echilibrului, deosebit de important
este studiul schimbării binare şi îndeosebi analiza stabilităţii echilibrului.
Vom considera în care există o schimbare în gustul gospodăriilor,
astfel încât la un vector p >> 0 dat, ele cer mai mult dintr-un bun dat.
Atunci, conform cu legea lui Walras, cererea de cel puţin un alt bun trebuie
să fie afectată de schimbarea gustului.
Evident, cazul cel mai simplu este atunci când la un vector dat al
preţurilor, numai cererea de două bunuri este afectată de schimbare. O
asemenea schimbare se va numi schimbare binară.
• Schimbarea binară
Definiţia 10.1. O schimbare binară a parametrilor unei economii

(cu vectorul p dat) se numeşte schimbare binară dacă diferenţa z( p) − z ' ( p)
are doar două componente nenule ( z' ( p) fiind cererea excedentară după
schimbare).
Observaţie: Pentru o economie cu două bunuri, este evident ca orice

schimbare a parametrilor este o schimbare binară. Relativ la această
economie se poate enunţa următoarea teoremă.
196
Teorema 10.1. Fie p * şi p ** echilibrele unice înainte de schimbarea binară

** *
şi respectiv după schimbarea binară. Atunci p1 > p1 .
Teorema 10.2. Fie o schimbare binară a parametrilor în raport cu p * , p *

fiind un echilibru. Dacă:
a) economia este hicksiană pentru orice vector p şi p* >> 0 sau
b) toate bunurile sunt substitute brute în raport cu orice p, atunci există
** **
un nou vector de preţuri de echilibru p ** , cu p1 > p1* şi p 2 < p *2 .
• Analiza stabilităţii
Vom aborda numai cazul multidimensional. Sintetizând analiza
stabilităţii sistemelor economice, putem spune că traiectoria efectivă x(t)
este stabilă dacă x ( t ) − x̂ ( t ) < ε , unde x̂ ( t ) reprezintă nivelul dorit, iar ε
este pragul de semnificaţie sau abaterea dorită. Avem:
Sistemul trece de
zona de stabilitate
x(t)
xˆ (t ) Traiectoria de
echilibru dinamic
+ε
x(t) Traiectoria de
evoluţie reală(efectivă)
−ε
Figura 10.1 Evoluţia reală şi zona de stabilitate
197
Capitolul 10. Schimbarea binară şi analiza stabilităţii
Fie SDLCA (sistemul dinamic, liniar, continuu, autonom)
⎧x& (t ) = Ax(t ) + Bu(t ) (10.1.a)

⎨
⎩ y(t ) = Cx (t ) (10.1.b)
unde x (t ) ∈ R reprezintă vectorul variabilelor de stare, u (t ) ∈ R m este
n
vectorul variabilelor de comandă (intrare), y(t ) ∈ R p este vectorul

variabilelor de ieşire, A ∈ M n , n , B ∈ M n , m , iar C ∈ M p , n .
Traiectoria de evoluţie pentru ecuaţia (10.1.a) este dată de
x (t ) = x P (t ) + x D (t ) unde x P (t ) reprezintă componenta proprie, iar x D (t )
este componenta de dirijare.
Avem, în consecinţă,
x (t ) = e At K + x D (t ) sau x (t ) = e At (x 0 − x 0D ) + x D (t ) pentru t 0 = 0 .
Calculând matricea fundamentală de soluţii, e At , cu metoda
diagonalizării, obţinem următoarea formă matriceală pentru traiectoria de
evoluţie:
[ ]
x (t ) = Ve At V −1 x 0 − x 0D + x D (t )
[
sau notând cu c = V −1 x 0 − x 0D avem:]
x (t ) = Ve At c + x D (t )
care pe componente are forma:
n
x i (t ) = ∑ vijeλj c j + x iD (t ) , i = 1, n .
t
j =1
Studiul stabilităţii presupune abordarea următoarelor cazuri posibile:

Cazul I: dacă λ j ∈ R , oricare ar fi j = 1, n , atunci sistemul este absolut
stabil şi x i (t ) ⎯⎯ ⎯→ x iD (t ) dacă şi numai dacă λ j ∈ R , ceea ce înseamnă că
t →∞
traiectoria de echilibru este x ∗i (t ) = x iD (t ) .
Cazul II: dacă există λk ∈ C \ R , sistemul este absolut stabil dacă:

- λ j < 0 , pentru acele valori proprii λ j ∈ R ;
- Re λk < 0 , pentru acele valori proprii λk ∈ C \ R .
În acest caz spunem că sistemul este oscilant stabil, datorită faptului
că avem cel puţin o valoare proprie complexă.
În cazul SDLDA (sistem dinamic, liniar, discret, autonom)

⎧x t +1 = Ax t + Bu t
⎨
⎩ y t = Cx t
198
unde xt , u t , y t , A , B , C sunt de forma deja prezentată, avem:

( )
x t = A t x 0 − x 0D + x Dt pentru t 0 = 0
sau x t = V∆ Vt −1
(x 0 −x D
0 )+ x D
t .
Notând c = V −1 (x 0 − x 0D ) obţinem scrierea matriceală:
x t = V∆t c + x Dt
n
sau pe componente: x it = ∑ vijλtjc j + x Dti , i = 1, n .
j =1
Analiza stabilităţii presupune, în acest caz:

i1) dacă λ j ∈ R , oricare ar fi j = 1, n , atunci sistemul este absolut stabil şi
⎯→ x iD (t ) dacă şi numai dacă λ j < 1 .
t →∞
x it ⎯⎯
În cadrul acestui subcaz avem două posibilităţi interesante:
- pentru toţi λ j ∈ (0,1) comportamentul este de tip monoton;
- dacă există λk ∈ (− 1,0) atunci comportamentul este oscilant cu
periodicitatea 2 .
i2) dacă există λk ∈ C \ R , sistemul este absolut stabil dacă:
- λ j < 1 , pentru acele valori λ j ∈ R ;
- λ j < 1 ,ceea ce este echivalent cu α k2 + β k2 < 1 ,
unde λk = α k + iβ k , pentru acele valori proprii λk ∈ C \ R .
Ca urmare, în acest caz comportamentul este oscilant, indus atât de
valorile proprii reale negative cu periodicitatea 2, cât şi de valorile proprii
2π
complexe cu periodicitatea .
β
Observaţie: S-au folosit în analiza stabilităţii formulele
eα + iβ = eα (cos β + i sin β ) (după Euler)
de unde e(α + iβ )t = eαt (cos βt + i sin βt ) ,
2π
care induce un comportament oscilant cu periodicitatea oscilaţiilor
β
pentru cazul continuu şi respectiv,
(α + iβ )t = ( α 2 + β 2 ) (cosωt + i sin ωt )
t
β
unde ω = arcsin pentru cazul discret.
α + β2 2
199
Aplicaţia 1
Fie o economie E cu 3 bunuri, având următoarele cereri excedentare:
p 2 − 2p 3
z1 (p) =
p1 + 2p 2 + 3p3
z1 ' (p) = 2p 2 − p3
p3 − p1
z 2 ( p) = şi z 2 ' (p) = p 2 − 2p1
p1 + 2p 2 + 3p3
z 3 ' (p) = 4p1 − 2p3
2p1 − p 2
z 3 ( p) =
p1 + 2p 2 + 3p3
unde z(p)- reprezintă vectorul cererilor excedentare înainte de schimbarea de
gusturi, iar z’(p)- reprezintă vectorul cererilor excedentare după schimbarea
de gusturi, preferinţe sau tehnologii din economie. Fie ~p = (0.6,0.2,0.2) .
Se cere:
a) Să se cerceteze dacă economia suferă o schimbare binară în raport
cu preţul ~p.
b) Să se arate care din bunurile din economia E sunt substituite brute
în raport cu preţul ~p.
Rezolvare
a) Se apelează la definiţia schimbării binare, ce impune condiţiile:
z i ' ( p ) > z i ( p) şi z i ' ( p ) < z i ( p ) , pentru i ≠ j , iar
z k ' (p) − z k (p) = 0, pentru toţi ceilalţi indici.

Efectuând calculele obţinem:
− 0.2 − 2 1
z1 (~
p) = = =− 1
1.6 16 8 z1 ' (p) = −0.2 = −
5
~ − 0.4 − 4 2
z2 (p) = = = − şi z 2 ' (p) = −1
1.6 16 8
z 3 ' ( p) = 2
~ 1 10 5
z3 ( p) = = =
1.6 16 8
200
Vom avea
⎛ 1 1 1 5 ⎞ ⎛ − 3 − 3 11 ⎞
z' (~
p ) − z(~
p ) = ⎜ − + , −1 + , 2 − ⎟ = ⎜ , , ⎟.
⎝ 5 8 4 8 ⎠ ⎝ 40 4 8 ⎠
Concluzie: deoarece din efectuarea diferenţei z' ( ~ p ) − z(~
p ) au
rezultat toate cele 3 componente diferite de zero, rezultă că în economia E
nu are loc o schimbare binară la vectorul preţurilor ~ p = (0.6,0.2,0.2).
b) Bunurile i şi j, cu i diferit de j, din economia E sunt substitute brute (SB)
∂si (p)
dacă sij (p) < 0 ⇔ <0
∂p j
∂z i (p)
Deoarece s ij ( p) = − z ij ( p) relaţia de mai sus este echivalentă cu >0
∂p j
Calculăm:
∂z (~
p ) p1 + 2p 2 + 3p 3 − 2p 2 + 4p 3 p1 + 7 p 3 2
z12 (~
p) = 1 = = = >0
∂p 2 ( p1 + 2p 2 + 3p 3 ) 2
( p1 + 2p 2 + 3p 3 ) 2
1.6
~ ∂z1 (~
p ) − 2p1 − 4p 2 − 6p3 − 3p 2 + 6p3 − 2p1 − 7 p 2
z13 ( p ) = = = <0
∂p3 ( p1 + 2p 2 + 3p3 ) 2
( p1 + 2p 2 + 3p3 ) 2
∂z (~
p ) − p1 − 2p 2 − 3p3 − p3 + p1 − 2p 2 − 4 p 3
z 21 (~
p) = 2 = = <0
∂p1 ( p1 + 2p 2 + 3p3 ) 2
( p1 + 2p 2 + 3p3 ) 2
∂z (~
p ) p1 + 2p 2 + 3p3 − 3p 2 + 3p1 4p1 + 2p 2
z 23 ( ~
p) = 2 = = >0
∂p3 ( p1 + 2p 2 + 3p3 ) 2
( p1 + 2p 2 + 3p3 ) 2
∂z (~
p ) 2p1 + 4p 2 + 6p3 − 2p1 + p 2 5p 2 + 6 p 3
z 31 (~
p) = 3 = = >0
∂p1 ( p1 + 2p 2 + 3p3 ) 2
( p1 + 2p 2 + 3p3 ) 2
∂z (~
p ) − p1 − 2p 2 − 3p3 − 4p1 + 2p 2 − 5p1 + 3p3
z 32 ( ~
p) = 3 = = <0
∂p 2 ( p1 + 2p 2 + 3p3 ) 2
(p1 + 2p 2 + 3p3 ) 2
Concluzie
Perechile de bunuri (1,2), (2,3) şi (3,1) sunt substituite brute (SB).
201
Aplicaţia 2
Fie ecuaţiile de ajustare a preţurilor descrise de:
p& 1 ( t ) = p 2 − 2p3
p& 2 ( t ) = p3 − p1
p& 3 ( t ) = 2p1 − p 2
Se cere să se analizeze sistemul din punct de vedere al stabilităţii.
Rezolvare
Se apelează la teorema Perron-Frobenius: dacă o matrice are
dominanţă diagonală (elementele de pe diagonala principală sunt
nenegative) sau valorile proprii asociate matricei au partea reală mai mică
sau egală cu zero (pentru cazul continuu) şi λ1 < 1, λ j - valorile proprii
(pentru cazul discret), atunci sistemul este asimptotic stabil.

⎛ 0 1 − 2⎞
⎜ ⎟
A = ⎜ −1 0 1 ⎟
⎜ 2 −1 0 ⎟
⎝ ⎠
−λ 1 −2
det(A − λI) = 0 ⇒ − 1 −λ 1 = 0 ⇒ −λ3 − 2 + 2 − 4λ − λ − λ = 0
2 −1 −λ
⇒ −λ − 6λ = 0 ⇒ λ (λ + 6) = 0 ⇒ λ1 = 0
3 2
λ2,3 = ±i 6
Re λ2,3 = 0 ≤ 0 adevărat, rezultă că sistemul este asimptotic stabil.
Observaţie: Deoarece elementele a ii , i=1, 2, 3, ale matricei A sunt zero

condiţia suficientă de stabilitate nu este îndeplinită (aii>0, i=1, 2, 3).
202
Aplicaţia 3
Fie o economie E cu 3 bunuri în care vectorul cererii excedentare
⎛ − p 2 + 2p 3 ⎞
⎜ ⎟
este z(p) = ⎜ p1 − p3 ⎟ . Se presupune că unităţile de măsură sunt alese
⎜ − 2p + p ⎟
⎝ 1 2⎠
astfel încât sistemul nenormalizat să fie p& = z( p).

Se cere:
a) Să se studieze sistemul din punct de vedere al stabilităţii.
b) Să se determine un echilibru p * , ştiind că în economia E nu există
bunuri libere (gratuite).
c) Să se verifice legea lui Walras, precum şi axioma preferinţei
evidente.
Rezolvare
a) Deoarece vectorul cererilor excedentare este liniar în raport cu p,
sistemul de ecuaţii diferenţiale este liniar:
⎧p& 1 = −p 2 + 2p3
⎪
⎨p& 2 = p1 − p3
⎪p& = −2p + p
⎩ 3 1 2
Fie A matricea coeficienţilor:

⎛ 0 −1 2 ⎞
⎜ ⎟
A=⎜ 1 0 − 1⎟
⎜− 2 1 0 ⎟
⎝ ⎠
Cum toţi termenii a ii , i=1, 2, 3, ale matricei A sunt zero, condiţia
suficientă de stabilitate nu este îndeplinită (aii>0, i=1, 2, 3). Ca urmare, vom
determina valorile proprii:
− λ −1 2
det(A − λI) = 0 ⇒ 1 − λ − 1 = 0 ⇒ λ3 + 6λ = 0 ⇒
−2 1 −λ
203
⎧λ1 = 0
⎪
⇒ ⎨λ2 = i 6
⎪
⎩λ3 = −i 6
Deoarece Re λ2,3 = 0 ≤ 0 adevărat, rezultă că sistemul este asimptotic stabil.
b) Faptul că în economia E nu există bunuri libere (gratuite) impune
condiţia p* >> 0 (pi > 0, (∀)i = 1,2,3.)
Deoarece p * trebuie să fie un preţ de echilibru avem că z(p* ) ≤ 0, cu
cele două situaţii:
- zi (p* ) < 0 , nu convine, deoarece zi (p* ) < 0 implică p*i = 0 ;
- zi ( p * ) = 0 , este condiţia ce trebuie îndeplinită în mod necesar.
Din zi ( p * ) = 0 , avem:
⎧z1 (p* ) = 0 ⎧p*2 = 2p*3
⎪ ⎪ *
⎨z 2 (p ) = 0 ⇒ ⎨ p1 = p3
* *
⎪ ⎪ 2 p* = p*
⎩z 3 ( p ) = 0 ⎩ 1
*
2
* * *
Din p * ∈ S3 rezultă că p1 + p 2 + p3 = 1 şi vom deduce că:
* * * * * 1 * 1 * 1
p1 + 2p1 + p1 = 1 şi deci 4p1 = 1, de unde p1 = , p 2 = , p3 = .
4 2 4
⎛1 1 1⎞
Ca urmare, preţul de echilibru obţinut este p* = ⎜ , , ⎟ .
⎝ 4 2 4⎠
c) Legea lui Walras se scrie vectorial pz(p)=0, de unde avem că
p1z1 (p) + p 2 z 2 (p) + p3z3 (p) = 0 sau
p1 (−p 2 + 2p3 ) + p 2 (p1 − p3 ) + p3 (−2p1 + p 2 ) = 0 , adică
− p1p 2 + 2p1p3 + p 2 p1 − p 2 p3 − 2p3p1 + p3p 2 = 0 ⇒ 0 = 0 adevărat

Axioma preferinţei evidente se poate scrie astfel:
p*z(p) > 0, (∀)p ≠ p*.
1 1 1
Avem (− p 2 + 2p3 ) + (2p1 − 2p3 ) + (−2p1 + p 2 ) > 0 sau
4 4 4
− p 2 + 2p3 + 2p1 − 2p3 − 2p1 + p 2 > 0, de unde 0>0 fals!
204
Rezultă deci că axioma preferinţei evidente nu este îndeplinită.
Aplicaţia 4
Fie o economie E cu 3 bunuri, în care ecuaţia de ajustare a preţurilor
este descrisă de:
⎧p1t +1 = 2p 2 − p3
⎪ 2
⎨p t +1 = −2p1 + 2p3
⎪ 3
⎩p t +1 = p1 − 2p 2
Se cere:
b) Să se determine un preţ de echilibru p * ştiind că în economia E
nu există bunuri libere (gratuite).
c) Să se verifice legea lui Walras, precum şi axioma preferinţei
evidente.
Rezolvare
Fie A matricea coeficienţilor:
⎛ 0 2 − 1⎞
⎜ ⎟
A = ⎜− 2 0 2 ⎟.
⎜ 1 −2 0 ⎟
⎝ ⎠
Deoarece a ii , i=1, 2, 3, ale matricei A sunt egali cu zero condiţia
suficientă de stabilitate nu este îndeplinită (aii>0, i=1, 2, 3). Ca urmare vom
determina valorile proprii:
−λ 2 −1
det(A − λI) = 0 ⇒ − 2 − λ 2 = 0 ⇒ λ3 + 9λ = 0 ⇒ λ1 = 0, λ2,3 = ±3i
1 −2 −λ
Cum λ j < 1 nu este îndeplinită (∀) j, avem că sistemul nu este stabil.

c) Deoarece în economia E nu există bunuri libere, rezultă că
p* >> 0 , de unde avem că z(p* ) = 0 . Ultima relaţie implică:
205
⎧z1 (p* ) = 0 ⎧ 2p*2 = p*3

⎪ ⎪ * ⎧p1* = 2p*2
⎨z 2 (p ) = 0 ⇒ ⎨2p1 = 2p3 ⇒ ⎨ *
* *
⎩ p1 = p3
*
⎪ ⎪ p* = 2p*
⎩z 3 ( p ) = 0 ⎩ 1
*
2
* * * p1*
Deoarece p* ∈ S3 ⇒ p1 + p 2 + p3 = 1 ⇒ p1* + + p1* = 1 ⇒ 5p1* = 2 ⇒
2
* 2 * 1 * 2
⇒ p1 = , p 2 = , p3 =
5 5 5
⎛ 2 1 2⎞
Avem deci p* = ⎜ , , ⎟
⎝5 5 5⎠
c) Legea lui Walras:
pz(p) = 0 ⇒ p1z1 (p) + p 2 z 2 (p) + p3z3 (p) = 0 ⇔
⇔ p1 (2p 2 − p3 ) + p 2 (−2p1 + 2p3 ) + p3 (p1 − 2p 2 ) = 0

⇔ 2p1p 2 − p1p3 − 2p1p 2 + 2p 2 p3 + p1p3 − 2p 2 p3 = 0
Axioma preferinţei evidente:

p*z(p) > 0, ∀p ≠ p*
2 1 2
Avem (2p 2 − p3 ) + ( −2p1 + 2p3 ) + (p1 − 2p 2 ) > 0
5 5 5
⇒ 4p 2 − 2p3 − 2p1 + 2p3 + 2p1 − 4p 2 > 0 ⇒ 0 > 0 fals!
Rezultă deci că axioma preferinţei evidente nu este îndeplinită.
Aplicaţia 1
Fie o economie E cu 3 bunuri în care sunt date funcţiile cererii
excedentare următoare:
206
2p 2 − p 3
z1 (p) =
1 + p3
3p3 − 2p1
z 2 ( p) =
1 + p3
p1 − 3p 2
z 3 ( p) =
1 + p3
⎛ z1 (p) ⎞
⎜ ⎟
unde p = (p1 , p 2 , p3 ) ∈ S3 , iar z(p) = ⎜ z 2 (p) ⎟ reprezintă vectorul cererilor
⎜ z ( p) ⎟
⎝ 3 ⎠
excedentare înainte de schimbarea de gusturi, preferinţe sau tehnologii din
economie.
⎛ z'1 (p) ⎞
⎜ ⎟
De asemenea, se cunoaşte vectorul z' (p) = ⎜ z'2 (p) ⎟ , unde z'(p)
⎜ z ' ( p) ⎟
⎝ 3 ⎠
reprezintă vectorul cererilor excedentare după schimbarea de gusturi,
preferinţe sau tehnologii din economie, dat de:
z1 ' (p) = −p 2 + 2p3

z 2 ' (p) = p1 − p3
z3 ' (p) = −2p1 + p 2
Se cere:
a) Să se cerceteze dacă economia E suferă o schimbare binară în raport cu
preţul ~p .
b) Să se precizeze care din bunurile din economia E sunt substitute brute, în
raport cu preţul ~p .
c) Să se determine un preţ de echilibru în fiecare din cele două perioade,
ştiind că în economia E nu există bunuri libere (gratuite).
207
Aplicaţia 2
Fie o economie E cu 4 bunuri, având următoarele cereri excedentare:
⎛ p 2 − p3 ⎞
⎜ ⎟
⎜ p2 + p4 ⎟
⎜ p 4 − p1 ⎟ ⎛ p 2 − p3 ⎞
⎜ ⎟
⎜p +p ⎟ ⎜ − p1 + p 4 ⎟
z ( p) = ⎜ 2 4 ⎟ şi z' (p) = ⎜
⎜ p1 − p 4 ⎟ p −p ⎟
⎜ 1 4 ⎟
⎜ p2 + p4 ⎟ ⎜− p + p ⎟
⎝ 2 3⎠
⎜p −p ⎟
⎜⎜ 3 2
⎟⎟
⎝ p2 + p4 ⎠
unde z(p) şi z'(p) reprezintă vectorul cererilor excedentare înainte, respectiv
după, schimbarea de gusturi, preferinţe sau tehnologii din economie. Fie de
asemenea ~ p = (0.2, 0.1, 0.1, 0.6 ).
Se cere:
a) Să se cerceteze dacă economia suferă o schimbare binară în raport cu
preţul ~
p.
b) Să se precizeze care din bunurile din economia E sunt substitute brute în
raport cu preţul ~
p.
c) Să se determine un preţ de echilibru după schimbarea în gusturi,
preferinţe sau tehnologii ştiind că în economia E, în această perioadă, nu
există bunuri libere (gratuite).
Aplicaţia 3
Fie o economie E cu 3 bunuri în care vectorul cererii excedentare
este:
⎛ p 2 − 3p3 ⎞
⎜ ⎟
z(p) = ⎜ − p1 + p3 ⎟
⎜ 3p − p ⎟
⎝ 1 2⎠
Se presupune că unităţile de măsură sunt alese astfel încât sistemul
nenormalizat să fie p& = z ( p) .
Se cere:
208
b) Să se determine un preţ de echilibru p * , ştiind că în economia E nu există

bunuri libere (gratuite).
c) Să se verifice legea lui Walras, precum şi axioma preferinţei evidente.
Aplicaţia 4
Fie ecuaţia de ajustare a preţurilor descrisă de:
⎧ p& 1 ( t ) = 2p 2 − 3p3
⎪
⎨p& 2 ( t ) = −2p1 + p3
⎪ p& ( t ) = 3p − p
⎩ 3 1 2
Se cere:
a) Să se analizeze sistemul din punct de vedere al stabilităţii.
b) Să se determine un preţ de echilibru p * ştiind că vectorul preţurilor
p* >> 0 .
209
În analiza fenomenelor microeconomice trebuie avută în vedere
distincţia dintre beneficiile private şi sociale ale unei activităţi economice.
Cele mai multe bunuri şi servicii existente pe piaţă sunt bunuri şi
servicii private. Asemenea bunuri sunt cumpărate de cei care vor şi îşi
permit să plătească preţul cerut de vânzător şi sunt consumate numai de
către cumpărătorul respectiv sau de către persoanele care au acordul
acestuia.
Există însă şi bunuri şi servicii produse în sectorul public sau de stat.
Cheltuielile antrenate de producerea acestor bunuri şi servicii se acoperă din
impozite şi taxe colectate de către stat. O parte dintre acestea, şi anume cele
care au titulatura de bunuri publice, pot fi consumate de oricine doreşte,
chiar şi de cei care nu plătesc impozite şi taxe. Rezultă de aici că interesul
contribuabililor este acela de a consuma multe bunuri şi servicii publice,
mutând povara impozitelor asupra altora.
Accesul la bunurile şi serviciile publice este astfel liber şi nelimitat.
Este nelimitat în sensul că ar fi foarte dificil de controlat consumatorii
acestora şi, mai ales, de interzis celor care nu plătesc impozite să le
consume. Accesul este liber pentru că, poate în mod paradoxal, cantitatea
disponibilă din bunul sau serviciul respectiv nu scade, atunci când acesta
este consumat de către un individ oarecare. Deşi există multe bunuri şi
servicii produse în sectorul public sau de stat, nu toate sunt bunuri
„publice”, având acest statut numai acelea care îndeplinesc cele două
caracteristici menţionate mai sus: acces liber şi nelimitat.
210
Stabilirea diversităţii şi cantităţii bunurilor publice este un atribut al

statului, întrucât există anumite bunuri şi servicii care, aşa cum sublinia şi
Adam Smith, deşi pot fi folositoare la nivelul larg al unei mari societăţi, sunt
de asemenea natură încât profitul nu ar putea să acopere cheltuielile atrase
de producerea lor de un individ sau de un grup mic de indivizi.
Astfel, se pune problema modalităţilor de finanţare a producţiei de
bunuri publice, a alocării eficiente a resurselor materiale şi umane din
economie pentru producerea acestora.
A. Caracterizarea bunurilor publice

În cadrul unei economii există o serie de bunuri pentru care nu sunt
valabile principiile rivalităţii şi excluderii prin preţ, specifice bunurilor
private. Acestea se numesc bunuri publice. Un program de apărare
naţională, un program de depoluare, un program de televiziune, o piscină
publică, curăţirea străzilor, interdicţia de a fuma în locuri neamenajate sunt
toate exemple de bunuri publice.
Un bun se numeşte public dacă folosirea acestuia de către un agent
nu împiedică folosirea lui şi de către alţi agenţi.
În consecinţă, bunurile publice sunt caracterizate de două trăsături
importante:
- nonexcluderea: nici o persoană nu poate fi exclusă din sfera
consumatorilor potenţiali ai unui bun public, oricine putând să urmărească
spre exemplu, programele unei televiziuni fără a afecta capacitatea altcuiva
de a face acelaşi lucru;
- nonrivalitatea: consumul unui agent economic nu reduce
disponibilitatea bunului public pentru alţi agenţi. Dacă apărarea naţională ar
fi asigurată, prin absurd, pentru o singură persoană, atunci toţi locuitorii ţării
ar beneficia de ea. Astfel, cele mai multe dintre bunurile publice sunt,
asemenea apărării naţionale, oferite în aceeaşi cantitate consumatorilor
potenţiali.
Nonexcluderea este generată de indivizibilitatea cererii pentru
bunurile publice, în timp ce nonrivalitatea se datorează indivizibilităţii
ofertei.
Indivizibilitatea reprezintă un element esenţial pentru înţelegerea
eşecului pieţei în cazul bunurilor publice.
Demarcaţia între bunurile publice şi cele private are un rol important
în delimitarea sectorului public al economiei.
În economie există bunuri private, la care consumatorii au acces
numai în măsura în care plătesc. Dacă un consumator intră în posesia unui
bun privat, atunci acesta nu mai poate fi utilizat şi de către un alt
consumator. Dar, în cadrul unei economii există, alături de bunuri private
211
Capitolul 11. Echilibrul într-o economie cu bunuri publice
şi bunuri şi servicii publice la care toţi consumatorii au acces în mod egal

fără a achita o suma de bani.
Bunurile publice pot fi obţinute în unităţi economice private sau
publice. Trebuie astfel făcută precizarea că într-o unitate economică publică
nu se produc în mod exclusiv bunuri publice. De cele mai multe ori,
diversitatea şi cantitatea de bunuri publice sunt stabilite de stat în mod direct
sau indirect, fiind într-o mare măsură rezultatul unei decizii politico-
economice. În economie se întâlnesc situaţii intermediare între bunurile
publice şi cele private. În acest caz, fiecare consumator are acces
nediferenţiat la un astfel de bun, plătind în mod diferenţiat în funcţie de
calitatea pe care o alege.
În abordarea bunurilor publice trebuie avut în vedere faptul că
deciziile nu se mai iau la nivelul unui individ ci la nivelul întregii
colectivităţi care dispune de acestea. Statul, prin diverse pârghii economice
intervine în sfera producţiei pentru a corecta imperfecţiunile pieţelor şi
pentru a contracara deficienţele care apar în organizarea economică efectivă.
Prin mijloacele sale, statul controlează activitatea unităţilor publice în
scopul desfăşurării unei activităţi eficiente. Ţinând seama de particularităţile
cu totul deosebite ale producţiei de bunuri publice, se pune problema
realizării unui optim de ordinul doi sau unui optim social şi nu definirea
unui program optim la nivelul fiecărui agent.
Din acest punct de vedere, în tratarea bunurilor publice vom distinge
două categorii distincte:
1) O primă categorie este aceea a bunurilor publice pe care orice
consumator,
chiar dacă doreşte sau nu, le consumă.
Din această categorie sunt bune exemple apărarea naţională sau
ordinea publică. Fiecare consumator având comportamentul „pasagerului
clandestin”, subestimând aceste cheltuieli, se sustrage de la plata lor. De
aceea, statul va trebui printr-un sistem de finanţare adecvat, să acopere
aceste cheltuieli. Prin sistemul de fiscalitate impus de stat se realizează o
redistribuire a veniturilor din economie.
Această situaţie exclude apriori realizarea unui optim Pareto,
întrucât sistemul fiscal nu poate asigura pentru toţi agenţii din economie,
aceleaşi taxe marginale de substituire între bunurile private şi cele publice.
2) A doua categorie este cea a bunurilor publice a căror utilizare nu este
întru totul obligatorie. În această categorie includem în mare măsură
bunurile publice locale, care sunt puse la dispoziţia unei colectivităţi dintr-o
anumită localitate sau teritoriu. Bunurile şi serviciile din această categorie
sunt finanţate în mare parte prin impozitele şi taxele locale.
212
În cadrul bunurilor publice, bunurile ce verifică anumite condiţii, şi

anume: imposibilitatea excluderii, obligativitatea folosirii, absenţa efectelor
externe, se numesc bunuri publice pure. Dacă una din aceste trei condiţii nu
este verificată se spune că bunurile publice sunt mixte.
Un bun public poate interesa un număr limitat de indivizi sau
întreaga colectivitate de la nivelul unei ţări.
Astfel de bunuri sunt în general în administraţie publică, stat sau
colectivitate locală, cărora le revine sarcina să organizeze producţia lor,
pentru care nu există piaţă.
B. Resurse financiare publice

Într-o economie modernă, de regulă, necesarul de resurse depăşeşte
posibilităţile de procurare a acestora. De asemenea, în timp ce resursele au
un caracter limitat, cererea de resurse înregistrează o tendinţă de creştere
continuă.
Resursele, ca elemente ale bogăţiei unei naţiuni, includ în structura
lor, alături de resursele materiale, umane, informaţionale, valutare, şi
resursele financiare.
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti
necesare realizării obiectivelor economico-sociale într-o anumitã perioadă
de timp.
La nivel naţional, resursele financiare publice includ:
- resursele financiare ale administraţiei centrale şi locale;
- resursele financiare ale asigurărilor sociale;
- resursele financiare ale instituţiilor publice cu caracter autonom;
- resursele financiare ale unităţilor economice publice.
Între resursele financiare ale societăţii şi resursele financiare publice
există un raport ca de la întreg la parte, deoarece resursele financiare ale
societăţii mai cuprind pe lângă acestea şi resursele financiare private.
Datorită caracterului limitat al resurselor financiare, o problemă
foarte importantă a societăţii o constituie alocarea resurselor necesare
producerii tuturor categoriilor de bunuri: private, publice şi mixte.
Decizia privind alocarea resurselor între sectorul public şi cel privat
influenţează decisiv, atât producţia de bunuri publice cât şi raportul dintre
acestea şi bunurile private.
În teoria finanţelor publice, se apreciază că alocarea resurselor este
optimă atunci când cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la un nivel
maxim, prin intermediul sectorului privat şi a celui public.
La un moment dat, cetăţenii unei ţări pot manifesta, în funcţie de
distribuţia averii şi veniturilor, anumite preferinţe faţă de procurarea
bunurilor publice şi a celor private, iar comportamentul acestora este pus în
213
evidenţă de curbele de indiferenţă. O curba de indiferenţă include, la un

moment dat, punctele în care preferinţele faţă de sectorul public şi cel privat
sunt egale, respectiv indiferente.
Curbele de indiferenţă evidenţiază toate combinaţiile de coşuri de
bunuri şi servicii produse atât de sectorul public, cât şi de cel privat, faţă de
care o persoană este indiferentă.
Grafic, curbele de indiferenţă se reprezintă ca în figura următoare:
Producţia
sectorului
public
Q1 A1
A2
Q2 U3
A3
Q3
A4 U2
Q4 U1
O x1 x2 x3 x4 Producţia sectorului privat
Figura 11.1 Curbele sociale de indiferenţă
Modificarea alocărilor dintre cele două sectoare se evidenţiază prin

mişcarea unui punct de-a lungul curbei de indiferenţă.
Astfel, o diminuare considerabilă a producţiei sectorului public,
evidenţiată de mişcarea unui punct pe curba U1 din A1 în A2, generează o
creştere redusă a producţiei sectorului privat de la x1 la x2. Deplasarea unui
punct din A3 în A4 semnifică o creştere importantă a sectorului privat faţă de
o reducere mai mică a producţiei sectorului public de la Q3 la Q4.
Practic, preferinţele consumatorilor nu se vor orienta niciodată către
o structură a producţiei de bunuri publice şi private care să corespundă unor
puncte situate la extremele curbei de indiferenţă, pentru că acestea ar
reprezenta preponderenţa unuia dintre cele doua sectoare.
Gradul de bunăstare socială se diminuează dacă societatea consumă
fie prea multe bunuri private, fie prea multe bunuri publice. Dacă
preferinţele consumatorilor se regăsesc în partea superioară a curbei trebuie
să se renunţe la o mare cantitate de bunuri publice pentru a asigura o
creştere minimă în sectorul privat. Cantitatea de bunuri publice la care
214
trebuie să se renunţe pentru a obţine o cantitate determinată de bunuri

private, fără a se lua în considerare dacă sunt sau nu avantajaţi consumatorii,
reprezintă rata marginală de substituţie a bunului privat cu bunul public.
În teoria financiară este explicată noţiunea de restricţie bugetară,
care este consecinţa caracterului limitat al resurselor.
La un nivel dat al resurselor, se pune problema alocării acestora
pentru producţia celor doua sectoare. Dreapta restricţiei bugetare se
reprezintă grafic ca în Figura 11.2.
Ponderea
bunurilor
publice
A8*
A1
100
50 A5
A4* A7*
A3
20
A6
10
A2
O 50 80 100 Ponderea bunurilor private
Figura 11.2 Dreapta restricţiei bugetare
Dreapta restricţiei bugetare evidenţiază efectele alocării resurselor

asupra ponderii bunurilor publice şi private în producţia naţională. Punctul
A1 corespunde alocării integrale a resurselor pentru producerea bunurilor
publice. În acest punct bunuri private nu se produc. În punctul A2 situaţia
este inversă, adică se produc în exclusivitate bunuri private.
Restricţia bugetară este linia dreaptă care uneşte punctele A1 şi A2.
Toate celelalte puncte ( A *4 , A *7 , A *8 ) situate la dreapta liniei A1A2 nu pot fi
atinse cu ajutorul resurselor disponibile existente la un moment dat.
Să presupunem că punctul A3 reprezintă alocarea resurselor care
satisface preferinţele consumatorilor la un moment dat, şi prin urmare îl
considerăm punctul optim al alocării intersectoriale a resurselor. În acest
caz, punctele A5 şi A6 sunt puncte ale alocării sub optimale, iar producţia de
bunuri private şi publice corespunzătoare acestora nu asigură indiferenţă în
consum la nivelul populaţiei.
215
C. Sistemul impozitelor şi taxelor

În perioada contemporană, exercitarea dreptului parlamentelor de a
institui şi modifica impozitele a fost dominată de creşterea permanentă a
cheltuielilor publice în toate statele. De aceea, parlamentele statelor
contemporane au fost şi sunt nevoite să sporească impozitele şi taxele, iar
consimţământul cetăţenilor la aceste impozite se consideră exprimat prin
votarea legilor referitoare la impozite şi taxe de către reprezentanţii lor în
parlament.
Literatura de specialitate consideră că impozitele reprezintă o formă
de prelevare silită la dispoziţia statului, fără contraprestaţie directă şi cu titlu
nerambursabil a unei parţi din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi
juridice în scopul acoperirii cheltuielilor publice.
Din definiţie rezultă că impozitele au caracter obligatoriu, iar
prelevarea acestora se efectuează cu titlu nerambursabil şi fără
contraprestaţie directă din partea statului.
Caracterul obligatoriu al impozitelor rezultă din faptul că plata
acestora către stat constituie o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice
şi/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un
anumit gen de avere pentru care, conform legii, datorează impozit.
De asemenea, impozitele se prelevă cu titlu nerambursabil şi fără
contraprestaţie directă din partea statului, plătitorii acestora neputând
solicita statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.
Rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar, economic şi social,
iar modul concret de manifestare a acestuia se diferenţiază de la o etapă de
dezvoltare a economiei la alta.
În majoritatea statelor lumii, rolul important al impozitelor se
manifestă pe plan financiar, deoarece acestea reprezintă mijlocul principal
de procurare a resurselor financiare necesare acoperirii necesitaţilor publice.
În plan economic, rolul impozitelor rezidă din faptul că se folosesc
ca pârghii de politică economică, prin intermediul cărora se pot stimula sau
frâna anumite activităţi, zone, regiuni, consumul anumitor mărfuri şi/sau
servicii, relaţiile comerciale cu exteriorul în ansamblu sau cu anumite ţări.
În plan social, rolul impozitelor se concretizează în aceea ca, prin
intermediul lor, statul procedează la redistribuirea unei părţi importante din
Produsul Intern Brut între grupuri sociale şi indivizi, între persoane fizice şi
juridice.
O problemă de politică financiară în materie de impozite o reprezintă
tipul şi numărul de impozite care să fie utilizate pentru procurarea
veniturilor necesare statului. În timp s-au conturat două concepţii, prima
susţinând că un singur impozit reprezentativ este suficient, iar a doua
susţinând necesitatea instituirii perceperii mai multor impozite. Concepţia
216
promovării unui sistem pluralist de impozite este aplicată în practica fiscală

a majorităţii ţărilor lumii, însă alegerea numărului şi tipului de impozite
utilizate diferă de la o ţară la alta în funcţie de gradul de dezvoltare
economică, de tradiţii, de rezistenţa anumitor categorii sociale la
introducerea unor impozite noi şi de alte criterii luate în considerare de către
guvernele şi organele legiuitoare aflate în exerciţiu.
D. Alocaţii optimale în sens Pareto

Considerăm o economie constituită din I consumatori şi două bunuri:
un bun privat şi un bun public. Bunul public este produs cu ajutorul bunului
privat după tehnologia cu randamente descrescătoare la scală, definită prin:
y = g ( z ) , cu g ' > 0, g" < 0
unde cantitatea de bun privat consumată ca factor de producţie, notată cu z
este considerată pozitivă.
Funcţia de utilitate a consumatorului i ( i = 1,2,..., I ), notată U i ( x i , y) ,
depinde de consumul de bun privat xi şi de consumul de bun public y. Ui
este strict concavă, diferenţiabilă şi strict crescătoare.
Fie w resursele de bun privat. Întrucât producţia nu are un scop în
sine ci pentru a satisface o necesitate, se va considera drept criteriu de
optimizare utilitatea consumatorului.
Trebuie specificat faptul că în cadrul unei colectivităţi umane există
în acelaşi timp un spirit de competiţie, şi deci un conflict de interese, dar şi
un spirit de solidaritate.
În viziunea paretiană, un program este de randament maxim dacă
acesta este posibil de realizat şi dacă nu există un alt program pentru care
mărirea satisfacţiei pentru un consumator să ducă la scăderea satisfacţiei
pentru unul sau mai mulţi consumatori.
Vom caracteriza mai întâi alocaţiile de resurse Pareto optimale, adică
soluţiile următorului program:
I
[ max
i
]∑ α i U i ( x i , y), α i ≥ 0, i=1,2,…,I (11.1)
x ,y i =1
I
(P1) w − ∑ xi − z ≥ 0 (11.2)
i =1
− y + g(z) ≥ 0 (11.3)
y ≥ 0, z ≥ 0, x i ≥ 0, i = 1,2,..., I
Fie λ şi µ multiplicatorii asociaţi restricţiilor (11.2) şi (11.3).
217
Rezolvare
Pasul 1. Fie lagrangeanul problemei de optim (P1):
I I
L(xi,y, λ , µ )= ∑α U (x , y) + λ (w- ∑ x
i =1
i i i
i =1
i
-z)+ µ (-y+g(z))
Pasul 2. Condiţiile de ordinul întâi, care sunt şi suficiente conform

ipotezelor de mai sus, se deduc astfel:
∂L i ∂U ( x , y)
i i
=0 ⇒ α - λ =0 i=1,2,…,I,
∂x i ∂x i
∂L I
∂U i ( x i , y)
=0 ⇒ ∑α i −µ =0
∂y i =1 ∂y
∂L dg ( z)
=0 ⇒ µ =λ
∂z dz
Eliminând α i , λ şi µ între relaţiile de mai sus obţinem:
∂Ui
I
∂y 1
∑
i =1 ∂U
i
=
dg
(11.4)
∂z dz
Relaţia (11.4) poartă numele de condiţia Bowen-Lindahl-Samuelson

şi arată că suma ratelor marginale de substituţie între bunul public şi bunul
privat, trebuie să fie egală cu rata marginală de transformare între bunul
public şi bunul privat.
E. Echilibru cu subscripţie
Presupunând că resursele iniţiale de bun privat fac obiectul unei
atribuiri private, wi, i=1,2,…I şi că fiecare individ subscrie voluntar la
producţia de bun public printr-o sumă zi.
Producţia de bun public este în acest caz:
⎛ I ⎞
y = g⎜ ∑ z i ⎟ (11.5)
⎝ i =1 ⎠
Fiind date subscripţiile celorlalţi consumatori:
z −i = (z1 ,..., z i −1 , z i +1 ,..., z I ) ,
218
individul i are de rezolvat problema de optim:
[ max
i i
]U i ( x i , y)
x , y, z
x i = w i − zi
(P2) ⎛ ⎞
⎜ i I j⎟
y = g⎜ z + ∑ z ⎟
⎜ j =1 ⎟
⎝ j≠ i ⎠
z ≥ 0, z ≥ 0
i j
⎡ ⎛ ⎛ ⎞ ⎞⎤
⎢ i i −i ⎜ ⎜ I
⎟ ⎟⎥
sau echivalent [ max ] ϕ ( z , z ) = U i ⎜ w i − z i , g⎜ z i + ∑ z j ⎟ ⎟ ⎥
i ⎢
⎜ ⎟ ⎟⎥
i
x , y, z
⎢⎣ ⎜ j =1
⎝ ⎝ j≠ i ⎠ ⎠⎦
Rezolvare
Pasul 1. Construim lagrangeanul problemei:
⎡ ⎛ ⎞⎤
⎢ ⎜ i I j ⎟⎥
L( x , y, λ , µ ) = U ( x , y) + λ ( w − z − x ) + µ ⎢− y + g⎜ z + ∑ z ⎟⎥
i i i i i i
⎢⎣ ⎜ j =1 ⎟⎥
⎝ j≠ i ⎠⎦
Pasul 2. Condiţiile de ordinul întâi (necesare de optim) se scriu:
⎧ ∂L ∂U i
⎪ ∂x i = 0 ⇒ ∂x i = λ
⎪
⎪ ∂L ∂U i
⎨ =0⇒ =µ
⎪ ∂y ∂y
⎪ ∂L dg
⎪ i = 0 ⇒ −λ + µ i = 0
⎩ ∂z dz
de unde:
∂U i
∂y µ 1
= = , pentru orice i=1,2,…,I. (11.6)
∂U i
λ dg
∂x i dzi
Evident, acestea sunt diferite de condiţiile lui Bowen-Lindahl-

Samuelson.
219
Agentul i va contribui la producţia de bun public până când costul

marginal în bun privat (1/(dg/dzi)) va fi egal cu rata marginală de substituţie.
Cum Ui = Ui ( w i − zi , y) , consumatorul va accepta să plătească în
plus o sumă dzi care va verifica inegalitatea:
∂U i ∂U i
dUi = dy − i dzi ≥ 0
∂y ∂x
adică
dzi ∂U i ∂U i
≤
dy ∂y ∂x i
Consumatorul nu ţine astfel cont de faptul că de producţia pe care el
o finanţează profită şi alţi agenţi.
Acest raţionament este adevărat pentru fiecare consumator şi, în
consecinţă, mulţimea consumatorilor contribuie mai puţin decât ar fi de
dorit la optimalitatea paretiană.
Insuficienţa producţiei de bun public (neoptimalitatea paretiană) prin
mecanismul subscripţiei voluntare poate fi de neacceptat atunci când
numărul agenţilor este mare.
Comportamentul individual presupus mai sus îl determină pe fiecare
agent să contribuie numai în măsura în care el profită direct, de unde şi
suboptimalitatea echilibrului cu subscripţie pentru producţia de bun public.
F. Echilibrul Lindahl
Procedura de subscripţie poate conduce, aşa cum am văzut, la o
contribuţie insuficientă a agenţilor la o subscripţie de bun public.
Având în vedere faptul că această producţie tinde la zero când
numărul agenţilor tinde la infinit, sistemul de subscripţie nu constituie o
metodă satisfăcătoare pentru determinarea cantităţii de bun public care
trebuie produsă.
Se ştie că echilibrul general la nivelul unei economii competitive va
conduce la o anumită formă de eficacitate în alocarea resurselor, atunci când
nu se produc decât bunuri private.
Echilibrul general apare astfel ca un optim Pareto, adică o stare unde
este imposibil de a ameliora satisfacţia unui consumator fără a diminua
satisfacţia altui consumator.
În acest context, problema care se pune este dacă există un sistem
comparabil cu cel al pieţei în cazul bunurilor publice şi dacă eficacitatea
proprie acestui sistem în concurenţa perfectă poate fi păstrată.
Echilibrul Lindahl oferă un răspuns la această problemă.
220
Asociem fiecărui agent un preţ al bunului public - preţ personalizat

i
p – care defineşte preţul pe care agentul i trebuie să îl plătească pentru
fiecare unitate de bun public.
Agentul i îşi determină cererea sa „concurenţială” rezolvând
problema de optim:
⎧ [max]U i ( x i , y)
⎪ i
⎪w − x − p y ≥ 0
i i
(P3) ⎨
⎪ xi ≥ 0
⎪⎩ y≥0
de unde rezultă funcţiile cererii de bun privat xi(pi) şi de bun public y(pi).
Se presupune că producţia de bun public este asigurată de o firmă
concurenţială la care se anunţă un preţ unitar al outputului său p, care este
egal cu suma preţurilor personalizate:
I
P= ∑p
i =1
i
,
de unde rezultă că problema de optim la nivelul firmei se scrie:

⎧ ⎛ I i⎞
⎪[max ]⎜ ∑ p ⎟ y − z
⎪⎪
z, y
⎝ i =1 ⎠
(P4) ⎨ g ( z ) − y≥0
⎪y ≥ 0
⎪
⎪⎩z ≥ 0
a cărei rezolvare determină oferta concurenţială de bun public:
⎛ ⎞
⎜ ⎟
⎛ I
i⎞ −1 ⎜ 1 ⎟
h ⎜ ∑ p ⎟ = g (g ' )
⎝ i =1 ⎠ ⎜ I i⎟
⎜ ∑p ⎟
⎝ i =1 ⎠
Rezolvarea problemei de optim (P4) la nivelul firmei:

Pasul 1. Construirea lagrangeanului:
⎛ I ⎞
L(z, y, λ ) = ⎜ ∑ pi ⎟ y − z + λ (g(z) − y)
⎝ i =1 ⎠
221
Pasul 2. Condiţiile necesare de optim sunt:

∂L dg
= 0 ⇒ −1 + λ =0
∂z dz
∂L I
= 0 ⇒ ∑ pi − λ = 0
∂y i =1
∂L
= 0 ⇒ y = g (z)
∂λ
Primele două condiţii vor conduce la relaţia:
I
dg
1 = ∑ pi (11.7)
i =1 dz
de unde se deduce că:
⎛ ⎞
⎜ ⎟
1 ∗ −1 ⎜ 1 ⎟
g ' (z) = I adică z = (g' )
⎜ I i⎟
∑ ⎜ ∑p ⎟
i
p
i =1 ⎝ i =1 ⎠
Observaţie: g′′ < 0 asigură existenţa inversei g′−1 .
⎛ ⎛ ⎞⎞
⎜ ⎜ ⎟⎟
1 ⎜ −1 ⎜ 1 ⎟⎟
Cum λ = >0 ( λ ≠ 0) rezultă că y = g (z) = g (g ' )
∗
.
g' ⎜ ⎜ I i ⎟⎟
⎜ ⎜ ∑ p ⎟⎟
⎝ ⎝ i =1 ⎠ ⎠
Cantitatea de bun privat consumată ca factor de producţie va fi
atunci:
⎛ ⎛ I ⎞⎞
z* = g −1 ⎜⎜ h⎜ ∑ pi ⎟ ⎟⎟ .
⎝ ⎝ i =1 ⎠ ⎠
Ca urmare, un echilibru Lindahl este un sistem de preţuri
personalizate (p*1 ,..., p*I ) şi o alocaţie corespunzătoare, astfel încât:
⎛ I ⎞
h⎜ ∑ p∗i ⎟ =y( p*i ), pentru i=1,2,…I şi
⎝ i =1 ⎠
I
⎛ ⎛ I ⎞⎞ I
∑ x i (p∗i ) + g −1 ⎜⎜ h⎜ ∑ p∗i ⎟ ⎟⎟ = ∑ w i (restricţia agregată la
i =1 ⎝ ⎝ i =1 ⎠ ⎠ i =1
nivelul economiei)
Acesta este de fapt un echilibru concurenţial într-o economie fictivă
unde a fost mărit spaţiul bunurilor pentru a avea (I+1) bunuri, bunul privat
222
şi I bunuri publice personalizate, bunul public al agentului 1, bunul public al

agentului 2 ş.a.m.d.
Există o producţie a celor I bunuri şi trebuie să găsim un sistem de
preţuri astfel ca toţi să ceară aceeaşi cantitate de bun public.
Conform teoriei echilibrului concurenţial se ştie că acesta este un
optim Pareto la nivelul economiei, şi deci un optim Pareto al economiei
iniţiale, dacă optimurile Pareto sunt aceleaşi în cele două economii.
Vom arăta astfel că un echilibru Lindahl este şi un optim Pareto.
Pentru aceasta, vom rezolva problema de optim (P3) la nivelul
consumatorului:
Pasul 1. Construirea lagrangeanului:
L(xi,y, λ )=Ui(xi,y)+ λ (wi-xi-piy)
Pasul 2. Condiţiile necesare de optim conduc la:
∂L ∂U i
= −λ =0
∂x i ∂x i
∂L ∂Ui
= − λpi = 0
∂y ∂y
∂L
=0
∂λ
de unde:
∂Ui
∂y
= p∗i , pentru i=1,2,…I (11.8)
∂Ui
∂x i
Totodată, din problema de maximizare a profitului la nivelul firmei
(a se vedea rezolvarea problemei (P4)) s-a obţinut că:
I
1
∑i =1
p ∗i =
dg
dz
Însumând relaţia (11.8) după i şi corelând cu relaţia (11.7) se obţine:
∂U i
I
∂y 1
∑i =1 ∂U
i
=
dg
∂x i
dz
223
adică tocmai condiţia Bowen-Lindahl-Samuelson: suma ratelor marginale de

substituţie între bunul public şi bunul privat este egală cu rata marginală de
transformare între bunul public şi cel privat.
G. Votul majoritar
O altă posibilitate pentru determinarea producţiei de bun public şi a
contribuţiei individuale constă în organizarea unui vot şi care să conducă la
o decizie democratică în privinţa obiectivului la nivelul comunităţii.
Presupunând că cei i agenţi convin să decidă, printr-o procedură
bazată pe votul majoritar, o contribuţie individuală t care să permită
finanţarea producţiei a g(z) unităţi de bun public cu z = It. Pentru
simplificarea calculelor se presupune că g ( z) = z, ( y = z, z ≥ 0) şi
U i ( x i , y) = x i + a i ln y , cu i = 1,2,3,…, I.
Deci, presupunerea este aceea că o sumă de z u.m. permite
producerea a z unităţi de bun public.
Parametrul ai cuantifică gradul de preferinţă manifestat de
consumatorul i pentru bunul public.
Folosind condiţia Bowen-Lindahl-Samuelson pentru optimul Pareto,
şi anume:
∂U i
I
∂y 1
∑
i =1 ∂U
i
=
dg
∂x i
dz
I
obţinem: y = ∑ a i .
i =1
Dacă fiecare consumator contribuie cu t u.m., sub forma de impozit
(o finanţare egalitară), producţia de bun public va fi egală cu It.
Funcţia de utilitate a agentului i devine astfel o funcţie de t, şi se
scrie:
U i ( x i , y) = Vi − t + a i ln It
deoarece y = It şi x i = V i − t , iar Vi reprezintă venitul consumatorului i.
Vom reprezenta grafic funcţia Ui(t) într-un sistem de axe ortogonale,
în Figura 11.3.
Consumatorul i doreşte astfel să contribuie cu o suma egală cu ai,
ceea ce i-ar putea permite producţia unei cantităţi de bun public egală cu Iai.
224
Anumiţi consumatori doresc să fie produsă o cantitate de bun public

superioară cantităţii optimale y* , şi anume aceia pentru care
parametrul ai este superior mediei (a1+a2+…+ai)/I, în timp ce alţii preferă o
cantitate mai mică.
Ui(t)
(AI,,0) t
Figura 11.3 Funcţia de utilitate
t 0 t1 ai t2 ∞
U ′ i (t ) + + + + + + + + + + + + + 0 - - - - - - -
U i (t ) -∞ 0 ai ln ai I+V-ai 0 -∞
Pe de altă parte, funcţia de utilitate Ui(t) permite exprimarea

preferinţelor individului i, în cazul în care acesta trebuie să aleagă între două
posibilităţi pentru nivelul de prelevare t.
Această funcţie nu permite decât un singur maxim, pentru t = a i ;
fiind crescătoare pentru t < a i şi descrescătoare pentru t > a i , adică
preferinţele agentului i sunt unimodale.
Să presupunem acum că s-ar organiza un vot majoritar pentru
determinarea lui t.
Deoarece preferinţele sunt unimodale, votul majoritar ar trebui să
conducă la nivelul de prelevare t, care este preferat de agentul median dacă I
este impar.
Agentul median este definit de faptul că o jumătate din ceilalţi
consumatori doresc o prelevare inferioară nivelului dorit de acest agent, în
timp ce cealaltă jumătate doreşte o prelevare superioară.
Vom clasa consumatorii în ordine crescătoare, după preferinţele lor
pentru bunul public a1 ≤ a 2 ≤ a 3 ≤ ... ≤ a I .
I −1
Individul median este definit prin indicele M = .
2
225
Presupunem că a fost propus un nivel de prelevare t0 care poate fi

mai mare sau mai mic de cât aM; şi considerăm, de exemplu, că
t 0 < a M (cazul t 0 > a M se tratează analog).
În acest caz, există în mod necesar un alt nivel de impozitare care va
fi preferat de o majoritate de indivizi.
Presupunem că t1 > t 2 (diferenţa t1 − t 0 fiind suficient de mică).
Conform cu faptul că preferinţele sunt unimodale, toţi indivizii i
pentru care a i > t 0 preferă t1 lui t0. Cum t 0 < a M ,există cel puţin 50% dintre
indivizi care preferă t1 lui t0.
Propunerea t0 nu va putea fi deci reţinută în cadrul unei proceduri de
vot majoritar şi în consecinţă trebuie luată hotărârea care corespunde celei
mai bune alegeri a agentului median, adică t = a M .
Procedura de vot majoritar conduce astfel la reţinerea unui nivel de
prelevare uniform egal cu aM, şi deci la producerea a IaM unităţi de bun
public.
Această decizie nu va fi în general Pareto optimală pentru că IaM
diferă de y* .
Optimalitatea Pareto nu va fi realizată decât dacă:
1
∑a i
aM = i =1
I
Dacă producţia y* ar putea fi obţinută ca un echilibru Lindahl,
agentul i ar plăti un preţ unitar individualizat pi, egal unităţii sale marginale
pentru bunul public, care ar fi:
a a
pi = *i = 1 i
y
∑ ai i =1
deci consumatorul i ar contribui la finanţarea bunului public pentru o sumă

totală egală cu pi y* = a i , pe când, în cazul votului majoritar ar plăti aM.
Votul majoritar avantajează acei indivizi care doresc mai mult bunul
public ( a i ≥ a M ) şi îi dezavantajează pe alţii, în comparaţie cu echilibrul
Lindahl. În practică, persoanele favorizate nu sunt întotdeauna aceleaşi,
astfel că procedura de vot majoritar poate fi considerată ca o soluţie
226
nefavorabilă şi care nu ocoleşte sistematic deciziile publice în favoarea

unora şi în detrimentul altora.
H. Bunuri publice cu excludere

Pentru anumite bunuri publice este posibilă excluderea anumitor
agenţi economici de la consumul lor, cum ar fi de exemplu, televiziunea
prin cablu, ce este un bun public fără aglomerare.
Excluderea de la utilizarea unui bun public este posibilă atunci când
există un mijloc suplimentar de politica economică ce permite ameliorarea
optimului de ordinul doi.
Posibilitatea excluderii de la utilizare este la fel de importantă şi
atunci când consumul bunurilor publice conduce la aglomerare, de exemplu
o autostradă.
Atunci, este bine ca mulţimea agenţilor economici să se delimiteze
în subgrupe sau cluburi care să beneficieze de bunurile publice specificate.
Presupunem astfel că cei I agenţi din economie sunt identici în
sensul că au acelaşi volum al resurselor iniţiale wi şi au aceleaşi funcţii de
utilitate care depind şi de numărul de membri care formează clubul. Deci,
funcţia de utilitate va fi U( x i , y, n ) unde n este numărul membrilor din club.
Dimensiunea optimală a clubului va fi dedusă din rezolvarea
problemei de optim:
⎧[ max ]U i ( x i , y, n )
⎪ x i ,z , y ,n
⎪s.r.
⎪
(P5) ⎨ nw i − nx i − y ≥ 0
⎪
⎪ g (z) − y ≥ 0
⎪⎩ z, y, x i ≥ 0
de unde se obţine problema echivalentă:
z
[max]U( w i − , g(z)), n
z, n n
în ipoteza că restricţiile sunt îndeplinite cu egalitate.
Dacă vom trata variabila n ca fiind una continuă, condiţiile de
ordinul întâi (CNO), obţinute aplicând derivatele parţiale ale funcţiei
obiectiv în raport cu z şi respectiv n, devin:
∂U − 1 ∂U dg
( )+ =0
∂x i n ∂y dz
∂U ∂ z ∂U
( −1) ( ) + =0
∂x i ∂n n ∂n
227
sau echivalent
∂U
∂y 1
n = (11.9)
∂U dg
∂x i dz
∂U ∂ z ∂U
= ( ) (11.10)
∂n ∂n n ∂x i
Prima relaţie obţinută coincide cu condiţia Bowen-Lindahl-

Samuelson pentru n agenţi identici.
Pentru n dat, a doua condiţie (y devine un bun public ordinar)
exprimă faptul că, dizutilitatea aglomerării creată prin intrarea unui nou
membru în club egalează venitul marginal (acesta diminuând cheltuielile
individuale de finanţare a bunului public).
Trebuie să menţionăm de asemenea faptul că I poate să nu fie
multiplu de n * (soluţia optimală obţinută prin programul de mai sus). Acest
lucru poate fi evitat considerând un număr mare de agenţi.
De asemenea, şi neconvexitatea funcţiei U în variabila n, precum şi
deplasările populaţiei pot îngreuna foarte mult studiul comportamentului
agenţilor economici.
I. Efecte de aglomerare şi tarifarea serviciilor publice

Efectele de aglomerare constituie un bun exemplu de externalităţi,
deoarece numărul de persoane care pot beneficia de anumite bunuri publice
în acelaşi timp, diminuează satisfacţia altora.
Vom considera un serviciu public pentru care este posibilă
excluderea prin preţ şi care prezintă efecte de aglomerare. Vom analiza
influenţa efectelor de aglomerare asupra tarifării optimale a acestui serviciu
public.
Presupunem că acest serviciu este vândut la un preţ unitar p, celor I
consumatori indexaţi prin indicele i.
Utilitatea consumatorului i o vom nota cu Ui = U i ( x i , X i , M i ) unde xi
şi Xi reprezintă utilizarea serviciului public de consumatorul i, respectiv de
mulţimea celorlalţi consumatori, adică:
I
Xi = ∑ X j ,
j =1
j≠ i
iar prin Mi s-a notat valoarea resurselor consumatorului i destinate

cumpărării altor bunuri.
228
Fie U′i1 , U′i 2 şi U′i 3 derivatele parţiale ale funcţiei Ui în raport cu xi,
Xi şi Mi pe care le presupunem satisfăcând inegalităţile :
U′i1 > 0, U′i 2 > 0 şi U′i 3 > 0
Efectul de aglomerare conduce la negativitatea derivatei U′i 2 ,
deoarece cu cât este mai mare utilizarea serviciului public de alţi
consumatori, cu atât este mai mică satisfacţia consumatorului i.
De asemenea, vom presupune că se doreşte maximizarea sumei
ponderate a utilităţilor individuale:
I
W = ∑α i Ui (x i , Xi , Mi )
i =1
acesta fiind un indicator de bunăstare socială.
Serviciul public poate fi finanţat prin transferuri forfetare,
consumatorului i contribuind cu suma ti.
Deci, M i = Vi − t i , unde Vi reprezintă venitul consumatorului i
(Vi dat).
Vom nota x *i şi t *i consumurile, respectiv prelevările, care
maximizează bunăstarea colectivă W, deci şi funcţionarea optimală a
serviciului public sub restricţia finanţării serviciului public.
Deci, avem de rezolvat problema de optim:
I I
[max ]∑α i U i ( x i , ∑ x j , Vi − t i )
xi ,ti i =1 j =1
j≠ i
(P6) pe restricţia
I I
∑ t i − CT(∑ x i ) = 0
i =1 i =1
Funcţia CT reprezintă costul funcţionării serviciului public şi care

creşte odată cu intensitatea utilizării serviciului public.
Rezolvarea problemei de optim:
Pasul 1. Funcţia lui Lagrange, în acest caz , se scrie:
I I I I
L = ∑α i U i ( x i , ∑ x j , Vi − t i ) + λ (∑ t i − CT (∑ x i ))
i =1 j =1 i =1 i =1
j≠ i
Pasul 2. Condiţiile de optimalitate de ordinul întâi (CNO) devin:

α i U′i1 + ∑α jU′j2 − λC1m = 0, i = 1,2,..., I (11.11)
j≠ i
− α i U′i 3 + λ = 0, i = 1,2,..., I (11.12)
229
∂CT ( x )
unde C1m = reprezintă costul marginal de funcţionare a
∂x
serviciului public.
Combinând relaţiile de mai sus obţinem:
I U′
U′i1
+ ∑ j2 = C1m
U′i 3 j=1 U′j3
j≠ i
U′i1
unde reprezintă rata marginală de substituţie a bunurilor private
U′i 3
prin bunul public la nivelul consumatorului i.
Pentru ca agentul i să aleagă efectiv utilizarea serviciului
public pentru o cantitate x *i , trebuie ca preţul p, care este egal raportului
dintre preţul serviciului public şi preţul considerat, egal cu 1 al bunului
reprezentat de bunurile private, să fie egal cu această rată marginală de
substituţie.
Soluţia optimală poate fi descentralizată fixând un preţ p care
verifică relaţia:
I U′
p = C1m − ∑ j2
j =1 U′j3
j≠ i
U′j2
Termenul − reprezintă contribuţia suplimentară pe care
U′j3
consumatorul j este dispus să o plătească pentru ca un alt utilizator să reducă
cu o unitate utilizarea serviciului public.
Deci, termenul:
I U′
C 2m = −∑ j2
j =1 U′j3
j≠ i
reprezintă pierderile provocate celorlalţi utilizatori de către utilizatorul i,

atunci când acesta creşte cu o unitate utilizarea serviciului public.
Acesta se numeşte cost marginal de aglomerare.
p = C1m + C 2m
Cu alte cuvinte, preţul optimal al serviciului public este suma dintre
costul marginal de funcţionare şi costul marginal de aglomerare.
Se poate, de asemenea, realiza internalizarea costurilor sociale prin
faptul că utilizând un serviciu public, un individ este responsabil de
230
costurile de funcţionare, dar şi de costurile sociale suplimentare datorate

pierderilor pe care el le produce altor utilizatori.
Fixând un preţ p = C1m + C 2m , tarifarea va conduce fiecare
consumator la o utilizare optimală a resurselor.
J. Optimalitatea Pareto a producţiei de bunuri publice – cazul general,

n bunuri private şi m bunuri publice
Fie o economie formată din I consumatori, n bunuri private şi m
bunuri publice. Bunurile publice sunt produse cu ajutorul bunurilor private
după tehnologiile (funcţiile de producţie) descrise de:
y j = g j (z1 j , z 2 j ,..., z ij ,..., z nj ), j = 1,2,..., m
unde funcţiile g j (⋅) sunt de două ori diferenţiabile, strict concave şi
satisfăcând condiţia
∂g j
> 0, ∀i = 1,2,..., n , ∀j = 1,2,...m .
∂zij
Variabila z ij cuantifică un consum din bunul privat i folosit la
producţia a y unităţi de bun public j.
Vom nota funcţia de utilitate pentru consumatorul h cu:
U h ( x1h , x h2 ,..., x hn , y1 , y 2 ,..., y m )
şi vom presupune că este strict crescătoare, diferenţiabilă şi strict concavă.
Prin wi vom nota dotarea iniţială (înzestrarea iniţială) din bunul i la
nivelul întregii economii.
Optimul Pareto în această economie este soluţia programului:

I
[max]∑α h U h ( x1h , x h2 ,..., x ih ,..., x hn ; y1 , y 2 ,..., y j ,..., y m )
{ x ih , y j } h =1
cu restricţiile
I m
∑ x1h + ∑ z1 j ≤ w1
h =1 j =1
M
I m
∑x + ∑z
h =1
h
i
j =1
ij ≤ wi
M
I m
∑ x hn + ∑ z nj ≤ w n
h =1 j =1
231
− y1 + g1 (z11 , z 21 ,..., z i1 ,..., z n1 ) ≥ 0

M
− y j + g j (z1 j , z 2 j ,..., zij ,..., z nj ) ≥ 0
M
− y m + g m (z1m , z 2 m ,..., z nm ) ≥ 0
Parametrii α h , h = 1,2,..., I reprezintă ponderile de importanţă
acordate consumatorilor pentru atingerea nivelului de utilitate U i .
Evident, variabilele modelului trebuie să fie nenegative, adică:
xih ≥ 0, z ij ≥ 0, y j ≥ 0, i = 1,2,..., n, j = 1,2,..., m
Ataşând restricţiilor multiplicatorii Lagrange
λ1 , λ2 ,..., λn , µ1 , µ 2 ,..., µ m , funcţia lui Lagrange asociată programului este:
I ⎡ I m ⎤
L(⋅) = ∑α h U h ( x1h ,..., x ih ,..., x hn ; y1 ,..., y j ,..., y m ) + λ1 ⎢ w1 − ∑ x1h − ∑ z1 j ⎥ +
h =1 ⎣ h =1 j =1 ⎦
⎡ I m ⎤ ⎡ I m ⎤
+ ... + λi ⎢ w i − ∑ x ih − ∑ zij ⎥ + ... + λn ⎢ w n − ∑ x hn − ∑ z nj ⎥ +
⎣ h =1 j =1 ⎦ ⎣ h =1 j =1 ⎦
[ ]
+ µ1 [− y1 + g1 (z11 , z 21 ,...., z n1 )] + ... + µ j − y j + g j ( z1 j , z 2 j ,..., z nj ) +
+ ... + µ m [− y m + g m (z1m , z 2 m ,..., z nm )]
Datorită proprietăţilor funcţiilor U h şi g j , h = 1,2,..., I, j = 1,2,..., m
condiţiile necesare de optim sunt şi suficiente.
∂L h ∂U
h
= 0 ⇒ α − λi = 0 (11.13)
∂x ih ∂x ih
∂L I
∂U h
= 0 ⇒ ∑α h − µ j =0 (11.14)
∂y j h =1 ∂y j
∂L ∂g
= 0 ⇒ −λi + µ j j = 0
∂zij ∂zij (11.15)
h = 1,2,...I
i = 1,2,..., n
j = 1,2,..., m
232
Se observă că multiplicatorii Kuhn-Tucker λi şi µ j sunt strict

pozitivi, ∀i = 1,2,..., n , j = 1,2,..., m .
Din grupul relaţiilor (11.13) obţinem:

λi
αh = , h = 1,2,..., I, i = 1,2,..., n (11.16)
∂U h
∂x ih
Din (11.14) şi (11.16) rezultă:
I
∂U h ∂U h 1
∑h =1 ∂y j ∂x i
h
=
∂g j
, i = 1,2,..., n, j = 1,2,...m (11.17)
∂zij
Grupul relaţiilor (11.17) reprezintă condiţia cunoscută în literatura
de specialitate sub numele LINDAHL-BOWEN-SAMUELSON
(suma ratelor marginale de substituţie a bunului privat prin bunul public
egalează inversul ratei marginale de transformare sau costul marginal).
Finanţarea producţiei de bunuri publice poate fi făcută prin mai
multe procedee, de exemplu prin subscripţia voluntară (echilibrul cu
subscripţie).
Dotarea iniţială din bunul i la nivelul consumatorului h este w ih , cu
I
∑w
h =1
h
i = wi .
Presupunem că fiecare consumator h subscrie voluntar cu o cantitate

h
z ij de bun privat i la producţia de bun public j ( h = 1,2,..., I ;
i = 1,2,..., n ; j = 1,2,..., m ).
Atunci:
I I I I
y j = g j (∑ z1hj , ∑ z h2 j ,..., ∑ z ijh ,..., ∑ z hnj ), j = 1,2,..., m
h =1 h =1 h =1 h =1
Programul de optimizare individuală (pentru consumatorul h)
devine:
[max]U h ( x1h , x h2 ,..., x ih ,..., x hn , y1 , y 2 ,..., y m )
m
x1h + ∑ z1 j ≤ w1h
j =1
233
m
x ih + ∑ z ij ≤ w ih
j =1
M
m
x hn + ∑ z nj ≤ w hn
j =1
I I I I
y1 = g1 (∑ z11
h
, ∑ z h21 ,..., ∑ z ih1 ,..., ∑ z hn1 )
h =1 h =1 h =1 h =1
M
I I I I
y j = g j (∑ z1hj , ∑ z 2h j ,..., ∑ zijh ,..., ∑ z hnj )
h =1 h =1 h =1 h =1
M
I I I I
y m = g m (∑ z1hm , ∑ z h2 m ,..., ∑ z im
h
,..., ∑ z hnm )
h =1 h =1 h =1 h =1
x ih ≥ 0, zij ≥ 0, y j ≥ 0
Funcţia lui Lagrange asociată problemei este:
⎡ m ⎤
L(⋅) = U h ( x1h , x h2 ,..., x ih ,..., x hn , y1 , y 2 ,..., y m ) + λ1 ⎢ w1h − x1h − ∑ z1 j ⎥ +
⎣ j =1 ⎦
⎡ m ⎤ ⎡ m ⎤
+ ... + λi ⎢ w ih − x ih − ∑ z ij ⎥ + ... + λn ⎢ w hn − x hn − ∑ z nj ⎥ +
⎣ j =1 ⎦ ⎣ j =1 ⎦
⎡ I I I I
⎤
+ µ1 ⎢− y1 + g1 (∑ z11 h
, ∑ z h21 ,..., ∑ z ih1 ,..., ∑ z hn1 )⎥ + ... +
⎣ h =1 h =1 h =1 h =1 ⎦
⎡ I I I I
⎤
+ µ m ⎢− y m + g m (∑ z1hm , ∑ z h2 m ,..., ∑ z im h
,..., ∑ z hnm )⎥
⎣ h =1 h =1 h =1 h =1 ⎦
Condiţiile de optim (de ordinul întâi) sunt:
∂L ∂U h
= 0 ⇒ − λi = 0 (11.18)
∂x ih ∂x ih
∂L ∂U h
=0⇒ − µj = 0 (11.19)
∂y j ∂y j
234
⎛ I ⎞
∂⎜ ∑ z ijh ⎟
∂L ∂ g
= 0 ⇒ −λi + µ j j ⋅ ⎝ h =1h ⎠ = 0 (11.20)
∂z ij ∂z ij ∂z ij
h = 1,2,..., I; i = 1,2,..., n; j = 1,2,..., m
Eliminăm multiplicatorii λi şi µ j din relaţiile (11.18), (11.19) şi
(11.20) şi obţinem:
∂U h
h = 1,2,..., I
∂y j 1
= i = 1,2,..., n (11.21)
∂U h ∂g j
j = 1,2,..., m
∂x ih ∂z ij
Relaţiile (11.21) diferă de grupul relaţiilor (11.17).
Echilibrul cu subscripţie nu mai este un optim Pareto din cauza
faptului că subscrierea este voluntară şi fiecare agent are tendinţa de a avea
un comportament de „pasager clandestin”.
Un agent economic h şi-ar spori contribuţia de bun i la producţia de
bun public j cu cantitatea dz ijh numai dacă dU h ≥ 0 . Presupunând că toate
celelalte elemente (în afară de z ijh şi y j ) rămân neschimbate, obţinem:
∂U h h ∂U h
dU h = − dz ij + dy j ≥ 0
∂x ih ∂y j
sau
∂U h
∂y j dzijh
≥ (11.22)
∂U h dy j
∂x ih
Din relaţia (11.22) rezultă că orice consumator h este dispus să-şi
mărească partea cu care contribuie, z ijh , de bun i la finanţarea producţiei de
dz ijh
bun j, până când costul marginal egalează rata marginală de substituţie
dy j
∂U h
∂y j
a bunului privat i prin bunul public j, adică .
∂U h
∂x ih
235
Producţia de bun public finanţată pe baza unei subscripţii voluntare

este suboptimală. Cu cât numărul agenţilor este mai mare cu atât gradul de
suboptimalitate este mai mare.
Aplicaţia 1
Se consideră o economie cu I consumatori şi trei bunuri, două bunuri
private (bunul 1 şi bunul 2) şi un bun public pur (bunul 3).
Consumatorul i, i = 1,2,..., N , are funcţia de utilitate:
U i ( x1i , x i2 , x 3 ) = x1i + 2 ln x i2 + ln x 3
unde x1i (respectiv x i2 ) cuantifică consumul său de bun 1 (respectiv de bun
2) şi unde x3 cuantifică consumul de bun public. Acesta este acelaşi pentru
toţi consumatorii, deoarece este vorba de un bun public pur cu obligaţia de
utilizare.
Bunul 1 este singurul bun disponibil în economie ca resursă iniţială.
Fie w1i (cu w1i ≥ 2 ) resursa iniţială de bun 1 de care dispune
consumatorul i.
Bunul 2 este produs plecând de la bunul 1 după tehnologia:

y 12 = y11 , y11 ≥ 0, y 12 ≥ 0
unde y11 este input-ul de bun 1 şi y 12 este producţia de bun 2.
Bunul 3 (bunul public) este produs cu ajutorul bunului 1 după
tehnologia: y 32 = y12 , y12 ≥ 0, y32 ≥ 0 unde y12 este input-ul de bun 1 şi y32 este
producţia de bun 3.
1. Optimurile Pareto în care fiecare consumator are un consum de
bun 1 strict pozitiv pot fi obţinute maximizând funcţia obiectiv:
I
∑ U (x , x
i =1
i i
1
i
2 , x3 )
sub restricţiile tehnologice şi de disponibil.

Determinaţi aceste optimuri şi verificaţi că toate conduc la aceeaşi
producţie de bun public.
2. Să presupunem că fiecare consumator primeşte 1/I din profiturile
firmelor. Ţinând cont de această presupunere statul poate realiza unul dintre
optimurile Pareto calculate la punctul (1) ca un echilibru concurenţial pe
piaţa de bunuri private.
236
Pentru aceasta statul:

(i) fixează nivelul producţiei de bun public;
(ii) anunţă un sistem de preţuri pentru bunurile private;
(iii) impune transferuri forfetare din venitul consumatorilor.
Calculaţi sistemul de preţuri anunţat. Arătaţi că suma transferurilor
forfetare este egală costului de finanţare a bunului public.
3. Vom presupune acum că este imposibil de a realiza transferuri
(ca la punctul 2). Se decide atunci de a taxa bunul 2 pentru finanţarea
bunului public (dacă p2 este preţul de producţie al bunului 2, π 2 = p 2 + t
este preţul de consum al aceluiaşi bun 2). Calculaţi taxa t care să permită
finanţarea cantităţii de bun public determinată la prima întrebare.
4. Explicaţi de ce această taxă creează o pierdere socială, adică
împiedică realizarea unui optim Pareto. Calculaţi pierderea socială, adică
variaţia ∑ Ui de la primul la al treilea punct.
5. Fiind dat modul de finanţare al bunului public prin taxarea
bunului 2, explicaţi de ce optimalitatea (de rang doi) conduce la o producţie
de bun public diferită de cea obţinută la punctul (1).
Scrieţi programul de optimizare care permite calculul producţiei de
bun public corespunzătoare unui optim de rang doi.
Calculaţi această producţie şi pierderea socială corespunzătoare.
Deduceţi câştigul social obţinut datorită optimizării de rang doi în
raport cu nivelul atins la punctul (4).
Rezolvare
1. Vom determina deci numai optimurile Pareto pentru care consumul din
bunul 1 al fiecărui consumator i este strict pozitiv x1i > 0, i = 1,2,..., I .
Mulţimea alocaţiilor realizabile este definită prin inecuaţiile:
I I
∑x ≤ ∑w
i =1
i
1
i =1
i
1 − y11 − y12
I
∑x
i =1
i
2 ≤ y12
x 3 ≤ y32 , y12 ≤ y11 , y32 ≤ y12

y11 ≥ 0, y12 ≥ 0, y12 ≥ 0, y 32 ≥ 0 (11.1)
x1i > 0, i = 1,2,..., I
x i2 ≥ 0, i = 1,2,..., I
Funcţia de utilitate, având o formă logaritmică, şi fiind strict
crescătoare, sunt excluse consumurile nule de bun 2 şi bun 3.
237
Optimul Pareto interior conduce la simplificarea grupului de relaţii

(11.1) astfel:
I I I
∑ x1i = ∑ w1i − y11 − y12 = ∑ w1i − ( y12 )2 − y32

i =1 i =1 i =1
I
∑x
i =1
i
2 = y12
x 3 = y 32 (11.2)
x > 0, i = 1,2,..., I
i
1
Mulţimea alocaţiilor realizabile este evident convexă. Optimurile

Pareto (cu x1i > 0, i = 1,2,..., I ) sunt deci obţinute prin programul:
⎧ I ⎫
[max]⎨∑ ( x1i + 2 ln x i2 + ln x 3 )⎬ (11.3)
⎩ i =1 ⎭
cu restricţiile
I I
∑ x1i = ∑ w1i − ( y12 )2 − y32

i =1 i =1
(11.3.a)
I
∑x
i =1
i
2 = y12 (11.3.b)
x 3 = y 32 (11.3.c)
Fie λ1, λ2 şi λ3 multiplicatorii Lagrange asociaţi restricţiilor (11.3.a),
(11.3.b), respectiv (11.3.c). Lagrangeanul problemei este:
I
⎛ I ⎞
L( x1i , x i2 , y12 , y32 , λ1 , λ2 , λ3 ) = ∑ ( x1i + 2 ln x i2 + ln x 3 ) + λ1 ⎜ ∑ w1i − ( y12 ) 2 − y32 ⎟ +
i =1 ⎝ i =1 ⎠
⎛ I
⎞
+ λ2 ⎜ y12 − ∑ x i2 ⎟ + λ3 ( y32 − x 3 )
⎝ i =1 ⎠
Condiţiile de primul ordin (care sunt şi suficiente având în vedere
concavitatea funcţiilor de utilitate) de maximizare a programului (11.3) se
obţin astfel:
∂L
= 1 − λ1 = 0, deci λ1 = 1
∂x1i
∂L 2 2
= i − λ2 = 0 ⇒ λ2 = i
∂x 2 x 2
i
x2
∂L I I
= − − λ3 = 0 ⇒ λ3 =
∂x 3 x3 x3
238
∂L
= −2λ1y12 + λ2 = 0 ⇒ λ2 = 2 y12λ1
∂y 2
1
∂L
= −λ1 + λ3 = 0 ⇒ λ3 = λ1
∂y32
∂L I I
=− + λ − 2y2 = 0 ⇒ λ = y2 + 2y2
∂y 2 2y2 2
1
de unde x 3 = y 32 = I , y12 = I , x i2 = , i = 1,2,...I
I
I I
∑x = ∑w
i =1
i
1
i =1
i
1 − 2I
λ1 = λ3 = 1, λ2 = 2 I
Distribuţia consumurilor ( x 2i ) variază după optimul Pareto,
considerat cu x1i > 0, i = 1,2,..., I .
Bunăstarea socială reprezentată de suma utilităţilor individuale este
I
∑w i =1
i
1 − 2I .
2. Fie {(x1i* ), (x i2* ), x *3 , (y12* ), (y 32* )} un optim Pareto oarecare (cu x1i > 0,
i = 1,2,..., I ).
Deci statul va alege un program de producţie a bunului public
x 3 = y3 = I .
* 2*
Fie (1, p2 ) sistemul de preţuri.

Avem de rezolvat următoarele probleme :
(*) [max]{py12 − y11}
cu restricţia y12 = y11
p 2 1 p 22
Deci y = , y1 = .
1
2
2 4
(**) [max]{x1i + 2 ln x i2 + ln x 3}
cu restricţia x1i + p 2 x i2 = R i*
Scriem lagrangeanul problemei:
L( x1i , x i2 , λ ) = x1i + 2 ln x i2 + ln x 3 + λ (R i* − x1i − p 2 x i2 )
239
Din condiţiile de optim rezultă:

∂L
= 1 − λ = 0, deci λ = 1
∂x1i
∂L 2 2 2
= i − λp 2 = 0 ⇒ p 2 = i sau x i2 =
∂x 2 x 2
i
x2 p2
Din egalitatea cererii cu oferta de bun 2 obţinem:
I
p 2I
y12 = 2 = = ∑ x i2 de unde p 2 = 2 I .
2 p 2 i =1
Înlocuind în relaţiile de mai sus obţinem:
y11 = I, y12 = I
1
x i2 =
I
şi din x1 + p 2 x 2 = R obţinem x1i = R i* − 2 .
i i i*
Dar R i* = w1i + (1 / I)(p*2 y12* − y11* ) − Ti* = w1i + 1 − Ti* unde T i*

reprezintă transferurile forfetare.
Înlocuind pe R i* cu x1i* + 2 obţinem T i* = w1i − 1 − x1i* .
Cum transferurile forfetare sunt calculate astfel încât să permită
consumatorului să cumpere alocaţia sa de bunuri private ( x1i* , x i2* ) , şi toate
veniturile distribuite sunt calculate, suma transferurilor forfetare trebuie să
permită tocmai finanţarea producţiei de bun public.
I I I
Într-adevăr ∑ Ti* = ∑ w1i − I − ∑ x1i* = 2I − I = I .
i =1 i =1 i =1
3. Se face apel deci la o taxă indirectă pe consumul de bun 2 pentru a finanţa

cantitatea y 32* = I de bun public calculată la prima întrebare.
Fie t rata acestei taxe; preţul la consum va fi acum π 2 = p 2 + t .
Dacă preţul bunului 1 este normalizat la p1 = 1 , cererea de bun 2 va
fi obţinută rezolvând programul:
[max]{x1i + 2 ln x i2 + ln x *3} cu restricţia x1i + (p 2 + t ) x i2 = R i
Rezultă x i2 = 2 / p 2 + t , independentă de venit, având în vedere
quasiliniaritatea în x1i a funcţiei de utilitate.
240
2I
Cererea totală de bun 2 este deci x 2 = şi trebuie să fie egală
p2 + t
producţiei de bun 2, y12 .
La echilibrul concurenţial, preţul de producţie p 2 al bunului 2 va fi
egal costului marginal, adică 2 y12 , pentru că funcţia de cost este ( y12 ) 2 .
Taxa t şi cantitatea de bun 2 compatibile cu un comportament de
maximizare a profitului întreprinderii care produce bunul 2 şi un
comportament de maximizare a bunăstării pentru fiecare consumator vor fi
realizate prin ecuaţia:
2I − t + t 2 + 16I
y12 = de unde y1
2 ( t ) = .
2 y12 + t 4
Taxa care permite finanţarea a I unităţi de bun public este deci
definită prin:
I
− t *2 + t * t *2 + 16I
I = t *x 2 = t * ∑ x i2 = t * y12 ( t * ) =
i =1 4
sau 4I + t = t
*2 *
t + 16I ,
*2
de unde 16 I 2 + 8It*2 + t *4 = t *4 + 16It*2 deci t * = 2I .
I
4. Producţia de bun 2 este în aceste condiţii: y12 = (am înlocuit t * = 2I
2
− t + t 2 + 16I
în y ( t ) =
1
2 ).
4
Profitul întreprinderii care produce bunul 2 este deci I/2, şi este
împărţit egal între toţi consumatorii.
Programul consumatorului i se scrie deci: [max]{x1i + 2 ln x2i + ln x3* }
1
cu restricţia x1i + ( 2I + 2I ) x i2 = w1i +
2
de unde
1 i 3
x i2 = , x1 = w1i −
2I 2
Nivelul bunăstării generale atins este deci:
I
3I 1 I
⎛3 ⎞
∑
i =1
w i
1 −
2
+ 2 ln
2I
+ I ln I = ∑
i =1
w1i − ⎜ + ln 2 ⎟I
⎝2 ⎠
adică o pierdere de utilitate de ln2-1/2=0,19.
241
Taxa asupra bunului 2 creează o pierdere socială, deoarece rata

marginală de substituţie a consumatorului i între bunurile 1 şi 2 este egală cu
p*2 + t * = 2 2I
diferită deci de rata marginală de transformare între cele două bunuri, egală
cu p*2 = 2I .
Rezultă deci că nu este îndeplinită condiţia necesară de optimalitate
Pareto.
5. Deoarece finanţarea bunului public creează o pierdere socială, este

preferabil să se producă mai puţin bun public.
Când cantitatea de bun public care se doreşte a fi finanţată cu o taxă
asupra bunului 2 este x 3 , trebuie să avem ty12 = x3 .
Pe de altă parte, cererea de bun y12 pentru un nivel t al taxei este:
2I
y12 =
p2 + t
Comportamentul concurenţial al producătorului impune p 2 = 2 y12 , de
unde
x3
2( y12 ) 2 + x 3 = 2I sau y12 ( x 3 ) = I −
.
2
Aceasta este o relaţie între consumul de bun public şi oferta
concurenţială de bun 2, când bunul public este finanţat printr-o taxă asupra
bunului 2.
Pentru a obţine o alocaţie optimală de rang doi, trebuie să
maximizăm utilitatea socială, reprezentată de suma utilităţilor individuale,
adică:
⎧ I ⎫
( ) y1 ( x )
[max]⎨∑ w1i − x 3 − y12 ( x 3 ) + 2I ln 2 3 + I ln x 3 ⎬
2
I
⎩ i =1 ⎭
Condiţia de primul ordin al acestei maximizări se scrie:
I I 1 1
−1− ⋅ + =0
x3 x
I− 3 2 2
2
(x 3 )2
sau 2I 2 − 3Ix 3 + = 0 de unde x 3 = (3 ± 5 )I .
2
Cum I − x 3 / 2 > 0 rezulta x 3 = (3 − 5 )I .
Pierderea socială totală este 0,13.
242
Deci câştigul rezultat prin optimizarea de rang doi (trecând de la punctul (4)
la punctul (5) este 0,19 - 0,13 = 0,06.
Aplicaţia 2
Un sat este situat pe o insulă în mijlocul unui fluviu. Pe fiecare mal
se află un oraş (oraşul 1 pe partea dreaptă, şi oraşul 2 pe partea stângă) Satul
dispune de un pod care-l leagă de oraşul 1, şi toţi locuitorii satului îşi pot
exercita eventualele activităţi salariate în oraş. Acest pod este supus însă
efectului de aglomerare (strangulare); dacă n1 indivizi traversează podul,
timpul de traversare este (αn12)/2. Satul este locuit de n indivizi identici care
dispun de un venit non-salarial R0. Fiecare individ poate repartiza o unitate
de timp pe zi între timp liber, transport şi muncă.
Durata unei zile de muncă este fixată şi egală cu δ, iar salariul (pe zi)
este W1 în oraşul 1.
Timpul liber (zilnic) al unui salariat este 1-δ-αn12, iar venitul său este
R0+W1 (vom presupune că W1>1 şi 1>δ+αn12). Preferinţele fiecărui locuitor
al insulei sunt reprezentate printr-o funcţie de utilitate U(C, T) = C + T
(consumul şi timpul liber).
Se cere:
1. Arătaţi că toţi locuitorii insulei lucrează efectiv în oraşul 1, şi
caracterizaţi funcţia de utilitate a fiecăruia.
2. Se ia în consideraţie posibilitatea construirii unui al doilea pod,
identic cu primul, dar legând satul de al doilea oraş.
Salariul în al doilea oraş este W2. Costul construcţiei podului este c,
şi este finanţat, eventual, printr-o contribuţie c/n a fiecărui locuitor al
satului. Calculaţi numărul de locuitori n1 şi n2 care ar lucra în fiecare din
cele două oraşe, dacă podul ar fi construit.
Se presupune că timpul de traversare al celui de-al doilea pod este
2
(αn2 )/2, şi aceeaşi durată zilnic de muncă δ. În ce condiţii este avantajoasă
construirea podului?
Rezolvare
1. Să presupunem că n1 indivizi decid să lucreze n1<n, şi să
considerăm decizia unuia din cei n-n1 indivizi rămaşi. Dacă acest individ nu
lucrează, timpul său liber va fi T=1, şi consumul său C=R0. Utilitatea sa este
deci:
U = R0+1
Din contră, dacă acest individ lucrează, atunci T = 1-δ-αn12
(neglijăm faptul că propria sa deplasare conduce la o uşoară creştere a
243
timpului de transport), şi
C = R0+W1, deci nivelul utilităţii sale este:
U =R0+W1+1-δ-αn12
Deoarece W1>1, acest individ va prefera întotdeauna să lucreze oricare ar fi
n1≤n.
2. De la punctul 1 se ştie că toţi locuitorii lucrează pentru că ei
preferă să lucreze în oraşul 1 decât să nu lucreze.
Problema se pune de a şti unde vor lucra locuitorii.
Există trei posibilităţi:
a) cazul n1=n şi n2=0
În acest caz, un individ care lucrează în oraşul 1 are nivelul de
utilitate:
c c
U1 = R 0 + W1 − + 1 − δ + αn 2 , deoarece avem C = R 0 + W1 − .
n n
Dacă un individ ar decide să lucreze în al doilea oraş, funcţia sa de
utilitate ar atinge nivelul:
c
U 2 = R 0 + W2 − + 1 − δ , neglijând durata deplasării sale.
n
Pentru a fi viabil acest caz trebuia ca U2≤U1, adică αn2<W1-W2, şi
deci utilitatea unui agent oarecare este :
c
U* = U1 = R 0 + W1 − + 1 − δ − αn 2
n
b) cazul n1=0 şi n2=n, este simetric precedentului.
Deci el este viabil dacă αn2≤W2-W1, iar un individ care lucrează în al doilea
oraş are un nivel de satisfacţie
c
U* = U 2 = R 0 + W2 − + 1 − δ − αn 2
n
c) cazul n1>0, n2>0, n1+n2=n
Pentru ca un astfel de echilibru să fie posibil, trebuie ca fiecare
individ să fie indiferent între a lucra în oraşul 1 şi a lucra în oraşul 2, în caz
contrar anumiţi indivizi ar schimba oraşele.
Trebuie atunci să avem:
⎧ c c
⎪R 0 + W1 − + 1 − δ − αn1 = R 0 + W2 − + 1 − δ − αn 2
2 2
⎨ n n
⎪⎩n1 + n 2 = n
244
Rezolvând sistemul obţinem:

n W − W2
n1 = + 1
2 2αn
n W − W1
n2 = + 2
2 2αn
Acesta va fi un echilibru dacă n1>0 şi n2>0, ceea ce este echivalent cu
condiţia:
αn > W1 − W2
Nivelul de utilitate atins de un individ oarecare va fi atunci:
c α (W − W )2 W + W2
U* = U1 = U 2 = R 0 − + 1 − δ − n 2 − 1 2 2 + 1
n 4 4αn 2
De remarcat că cele trei condiţii (obţinute în cele trei cazuri) sunt
incompatibile, deci echilibrul este unic. Podul ar trebui construit dacă
U*> U
Este clar că dacă αn2<W1-W2, construcţia nu este avantajoasă pentru că
nimeni nu va utiliza noul pod. În cazul în care αn2<W1-W2, condiţia
U*> U
se reduce la n(W1-W2)>C.
Intr-adevăr, în acest caz, toţi indivizii schimbă oraşul, şi singurul
câştig este creşterea salariului pe care-i primesc, dat de n(W1-W2).
În cazul αn2>|W1-W2|, beneficiul nu se măsoară în termeni de
salariu, ci în câştigul de timp de transport datorat dezaglomerării podurilor.
În acest caz, utilitatea U* este dată de
c
U* = R 0 + W1 − + 1 − δ − αn12
n
Timpul de transport se reduce de la αn2 la αn12 (este efectiv argumentul
pentru care cei n1 lucrători rămân în oraşul 1). Câştigul va fi atunci:
c 1⎡
U − U = α (n − n1 ) − = ⎢3αn + 2( W2 − W1 ) −
(W1 − W2 ) ⎤ c
2
⎥−
* 2 2 2
n 4⎣ αn 2 ⎦ n
Podul va fi deci avantajos dacă
n⎡ (W − W )2 ⎤
c < ⎢3αn 2 + 2( W2 − W1 ) − 1 2 2 ⎥ = costul de construcţie maxim.
4⎣ αn ⎦
Aplicaţia 3
Fie o colectivitate locală care cuprinde doi indivizi reprezentativi, şi
anume, agentul 1 şi agentul 2.
245
Un întreprinzător îşi propune să instaleze un post de televiziune

local. Costul acestei instalaţii depinde de calitatea echipamentului ce va fi
pus în funcţiune: o calitate y (care corespunde, de exemplu, puterii de
emitere a postului de televiziune) induce un cost de instalaţie c(y) = y2/2.
Pentru a duce la bun sfârşit acţiunea, întreprinzătorul cere celor două
tipuri de indivizi sa îşi aducă o contribuţie financiară la realizarea
proiectului.
Vom presupune că dacă agentul 1 contribuie cu suma t şi calitatea
este y, atunci funcţia sa de utilitate este U1(y, t1) = θy-t1. Analog, pentru
agentul 2, U2(y, t2) = θy-t2. Notăm cu θ =θ1+θ2, şi presupunem că θ2<θ1.
Nici un agent nu poate fi obligat să plătească, şi nici nu poate fi exclus de la
utilizarea bunului public ce urmează a se produce (postul local de
televiziune). De asemenea, întreprinzătorul nu este interesat de profit, ci
numai de bunăstarea consumatorilor.
Se cere:
1. Reprezentaţi în planul (U1, U2) utilităţile agenţilor care ar putea fi
obţinute prin intermediul alocaţiilor (y, t1, t2) ce permit finanţarea bunului
public în cantitatea y şi garantează în acelaşi timp agenţilor valori pozitive
utilităţilor lor. Determinaţi alocaţiile paretian-optimale şi arătaţi că toate
conduc la aceeaşi calitate y*.
2. Presupunem că întreprinzătorul este în măsură să distingă agentul
1 de agentul 2. Pentru a începe proiectul el propune un nivel de calitate y şi
un plan de finanţare (t1, t2) unde t este suma plătită de primul agent, iar t2
este suma plătită de al doilea agent. Dacă cei doi agenţi acceptă, proiectul
este pornit; în caz contrar fiind abandonat. Arătaţi că orice optim Pareto
poate fi obţinut prin acest mecanism.
3. Presupunem acum că întreprinzătorul este incapabil să distingă
cele două categorii de agenţi. Mecanismul precedent conduce
întreprinzătorul să propună un nivel de calitate y şi o finanţare t1=t2=y2/4
identică pentru cei doi agenţi. Determinaţi calităţile y pentru care acest
mecanism permite obţinerea nivelelor de utilitate U1 şi U2. Arătaţi că
U1>U2, şi că în cazul θ2<θ1/3 este imposibilă finanţarea y* prin acest
mecanism. Reprezentaţi grafic mulţimea perechilor (U1, U2) obţinute prin
mecanismul de mai sus cu y variabil.
4. Pentru a se ameliora situaţia se propune un mecanism mai
elaborat, şi anume: se propune mai întâi un nivel de calitate y, şi se cere
agenţilor să îşi aleagă contribuţiile în mulţimea (0, t , t ) , 0 corespunzând
refuzului de a participa. Dacă primul agent alege t1 şi al doilea t2, atunci
proiectul se realizează dacă t1+t2≥y2/2, şi dacă fiecare agent plăteşte
246
contribuţia aleasă. Dacă t1+t2≤y2/2 proiectul nu poate fi pus în funcţiune. Un

mecanism este definit deci prin tripletul (y, t , t ) .
Vom considera numai „mecanisme separatoare”, adică mecanisme pentru
care:
t ≤ θ 2 y < t < +θ1 y
y2
t+t=
2
(Aceste mecanisme conduc la alegerea cea mai mare pentru agentul 1, t , şi
la alegerea t pentru al doilea, ceea ce justifică terminologia folosită).
Arătaţi că, în raport cu „mecanismul separator”, agentul 2 nu va
alege niciodată contribuţia t . Deduceţi că alegerea cea mai bună pentru
agentul 1 este alegerea contribuţiei t .
Arătaţi că dacă agentul 1 alege t , agentul 2 alege contribuţia t şi
deduceţi că dacă un mecanism este separator, se realizează proiectul de
calitate y.
Determinaţi nivelele de calitate obţinute în cadrul unui mecanism
separator. Determinaţi şi reprezentaţi grafic nivelele de utilitate (U1, U2)
care pot fi obţinute printr-un mecanism separator când calitatea este y.
Reprezentaţi grafic nivelele de utilitate (U1, U2) când y este variabil.
Rezolvare
1. O alocaţie (y, t1, t2) furnizează agenţilor nivelurile de satisfacţie U1=θ1y-t1
şi U2=θ2y-t2.
O astfel de alocaţie este admisibilă (realizabilă) atunci când
contribuţiile individuale permit finanţarea proiectului, adică t1+t2=y2/2.
Această condiţie este echivalentă cu:
y2 y2
θ1y − U1 + θ 2 y − U 2 = sau U1 + U 2 = θy −
2 2
Nivelurile de utilitate pozitive care se pot obţine satisfac deci
inegalităţile :
⎧ y2 ⎫
U1 + U 2 ≤ u = max⎨θy − ⎬
⎩ 2⎭
U1 ≥ 0
U2 ≥ 0
Maximul se atinge pentru y*= θ şi, deci,
247
θ2
U1 + U 2 ≤
2
U1 ≥ 0
U2 ≥ 0
cu reprezentarea grafică in figura de mai jos.
u2
θ2
U1 +U 2 =
2
O u1
Figura 11.4
Optimurile Pareto sunt obţinute când U1+U2 = θ2/2, deci când
*
y=y =θ.
Alocaţiile (y, t1, t2) paretian-optimale verifică relaţiile:
⎧y = θ
⎪
⎪⎪t + t = θ
2
1 2
⎨ 2
⎪θ θ ≥ t
⎪ 1 1
⎪⎩θ 2θ ≥ t 2
2. Fie U1 şi U2 astfel incit U1>0, U2>0 şi U1+U2 = θ 2/2.
Atunci t1 = θ 1 θ -U1, t2 = θ 2 θ -U2, şi deci
θ2 θ2
t1 + t 2 = θ1θ − U1 − θ 2θ − U 2 = θ 2 − =
2 2
Dacă agentul 1 refuză proiectul, nivelul său de utilitate este 0, în
timp ce dacă îl acceptă, el obţine U1>0 cu condiţia ca şi al doilea agent să
accepte. Deci are tot interesul să accepte proiectul. Analog, pentru al doilea
agent.
3. Cei doi agenţi acceptă proiectul de televiziune în cantitatea y dacă:
y2 y2
U1 = θ1y − ≥ 0 si U 2 = θ 2 y − ≥0
4 4
adică dacă y ≤ 4 θ 2 ( θ 2< θ 1).
Nivelurile de utilitate verifică relaţia U1-U2 = ( θ 1- θ 2) y > 0.
248
Dacă θ 2< θ 1/3, avem y* = θ = θ 1+ θ 2 > 4 θ 2 şi deci y* = θ nu poate fi

obţinut.
Observăm că în punctul (~ u 2 ) tangenta la parabolă este dreapta
u1 , ~
X2= θ 2/4 sau U1+U2= θ /2.
2
u x
(~
u1 , ~
u2 )
u1
O
Figura 11.5
Distingem două cazuri posibile:

~ ~
i) U1 ≥ 0 şi U 2 ≥ 0 ; atunci curba utilităţilor este tangentă la segmentul
~ ~
optimurilor Pareto în punctul ( U1 , U 2 ) . Acest lucru se întâmplă când
θ 2≥ θ 1/3.
ii) dacă θ 2< θ 1/3, atunci punctul de tangenţă este în afara primului cadran,
deci nu într-un punct optim Pareto.
u2 x
u1
(u~1,u~2)
O
Figura 11.6
249
Dacă y* = θ = 4 θ 2 şi deci mecanismul de mai sus care prevede

contribuţii identice permite începerea proiectului la nivelul de calitate
y* = θ .
Utilităţile asociate la un nivel de calitate y verifică relaţiile:
⎧U1 − U 2 = (θ1 − θ 2 )y
⎪
⎨ y2 1 1
θ = − (y − θ ) + θ 2
2
U
⎪⎩ 1 + U 2 = y −
2 2 2
Eliminăm y între cele două relaţii şi obţinem:
2
1 ⎛ U − U2 ⎞ 1
U1 + U 2 = − ⎜⎜ 1 − θ ⎟⎟ + θ 2sau
2 ⎝ θ1 − θ 2 ⎠ 2
2
⎛ U1 − U 2 ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ = θ 2 − 2(U1 + U 2 )
⎝ θ1 − θ 2 ⎠
Definind variabilele
U − U2 U + U2
X1 = 1 , X2 = 1
2 2
ceea ce corespunde unei rotaţii de 45° a sistemului de axe) obţinem:
2
1 ⎛ 2 x1
θ2 ⎞
X2 = − ⎜⎜ − θ ⎟⎟
4 4 ⎝ θ1 − θ 2 ⎠
Maximul se obţine pentru:
~ θ ~ θ2
X1 = (θ1 − θ 2 ) şi X2 =
2 4
deci
~
⎛ 3θ − θ ⎞ ~
⎛ 3θ − θ ⎞
U1 = θ ⎜ 1 2 ⎟ şi U 2 = θ ⎜ 2 1 ⎟
⎝ 4 ⎠ ⎝ 4 ⎠
4. Agentul 2 nu va alege t deoarece ar obţine o utilitate θ 2y- t <0 dacă
proiectul ar fi acceptat. Ştiind aceasta, agentul 1 are interesul să aleagă t .
Dacă ar alege t sau 0, proiectul nu are nici o şansă de a fi adoptat,
şi, deci, U1=0. Dacă alege t proiectul va fi adoptat dacă agentul 2 propune
t , U1= θ 1y- t >0.
Dacă agentul 2 alege 0, proiectul nu va fi adoptat, şi U1=0. Deci,
agentul 1 nu poate să propună decât t .
Ştiind că agentul 1 propune t agentul 2 are interes să aleagă t astfel
că proiectul este adoptat
U2 = θ2 y − t
250
Calitatea y poate fi obţinută dacă există t şi t care să verifice

y2
t ≤ θ 2 y < t ≤ θ1y si t + t =
2
sau
y2
− t ≤ θ 2 y < t ≤ θ1 y
2
y2 y2
− θ 2 y ≤ t ≤ θ1y deci ≤ (θ 2 + θ1 )y = θy , adică
2 2
y ≤ 2θ .
Cu această restricţie nivelele de utilitate pentru procedura (y, t , t )
sunt:
U1 = θ 1 y − t , U 2 = θ 2 y − t
Pentru ca mecanismul considerat să fie de tip separator mai trebuie
îndeplinite şi condiţiile:
y2
t ≤ θ 2 y < t ≤ θ1y, t + t =
2
Eliminând t şi t obţinem mulţimea perechilor (U1, U2) care pot fi
obţinute printr-un mecanism separator de calitate y. U1+U2 = θ y – y2/2 şi
U1<( θ 1- θ 2)y şi U1≥0, U2≥0.
Sunt posibile două cazuri:
i) Dacă ( θ 1- θ 2)y > θ y – y2/2, atunci, în punctul U2=0 am avea
U1<( θ 1- θ 2)y, şi deci orice segment U1+U2 = θ y – y2/2 poate fi atins.
Aceasta se întâmplă când y>4 θ 2.
În cazul y<4θ 2 numai o parte din segmentul U1+U2 = θ y – y2/2 este
atinsă, şi anume porţiunea ce corespunde inegalităţii U1<( θ 1- θ 2)y.
u2
y2
u1 + u 2 = θ y −
2
O u1
(θ 2 − θ 1 ) y
Figura 11.7
251
Aplicaţia 1
O populaţie compusă din trei grupe (i=1, 2, 3) trebuie să aleagă un
proiect din trei proiecte publice a1, a2, a3. Poate fi vorba de exemplu de
proiecte de investiţii publice având costuri şi avantaje diferite. Fiecare
individ evaluează proiectele cu propria sa funcţie de utilitate.
Indivizii aparţinând grupei i evaluează proiectul ai cu utilitatea
Ui(ai).
Aceste utilităţi sunt:
Grupa 1: U1(a1)=3 U1(a2)=1 U1(a3)=0
Grupa 2: U2(a1)=1 U2(a2)=3 U2(a3)=0
Grupa 3: U3(a1)=0 U3(a2)=1 U3(a3)=3
Grupa 1 are N1 indivizi, grupa 2, N2, iar grupa 3 are N3 indivizi.
Din punctul de vedere al autorităţilor publice, cel mai bun proiect
este proiectul a* care maximizează utilitatea socială definită ca sumă de
utilităţi individuale: N1U1(a)+N2U2(a)+N3U3(a), printre cele trei alegeri
posibile a=a1, a=a2 sau a=a3.
Autorităţile publice nu cunosc valorile N1, N2 şi N3.
Pentru alegerea proiectului se declanşează o procedură de vot. Sunt
luate în consideraţie patru astfel de proceduri, şi anume:
a) vot majoritar la primul tur;
Fiecare individ votează pentru un proiect şi proiectul având cele mai
multe voturi este ales.
b) vot majoritar la al doilea tur.
Fiecare individ votează un proiect. Dacă un proiect are mai mult de
jumătate voturi este ales. Dacă nu, proiectul cu cele mai puţine voturi este
eliminat, şi se votează pentru celelalte două proiecte rămase.
c) Cupă
Se trag la sorţi două proiecte. Indivizii votează pentru cele două
proiecte. Proiectul cu cate mai puţine voturi este eliminat şi indivizii votează
pentru celelalte două proiecte rămase.
d) Campionat
Se votează de trei ori; un vot între a1 şi a2, un vot între a2 şi a3 şi
altul între a3 şi a1.
Proiectul care a câştigat de cele mai multe ori va fi ales. În caz de
egalitate, departajarea se face în raport cu numărul de voturi obţinute.
Vom compara performanţele procedurilor de votare, presupunând că
2/3N1>N3>N2 şi N2+N3>N1.
252
Se cere:
1. Care este proiectul optimal ?
2. Se utilizează votul majoritar din primul tur. Arătaţi că dacă agenţii
votează numai după preferinţele lor reale, se alege proiectul a1. Presupunând
că grupa 3 votează pentru a2, să se arate că singurul rezultat posibil este
atunci alegerea proiectului a2.
3. Se utilizează un vot majoritar în turul 2. Arătaţi că dacă agenţii
votează după preferinţele lor, proiectul a1 este ales la al doilea tur. Ce se
întâmplă dacă o parte a indivizilor din grupa a treia decide să voteze pentru
a2, în primul tur?
4. Arătaţi că dacă se utilizează sistemul cupă şi dacă agenţii votează
după preferinţele lor, se va alege proiectul a2, întotdeauna. Să presupunem
că după primul tur rămâne să se aleagă între a2 şi a3. Arătaţi că grupa 1 ar
putea face astfel încât proiectul a1, să fie ales nevotând pentru proiectul pe
care îl preferă. Arătaţi că grupa 3 ar putea contra această strategie făcând să
fie ales proiectul a2. Care este rezultatul probabil al procedurii?
5. Se utilizează sistemul „campionat”. Arătaţi că a2 este ales dacă
fiecare grupă votează pentru proiectul pe care îl preferă.
253
A. Eşecul pieţei – noţiuni introductive
În economia cu concurenţă perfectă se consideră că nu există

diferenţe între costuri private şi costuri sociale, între veniturile (avantajele)
private şi veniturile sociale.
De asemenea, avantajele (câştigurile) consumatorilor sunt
identificate ca avantaje nete pentru colectivitate, iar profiturile oricărei firme
sunt profiturile colectivităţii.
Ideea de bază în studiul concurenţei perfecte este aceea conform
căreia bunăstarea colectivă este suma bunăstării individuale şi este evaluată
monetar prin surplusul producătorilor, respectiv prin surplusul
consumatorilor.
În acest context, puterea publică este în măsură să redistribuie
veniturile între agenţii economici astfel încât să fie pusă în practică ideea de
echitate, fiind evident presupusă ipoteza conform căreia preţul este cel care
măsoară valoarea socială a bunurilor, adică se referă la reducerea sau
creşterea bunăstării sociale a colectivităţii.
Sistemul preţurilor apare ca o denumire generică care se referă la
ansamblul interacţiunilor dintre agenţii economici şi permite, în ultimă
instanţă, evaluarea bunăstării colective.
Dacă agenţii economici de pe piaţă îşi fondează calculele economice
pe acest sistem de preţuri şi dacă au un comportament concurenţial,
254
echilibrul pe piaţă cu concurenţă perfectă va conduce la maximizarea

bunăstării colective. De asemenea, echilibrul general, pe ansamblul pieţelor
prezintă o formă de eficacitate socială: echilibrul general este un Optim
Pareto.
Pe ansamblu, în concurenţa perfectă, sistemul preţurilor ghidează
agenţii economici spre o utilizare eficientă a resurselor de care dispune
colectivitatea.
Atunci când cel puţin una din ipotezele concurenţei perfecte nu este
satisfăcută, atunci pieţele libere determină alocări ale resurselor care
contravin criteriilor eficienţei, deci pe piaţă apar distorsiuni.
În aceste condiţii se face prezentă intervenţia guvernamentală, pentru
a contracara pierderile de eficienţă.
Aceste situaţii în care pieţele libere nu conduc la alocări eficiente ale
resurselor, făcându-se simţită necesitatea intervenţiei guvernamentale cu rol
corector, sunt denumite eşecuri ale pieţelor.
Acestea sunt cazuri la care preţurile nu mai joacă rolul pe care îl
atribuie concurenţa perfectă, iar costurile şi avantajele private diferă de
costurile şi avantajele colective.
Acestea sunt situaţii în care deciziile de consum şi producţie ale unor
agenţi economici afectează în mod direct satisfacţia şi profitul altor agenţi
economici, fără ca piaţa să aibă reguli de evaluare şi de efectuare de plăţi
către agentul afectat.
Cele mai cunoscute situaţii de eşec ale pieţelor sunt:
• monopolul
• externalităţile
• resursele de folosinţă în comun
• bunurile publice.
Pentru o înţelegere mai exactă a contextului în care ne aflăm este util
să dăm definiţiile pentru fiecare din aceste cazuri de eşec ale pieţelor.
Monopolul presupune existenţa unui singur producător al unui bun
sau serviciu, nivelul producţiei fiind mai redus decât cel eficient din punct
de vedere social, iar preţul este corespunzător mai ridicat.
În această situaţie, atât producătorul cât şi consumatorul nu reuşesc
să ajungă la o înţelegere mutual avantajoasă în ceea ce priveşte distribuirea
câştigului social ce ar rezulta din creşterea volumului producţiei.
Atunci când preţurile pieţei nu reflectă în întregime costurile, sau
beneficiile aferente producţiei sau consumului, spunem că ne aflăm în
situaţia de externalitate. Beneficiile sau costurile despre care am amintit
sunt externe, ele asociindu-se unei terţe părţi, nu vânzătorului sau
cumpărătorului.
255
Capitolul 12. Echilibrul într-o economie cu efecte externe
Anumite bunuri, care sunt de tipul resurselor economice ca de

exemplu: oceanul, marea, pădurile comune, păşunile comune, ş. a., nu sunt
şi deocamdată nu există nici o modalitate prin care acestea să fie transferate
în proprietatea unui singur agent economic, şi totuşi de serviciile acestora să
se beneficieze în comun. Spunem în acest caz că suntem în situaţia de eşec
al pieţei cu resurse de folosinţă în comun.
În cazul bunurilor publice ca de exemplu apărarea naţională, ordinea
publică, securitatea socială ş. a., putem semnala ideea că acestea au ca
trăsătură esenţială, şi anume faptul că utilizarea lor de către un agent
economic nu împiedică folosirea acestora, în orice cantitate de către oricare
alt agent economic.
Pe lângă abordarea tradiţională, în teoria economică sunt consemnate
şi abordări mai profunde ale situaţiilor de eşec ale pieţelor. Aceste abordări
adâncesc analiza în scopul identificării cauzelor ce generează acest eşec.
Se poate discuta despre două abordări ale bunurilor:
• bunuri de merit – bunurile pe care guvernul le impune în consum
(agenţilor, populaţiei îndeosebi), prin diferite metode indirecte şi
încurajează consumul lor;
• bunuri de nemerit – sunt bunurile pe care guvernul le interzice
prin diferite metode pentru consumul populaţiei (ca de exemplu, drogurile).
Principalii factori care influenţează eşecurile pieţei sunt cei ce ţin de
drepturile de proprietate asupra bunurilor, precum şi de costurile de
tranzacţionare.
Trebuie să ţinem cont de faptul că piaţa este o instituţie în cadrul
căreia, o dată cu schimbul de bunuri se transferă şi drepturile de control
pentru utilizarea bunurilor respective, pe parcursul unor perioade
determinate sau nedeterminate de timp. Dacă ne referim la cazul unui bun
imobiliar – să presupunem o casă – atunci când se cumpără casa respectivă,
pe o perioadă nedeterminată de timp, o dată cu achiziţionarea bunului fizic
imobil se achiziţionează şi dreptul de a locui în casa respectivă, de asemenea
de a o închiria sau de a o vinde către alt individ, dacă proprietarul consideră
că acest lucru este necesar. Cumpărarea casei implică şi achiziţionarea
dreptului de a împiedica alte persoane de a utiliza casa respectivă fără
acordul proprietarului.
De asemenea, atunci când un patron angajează un salariat, el
achiziţionează şi dreptul de control asupra modului în care salariatul
respectiv utilizează timpul de lucru pentru îndeplinirea sarcinilor ce-i revin.
Schimbarea dreptului de control asupra utilizării bunurilor nu poate
exista în afara schimbării dreptului de proprietate. În cazul în care piaţa
asigură o alocare eficientă a resurselor, posibilităţile de schimb avantajos al
256
drepturilor de proprietate asupra bunurilor sunt valorificate maximal.

Implicit, când piaţa generează alocări ineficiente ale resurselor, în sensul
criteriului de optim Pareto, anumite posibilităţi de schimb rămân
nevalorificate.
Printre factorii care determină eşecul pieţelor libere în alocarea
eficientă a resurselor, şi care împiedică valorificarea maximală a
posibilităţilor de schimb avantajos sunt:
• dificultatea individualizării drepturilor de proprietate;
• existenţa unor costuri de tranzacţionare suficient de mari pentru a fi
un impediment în efectuarea tranzacţiilor;
• eşecul negocierilor în situaţia unor acorduri de schimb.
Pentru primul factor, este important de subliniat că apariţia lui se
datorează unei excluziuni imperfecte sau unui grad redus de
transferabilitate. Excluziunea imperfectă apare atunci când:
- dreptul de proprietate asupra unui bun nu este deţinut de un singur
agent economic, ci de un grup de agenţi economici - acesta ar fi cazul unui
drum public, de exemplu;
- există posibilitatea redusă de a exclude orice agent economic de la
utilizarea unui bun – ar fi cazul vizionarii posturilor de televiziune.
În aceste situaţii, există posibilităţi de prevenire, identificare şi
pedepsire pentru utilizare ilegală a unui bun, iar costurile acţiunilor
întreprinse pentru efectuarea excluderii sunt costuri de excluziune.
Costurile de tranzacţionare devenind semnificative, acestea se
înscriu ca un alt factor al eşecului pieţelor. Ştiind că schimbul necesită
informaţie, în scopul realizării tranzacţiilor, agenţii economici efectuează
cheltuieli pentru căutarea partenerilor, pentru observarea calităţii bunului ce
face obiectul schimbului, pentru negocierea condiţiilor tranzacţiilor etc.
Costurile informaţionale şi tranzacţionale reprezintă astfel piedici
semnificative în derularea schimburilor şi, deci, în atingerea unor alocări
eficiente a resurselor prin intermediul pieţelor libere.
Eşecul negocierii unor acorduri avantajoase de schimb se poate
datora existenţei mai multor posibilităţi în ceea ce priveşte condiţiile de
efectuare a schimbului mutual avantajos. Dacă agenţii ar fi confruntaţi cu o
singură alternativă privind condiţiile de efectuare a schimbului, atunci
negocierea ar fi fără obiect. În cazul alternativelor multiple însă, negocierile
pot fi dificile, iar riscul eşecului ridicat.
257
B. Costul social şi costul privat al activităţii umane
În teoria economică este binecunoscută diferenţa dintre costul privat

şi costul social al unei activităţi.
Există o contradicţie între costul marginal privat şi costul marginal
social, adică nu se va atinge optimul Pareto - care presupune că nivelul
producţiei asigură egalitatea dintre costul marginal social şi nivelul preţului
pe piaţă. Această contradicţie este privită, în mod tradiţional ca o deficienţă
a mecanismelor pieţei libere, deficienţă ce rezultă din raritatea resurselor, şi
nu are o corespondenţă în termeni de cost.
Din punct de vedere teoretic această problemă poate fi rezolvată prin
existenţa unui drept de proprietate - public sau privat - prin care se va plăti
dreptul de a utiliza resursele rare.
De exemplu, în cazul poluării, dreptul de proprietate poate fi public,
şi din renta de poluare statul poate asigura refacerea mediului sau
menţinerea acestuia în limitele normale de existenţă.
În condiţiile inexistenţei acestui drept de proprietate diferenţa dintre
costul marginal social şi costul marginal privat este privit ca un cost extern,
adică extern costurilor private ale firmei considerate.
Introducerea acestui drept de proprietate va internaliza costul extern,
adică îl va include în sfera costului privat asociat agentului economic
respectiv.
Grafic, problema poate fi prezentată astfel:
CMS
preţ
CMP
Es
p2
p1
Ep
cerere
Qs Qp cantitate
Figura 12.1 Costul marginal privat şi costul marginal social
Prin acest procedeu, adică prin internalizarea externalităţilor se poate

obţine optimul social ca fiind egal cu cel privat.
258
În Figura 12.1 sunt reprezentate curba cererii pentru un produs

normal - aceasta având panta negativă - adică odată cu creşterea preţului va
scădea cantitatea vândută precum şi două curbe de ofertă - care sunt
reprezentate în mod tradiţional prin curbele costurilor marginale, unde CMP
reprezintă curba costului marginal privat, iar CMS - curba costului marginal
social.
Observăm că în condiţiile în care nu ţinem cont şi de componente
care includ efectele externe, echilibrul producătorului se stabileşte în
punctul Ep în care producţia va fi Qp iar preţul produsului - p1.
În schimb, dacă vom ţine cont şi de influenţa externalităţilor - care
vor fi incluse în costul marginal social - atunci echilibrul se va deplasa în
punctul Es, în care cantitatea produsă va fi Qs, mai mică decât Qp, iar preţul
va fi p2, mai mare decât p1.
Evident, în aceste condiţii nu ne putem aştepta ca o piaţă competitivă
să conducă la un nivel eficient al outputului din punct de vedere social,
adică la un optim Pareto.
În termenii cost - beneficiu în Figura 12.2 este reprezentată
realizarea optimului.
Prin deplasarea în punctul Es, care se poate obţine prin crearea
pieţelor de drepturi de poluare - de exemplu - se realizează optimul social.
Deplasarea din Ep în Es implică atât costuri cât şi beneficii. Costurile
ce apar datorită reducerii producţiei din Qp în Qs sunt cuprinse în suprafaţa
B + C care apare datorită reducerii consumului, respectiv a satisfacţiei ce
derivă dintr-un consum mai mare.
CMS
preţ
CMP
Es
p2
A
p1 B
Ep
cerere
C
Qs Qp producţie (Q)
Figura 12.2 Analiza cost - beneficiu a internalizării externalităţilor
259
Beneficiile apar, pe de o parte datorită reducerii consumului de

resurse - care cuprinde reducerea de costuri private (suprafaţa C), iar pe de
altă parte datorită reducerii costului extern (suprafaţa B). În plus, se mai
câştigă şi în cazul suprafeţei A - ce derivă din creşterea satisfacţiei
consumatorilor în urma reducerii efectelor externe.
Deci, în timp ce costurile sunt reprezentate de suprafaţa B + C,
beneficiile apar prin suprafeţe A + B + C, diferenţa dintre ele - suprafaţa A -
fiind câştigul social net ce rezultă din deplasarea din Ep în Es.
Evident, dacă vom privi din punctul de vedere al producătorilor,
aceştia vor avea mai mult de pierdut decât de câştigat, deoarece pentru
aceştia costurile depăşesc beneficiile, însă câştigurile apar la nivel social,
consumatorii pierzând o parte datorată creşterii preţului, dar câştigând o
parte mult mai mare prin reducerea efectelor extern negative.
În consecinţă, chiar dacă la prima vedere internalizarea
externalităţilor apare ca o sursă de creştere a preţurilor şi de scădere a
cantităţilor produse şi consumate, beneficiile care apar depăşesc costurile, şi
este de dorit deplasarea din punctul care descrie optimul privat în cel social.
C. Externalităţile – eşecurile pieţei
Externalităţile reprezintă unul din cazurile de eşec pe piaţă, acestea

având ca trăsătură comună discrepanţa între costurile sau beneficiile private,
pe de o parte, şi costurile sau beneficiile sociale pe de altă parte.
Externalităţile stau la baza teoriei mediului, dar apar şi în alte
situaţii, legate de alte domenii.
Definiţia 12.1. Efectele externe desemnează orice efect indirect creat de o

activitate de producţie sau de consum, asupra unei mulţimi de consum sau
asupra unei mulţimi de producţie.
Trebuie să precizăm că efectul indirect despre care am amintit este
un efect cauzat de alt agent economic decât cel care-l suportă şi nu se
manifestă printr-un sistem de preţuri, adică nu poate fi cuantificat printr-un
sistem de preţuri.
Definiţia pentru efecte externe este corelată cu definiţia pentru agenţi
economici şi cu definiţia pentru pieţele ce se creează între aceşti agenţi
economici.
O altă definiţie ar fi aceea că externalităţile sunt situaţiile în care
preţurile pieţei nu reflectă unele dintre costurile sau beneficiile asociate
producţiei sau consumului.
260
Costurile sau beneficiile care nu sunt încorporate în preţurile pieţei

au un caracter extern, întrucât nu sunt asociate vânzătorului sau
cumpărătorului, ci unei terţe părţi.
În cazul externalităţilor sistemul preţurilor nu ghidează agenţii
economici spre decizii sociale optimale, şi de aici vor rezulta diferite forme
de ineficienţă în organizarea activităţilor de producţie, respectiv de consum.
O clasificare a externalităţilor le împarte pe acestea în funcţie de
efectul extern, dar şi în funcţie de ce activitate se face discuţia – producţie
sau consum în:
- externalităţi pozitive – care la rândul lor se împart în:
- economii externe de producţie;
- economii externe de consum;
- externalităţi negative – şi acestea se împart în:
- dezeconomii externe de producţie;
- dezeconomii externe de consum.
Externalităţile pozitive sunt prezente în activităţile economice care
aduc beneficii pentru terţe părţi, un exemplu de externalitate pozitivă putând
fii acela dat de efectele benefice ale unui vaccin, acesta aducând efecte
benefice nu numai pentru persoana vaccinată, ci, prin prevenirea
epidemiilor, şi pentru întreaga societate, deşi efectele benefice pentru
societate nu sunt luate în considerare atunci când persoana care se
vaccinează suportă costul vaccinării).
În cazul externalităţilor pozitive beneficiile private sunt mai reduse
decât cele sociale. Acestea din urmă includ, alături de beneficiile private şi
beneficiile externe care revin unor terţe părţi.
Externalităţile pozitive se concretizează în nivele ale producţiei şi
consumului sub cele corespunzătoare alocării eficiente a resurselor.
i1) Economiile externe de producţie apar atunci când anumite acţiuni
ale unor agenţi economici produc efecte benefice asupra altor agenţi, fără ca
aceştia să plătească pentru avantajele obţinute, beneficiul privat fiind mai
mic decât beneficiul social. Ca exemple se pot da:
- cazul tipic cu apicultorul şi grădinarul: florile grădinarului ajutând
albinele să producă mierea, iar albinele ajutând la polenizarea florilor, şi
asta, fără ca vreunul din cei doi indivizi să perceapă vreo taxă;
- alt exemplu ar fi cel al formării profesionale – dacă o firmă
investeşte în cursurile de calificare ale unor indivizi, deci face anumite
cheltuieli cu aceştia, iar după un timp relativ scurt indivizii respectivi pleacă
la alte firme, pentru un salariu cu puţin mai mare, aceste firme putând să
profite de cunoştinţele indivizilor respectivi fără să investească nimic în
formarea indivizilor respectivi, spunem că suntem în cazul economiilor
externe de producţie.
261
Din aceste motive firmele intervin cu diferite măsuri prin care să

evite neajunsurile efectelor de acest tip, de exemplu pot să încheie cu
angajaţii contracte de muncă pe mai mulţi ani, sau pot face cursurile să fie
specifice în exclusivitate firmei respective etc.;
- alt exemplu poate fi cel al invenţiilor din cercetare-dezvoltare – o
invenţie care nu este brevetată la timp poate fi folosită şi de alte firme, fără
ca acestea să investească nimic în realizarea descoperirii respective.
i2) Economiile externe de consum fac parte tot din externalităţile
pozitive şi există atunci când deciziile unui consumator sunt utilizate şi de
alţi agenţi economici, fără ca aceştia să aibă compensaţii monetare. De
exemplu, dacă un individ şi-a reparat faţada casei sau îşi întreţine bine
grădina, atunci acest lucru îi aduce satisfacţie şi vecinului său, care nu-i
aduce nici o despăgubire pentru serviciul făcut.
Un caz tipic de economie externă de consum este aceea în care
utilitatea obţinută prin utilizarea unui bun depinde şi de numărul de
consumatori care dispun în mod egal de bunul respectiv. Să ne referim la
serviciile de telecomunicaţii – pentru un individ, utilitatea pe care o are fiind
racordat la reţeaua telefonică depinde şi de identitatea persoanei racordate,
deoarece sosirea unui nou abonat lărgeşte gama de apeluri posibile, deci va
rezulta o satisfacţie suplimentară pentru persoanele deja racordate la reţeaua
telefonică, fără ca acestea să-i plătească recompensa noului abonat.
Pentru a înţelege mai bine acest caz al externalităţilor pozitive şi
pentru a le putea vizualiza, vom reprezenta grafic modul de formare al
acestora unde:
• BMP reprezintă beneficiul marginal privat;
• BMS reprezintă beneficiul marginal social;
• CM este costul marginal;
• Triunghiul ABC măsoară externalitatea pozitivă.
Preţ
(cost) CM
B
p2
A
p1
C
p3 BMS
BMP
O Q1 Q2 Q cantitatea
Figura 12.3 Cazul externalităţilor pozitive
262
Externalităţile negative sunt cele care se referă la activităţile de

producţie sau consum care generează costuri pentru terţe părţi, cel mai
cunoscut exemplu de externalitate negativă este acela al poluării.
i1) Dezeconomiile externe de producţie există atunci când deciziile
anumitor producători dăunează altor agenţi economici, fără să existe vreo
compensaţie financiară pentru aceştia din urmă.
Exemplul clasic pentru această situaţie este acela al poluării – să
zicem că o companie petrolieră îşi deversează deşeurile petroliere în mare,
sau o fabrică îşi deversează deşeurile toxice în aer. În această situaţie
indivizii din împrejurimi au de suferit efectele toxicităţii. Dar nu există nici
o piaţă şi nici un fel de norme, nici un sistem de preţuri care să stabilească
un preţ pe care ar trebui să-l plătească cei ce produc efectele nocive.
i2) Dezeconomiile externe de consum există atunci când deciziile de
consum ale unor consumatori afectează în mod negativ pe alţi agenţi
economici. Exemple pentru acest caz ar fi:
- tutunul şi muzica zgomotoasă, care afectează pe nefumători,
respectiv pe cei ce doresc să stea liniştiţi;
- fumul degajat de automobile produce efecte negative asupra
populaţiei;
- efectele negative ale aglomeraţiilor la orele de vârf, în mijloacele
de transport în comun sau pe drumurile publice;
- situaţia în care indivizii achiziţionează anumite bunuri care sunt
depozitate într-un spaţiu comun, aceste bunuri îi afectează pe vecini,
deoarece indivizii îşi restrâng spaţiul de mişcare.
Dar acestea nu sunt singurele situaţii de dezeconomii externe,
existând unele cazuri mai subtile, ca de exemplu, dacă la un joc de noroc un
individ câştigă un Mercedes şi va renunţa în mod implicit la autoturismul pe
care îl deţinea, acest lucru va fi resimţit în mod negativ de un vecin care a
fost mai puţin norocos.
Pentru a înţelege mai bine şi acest caz al externalităţilor negative şi
pentru a le putea vizualiza, vom reprezenta grafic modul de formare al
acestui tip de externalităţi:
preţ CM
cost
CMP
Es
p2
Ep
p1
BM
O Q2 Q1 cantitate/a
Figura 12.4 Cazul externalităţii negative
263
unde: BM reprezintă beneficiul marginal;

CMP este costul marginal privat;
CMS semnifică costul marginal social.
Această clasificare a externalităţilor în pozitive şi negative este
relativă, deoarece o externalitate negativă dintr-un anumit punct de vedere
poate fi pozitivă dintr-un alt punct de vedere.
Există soluţii pentru rezolvarea acestor externalităţi, în special a
celor negative, prin internalizarea externalităţilor.
Internalizarea externalităţilor negative constă în încorporarea
costurilor externe în preţul pieţei.
Prin internalizare, costul marginal privat creşte la nivelul costului
marginal social, producătorii fiind astfel obligaţi să ţină seama de costurile
externe ale activităţii lor.
În practică această operaţie de internalizare a externalităţilor nu este
simplă, şi asta datorită dificultăţilor ce apar în legătură cu măsurarea
costurilor externe. Măsurarea costurilor externe este necesară pentru
stabilirea măsurilor prin care poate să intervină guvernul, cu rol corector,
dintre acestea putând fi exemplificate:
aplicarea de amenzi, subvenţii, taxe şi impozite care să conducă la
un cost privat apropiat de costul social, unirea producătorilor de externalităţi
negative cu receptorii unor asemenea efecte.
În continuare se vor prezenta două soluţii date de Pigou şi Coase;
Soluţia dată de Pigou – care a arătat că externalităţile negative pot
fi internalizate printr-un sistem corespunzător de impozite şi subvenţii. În
concepţia lui, un impozit asupra activităţilor poluante poate fi combinat cu o
subvenţie pentru cei ce suportă efectele negative.
Externalităţile negative, ca de altfel şi celelalte situaţii de eşec ale
pieţei, reprezintă, deci, argumentarea pentru intervenţia guvernamentală cu
rol corector. Există totuşi situaţii în care intervenţia guvernamentală poate fi
evitată. O astfel de situaţie este aceea în care numărul agenţilor economici
afectaţi este redus.
Soluţia dată de Coase abordează cazul unui număr redus de agenţi
afectaţi de o externalitate negativă, propunând o soluţie care evită
intervenţia guvernamentală. Coase se referă la faptul că atunci când numărul
agenţilor economici afectaţi de externalitate este redus, atribuirea drepturilor
de proprietate duce la internalizarea efectelor externe.
Coase a demonstrat că dacă drepturile de proprietate sunt definite cu
claritate, atunci părţile interesate iau măsuri de internalizare a
externalităţilor şi de alocare eficientă a resurselor.
264
Ar mai putea fi menţionate aici alte două soluţii, şi anume:

- atunci când există doi producători care se afectează prin efecte
negative, aceştia ar putea apela la soluţii limită, adică unul dintre ei să
cumpere afacerea celuilalt, în acest caz, externalitatea ar fi doar o problemă
internă, care se poate rezolva în interiorul noii companii, fără ca aceasta să
genereze costuri de despăgubire
- situaţia a două companii producătoare de externalităţi, rezolvarea
externalităţilor negative fiind o problemă ce ţine de deciziile din interiorul
conducerii noii companii.
D. Prezentarea matematică a externalităţilor
Matematic, externalităţile se traduc prin existenţa în funcţia obiectiv

a anumitor variabile de care depinde în mod direct comportamentul
agentului.
Presupunem cazul a doi indivizi: X şi Y şi două bunuri: bunul 1 şi
bunul 2. În aceste ipoteze se spune că avem externalităţi dacă utilitatea lui X
depinde nu numai de cantităţile: x1, x2, pe care acesta le consumă din bunul
1, respectiv din bunul 2, dar şi de cantitatea produsă sau consumată din
bunul 1, respectiv bunul 2, sau din amândouă de către agentul economic Y.
Presupunem că externalitatea se produce datorită utilizării de către
agentul Y a bunului 1, funcţia de utilitate a agentului economic X având
forma:
U( x1 , x 2 , y1 )
unde: y1 reprezintă cantitatea consumată (produsă) de agentul
economic Y din bunul 1.
Din definiţia funcţiei de utilitate şi din proprietăţile acesteia se ştie că
funcţia de utilitate este derivabilă, iar dacă suntem în situaţia:
- unei externalităţi pozitive, atunci U 'y > 0 ; adică utilitatea este
funcţie crescătoare;
- unei externalităţi negative, atunci U 'y < 0 ; adică utilitatea este
funcţie descrescătoare.
Dacă resursele din bunul 1 sunt limitate, atunci cantităţile x1, y1 sunt
în general legate între ele conform unei relaţii de forma f ( x1 , y1 ) = 0 , sau
ţinând cont de proprietăţile funcţiilor implicite y1 = y1 ( x1 ) .
În aceste condiţii, utilitatea agentului X, atunci când se alege o
pereche (x1,x2), este:
U( x1 , x 2 , y1 ( x1 )) (12.1)
265
Trebuie menţionat, de asemenea, faptul că individul (consumatorul)

X are de rezolvat următoarea problemă de optim:
⎧[max]U( x1 , x 2 , y1 ( x1 ))
⎪
⎪ pe restricţiile
(Px) ⎨
⎪p1x1 + p 2 x 2 = V
⎪⎩x1 , x 2 ≥ 0
Rezolvarea problemei constă în:

Pas 1. Se construieşte Lagrangeanul problemei:
L( x1 , x 2 , λ ) = U( x1 , x 2 , y1 ( x1 )) + λ (V − p1x1 − p 2 x 2 )
Pas 2. Se scriu condiţiile necesare de optim:
⎧ ∂L
⎪ ∂x = 0 ⎧⎪U 'x1 (x1 , x 2 , y1 (x1 )) + U 'y1 ( x1 , x 2 , y1 ( x1 )) ⋅ y1 ' (x1 ) = λp1 (12.1')
⎪ 1
⎨ ⇒⎨
⎪ ∂L = 0 ⎪⎩U 'x 2 (x1 , x 2 , y1 (x1 )) = λp 2 (12.1' ')
⎪⎩ ∂x 2
Referindu-ne la relaţia (X.1) se pot face o serie de observaţii:

- determinarea perechii (x1,x2) care să maximizeze această utilitate ar
trebui să facă să intervină toate efectele variaţiilor lui x1, înţelegând aici şi
pe acelea care sunt datorate alegerii lui y1. Aceste efecte sunt exprimate prin
derivarea relaţiei (12.1) în raport cu x1, rezultând expresia:
∂U(x1 , x 2 , y1 (x1 ))
= U 'x 1 (x1 , x 2 , y1 (x1 )) + U 'y1 ( x1 , x 2 , y1 ( x1 )) ⋅ y1 ' (x1 )
∂x1
Întrucât individul X nu poate acţiona decât asupra utilităţii marginale
U'x 1 , deoarece nu poate alege pe y1, prezenţa termenului
U 'x1 ( x1 , x 2 , y1 ( x1 )) y1′ ( x1 ) are drept consecinţă faptul că pentru un preţ
stabilit p1 al bunului 1, există o cerere în plus sau în minus pentru bunul 1
(dacă ne referim la ceea ce ar trebui să fie un optim Pareto). Ca urmare,
apare ideea de a corecta preţurile stabilite, propunându-i individului X să-şi
facă calculele pe baza unui preţ implicit care să ţină cont de externalitate.
Pentru a găsi acest preţ se consideră egalitatea ce caracterizează un
optim Pareto:
U 'x 1 (x1 , x 2 , y1 (x1 )) + U 'y1 ( x1 , x 2 , y1 ( x1 )) ⋅ y1′ (x1 ) = λp1 (12.2)
unde:
p1 este preţul bunului 1,
266
λ reprezintă multiplicatorul Lagrange asociat restricţiei bugetare la

nivelul agentului economic X.
Ecuaţia (12.2) se poate scrie sub forma:
⎛ U' ( x , x , y ( x )) ⋅ y1′ (x1 ) ⎞
U'x1 (x1 , x 2 , y1 (x1 )) = λ ⋅ ⎜⎜ p1 − y1 1 2 1 1 ⎟⎟ = λ ⋅ p1*
⎝ λ ⎠
Dacă preţul implicit este:
U' ( x , x , y ( x )) ⋅ y1′ (x1 )
p1* = p1 − y1 1 2 1 1
λ
şi dacă agentul economic X egalează utilitatea sa marginală cu acest preţ,
atunci condiţia de optimalitate Pareto va fi verificată.
Această condiţie presupune preţuri personalizate, întrucât se ţine
cont de impactul externalităţii asupra lui X, şi un centru care le calculează
plecând de la o evaluare numerică a utilităţii.
Caracterul personalizat al relaţiilor dintre indivizi este unul din
motivele pentru care tratarea matematică a externalităţilor devine extrem de
grea din moment ce avem în vedere situaţii în care există mai mult de doi
indivizi.
Aplicaţia 1
Un apicultor s-a instalat aproape de livada unui pomicultor.
Independent unul de altul, apicultorul decide să instaleze un număr de x 0 de
stupi, în timp ce pomicultorul decide să planteze x1 pomi. Albinele
apicultorului invadează pomii şi fecundează florile. În urma acestui proces
rezultă o producţie de miere y 0 şi o anumită cantitate de fructe recoltate y1
care, amândouă, depind de x 0 şi x1 .
Producţia de miere este:
y 0 = 3a 0 x11 / 3 x10/ 3 , a 0 > 0
iar producţia de fructe este:
y1 = 3a1x10/ 3 x11 / 3 , a1 > 0
Costul instalării celor x 0 stupi este c0 x 0 , iar costul plantării a arbori
x1 este c1x1 . Mierea şi fructele sunt vândute la preţuri egale cu unitatea pe
pieţe cu concurenţă perfectă.
267
Se cere:
1. Scrieţi, în funcţie de x 0 şi x1 , profiturile celor doi producători.
Pentru x1 dat, care este alegerea optimală a apicultorului pe care o notăm cu
x 0 = R 0 ( x1 ) ?
Pentru x 0 dat, care este alegerea optimală a pomicultorului, notată
cu x1 = R 1 ( x 0 ) ? Se consideră că x 0 şi x1 sunt numere reale.
2. La un echilibru non-cooperativ, alegerile de producţie verifică:
x 0 = R 0 ( x1 ) şi x1 = R 1 ( x 0 ) .
Determinaţi echilibrul non-cooperativ x *0 şi x1* , precum şi
producţiile y 0* şi y1* , respectiv profiturile de echilibru π 0* ,π 1* .
3. Reprezentaţi grafic în planul ( x 0 , x1 ) curba π 0 ( x 0 , x1 ) = π 0* pe
care o notăm cu x1 = Z1 ( x 0 ) şi curba π 1 ( x 0 , x1 ) = π 1* pe care o notăm cu
x 0 = Z0 ( x1 ) . Arătaţi că există niveluri ( x 0 , x1 ) pentru care fiecare
producător obţine un profit mai mare decât cel obţinut la echilibrul
non-cooperativ.
4. Determinaţi alegerile de producţie x 0 , x1 care permit maximizarea
sumei profiturilor celor doi producători. Arătaţi că acest profit maximal total
este mai mare decât profitul total al celor doi producători la echilibrul
non-cooperativ.
Ce soluţie vă inspiră aceste rezultate obţinute privind externalitatea
producţiei?
Rezolvare
1. Profiturile celor doi producători sunt date de formulele:
π 0 ( x 0 , x1 ) = 3a 0 x11 / 3 x10/ 3 − c 0 x 0 , respectiv
π 1 ( x 0 , x1 ) = 3a1x10/ 3 x11 / 3 − c1x1
Numărul optim de stupi, pentru x1 dat, se obţine maximizând
π 0 ( x 0 , x1 ) în raport cu x 0 , şi obţinem:
a 0 3 x1 a0 a 0 1/ 2
− c0 = 0 deci R 0 ( x1 ) = ⋅ x1
3
x 02 c0 c0
Analog, pentru x 0 dat, alegerea optimală a pomicultorului se obţine
268
maximizând π 1 ( x 0 , x1 ) în raport cu x1 ; deci:

a1 a1 1 / 2
R1 ( x 0 ) = ⋅ x0
c1 c1
2. Curbele R 0 ( x1 ) şi R 1 ( x 0 ) sunt reprezentate în Figura 10.1.
x1
R0 (x0)
( x0* , x1* )
(0, x1* ) R1(x1)
( x0* ,0) x0
Figura 12.5 Echilibrul non-cooperativ
Echilibrul non-cooperativ este obţinut ca intersecţie a celor două

curbe şi este dat de sistemul:
⎧ ⎛ a0 ⎞
3/ 2
⎪x 0 = ⎜⎜ ⎟⎟ ( x1* )1 / 2
*
⎪ ⎝ c0 ⎠
⎨ 3/ 2
⎪ * ⎛⎜ a1 ⎞⎟
⎪ x1 = ⎜ c ⎟ ( x 0 )
* 1/ 2
⎩ ⎝ 1⎠
a cărui soluţie o constituie:
2 2
⎛a ⎞ ⎛ a1 ⎞ ⎛a ⎞ ⎛ a0 ⎞
x = ⎜⎜ 0 ⎟⎟
*
0 ⎜⎜ ⎟⎟ şi x1* = ⎜⎜ 1 ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ c0 ⎠ ⎝ c1 ⎠ ⎝ c1 ⎠ ⎝ c0 ⎠
Nivelurile de producţie corespunzătoare vor fi:

a 02 ⎛ a1 ⎞
y 0 = 3a 0 ( x1 ) ( x 0 ) = 3 ⎜⎜ ⎟⎟
* * 1/ 3 * 1/ 3
c0 ⎝ c1 ⎠
a12 ⎛ a 0 ⎞
y1* = 3a1 ( x *0 )1 / 3 ( x1* )1 / 3 = 3 ⎜ ⎟
c1 ⎜⎝ c0 ⎟⎠
269
Profitul corespunzător fiecărui producător va fi:

a2 ⎛ a ⎞ a2 ⎛ a ⎞
π 0* = 2 0 ⎜⎜ 1 ⎟⎟ şi respectiv, π 1* = 2 1 ⎜⎜ 0 ⎟⎟ .
c0 ⎝ c1 ⎠ c1 ⎝ c0 ⎠
3. Curba π 0 ( x 0 , x1 ) = π 0* se obţine din relaţia
3a 0 x11 / 3 x10/ 3 − c 0 x 0 = π 0*
Explicitând în raport cu x 0 , obţinem:
3
1 ⎛ π 0* ⎞
x1 = ⎜
3 ⎜ 1/ 3
+ c0 x 02 / 3 ⎟⎟ = Z1 ( x 0 )
(3a 0 ) ⎝ x 0 ⎠
Derivând funcţia Z1 ( x 0 ) în raport cu x 0 obţinem:
2
3 ⎛ π 0* ⎞ ⎛ π 0* 2c ⎞
Z1 ( x 0 ) = ⎜
3 ⎜ 1/ 3
+ c 0 x 02 / 3 ⎟⎟ ⎜⎜ − 4 / 3 + 10/ 3 ⎟⎟
(3a 0 ) ⎝ x 0 ⎠ ⎝ 3x 0 3x 0 ⎠
x 0 = x *0 x0 0 ∞
Z1′ ( x 0 ) - - - - - - - - - - - - - - - - 0 + + + + + + + + + + + + +
Z1 ( x 0 ) ∞ x1* ∞
Analog obţinem curba π 1 ( x 0 , x1 ) = π 1* din relaţia

3
1 ⎛ π 1* ⎞
1/ 3 1/ 3
3a x x
1 0 1 − c1x1 = π sau x 0 = Z0 ( x1 ) =
*
1
⎜
3 ⎜ 1/ 3
+ c1x12 / 3 ⎟⎟
(3a1 ) ⎝ x1 ⎠
Z ' 0 ( x1 ) se anulează pentru x1 = x1* şi Z0 ( x1* ) = x *0 .
x1 = x1* x1 0 ∞
Z′0 ( x1 ) - - - - - - - - - - - - - - - - 0 + + + + + + + + + + + + +
Z0 ( x1 ) ∞ x *0 ∞
270
Aplicaţia 1
Considerând situaţia descrisă în Aplicaţia rezolvată 1, rezolvaţi
problema dacă producţia de miere şi respectiv cea de mere, sunt date prin
relaţiile:
y 0 = A 0 x11 / α x10/ β , A 0 > 0,α , β > 0 şi respectiv:
y1 = A1x10/ α x11 / β , A1 > 0,α , β > 0 .
271
Teoria efectelor externe sau a externalităţilor constituie fundamentul
economiei mediului.
Problemele cele mai importante care se pun în cadrul acestei teorii se
referă la aspecte ca:
• poluarea este o problemă economică sau nu;
• trebuie suprimată poluarea sau din contră există un nivel optimal
de poluare;
• poluatorii trebuie să fie plătitori sau nu;
• inconvenientele şi avantajele diferitelor politici economice
precum: impunerea de taxe, acordarea de subvenţii, crearea pieţei
drepturilor de poluare.
Definiţia 13.1. Se numeşte efect extern orice efect indirect al unei activităţi
de producţie sau al unei activităţi de consum asupra unei funcţii de utilitate,
asupra unei mulţimi de consum sau asupra unei mulţimi de producţie.
Prin efect indirect trebuie înţeles, pe de o parte că efectul este creat

printr-un alt agent decât cel afectat, iar pe de altă parte că efectul nu rezultă
prin intermediul unui sistem de preţuri.
272
Teoria echilibrului economic-aspecte teoretice şi aplicaţii
Această definiţie arată că noţiunea de efect extern este legată de

definiţia agenţilor economici şi de existenţa pieţelor care funcţionează între
aceşti agenţi.
Presupunem de exemplu, două firme care se poluează reciproc,
fiecare exercitând asupra celeilalte un efect extern negativ.
Dacă cele două firme fuzionează, efectele externe devin simple
relaţii tehnice în interesul comun, deci efectele externe au fost internalizate.
Dacă se creează între firme pieţe de drepturi de poluare, firma Y
trebuie să cumpere de la firma Y′ un drept de poluare ca şi cum ea ar
cumpăra un alt bun. În acest caz efectele externe au fost negociate.
Un exemplu ilustrativ de efect extern este cel al apicultorului şi
pomicultorului.
Apicultorul, firma 1, influenţează pozitiv posibilităţile de producţie
ale pomicultorului deoarece albinele sale fecundează florile.
Reciproc, pomicultorul, firma 2, favorizează producţia de miere prin
intermediul florilor.
A. Alocarea optimală de resurse într-o economie cu efecte externe
Se consideră o economie cu două firme ce produc două bunuri şi un

consumator:
i1) Bunul 1 este produs de firma 1, după tehnologia de producţie:
y11 = f 1 ( y12 )
unde:
f 1 - reprezintă funcţia de producţie la nivelul firmei 1,
presupusă diferenţiabilă şi concavă;
y11 - cantitatea de bun 1 produsă de firma 1;
y12 - cantitatea de bun 2 folosită la producerea bunului 1.
i2) Bunul 2 este produs de firma 2 după tehnologia de producţie:
y 22 = f 2 ( y12 , x1 , y11 )
unde:
y 22 - reprezintă cantitatea de bun 2 produsă de firma 2,
folosind y12 din bunul 1;
x1 - cantitatea consumată din bunul 1 ca un consum final, la
nivelul consumatorului;
f 2 - reprezintă funcţia de producţie presupusă diferenţiabilă
şi concavă.
273
Capitolul 13. Restabilirea optimului Pareto într-o economie cu efecte externe
df 1 ∂f 2
i3) ≤ 0 şi ≤ 0 deoarece inputurile sunt considerate negative.
dy12 ∂y12
i4) Consumatorul are preferinţele ordonate cu ajutorul unei funcţii de
utilitate U(x1 , x 2 ) , diferenţiabilă, crescătoare şi strict quasiconcavă, având
drept resurse iniţiale cantităţile w1 şi w2 din cele două bunuri.
i5) Există două efecte externe asupra firmei 2:
- efectul creat de producerea bunului 1 de către firma 1;
- efectul creat de consumul bunului 1 de către singurul consumator
final din economie.
Schematic, avem:
Firma F1 Firma F2
y11 = f 1 ( y 21 ) y 22 = f 2 ( y12 , x1 , y11 )

y11 ≥ 0 y12 ≤ 0
y 12 ≤ 0 y 22 ≥ 0
Consumatorul
U ( x1 , x 2 )
x1 ≥ 0
x2 ≥ 0
Observaţie: Indicii inferiori se referă la cele două bunuri, în timp ce indicii

superiori se referă la cele două firme.
Avem astfel:
- oferta de bun 1 ca fiind y11 ;
- oferta de bun 2 ca fiind y 22 ;
- cererea de bun 1 ca fiind x1 + y12 ;
- cererea de bun 2 ca fiind x 2 .
Optimul Pareto al acestei economii este obţinut din rezolvarea
274
problemei de optim:
⎧[max]U( x1 , x 2 )
⎪ y1 + y 2 + w − x ≥ 0 λ1
⎪ 1 1 1 1
⎪ y1 + y 2 + w − x 2 ≥ 0 λ2
(P1) ⎨ 2 1 2 1 1 2
⎪− y1 + f ( y 2 ) ≥ 0 µ1
⎪− y 22 + f 2 ( y12 , x1 , y11 ) ≥ 0 µ2
⎪ j
⎩ yi ≥ 0, x i ≥ 0 i = 1,2 j = 1,2
unde λ1 , λ2 , µ1 , µ 2 sunt multiplicatorii Kuhn-Tucker1 asociaţi restricţiilor.
Vom simplifica problema de optimizare, punând ipoteze care conduc la
optim interior. În particular vom neglija restricţiile de semn.
Lagrangeanul se scrie astfel:
L( x1 , x 2 , y11 , y 12 , y12 , y 22 , λ1 , λ 2 , µ1 , µ 2 ) = U ( x1 , x 2 ) + λ1 ( y11 + y12 + w1 − x1 ) +
+ λ2 ( y12 + y 22 + w 2 − x 2 ) + µ1 (− y11 + f 1 ( y12 )) + µ 2 (− y 22 + f 2 ( y12 , x1 , y11 ))
Condiţiile de ordinul I (care sunt şi suficiente ţinând seama de

ipotezele de concavitate impuse) devin:
∂L ∂U ∂f 2 ( y12 , x1 , y11 )
=0⇒ − λ1 + µ 2 =0 (13.1)
∂x1 ∂x1 ∂x1
∂L ∂U
=0⇒ − λ2 = 0 (13.2)
∂x 2 ∂x 2
∂L ∂f 2 ( y12 , x1 , y11 )
= 0 ⇒ λ1 − µ1 + µ 2 =0 (13.3)
∂y11 ∂y11
∂L df 1 ( y12 )
= 0 ⇒ λ2 + µ1 =0 (13.4)
∂y12 dy12
∂L ∂f 2 ( y12 , x1 , y11 )
= 0 ⇒ λ1 + µ 2 =0 (13.5)
∂y12 ∂y12
∂L
= 0 ⇒ λ2 − µ 2 = 0 (13.6)
∂y 22
Eliminăm parametrii λ1 , λ2 , µ1 , µ 2 din relaţiile de mai sus, astfel:
- din (13.1), (13.2) şi (13.6) rezultă:
∂U
λ2 = µ 2 = (13.7)
∂x 2
1
Vezi Anexa
275
∂U ∂f 2 ∂U ∂U ∂f 2
λ1 = + µ2 = + (13.8)
∂x1 ∂x1 ∂x1 ∂x1 ∂x1
- împărţind (13.8) la (13.7) membru cu membru rezultă:
∂U ∂f 2 ∂U ∂U ∂f 2
+ µ2 +
λ1 ∂x1 ∂x1 ∂x1 ∂x 2 ∂x1
= = (13.9)
λ2 ∂U ∂U
∂x 2 ∂x 2
Această relaţie poartă numele de rata marginală de substituţie la
nivelul întregii economii (sau rata marginală socială).
- din (13.5) şi (13.6) rezultă:
λ1 ∂f 2 ( y12 , x1 , y11 )
=− (13.10)
λ2 ∂y12
Relaţia (13.10) reprezintă rata marginală de transformare socială, în

care membrul doi este productivitatea marginală şi arată cu câte unităţi
creşte f 2 când y12 creşte cu o unitate. Combinăm (13.3) cu (13.5) şi rezultă
că:
∂f 2 ( y12 , x1 , y11 )
λ1 = µ1 − µ 2 (13.11)
∂y11
df 1 ( y12 )
λ2 = − µ1 (13.12)
dy12
- împărţind (13.11) la (13.12) se obţine:
∂f 2 µ 2 ∂f 2
µ1 − µ 2 1−
λ1 ∂y12 µ1 ∂y11
=− =− (13.13)
λ2 df 1 df 1
µ1 1
dy 2 dy12
- din (13.4) şi (13.6) rezultă:
λ2 µ 2 ∂f 1 ( y12 )
= =− (13.14)
µ1 µ1 ∂y12
276
- înlocuind (13.14) în (13.13) se obţine:

df 1 ( y12 ) ∂f 2 ( y12 , x1 , y11 )
1+ ⋅
λ1 dy12 ∂y11
=− (13.15)
λ2 df 1 ( y12 )
dy12
Relaţia (13.15) reprezintă condiţia de optimalitate Pareto.
Relaţiile (13.9), (13.10) şi (13.15) conduc la:
∂U ∂U ∂f 2 ∂f 1 ∂f 2
+ 1+ 1 ⋅ 1
λ1 ∂x1 ∂x 2 ∂x1 ∂f 2 ∂y 2 ∂y1
= =− 2 =− (13.16)
λ2 ∂U ∂y df 1
1231
∂x b dy12
1442244 3 14424 4
3
a c
Relaţia (13.16) exprimă egalitatea între ratele marginale de
substituţie socială şi de transformare socială.
În anul 1920 Pigou a fost primul care a sesizat că pentru a evalua
ratele marginale de substituţie şi de transformare socială pentru condiţiile de
optim, este necesar să se ţină cont de efectele directe şi indirecte ale
activităţilor economice, astfel :
a) Rata marginală de substituţie a consumatorului trebuie să ţină cont
de faptul că substituind o unitate de bun 2 cu o unitate de bun 1, producţia
∂f 2
bunului 2 este afectată prin şi modifică utilitatea bunului 1 prin
∂x1
∂U ∂f 2
.
∂x 2 ∂x 1
∂U ∂U ∂f 2
+
∂x1 ∂x 2 ∂x1
Rata marginală de substituţie socială este deci: .
∂U
∂x 2
b) Deoarece firma 2 nu crează nici un efect extern, rata marginală
∂f 2
de transformare socială este 2 .
∂y1
c) În schimb, firma 1 trebuie să ţină cont de faptul că utilizând o
∂f 2
unitate de bun 2, ca input suplimentar, ea produce şi deci afectează
∂y12
277
∂f 2 df 1
producţia bunului 2 cu ⋅ , de unde rata marginală de transformare
∂y11 dy12
df 1 ( y12 ) ∂f 2 ( y12 , x1 , y11 )
1+ ⋅
dy12 ∂y11
socială este: − .
df 1 ( y12 )
dy12
Din acest exemplu se constată că o soluţie optimală în sens Pareto nu
elimină efectele externe din economie.
Soluţia constă în internalizarea acestor costuri ale efectelor negative.
B. Echilibrul într-o economie cu efecte externe
Un astfel de echilibru diferă de un optim Pareto. Echilibrul

concurenţial într-o economie cu efecte externe este asemănător cu cel din
economia obişnuită, diferenţa fiind legată de faptul că agenţii economici
consideră nu numai preţurile ca date, dar şi variabilele care afectează fie
funcţiile de utilitate, fie mulţimile de consum fie mulţimile de producţie,
adică acele variabile ce cuantifică efectele externe.
Fie (p1 , p 2 ) vectorul de preţuri pentru cele două bunuri.
Problema de optim la nivelul consumatorului individual urmăreşte
maximizarea utilităţii în condiţiile respectării restricţiei de buget, adică:
⎧[max]U( x1 , x 2 )
⎪ x1 , x 2
(P2) ⎪ pe restricţia
⎨
⎪p1x1 + p 2 x 2 = V
⎪x ≥ 0, x ≥ 0
⎩ 1 2
unde V este format din venitul salarial şi venitul nesalarial (cote părţi din
profit).
Rezolvare
Pasul 1. Se construieşte lagrangeanul problemei de optim:
L( x1 , x 2 , λ ) = U( x1 , x 2 ) + λ (V − p1x1 − p 2 x 2 )
Pasul 2. Condiţiile necesare de optim se scriu:
∂L ∂U
=0⇒ − λp1 = 0
∂x1 ∂x1
278
∂L ∂U
=0⇒ − λp 2 = 0
∂x 2 ∂x 2
p1x1 + p 2 x 2 = V
∂U
p ∂x
de unde rezultă că 1 = 1 = RMS(1, 2 ) ,
p 2 ∂U
∂x 2
adică, la optim, rata marginală de substituţie este egală cu raportul
preţurilor.
Soluţia ( x1* , x *2 ) reprezintă alocaţia de consum optim pentru
consumatorul din economie.
Problema de optim la nivelul firmei 1 urmăreşte:
unde p 2 y12 reprezintă cheltuielile firmei 1.
⎧[max]p1y11 + p 2 y12 , cu y12 < 0

⎪
(P3) ⎨ pe restricţia
⎪ y = f ( y1 )
1 1
⎩ 1 2
Rezolvare
L( y11 , y12 , λ ) = p1 y11 + p 2 y12 + λ (f 1 ( y12 ) − y11 )
Pasul 2. Din condiţiile necesare de optim avem:
∂L ⎫
= 0 ⇒ p1 − λ = 0 ⎪
∂y11
⎪
∂L df 1 ⎪ p 1
= 0 ⇒ p 2 + λ 1 = 0⎬ ⇒ 1 = − 1
∂y 2
1
dy 2 ⎪ p2 df
∂L ⎪ dy12
= 0 ⇒ f ( y 2 ) − y1 = 0 ⎪
1 1 1
∂λ ⎭
Soluţia sistemului este ( y11* , y12* ) .
279
Problema de optim la nivelul firmei 2 este dată de:

⎧[max]p1y12 + p 2 y 22
(P4) ⎪ pe restricţia
⎨
⎪ y 2 = f 2 ( y 2 , x , y1 )
⎩ 2 1 1 1
unde p1 y12 reprezintă cheltuielile firmei 2, cu x1* , y11* date.
Rezolvare
Pasul 1. Se construieşte lagrangeanul problemei:
L( y12 , y 22 , λ ) = p1y12 + p 2 y 22 + λ (f 2 ( y12 , x1* , y11* ) − y 22 )
Pasul 2. Condiţiile de ordinul întâi (CNO) sunt date de:
⎧ ∂L ∂f 2 ( y12 , x1* , y11* )

⎪ ∂y 2 = 0 ⇒ p1 + λ =0
⎪ 1 ∂ y 2
1
⎪ ∂L
⎨ 2 = 0 ⇒ p2 − λ = 0
⎪ ∂y 2
⎪ ∂L = 0 ⇒ f 2 ( y 2 , x * , y1* ) − y 2 = 0
⎪ ∂λ 1 1 1 2
⎩
p1 ∂f 2 ( y12 , x1* , y11* )

⇒ =−
p2 ∂y12
Prin rezolvarea sistemului rezultă soluţia ( y12* , y 22* ) .
Corelând soluţiile de la nivelul celor 3 agenţi economici se obţine:
∂U
p1 ∂x1 ∂f 2 ( y12 , x1* , y11* ) 1
= =− =− 1 1 ,
p 2 ∂U ∂y1 2
df ( y 2 )
∂x 2 dy12
această condiţie fiind diferită de cea obţinută in cazul optimalităţii Pareto.
280
Schematic, problema de optim la nivelul celor trei agenţi economici se

prezintă astfel:
Firma F1 Firma F2
[max]{ p1 y11 + p 2 y 12 } [max]{ p1 y12 + p 2 y 22 }

y11 , y 12 y12 , y 22
pe restrictiile pe restrictiile
y = f (y )
1
1
1 1
2 y 22 = f 2 ( y12 , x1* , y11* )
y11 ≥ 0 y12 ≤ 0
y 21 ≤ 0 y 22 ≥ 0
Soluţia ( y11* , y 21* ) Soluţia ( y12* , y 22* )
Consumatorul
[max]U( x1 , x 2 )
x1 ,x 2
pe restricţesle
p1x1 + p 2 x 2 = V
Soluţia ( x1* , x 2* )
O astfel de soluţie nu este eficientă în sens Pareto deoarece nu sunt

luate în considerare efectele dintre consumator şi producător.
Ca urmare, într-o economie cu efecte externe, un echilibru
concurenţial nu este şi un echilibru de tip Pareto.
Problema care se pune este dacă pot fi găsite politici economice prin
care optimul concurenţial să devină şi optim Pareto.
Răspunsul este afirmativ, existând diferite politici economice ce
răspund acestui deziderat, şi anume:
a) crearea pieţei drepturilor de poluare;
b) politica taxării optimale;
c) integrarea firmelor.
281
Prin politica creării pieţei drepturilor de poluare, firma 1 va cumpăra

de la firma 2 un drept de poluare, dacă va plăti o cantitate de drepturi (noxe
emise în procesul de producţie). Prin politica taxării optimale se instituie o
alegere convenabilă a unor taxe pe consumul bunului 1 de către consumator
şi a producţiei de bun 1.
C. Politici economice de restaurare a eficienţei Pareto
Într-o economie cu efecte externe un echilibru concurenţial nu este şi

echilibru de tip Pareto, datorită faptului că însăşi condiţiile obţinute din
problemele de optim, astfel:
- optimul Pareto este caracterizat de ecuaţiile:
∂U ∂U ∂f 2 ∂f 1 ∂f 2
+ 1+ 1 ⋅ 1
∂x1 ∂x 2 ∂x1 ∂f 2 ∂y 2 ∂y1
=− 2 =−
∂U ∂y df 1
1231
∂x b dy12
1442244 3 14424 4 3
a c
- echilibrul concurenţial este dat de:
∂U
∂x1 ∂f 2 ( y12 , x1* , y11* ) 1
=− =− 1 1
∂U ∂y1 2
df ( y 2 )
∂x 2 dy12
Cum modelul este dat de relaţiile:
y11 = f 1 ( y12 )
y 22 = f 2 ( y12 , x1 , y11 )
În continuare vor fi abordate politici economice prin care optimul
concurenţial să satisfacă şi condiţiile pentru optimalitatea Pareto.
C.1. Crearea pieţei drepturilor de poluare

Printr-o astfel de politică economică firma 1 va cumpăra de la firma
2 un drept de poluare, dacă va plăti o cantitate de drepturi de poluare (noxe
emise în procesul de producţie) la preţul q12 12
1 , în cantitatea y1 .
Problema de optim la nivelul firmei 1 va fi dată de:
⎧[max]p1y11 + p 2 y12 − q12
1 y1 , cu y 2 < 0
12 1
⎪
(P'3) ⎨ pe restricţia
⎪ y1 = f 1 ( y1 )
⎩ 1 2
282
y12
1 poate fi considerat un factor de producţie.
Există de obicei restricţii instituţionale (reglementări) prin care firma
care poluează este obligată să cumpere atâtea drepturi de poluare cât este
volumul noxelor, adică y121 = y1 .
1
Rezolvare
Pasul 1. Se construieşte lagrangeanul:
L( y11 , y12 , λ ) = p1y11 + p 2 y12 − q12
1 + λ (f ( y 2 ) − y1 )
1 1 1
Pasul 2. Condiţiile necesare sunt date de:

∂L
= 0 ⇒ p1 − q12 1 − λ = 0 (cu y1 = y1 )
12 1
∂y11
∂L df 1 ( y12 )
= 0 ⇒ p 2 + λ =0
∂y12 dy12
de unde:
p1 − q12 1 p q12 1
1
= − 1 1 sau echivalent, 1 = 1 = − 1 1 (13.17)
p2 df ( y 2 ) p2 p2 df ( y 2 )
1
dy 2 dy12
Consumatorul este obligat să cumpere atâtea drepturi de poluare câte

pagube produce firma 2, prin consumul bunului 1 în cantitatea x12 1 la preţul
p112 .
Problema de optim la nivelul consumatorului în acest caz este:
⎧[max]U( x1 , x 2 )
⎪ x1 , x 2
⎪⎪pe restricţes
(P'2) ⎨p1x1 + p 2 x 2 + p12
1 x1 = V
12
⎪ 12
⎪ x 1 = x1
⎪⎩x1 ≥ 0, x 2 ≥ 0
în care există o restricţie instituţională dată de faptul că acea cantitate de
drepturi este egală cu cantitatea de noxe.
Rezolvare
L( x1 , x 2 , λ ) = U( x1 , x 2 ) + λ (V − p1x1 − p 2 x 2 − p12 12
1 x1 )
Pasul 2. Condiţiile necesare de optim rezultă din:
283
∂L ∂U
=0⇒ − λ (p1 + p12
1 ) =0
∂x1 ∂x1
∂L ∂U
=0⇒ − λp 2 = 0 (13.18)
∂x 2 ∂x 2
∂L
=0
∂λ
Prin împărţirea primelor două relaţii din (13.18) se obţine:
∂U ∂U
∂x1 p1 + p1 12
p ∂x p12
= sau echivalent, 1 = 1 − 1 (13.19)
∂U p2 p 2 ∂U p 2
∂x 2 ∂x 2
Firma 2, care suportă efectele negative ale celorlalţi agenţi
economici, va oferi celor doi agenţi economici cantităţile cerute de drepturi
de poluare la preţurile q12 12
1 şi respectiv p1 .
Problema de optim la nivelul firmei 2 va fi în acest caz:
⎧[max]p1y12 + p 2 y 22 + q12 ~12 12 ~12

1 y1 + p1 x1
⎪
(P'4 ) ⎨ pe restricţia
⎪y 2 = f 2 ( y2 , ~ ~1
⎩ 2 1 x1 , y1 )
Din condiţia ca la echilibru, oferta de drepturi de poluare să fie egală

cu cererea, obţinem relaţiile:
⎧~y112 = y12
1 = y1
1
⎨~12
⎩ x1 = x 1 = x 1
12
Rezolvare
L( y12 , y 22 , x1 , y11 , λ ) = p1y12 + p 2 y 22 + q12
1 y1 + p1 x1 + λ ( − y 2 + f ( y1 , x1 , y1 ))
1 12 1 2 2 2 1 1
Pasul 2. Condiţiile necesare de optim sunt date de:

∂L ∂f 2 ∂f 2
= 0 ⇒ p 1 + λ = 0 ⇒ p1 = − λ
∂y12 ∂y12 ∂y12
∂L
= 0 ⇒ p2 − λ = 0 ⇒ p2 = λ
∂y 22
284
∂L ∂f 2 ∂f 2
= 0 ⇒ p12
1 + λ2 = 0 ⇒ p12
1 = − λ
∂x1 ∂x1 ∂x1
∂L ∂f 2 ∂f 2
= 0 ⇒ q12
1 + λ = 0 ⇒ q12
1 = − λ
∂y11 ∂y11 ∂y11
Prelucrăm condiţiile necesare scrise anterior astfel:

- primele două condiţii se împart, de unde rezultă că:
p1 ∂f 2
=− 2 (13.20)
p2 ∂y1
q12 ∂f 2
- calculăm raportul 1
= − 1 şi îl înlocuim în relaţia (13.17), de
p2 ∂y1
unde obţinem:
∂f 2 df 1
1 + ⋅
p1 1 ∂f 2 ∂y11 dy12
=− 1 − 1 =− (13.17’)
p2 df ∂y1 df 1
dy12 dy12
p12 ∂f 2
- calculăm raportul 1
=− şi îl înlocuim în relaţia (13.19) care
p2 ∂x1
devine:
∂U ∂U ∂U ∂f 2
+ ⋅
p1 ∂x1 ∂f 2 ∂x1 ∂x 2 ∂x1
= + = (13.19’)
p 2 ∂U ∂x1 ∂U
∂x 2 ∂x 2
În final, combinând relaţiile (13.17’), (13.19’) şi (13.20) obţinem relaţia:
∂U ∂U ∂f 2 df 1 ∂f 2
+ ⋅ 1+ 1 ⋅ 1
∂x1 ∂x 2 ∂x1 dy 2 ∂y1 ∂f 2
=− = −
∂U df 1 ∂y12
∂x 2 dy12
Echilibrul concurenţial în această situaţie satisface condiţia de
optimalitate Pareto şi deci eficienţa Pareto a fost restabilită.
Schematic, problema de optim la nivelul fiecărui agent, în cazul
285
creării drepturilor de poluare se prezintă astfel:
Firma F1 Firma F2
Firma va cumpăra de la firma 2
un drept de poluare în valoare [max ]{p1 y12 + p 2 y 22 +
12 12 2 2
de q1 y1 . y1 , y 2
~12 12 ~12
[max]U( x1 , x 2 ) 1 y1 + p1 x 1 }
q12
x1 , x 2
restricţiile
restricţiile
y = f 2 ( y12 , ~
2
x1* , ~y11* )
p1x1 + p 2 x 2 + p12
1 x1 = V
12 2
~
x12 = x12 = x
1 = x1
x12 1 1 1
x1 ≥ 0, x 2 ≥ 0
Soluţia ( ~
y12 , ~
y 22 )
Soluţia ( y11* , y 21* )
Consumatorul
Consumatorul va cumpăra de la
firma 2 un drept de poluare în
valoare de p1 ~
12 12
x1 .
[max]U( x1 , x 2 )
x1 , x 2
restricţiile
p1x1 + p 2 x 2 + p12
1 x1 = V
12
1 = x1
x12
x1 ≥ 0, x 2 ≥ 0
Soluţia ( ~
x1* , ~
x 2* )
C.2. Taxarea optimală

Printr-o alegere convenabilă a unor taxe pe consumul bunului 1 de
către consumator şi asupra producţiei de bun 1, echilibrul concurenţial va
satisface şi condiţiile de optimalitate Pareto.
286
O posibilă alegere a acestor taxe este aceea a efectelor (eficienţelor)

marginale ale consumului şi producţiei bunului 1 asupra producţiei
bunului 2.
Se consideră următoarele:
- se normalizează preţul bunului 2, p 2 = 1 ;
- funcţiile cererii şi ofertei se presupun omogene de grad zero, ceea
ce înseamnă că dacă preţurile se multiplică cu acelaşi număr, funcţiile
cererii şi ofertei nu se modifică.
p
Se deduce astfel din cele două ipoteze că 1 = p1 , unde p1 , p 2 sunt
p2
preţurile normalizate.
p
(exemplu: dacă iniţial p1 = 4, p 2 = 10 , ceea ce înseamnă 1 = 0,4 , după
p2
normalizare, luând p 2 = 1 , ceea ce implică p1 = 0,4 , se deduce că raportul se
păstrează fiind dat chiar de noul p1 ).
- fie t - taxa pe care o plăteşte consumatorul pentru consumul unei
unităţi din bunul 1şi τ - taxa plătită de firma 1 pentru producţia unei unităţi
din bunul 1.
- se presupune că volumul acestor taxe revine consumatorilor din
economie sub forma unor transferuri forfetare, independente de
comportamentul agenţilor economici.
Vom formaliza, în continuare, problema de optimizare pentru
firma 1.
Definiţia 13.2. Se numeşte echilibru concurenţial într-o economie cu efecte

externe şi taxa pe cantitate t la nivelul consumatorului, respectiv τ la nivelul
firmei 1, un sistem de preţuri dat (p1 ,1) şi o alocaţie de consum şi
producţie ( x1 , x 2 , y11 , y12 , y12 , y 22 ) astfel încât să fie îndeplinite următoarele
condiţii:
a) ( x11 , x12 ) maximizează utilitatea la nivelul consumatorului în
condiţiile respectării restricţiei de buget (venit ce depinde de dotarea iniţială
–venit salarial, cote părţi din profitul firmelor –venitul nesalarial şi o parte
din volumul taxelor T care revine agenţilor economici);
b) ( y11 , y 21 ) maximizează profitul firmei 1 la preţurile date, profitul
fiind dat de:
{p1y11 + y12 − τy11} = {( p1 − τ ) y11 + y12 }
în condiţiile restricţiei tehnologice ( y11 = f 1 ( y12 )
287
c) ( y12 , y 22 ) maximizează profitul firmei 2 la preţurile date, profitul

fiind dat de:
(
{p1y12 + y22 }, cu restricţia tehnologică y22 = f 2 y12 , x1, y11 )
d) condiţiile de echilibru:
y11 + w1 = x1 − y12
y12 + w 2 = x 2 − y12
(egalităţi ce arată că ieşirile sunt egale cu suma intrărilor, unde wi reprezintă
dotarea iniţială din fiecare bun).
Determinăm condiţiile de optim pentru fiecare agent în parte:
a) La nivelul consumatorului problema de optim devine:
⎧[max]U( x1 , x 2 )
( P2'' ) ⎨ x 1 , x 2
⎩( p1 + t ) x1 + x 2 = V
Rezolvare
L( x1 , x 2 , λ ) = U( x1 , x 2 ) + λ[V − ( p1 + t ) x1 − x 2 ]
∂L ∂U
=0⇒ − λ ( p1 + t ) = 0 (13.23)
∂x1 ∂x1
∂L ∂U
=0⇒ −λ =0 (13.24)
∂x 2 ∂x 2
∂L
= 0 ⇒ ( p1 + t ) x1 + x 2 = V
∂λ
Împărţind ecuaţiile (13.23) şi (13.24) obţinem:
∂U ∂U
∂x ∂x
p1 + t = 1 ⇔ p1 = 1 − t (13.25)
∂U ∂U
∂x 2 ∂x 2
b) Problema de optim la nivelul firmei 1 este dată de:
''
⎧⎪[max ]{( p1 − τ ) y11 + y12 )
( P3 ) ⎨ 1 2 y 1 1
, y
⎪⎩ y11 = f 1 ( y12 )
Rezolvare
L( y11 , y12 , λ ) = ( p1 − τ ) y11 + y12 + λ[− y11 + f 1 ( y12 )]
288

∂L
= 0 ⇒ p1 − τ − λ = 0
∂y11
∂L df 1 ( y12 )
= 0 ⇒ 1 + λ =0
∂y12 dy12
∂L
= 0 ⇒ y11 = f 1 ( y12 )
∂λ
Primele două relaţii din condiţiile de optim conduc la:
1
p1 = τ − 1 1 (13.26)
df ( y 2 )
dy12
c) Problema de optim la nivelul firmei 2 este dată de:
⎧⎪[max]{p1y12 + y 22 )
( P4'' ) ⎨ y12 , y 212
⎪⎩ y 22 = f 2 ( y12 , x1 , y11 )
Rezolvare
L( y12 , y 22 , λ ) = p1y12 + y 22 + λ[− y 22 + f 2 ( y12 , x1 , y11 )]
∂L ∂f 2
= 0 ⇒ p1 + λ =0
∂y12 ∂y12
∂L
= 0 ⇒1− λ = 0
∂y 22
∂L
= 0 ⇒ y 22 = f 2 ( y12 , x1 , y11 )
∂λ
Din primele două ecuaţii se obţine:
∂f 2
p1 = − 2 (13.27)
∂y1
Corelând relaţiile (13.25), (13.26) şi (13.27) se obţine:
∂U
∂x 1 ∂f 2
p1 = 1 − t = τ − 1 1 = − 2 (13.28)
∂U df ( y 2 ) ∂y1
∂x 2 1
dy 2
289
O alegere corespunzătoare a lui t şi τ poate conduce astfel la

restabilirea eficienţei Pareto.
Notăm cu t * efectul marginal al consumului de bun 1 asupra
producţiei de bun 2, iar cu τ * efectul marginal al producţiei de bun 1 de
către firma 1 asupra producţiei firmei 2, calculate în punctul de optim,
adică:
∂f 2 ∂f 2
t* = − , respectiv τ * = − 1 (13.29)
∂x1 ∂y1
Înlocuind relaţiile (13.29) în (13.28) se obţine:
∂U ∂U ∂f 2 df 1 ( y12 ) ∂f 2
+ ⋅ 1+ ⋅ 1
∂x1 ∂x 2 ∂x1 dy12 ∂y1 ∂f 2
p1 = =− =− 2
∂U df 1 ( y12 ) ∂y1
∂x 2 dy 21
Schematic, problema de optim la nivelul fiecărui agent în cazul

taxării optimale se prezintă astfel:
Firma F1 Firma F2
[max ]{( p1 − τ ) y11 + y 12 } [max ]{ p1 y12 + p 2 y 22 }
y11 , y 12 y12 , y 22
pe restrictiile pe restrictiile
y11 = f 1 ( y 21 ) y 22 = f 2 ( y12 , x1* , y11* )
y 12 ≤ 0 y12 ≤ 0
y11 ≥ 0 y 22 ≥ 0
Soluţia ( y11 , y 21 ) Soluţia ( y12 , y 22 )
Consumatorul
[max ]U ( x1 , x 2 )
x1 , x 2
pe restrictiile
( p1 + t ) x1 + p 2 x 2 = V
x1 ≥ 0, x 2 ≥ 0
Soluţia ( x1 , x 2 )
290
Ca urmare, un echilibru concurenţial într-o economie cu efecte

externe şi taxe t * ,τ * date de (4.29) este şi un optim Pareto, de unde se
deduce astfel că optimul Pareto a fost restabilit.
C.3. Integrarea firmelor

Considerăm modelul de mai înainte simplificat, cu presupunerea că doar
firma 1 poluează firma 2.
Tehnologiile de producţie sunt presupuse astfel:
y11 = f 1 ( y12 ) ,
respectiv y 22 = f 2 ( y12 , y11 ) .
∂f 2
Observaţie: Avem de asemenea că, = 0.
∂x1
Prin integrarea întreprinderilor se înţelege a rezolva o problemă de
optim ce maximizează profitul comun obţinut de cele două firme cu
respectarea tehnologiilor de fabricaţie.
Aceasta presupune rezolvarea problemei:
⎧[ 1 max ]{p1y11 + p 2 y12 + p1y12 + p 2 y 22 }
⎪ y 1 , y 1
2 , y 2
1 , y 2
2
⎪pe restrictia
( P5 ) ⎨ 1
⎪ y1 = f ( y 2 )
1 1
⎪ y 2 = f 2 ( y 2 , y1 )
⎩ 2 1 1
Rezolvare
L = p1y11 + p 2 y12 + p1y12 + p 2 y 22 + λ1[− y11 + f 1 ( y12 )] + λ2 [− y 22 + f 2 ( y12 , y11 )]
Pasul 2. Condiţiile de ordinul întâi (necesare de optim) sunt date de:
∂L ∂f 2
= 0 ⇒ p1 − λ1 + λ 2 =0 (13.30)
∂y11 ∂y11
∂L df 1
= 0 ⇒ p 2 + λ1 =0 (13.31)
∂y12 dy12
∂L ∂f 2
= 0 ⇒ p1 + λ2 =0 (13.32)
∂y12 ∂y12
∂L
= 0 ⇒ p 2 − λ2 = 0 ⇒ p 2 = λ2 (13.33)
∂y 22
291
∂L
=0 (13.34)
∂λ1
∂L
=0 (13.35)
∂λ2
Eliminăm λ1 , λ 2 între cele patru relaţii în care apar, astfel:
- prin împărţirea ecuaţiei (13.30) la ecuaţia (13.31) obţinem:
∂f 2 λ ∂f 2 df 1 ( y12 ) ∂f 2
λ1 − λ2 1 1 − 2 ⋅ 1 (13.31) + (13.33) 1 + ⋅ 1
p1 ∂y1 λ1 ∂y1 dy12 ∂y1
= 1 1 =− 1 1 = − 1
(13.36)
p2 df ( y 2 ) df ( y 2 ) df
− λ1
dy12 dy12 dy12
- din ecuaţia (13.31) şi ecuaţia (13.33) prin împărţire se obţine:
λ1 df 1 ( y12 )
=−
λ2 dy12
- împărţind ecuaţiile (13.32) şi (13.33) se determină raportul:
p1 ∂f 2
=− 2 (13.37)
p2 ∂y1
Se ştie că la optim consumatorul are rata marginală de substituţie a
bunului 2 cu bunul 1 egalează raportul preţurilor, adică:
∂U
∂x1 p1
= (13.38)
∂U p 2
∂x 2
∂f 2
Combinând relaţiile (13.36)-(13.38) şi ţinând cont că , = 0 obţinem:
∂x1
∂U ∂U ∂f 2 df 1 ∂f 2
+ ⋅ 1+ 1 ⋅ 1
∂x1 ∂x 2 ∂x1 dy 2 ∂y1 ∂f 2
=− = − (13.39)
∂U df 1 ∂y12
∂x 2 dy12
Relaţia (13.39) arată că echilibrul în noua situaţie, în care firmele au fost
integrate, este şi un optim Pareto. S-a realizat eficienţa Pareto ca urmare a
faptului ca efectul negativ al firmei 1, produs asupra firmei 2, a fost
internalizat (a fost prins în costul de producţie).
292
Aplicaţia 1
Se consideră o economie cu două bunuri şi I consumatori. Fiecare
consumator posedă patru unităţi din bunul 1 ca resurse iniţiale. Bunul 2 este
produs cu ajutorul bunului 1 după tehnologia:
y 2 = z1 , z1 ≥ 0 , y 2 ≥ 0
Producţia bunului 2 induce o externalitate negativă asupra
preferinţelor consumatorului. Funcţia de utilitate a unui consumator i se
scrie :
1
U i ( x1i , x i2 , y 2 ) = x1i + ln x i2 − ln y 2 ; i = 1,2,..., I
2
Se cere:
1. Să se determine echilibrul concurenţial în această economie, presupunând
că fiecare consumator primeşte 1/I din profitul întreprinderii care produce
bunul 2.
2. Explicaţi de ce echilibrul concurenţial nu este un optim Pareto.
Caracterizaţi optimurile Pareto la care toţi consumatorii au un consum
pozitiv din bunul 1.
3. Ne plasăm în cadrul primei întrebări. Care este taxa pe unitatea de
producţie care trebuie impusă producătorului de bun 2 pentru restaurarea
eficienţei Pareto? Care este nivelul de utilitate atins de un consumator
când transferul forfetar este acelaşi pentru toţi consumatorii?
4. In faţa dificultăţilor puse de rezolvarea punctului (3°) se decide să se
naţionalizeze întreprinderea şi să i se impună să nu aibă nici pierderi, nici
profit.
Arătaţi că această politică este defavorabilă politicii
„laissez-faire” de la punctul (1). Explicaţi acest lucru.
5. Se decide atunci (adică după naţionalizare şi impunerea echilibrului
bugetar) taxarea producerii de bun 2, presupunând că se pot distribui
transferuri forfetare consumatorilor. Care este taxa optimală? Pentru ce
motiv se regăseşte un optim Pareto? Explicaţi de ce volumul taxelor
obţinute este superior celui obţinut la punctul (3)?
6. Să presupunem că întreprinderea care produce bunul 2 are un
comportament de monopol formalizat în felul următor:
- preţ de vânzare = cost marginal + m (mark up = m)
Mai presupunem următoarele :
- consumatorii au întotdeauna un comportament concurenţial;
- profiturile sunt repartizate egal.
293
Se cere să se traseze graficul nivelului de utilitate al echilibrului

consumatorului i în funcţie de m. Ce se observă?
Rezolvare
1. Normalizăm preţul bunului 1 la 1, şi fie p preţul bunului 2.
Întreprinderea maximizează profitul său sub restricţia funcţiei sale de
producţie.
⎡− z ⎤
[max](1, p) ⎢ 1 ⎥ = py 2 − z1
⎣ y2 ⎦
y 2 = z1
sau, echivalent, prin eliminarea variabilei z1:
[max]py 2 − y 22
Condiţia de optim se scrie:
p
p − 2 y 2 = 0 ⇒ y 2 ( p) =
2
p p2 p2
2
şi π (p) = py 2 (p) − y 22 (p) = − =
2 4 4
Cum profiturile se repartizează egal între consumatori, problema de
optimizare a consumatorului tip este:
1 π ( p)
[max]{x1i + ln x i2 − ln y 2 } cu restricţia 1 − x1i + px i2 ≤ 4 +
2 I
Construim lagrangeanul problemei:
1 π (p)
L( x1i , x i2 , λ ) = x1i + ln x i2 − ln y 2 + λ[4 + − x1i − px i2 ]
2 I
Condiţiile necesare de optim se scriu:
∂L
=1− λ = 0 ⇒ λ =1
∂x1i
∂L 1 1
= i − λp = 0 ⇒ x i2 =
∂x 2 x 2
i
p
∂L π ( p) π ( p) p2
= x1 + px 2 − 4 −
i i
= 0 ⇒ x1 = 3 +
i
= 3+
∂λ I I 4I
Pentru a obţine preţul de echilibru egalăm oferta şi cererea pe piaţa
bunului 2, adică:
I p
Ix i2 = y 2 (p) sau = , de unde p = 2I
p 2
294
şi deci:
I * 2I I
y*2 = ,π = =
2 4 2
1 7
x *2i = , x1*i =
2I 2
Nivelul de utilitate atins de un consumator tip este:
7 4 1 1 2 I
U*i = + ln − ⋅ ln = 7 / 2 − 1 / 4 ln 2I3
2 4 2I 2 2 2
Nivelul de utilitate scade cu numărul de agenţi din cauza
randamentelor descrescătoare ale producţiei de bun 2 (profitul se împarte
egal) şi a efectului negativ creat de producţia bunului 2 „necesar” bunului 2.
2. Optimurile Pareto sunt date de programul:

I
[max]∑α i U i ( x1i , x i2 , y 2 )
i =1
α ≥ 0, i = 1,2,..., I
i
cu restricţiile
I
∑x
i =1
i
2 ≤ y2
I
∑x
i =1
i
1 + y 22 ≤ 4I
Lagrangeanul problemei este:

I
⎛ I
⎞ ⎛ I
⎞
L( x1i , x i2 , y 2 , λ , µ ) = ∑α i U i + λ ⎜ y 2 − ∑ x i2 ⎟ + µ ⎜ 4I − ∑ x1i − y 22 ⎟
i =1 ⎝ i =1 ⎠ ⎝ i =1 ⎠
Condiţiile necesare de optim se scriu:
∂L
i
= αi − µ = 0 ⇒ αi = µ = 1
∂x1
∂L 1 1
= i − λ = 0 ⇒ x i2 = (13.40)
∂x 2 x 2
i
λ
∂L I I
=− + λ − 2y2 = 0 ⇒ λ = y2 + 2y2 (13.41)
∂y 2 2y2 2
Din (13.40) şi (13.41) obţinem:
I
I I
∑
i =1
x i2 = = y 2 , λ > 0; y 2 =
λ 2
295
Optimurile Pareto cu consum strict pozitiv din bunul 1 pentru toţi

agenţii sunt caracterizate prin:
I
I i 1 1 15I
y2 = ; x2 = = ; ∑ x1i =
2 λ 2 I i =1 4
Criteriul lui Rawls revine la egalarea nivelelor de utilitate, şi, deci,
15
x1i = .
4
Atunci U io = 3,40 − 3 / 4 ln I şi ∆U = 0,25 − 1 / 4 ln 2 = 0,074
I *i 1 7
Observaţie: De la punctul (1) avem y*2 = , x2 = , x1*i =
2 2I 2
si U*i = 7 / 2 − 1 / 4 ln 2I3
3. Pentru a realiza optimalitatea paretiană, producătorul trebuie să producă

I
y2 = .
2
Fie t taxa unitară impusă producătorului. Se rezolvă programul:
[max](p − t ) y 2 − y 22
de unde y 2 = ( p − t ) / 2 ( p − t ) = preţ de producţie şi p = preţ de consum
Consumatorul i rezolvă problema:
[max]U i = x1i + ln x i2 − 1 / 2 ln y 2
cu restricţia x1i + px i2 ≤ R
Condiţiile necesare de optim implica:
1− λ = 0 ⇒ λ =1
1
i
− p = 0 ⇒ x i2 = 1 / p şi x1i + 1 = R ⇒ x1i = R − 1
x2
Calculăm venitul, egalând mai întâi cererea şi oferta din bunul 2:
I I
= (cât trebuie să producă)
p 2
de unde p* = 2 I
Atunci t * = p* − 2 y 2 = 2 I − I = I
Prin urmare, volumul taxelor prelevate va fi:
I I
t*y2 = I ⋅ =
2 2
296
I I I
iar profitul (p − t ) y 2 − y 22 = (2 I − I )
− = .
2 4 4
1 1 19 15
Atunci R i = 4 + + , iar x1i = − 1 = , ce coincide cu optimul paretian.
2 4 4 4
4. Se naţionalizează întreprinderea şi se impune să nu aibă nici pierderi, nici

profit, de unde py 2 − y 22 = 0 sau y 2 = p .
Pentru a satisface cererea I/p ea trebuie să producă
I
y 2 = I (p = ⇒ p 2 = I sau p = I
p
şi să vândă la preţurile p = I .
În condiţiile randamentelor descrescătoare, întreprinderea concurentă
ar face profit. Dacă i se impune să satisfacă cererea şi să nu facă profit, ea
produce mai mult, agravând efectele de poluare.
Restricţia bugetară a agentului i este aici:
x1i + px i2 = 4 ⇒ x1i = 3
şi nivelul de utilitate este
1 1 3
U i = 3 + ln − ln I = 3 − ln I
I 2 4
de unde o pierdere de utilitate de:
7 1 3 1
U1ec − U i = − ln 2I3 − 3 + ln I = 0,5 − ln 2 = 0,324
2 4 4 4
în raport cu echilibrul concurenţial de „laissez-faire”.
5. Fie p-t preţul producţiei; echilibrul bugetar al întreprinderii impune:

y 2 = p − t şi echilibrul ofertei şi al cererii implică:
p − t = I/p ⇒ t = p − I/p
Nivelul bunăstării unui consumator tip este:
I 1 t
U i = 3 + ln − ln y 2 + y 2
p 2 I
unde ultimul termen desemnează transferul forfetar (presupus egal) sau
I 1 I I I I 1 1
U i = 3 + ln − ln + (p − ) = 4 − 2 + ln I − ln p
p 2 p p p p 2 2
∂Ui 2I 1
= 0 ⇒ 3 − p = 0 ⇒ p* = 2 I
∂p p 2
297
I * 3
Atunci y* = ,t = I
2 2
Volumul taxelor este:
t 3 I I 3
y2 = ⋅ ⋅ = I , deci mai mare decât I/2 de la punctul (3)
I 2 I 2 4
deoarece comportamentul este foarte departe de optim.
6. Funcţia de cost este:

∂C
C( y 2 ) = y 22 de unde p = + m = 2y2 + m .
∂y 2
Pe de altă parte, pentru a satisface cererea trebuie ca y 2 = I / p , de
unde m = p − 2I / p .
Profitul va fi:
py 2 − y 22 = I − I 2 / p 2
Atunci consumurile din bunurile private sunt:
x1i = R − 1 = 4 + 1 − I / p 2 − 1 = 4 − I / p 2
1
x i2 =
p
iar utilitatea:
I 1 1 I 1 I
U i = 4 − 2 + ln − ln = 4 − ln I − ln p − 2
p p 2 p 2 p
∂Ui 1 I
=0⇒− +2 3 =0⇒p=2 I
∂p 2p p
Aplicaţia 1
În economia E , cu două bunuri şi I consumatori, fiecare consumator
posedă 6 unităţi din bunul 1 ca resurse iniţiale. Bunul 2 este produs cu
ajutorul bunului 1 după tehnologia :
y 2 = 33 z1 , z1 ≥ 0 , y 2 ≥ 0
Producţia bunului 2 induce o externalitate negativă asupra
preferinţelor consumatorilor, astfel încât funcţia de utilitate a unui
298
consumator oarecare i se scrie :

1 1
U i ( x1i , x i2 , y 2 ) = 2x1i + ln x i2 − ln y 2 ; i = 1,2,..., I
2 4
Se cere:
1. Să se determine echilibrul concurenţial în această economie, presupunând
că fiecare consumator primeşte 1/I din profitul întreprinderii care produce
bunul 2.
2. Caracterizaţi optimurile Pareto la care toţi consumatorii au un consum
pozitiv din bunul 1.
3. În situaţia iniţială, de la punctul 1, care este taxa pe unitatea de producţie
care trebuie impusă producătorului de bun 2 pentru restaurarea eficienţei
Pareto? Care este nivelul de utilitate atins de un consumator când transferul
forfetar este acelaşi pentru toţi consumatorii?
299
Teorema 3.2 (existenţa echilibrului) Fie o economie E cu două bunuri în
care vectorul z(p) satisface ipotezele (1F), (2H), (3W) şi (4C). Atunci
mulţimea E este nevidă (există cel puţin un echilibru).
Demonstraţie
În economia cu două bunuri, vom considera doi vectori de preţuri
p' = (0,1) şi p" = (1,0) .
Dacă p'∈ E sau p"∈ E , atunci teorema este demonstrată.
Presupunem că nici p′ , nici p′′ nu sunt echilibre. Conform cu
ipoteza (3W) avem:
p′z( p′) = 0 şi p" z( p" ) = 0 (A.1.1)
Relaţiile (A.1.1) devin:
0 ⋅ z1 (p' ) + 1 ⋅ z 2 (p' ) = 0
(A.1.2)
1 ⋅ z 2 (p" ) + 0 ⋅ z 2 (p" ) = 0
Din (A.1.2) şi ţinând cont că p'∉ E şi p"∉ E rezultă:
z1 (p' ) > 0 şi z 2 (p") > 0 (A.1.3)
Fie m ∈ [0,1] şi vectorul p( m ) = mp'+ (1 − m ) p" . Este evident că
p( m ) = (1 − m, m ) aparţine simplexului 2-dimensional, S2.
De asemenea, p(m) satisface legea lui Walras, adică:
p(m)z(p(m)) = p1 (m)z1 (p(m)) + p 2 (m)z 2 (p(m)) = 0 (A.1.4)
Dacă m ∈ {0,1} atunci p( m ) = p' sau p( m ) = p" .
Vom exclude cele două valori şi vom presupune că p( m ) ∉ E (în caz
contrar demonstraţia este încheiată).
Atunci, din (A.1.4) rezultă că z1 (p(m))z 2 (p(m)) < 0 .
Să presupunem că z1 (p(m 0 )) < 0 pentru un m 0 ∈ (0,1) .
300
Teoria echilibrului general-teorie şi aplicaţii
Dar z1 (p(1)) = z1 (p' ) > 0 .
m 0 1
z1(p(m)) + +
Conform cu ipoteza (4C) (de continuitate) rezultă că există

m ∈ (m 0 ,1) astfel încât
*
z1 (p(m* )) = 0 (A.1.5)
Pentru m = m , din relaţia (A.1.4) obţinem că şi
*
z 2 (p(m* )) = 0 (A.1.6)
Atunci z(p(m )) ≤ 0 şi deci z(p(m )) ∈ E , c.c.t.d.
* *
301
Teorema Brower. Fie S o mulţime nevidă, compactă, convexă din R n şi
f : S → S continuă. Atunci f admite un punct fix, adică există x * astfel încât
f ( x * ) = x * , cu x * ∈ S .
n
Vom demonstra că mulţimea Sn , Sn = {p p > 0, ∑ pi = 1} satisface condiţiile
i =1
din teoremă.
Fie doi vectori p, p'∈ Sn şi m ∈ [0,1] .
Construim p(m) = mp + (1 − m)p' .
Evident, avem p(m) ≥ 0 , iar
p(m) ⋅ e = mpe + (1 − m)p' e = m ⋅ 1 + (1 − m) ⋅ 1 = 1
(deoarece p, p'∈ Sn , atunci pe = 1, p' e = 1 ). Rezultă atunci că p(m) ∈ Sn , şi
deci Sn este convexă.
Vom arăta acum că Sn este mărginită şi închisă, adică compactă.
Fie pk un şir de vectori din Sn. Atunci punctul limită al şirului satisface
n n
p0 ∈ Sn (deoarece 1 = ∑ pik ⇒ ∑ pi0 = 1 ). Deci Sn este închisă.
i =1 i =1
Mulţimea Sn este şi mărginită deoarece 0 ≤ pi ≤ 1, ∀i şi vom considera

norma p = max{ pi } ≤ 1 .
302
Teorema 5.4. Dacă Yf este mărginită, strict convexă şi admite dispunerea

liberă, atunci funcţia profitului π f (p) este peste tot diferenţiabilă şi
∂π f
= y f i ( p) .
∂pi
Demonstraţie
Fie h = (h1 , h 2 ,..., h n ) astfel încât p + h > 0 . Atunci conform
definiţiei şi condiţiei de maximizare a profitului, avem pentru orice
schimbare h a vectorilor de preţuri:
Π f (p + h ) = (p + h ) y f (p + h ) ≥ (p + h ) y f (p) = py f (p) + hy f (p)
= Π f (p) + hy f (p)
sau hy f (p) ≤ Π f (p + h ) − Π f (p) (A.3.1)
Pe de altă parte
Π f (p) = pyf (p) ≥ pyf (p + h ) = [(p + h ) − h ]yf (p + h ) =
= (p + h ) yf (p + h ) − hyf (p + h ) = Π f (p + h ) − hy f (p + h )
sau Π f (p + h ) − Π f (p) ≤ hyf (p + h ) (A.3.2)
Combinând relaţiile (A.3.1) şi (A.3.2) obţinem:

h[ yf (p + h ) − yf (p)] Π f (p + h ) − Π f (p)
≥ ≥0
h h
h
Deoarece yf (p + h ) − yf (p) → 0 când h → 0 şi este mărginită,
h
303
Anexa 3
trecând la limită în relaţia de mai sus obţinem:

Π f ( p + h ) − Π f ( p)
lim = 0,
h →0 h
adică Π f (p) este diferenţiabilă pentru orice p ∈ Sn .

Fie h = (0,0,...,0, t ,0,...0) . Atunci limita devine:
↑
i
Π f (p + h ) − Π f (p) ∂Π f (p)
lim = = yf i (p) c.c.t.d.
t →0 t ∂pi
304
Teoremă. Dacă u 0 este paretian eficientă, există un vector de preţuri

p cu următoarele proprietăţi:
a) p > 0
b) pz ≥ 0, (∀) z ∈ Z(u 0 )
c) pz = 0, (∀) z ∈ Zˆ (u 0 )
d) dacă ( x 0 , y 0 ) ∈ Ŵ ( u 0 ) , astfel încât U h ( x 0h ) ≥ u 0h , y 0f ∈ Yf şi
∑ x 0h ≤ ∑ y0f + ∑ x h sunt satisfăcute, atunci:
h f h
i) pxh este minimizat pe mulţimea X h (u 0h ) în x 0h ;

ii) py f este maximizat pe mulţimea Yf in y 0f ;
iii) restricţia bugetului social este satisfăcută:
⎡ ⎤
∑h px 0h = ∑h ⎢⎣px h + ∑f d hf (pyf0 )⎥⎦
Demonstraţie
Avem nevoie de următoarele leme:
Lema 1. Dacă z ∈ Z( u ) , atunci există z' şi u' cu z '∈ Z( u ' ) , z' arbitrar
apropiat de z şi u ' >> u .
Lema 2. Dacă u este eficientă Pareto, atunci mulţimea Z(u) este disjunctă de
mulţimea {z z << 0} .
Teorema 1. Dacă A şi B sunt mulţimi convexe, disjuncte şi cel puţin una cu

interior nevid, atunci există un vector p ≠ 0 şi un scalar c astfel încât
px ≥ c, (∀) x ∈ A şi px ≤ c, (∀) x ∈ B .
Lema 3. Dacă A este o mulţime convexă, disjunctă de mulţimea {x x << 0} ,

atunci există un vector p > 0 pentru care px ≥ 0, (∀) x ∈ A .
305
Anexa 4
Demonstraţia teoremei
Concluziile a) şi b) sunt consecinţe ale lemelor 2 şi 3: eficienţa
paretiană implică faptul că Z(u 0 ) este disjunctă de mulţimea vectorilor
strict negativi. Lema 3 asigură existenţa unui vector p > 0 , pentru care
pz ≥ 0, (∀) z ∈ Z(u 0 ) (deci b) este adevărată).
Dacă z ∈ Ẑ( u 0 ) , atunci z ≤ 0 . Cum p > 0 (din a), rezultă că pz ≤ 0 .

Combinând această relaţie cu pz ≥ 0 (din b)), atunci obţinem pz = 0 , adică
relaţia c) este adevărată.
Întrucât u 0 este fezabilă, mulţimea Ẑ(u 0 ) este nevidă.
Ipoteza d) conduce la z 0 < 0 unde z 0 = ∑ x 0h − ∑ y0f − ∑ x h .
h f h
Pentru orice z ∈ Z(u ) , putem alege, prin definiţie,

0
x h ∈ X h (u 0h ), y f ∈ Yf astfel încât z = ∑ x h − ∑ y f − ∑ x h .
h f h
Atunci pz ≥ pz (minimul se atinge în z ≤ 0 ), conform cu b) şi c)

0 0
sau:
⎛ ⎞ ⎛ ⎞
p⎜ ∑ x h − ∑ y f + ∑ x h ⎟ ≥ p⎜ ∑ x 0h − ∑ y 0f − ∑ x h ⎟,
⎝ h f h ⎠ ⎝ h f h ⎠
(∀) x h ∈ X h (u h ), yf ∈ Yf
0
⎛ ⎞
Adunăm p⎜ ∑ x h ⎟ la ambii membri şi rescriem:
⎝ h ⎠
∑ px h − ∑ pyf ≥ ∑ px 0h − ∑ py0f , (∀)x h ∈ X h (u 0h ), yf ∈ Yf
h f h f
(*)
Variabilele din partea stângă sunt independente, astfel încât
inegalitatea trebuie să se menţină termen cu termen.
Mai detaliat, fie y f = y 0f , (∀)f , x h = x 0h pentru h ≠ h ' .
Atunci relaţia (*) se scrie:
∑ px h + px h ' − ∑ pyf ≥ ∑ px 0h + px 0h ' − ∑ pyf
h≠h' f h≠h' f
şi obţinem px h ' ≥ px 0h ' , (∀) x h ' ∈ X h ' (u 0h ' ) , adică relaţia i) este adevărată.
Dacă alegem y f = y0f , (∀)f ≠ f ' , x h = x 0h , (∀)h atunci (*) devine:
∑ px 0h − ∑ py0f − pyf ' ≥ ∑ px 0h − ∑ py0f − py0f ' ⇔ py0f ' ≥ pyf ' ,
h' f ≠f ' h f ≠f '
306
deci yf0' maximizează produsul pyf ' pe mulţimea Yf'. Rezultă că relaţia ii)
este adevărată.
Afirmaţia iii) rezultă imediat din condiţia c), adică, din
pz = 0, (∀) z ∈ Ẑ( u 0 ) , avem:
⎛ ⎞
p⎜ ∑ x 0h − ∑ py 0f − −∑ x h ⎟ = 0 , care se rescrie:
⎝ h f h ⎠
⎛ ⎞
∑h px 0h = ∑h ⎜⎝ px h + ∑f d hf (py0f ) ⎟⎠ c.c.t.d.
307
ABREU, D. Extended equilibria of oligopolistic
supergames, Journal of Economic Theory,
39, 1988
ANDREI, T., Statistica - teorie şi aplicaţii,

STANCU, S. Bucureşti, Editura ALL, 1995
ARROW, K. J. Optimal capital policy with ireversible

investment, Chicago, J.N. Wolfe, 1968
BALCHIN, P.N., Urban economics, a global perspective,

ISAAC, D., Palgrave 2000
CHEN, J.
BATOR, F.M. The Anatomy of Market Failure,

Quarterly Journal of Economics 72, no.3
(August 1958)
BAUMOL, W.G., The Teory of Environmental Policy, 2 nd

OATES, W. E. edition, Englewood Clifs, Prentice Hall, 1988
BENSOUNSSAN, A., Management applications of moderne control

HURST, E.G. jr, theory, Amsterdam, North - Holland, 1974
MASLUND, B.
BOADWAY, R. Corporate toxation and investment:

a synthesis of the neo-classical theory,
Canadian Journal of Economics, 1980
BROWN, C.V., 4th edition of public sector economics,

JACKSON, P.M. Basil, 1990
BUCHANAN, J.M. Public Finance and Public Choice,

National Tax Journal 28, no.
(December1975)
308
BULOW, J., Multimarket Oligopoly: Strategic substitutes

GEANAKOPOLOS, J., and Complements, Journal of Political
KLEMPERER, P. Economy, 1993
CHAMBERLAIN, E. Theory of Monopolistic competition,

Cambridge, Harvard University Press, 1995
COWEN, T. Public Goods and Externalities: Old and New

Perspectives, The Theory of Market Failure,
Fairfax, George Mason University Press,
1988
DIXIT, A., Monopolistic competition and optimal

STIGLITZ, J. E. product diversity, American Economic
Review, 67, 1987
FEICHTINGER, G. Optimal control theory and economic

aplications, Amsterdam,
North-Holland, 1980
FRIEDMAN, D. How to Think about Pollution,

Liberty, vol.5, no.3 (January 1992)
FUNDEMBERG, D. Game Theory, Cambridge, Mass, MIT Press,

1982
HART, O. D., Monopolistic competition in the Spirit of a

CHAMBERLAIN, A. general model, Review of Economic Studies,
52, 1990
HJALMARSSON, L., Microeconomie, o abordare cantitativă,

MARIN, D. ş.a., Braşov, Editura OMNIA UNI S.A.S.T–S.R.L
1995
HOLCOMBE, G.R. A Theory of the Theory of Public Goods,

Review of Austrian Economics 10, no.1,
1997
JOUVENEL, B.
Global Public Goods: International
309
Bibliografie
KAUL, I., Cooperation in the 21st Century,

GRUNBERG, I., New York, Oxford University Press,1999
STEM, M.A.
KREPS, D. A Course in Microeconomic Theory,
Princeton University Press,1990
LAFFONT, J.J. Cours de theorie economique, II: Economie

de l’Incertain et de I’information, Paris,
Economica, 1988
LAFFONT, J.J., A Theory of Incentives in Procurement and

TIROLE, J. Regulation, M.I.T. Press, 1993
MARIN, D., Teoria efectelor externe şi a bunurilor

GALUPA, A publice, Bucureşti, Editura ASE, 2001
MARIN, D., Microeconomie, Bucureşti, Editura ASE,

RUXANDA, Gh., 1996
OPRESCU, Gh.,
MARIN, D., Teoria echilibrului general, Braşov,

STANCU, S., Editura OMNIA UNI S.A.S.T., 1995
ROMAN, M.,
ANDREI, A.,
PĂTRAŞCU, N.
MARSHALL, A. Principle of Economics, NY, McMillan, 1960
MUSGRAVE, R.A. The Theory of Public Finance, 1959
ONNO, V. H., Dynamic Policies of The Firm (An Optional

KORT, P. M., Control Approach), Berlin, Londra, Paris,
PAUL, J. J. M. New York, Tokio, Hong Kong, Barcelona,
1995
310
OPRESCU, Gh., Modele dinamice ale economiei de piaţă

ANDREI, A., (vol I + II), F.F.Press, 1996.
MARIN, D., Bucureşti, Editura Inforec, 1997
ŢIGĂNESCU, E.,
SCARLAT, E.
SALANIE, B. Teorie des contrats, Paris, Economica, 1994
SAMUELSON, A.P. The Pure Theory of Public Expenditure,

Review of Economics and Statistics 36
(November 1954)
SETTI, S. P., Optimal Control Theory Application to

THOMPSON, G. L. Management Science, Boston, Nijhoff, 1981
SHALIT, S. S. , The measurement of the firm size,

SANKAR, U. Review of Economics and Statistics,1977
SPENCE, A. M. Entry capacity investment and oligopolistic

pricing, Bell Journal of Economics, 8, 1977
STANCU, S., Microeconomie - teorie şi aplicaţii,

ANDREI, T. Bucureşti, Editura ALL, 1997
STANCU, S. Competiţia pe piaţă şi echilibrul economic,

Bucureşti, Editura Economică, 2002
STANCU, S. Modelarea cibernetică a fenomenelor

economice, Bucureşti, Editura ASE, 2003
STANCU, S., Cibernetică economică - teorie şi aplicaţii,

MAICAN, F., Bucureşti, Editura ASE, 2001
MARINESCU, D.,
GEORGESCU, I.
STIGLER, G. A. The Theory of price, 4th edition NY,

McMillan, 1987
311
Bibliografie
STIGLER, G.A. Theory of oligopoly, Journal of Political

Economy, 72, 1988
TIROLE, J. Industrial Organization, M.I.T. Press, 1988
ŢIGANESCU, E., Curs de Cibernetică economică (partea I),

MARIN, D., Bucureşti, Editura ASE, 1993
OPRESCU, G.
VARIAN, J. H. Microeconomic analysis, London, 1992
VIDALE, M.C., The teory of the firm: production, capital and

WOLFE, H.B. finance, New York, Mc.Graw Hill, 1968
VIRMANY, A. A dynamic model of the firm, Journal of

Political Economy, 1976
VIVES, X. Small income effects: A Marshallian theory of

consumer surplus and downward Sloping
demand, Review of Economic Studies, 54,
1987
WHITTINGTON, S A. The size and growth of firms, Review of

Economic Studies, 1975
312

Teoria Echilibrului General Aspecte Teoretice I Aplicaii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria Echilibrului General Aspecte Teoretice I Aplicaii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins

1. Introducere în teoria echilibrului general ...................................................... 4

2. Curbe eficiente şi curba contractelor ............................................................. 18

3. Existenţa echilibrului într-o economie cu două bunuri ................................ 44

4. Existenţa echilibrului într-o economie cu mai multe bunuri ....................... 54

5. Sistemul producătorului şi sistemul consumatorului .................................... 70

6. Echilibrul competitiv şi echilibrul compensat. Raportarea prin resurse . 100

7. Convexificarea unei economii ............................................................................. 128

8. Optimalitatea pareto şi nucleul unei economii de piaţă ............................... 146

9. Unicitatea echilibrului şi construirea unei economii reduse ...................... 174

10. Schimbarea binară şi analiza stabilităţii ....................................................... 196

11. Echilibrul într-o economie cu bunuri publice ................................................. 210

12. Echilibrul într-o economie cu bunuri externe .............................................. 254

Anexa 1 – Demonstraţia teoremei de existenţă a echilibrului într-o

economie cu două bunuri .......................................................................................... 300

Anexa 2 – Teorema de punct fix ........................................................................... 302

Anexa 3 – Diferenţiabilitatea funcţiei profitului ............................................. 303

Anexa 4 – Demonstrarea teoremei generale de bunăstare ............................ 305

Bibliografie ................................................................................................................. 308

Lucrarea de faţă, „Teoria Echilibrului General – aspecte teoretice şi aplicaţii” reprezintă o

Iunie 2004 Autorii

şi dintr-o mulţime alternativă de bunuri de consum, cumpără aceste bunuri,

permis enunţarea şi demonstrarea unor teoreme de existenţă, mai simple, dar

Aşadar, teoria echilibrului general caută răspuns la două mari grupe

II. Optimalitatea stării sistemului economic

1. Ce se întâmplă dacă se adoptă un alt criteriu de optim?

1. Caracterul static şi staţionar

2. Constanţa mulţimii organizaţiilor

4. Constanţa mulţimii produselor

6. Convexitatea mulţimii producţiilor

8. Maximizarea utilităţii consumatorului

de vedere economic, această premisă implică următoarele:

9. Constanţa mulţimilor de procese de producţie şi consum, precum

10. Exclusivitatea fluxului informaţional – preţ

11. Anonimatul raporturilor de piaţă

12. Lipsa incertitudinii

Ipotezele cele mai importante pentru şcoala teoretică a teoriei

În analiza fenomenelor microeconomice trebuie avută în vedere

Caracterizarea bunurilor publice

nediferenţiat la un astfel de bun, plătind în mod diferenţiat în funcţie de

Resurse financiare publice

puncte situate la extremele curbei de indiferenţă, pentru că acestea ar

Sistemul impozitelor şi taxelor

În majoritatea statelor lumii, rolul important al impozitelor se

Bunuri publice cu excludere

Efecte de aglomerare şi tarifarea serviciilor publice

reprezintă indicele pentru numărul de restricţii.

Se obţin soluţiile parametrice x j = x j (λ ), j = 1, n .

ii) Înlocuind soluţiile parametrice în inegalitatea Ax (λ ) ≤ b ,

3) Ax ≤ b reprezintă un sistem de restricţii aplicate variabilelor

Ca urmare, vom avea de rezolvat sistemul format din ecuaţiile:

Înlocuim apoi x1 şi x2 în restricţiile de tipul Ax (λ ) ≤ b din Ω pentru

⇒ 4mx1x 2 − mx1 = 9x1x 2 − 3x 2

Grafic, curbele eficiente în raport cu mulţimea Y se reprezintă ca în

Figura 2.1. Curbele eficiente în raport cu mulţimea Y

ce reprezintă ecuaţiile parametrice ale curbei.

Din rezolvarea celor două ecuaţii parametrice obţinem:

Din sistemul de ecuaţii de mai sus, obţinem următoarea relaţie:

aceasta reprezentând forma analitică a funcţiei (într-un sistem de axe se

Figura 2.2 Graficul curbei de eficienţă în raport cu mulţimea Y

Descompunem relaţia de mai sus în 3 ecuaţii şi avem:

ceea ce reprezintă ecuaţia unei hiperbole.

Reprezentarea grafică se va face luând ca origine O1 pentru