Sunteți pe pagina 1din 146

PLAN:

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. CONCEPTUL ŞI ROLUL MANAGEMENTULUI


RISCURILOR BANCARE

1.1 Conceptul şi rolul managementul riscurilor


bancare în
obţinerea performanţelor băncii
1.2 Definirea, identificarea şi clasificarea riscurilor
bancare
1.3 Influenţa factorilor de mediu asupra
managementul riscurilor
bancare

CAPITOLUL II. GESTIUNEA ŞI REGLEMENTAREA


RISCURILOR
BANCARE

2.1 Metode şi tehnici de administrare a riscurilor


bancare

2.1.1 Riscul de credit


2.1.2 Riscul ratei dobвnzii
2.1.3 Riscul de lichiditate
2.1.4 Riscul de schimb valutar
2.1.5 Riscul insolvabilităţii

2.2 Administrarea globală a riscurilor bancare

CAPITOLUL III. ANALIZA RISCURILOR BANCARE


ОN REPUBLICA MOLDOVA

3.1 Cadrul juridic al administrării riscurilor bancare în


Republica
Moldova
3.2 Supravegherea şi reglementarea riscurilor
activităţii bancare
оn Republica Moldova

3.3 Instrumentalizări şi soluţii posibile ale


managementului
riscurilor bancare оn Moldova

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTORDUCERE

Motto: „Riscul este condiţia oricărui


succes”
L. De Broglie.

Actualitatea temei de cercetare. Perioada de tranziţie la


economia de piaţă impuтe sistemului bancar să se restructureze
fundamental, atât din punct de vedere al proprietăţii, cât şi al
instrumentariului şi tehnicilor de lucru. Din punct de vedere al
managementului riscului bancar aceste perturbaţii de trecere de la
o stare economică la alta impun existenţa unor puternice
dezechilibre între ramurile economiei naţionale şi între diferite zone
geografice, instabilitatea financiară, distorsiuni monetare, inflaţie
ridicată şi deprecierea monedei naţionale pe piaţa valutară.
Dependenţa băncilor faţă de sistemul economic determină că
nivelul general al riscului stabilit pentru aceasta să nu poată fi mai
mic decât cota de risc a ţării, determinată de performanţele
oglindite în indicatorii macroeconomici elaboraţi periodic (PIB, soldul
balanţei de plăţi, nivelul rezervelor valutare).
Managementul riscului оn sistemul bancar naţional are un
anumit specific impus de situaţia economiei în tranziţie, dar şi de
particularităţile mediului bancar intern. Acest concurs de
împrejurări, în condiţiile actuale, confirmă cu prisosinţă actualitatea
temei prezentei teze.
Scopul investigaţiei constă în estimarea metodelor
manageriale de gestionare oprimă a riscului bancar şi a minimizării
acestuia.
Scopul cercetării impune următoarele sarcini:
1estimarea bazelor teoretice referitor la gestionarea şi
minimizarea riscului bancar;
2analiza şi evaluarea riscului pentru instituţia bancară;
3determinarea şi modificarea funcţiilor manageriale prin prisma
organizării eficiente a sistemului bancar naţional;
4cercetarea particularităţilor managementului indirect al riscului
la nivel macroeconomic prin politica monetară, fiscală, factorul
psihologic şi la nivel mezoeconomic.
5elaborarea şi argumentarea propunerilor de gestionare şi
minimizare a riscului bancar în Republica Moldova.
Obiectul cercetării оl constituie sistemul bancar al
Republicii Moldova şi în deosebi, mecanismele performanţei
bancare, planificării, controlului, coordonării, organizării,
prognozării – ca factori de succes în managementul riscului bancar.
Suportul metodologic şi teoretic al tezei. Drept fundament
teoretic a tezei a servit lucrările economiştilor autohtoni şi străini în
materie de management bancar şi riscuri economice. Această bază
a fost constituită din concepţiile şi lucrările reputaţilor economişti
din străinătate şi din ţară: M.Stoica, I.Enicov , L.Roxin.
Baza informaţională a tezei o constituie rapoartele şi
buletinele trimestriale ale Băncii Naţionale a Moldovei, literatura de
specialitate editată în Republica Moldova, România, Rusia, inclusiv
Banca Mondială, materialele conferinţelor internaţionale, publicaţiile
periodice în revistele de specialitate din Republica Moldova.
Noutatea tezei constă în:
1au fost relevate tendinţele contemporane ale managementului
riscurilor bancare;
2au fost generalizate aspectele gestionării şi administrării
eficiente a riscurilor în cadrul sistemului bancar;
3s-a precizat anumite elemente ale reevaluării controlului şi
finanţării riscului în cadrul instituţiei bancare naţionale;
4au fost sistematizate riscurile bancare ţinând cont de specificul
sistemului bancar naţional, propunându-se o metodică nouă de
gestionare şi optimizare a rezervei monetare internaţionale.
Semnificaţia şi valoarea aplicativă a tezei constă în
determinarea rolului sistemului informaţional şi al cercetărilor de
management bancar în asigurarea organizării, planificării,
prognozarea, control, finanţare a acestuia. Au fost elucidate
aspectele de redresare a managementului riscurilor bancare şi
aplicarea practică a concluziilor şi recomandărilor formulate în teză,
privind propunerile de optimizare a riscului.
Structura tezei este determinată de scopul şi problemele
cercetate şi constă din introducere, trei capitole, încheiere,
bibliografie.
Оn introducere este argumentată tema cercetării, e definit
scopul şi problemele ce se propun a fi cercetate, obiectul de studiu
al investigaţiei, suportul metodologic şi teoretic, baza
informaţională, semnificaţia şi valoarea aplicativă.
Capitolul I este compus dintr-o prezentare teoretică a
managementului riscurilor bancare ca noţiune, rolul, identificarea şi
clasificarea riscurilor bancare.
Capitolul II sunt abordate propunerile de optimizare, оn
legătură cu corelarea deciziilor de management a riscurilor în cadrul
instituţiei bancare naţionale.
Capitolul III constă dintr-o analiză a managementului
riscurilor bancare şi supravegherea acestora, soluţiile posibile ale
managementului riscurilor bancare în Republica Moldova.
Оncheierea conţine rezultatele cercetării, sunt sistematizate
concluziile principale ale lucrării şi sunt trasate propuneri de
minimizare a riscului în cadrul sistemului bancare naţional.

CAPITOLUL I
CONCEPTUL ŞI ROLUL MANAGEMENTULUI
RISCURILOR BANCARE
1.1. Conceptul şi rolul managementul riscurilor bancare în
obţinerea
performanţelor băncii

Performanţele unei bănci depind întotdeauna de calitatea


managementului, calitate care este evaluată prin rezultatele
obţinute în urma deciziilor manageriale.
Anticiparea cu precizie a evoluţiilor variabilelor economice în
care managerii trebuie să ia decizii este un lucru greu de realizat.
Aprecieri asupra mediului concurenţial, pieţei, produselor
bancare, riscurilor, cosntrângerilor înseamnă, practic descifrarea
viitorului şi cunoaşterea din timp a ritmului în care se produc aceste
schimbări în vederea elaborării unor strategii realiste şi pertinente.
Pentru a avea performanţe, managementul trebuie să aibă în
vedere următoarele elemente:
1.Un sistem de informaţii competitiv.
2.Selecţia pieţelor şi produselor potrivite.
3.Recompensarea personalului băncii în funcţie de
performanţe.
4.Cunoaşterea tehnicilor şi instrumentelor financiare.
5.Gestionarea financiară bună.
6.Elaborarea de strategii echilibrate pornind de la
performanţele anterioare.
Pornind de la faptul că cei bine informaţi sunt puternici,
necesitatea de a dispune de un sistem informaţional competitiv
apare ca o condiţie în realizarea performanţelor bancare. Deşi nu
întotdeauna un sistem de informaţii bun asigură un bun
management, lipsa lui duce la luarea unor decizii nefundamentate
ştiinţific.
Realizarea unui bun sistem de informaţie a managementului
apare mai dificilă pentru bănci decât pentru ceilalţi agenţi
economici.
Banca are, prin natura sa, o activitate contabilă. Ea nu
gestionează doar propriile conturi ca orice întreprindere, ci şi
conturile clienţilor ei, întocmeşte diverse situaţii contabile pentru
autorităţile monetare.
Elaborarea deciziilor implică mai întâi colectarea unui număr
foarte mare de informaţii care nu sunt disponibile nici în sistemul
general de contabilitate, nici în diverse situaţii statistice elaborate
de bancă.
Insuficienţa prelucrării contabile sau statistice a informaţiilor
impune, ca fiecare bancă să-şi organizeze culegerea, tratarea şi
circulaţia informaţiilor într-un sistem unitar de informaţii de
gestiune, care permite tuturor decidenţilor să dispună de mijloace
de analiză satisfăcătoare.
Оn bancă, sistemul de informaţii de gestiune este unealta
indispensabilă de cunoaştere care alimentează fiecare decident cu
informaţii, înainte ca acesta să ia o decizie. El asigură, totodată,
comunicarea între centrală şi unităţile teritoriale, jucând astfel
pentru bancă rolul sistemului nervos din corpul uman.
Al doilea element, cu pondere majoră în asigurarea
performanţelor manageriale, este selecţia pieţelor şi a produselor
pe care banca le poate valorifica profitabil. Оn elaborarea planurilor
strategice, managerii trebuie să ţină cont şi de celelalte instituţii
financiare existente şi de produsele şi serviciile pe care acestea le
vând şi numai după aceea să selecteze cu atenţie pieţele şi
produsele.
Totodată, în selectarea pieţei şi produselor trebuie să ţină cont
de puterea economică a băncii, experienţa şi evoluţia economiei.
Al treilea element constă în recompensarea personalului băncii
în raport cu performanţele obţinute. Păstrarea managerilor buni şi
încurajarea performanţei ar trebui să fie obiectivele primare în
planul de recompensare. Băncile plătesc salariile după poziţia
personalului în bancă, fără a lua în considerare efectele asupra
veniturilor şi riscului în timp.
Există patru elemente cheie în elaborarea planurilor bune de
recompensare:
5оn primul rвnd, banca ar trebui să plătească pentru sarcina
îndeplinită de fiecare salariat;
6оn al doilea rвnd, planul de recompensare ar trebuie să fie
flexibil, în aşa fel încât şi managerii din poziţii ierarhice mai
joase să poată fi compensaţi la nivelul managerilor de la vârf;
7оn al treilea rвnd, toţi salariaţii ar trebuie ă fie plătiţi în funcţie
de performanţele băncii;
8оn al patrulea rвnd, unii manageri ar trebui să aibă o formă de
recompensare specifică performanţei pe care banca a obţinut-o
datorită activităţii lor.
Luarea оn considerare a celor patru elemente ar genera
următoarele efecte favorabile:
1banca va tinde să ajungă la mai puţini manageri şi funcţionari
neperformanţi (personalul neperformant nu ar mai rămâne
în bancă);
2reducerea cheltuielilor cu salariile;
3creşterea performanţelor bancare.
Al patrulea element, care stă la baza realizării unei bune
performanţe bancare, este cunoaşterea instrumentelor şi tehnicilor
financiare. Băncile ar trebui să evalueze efectele utilizării
instrumentelor financiare prin prisma veniturilor şi a riscurilor
potenţiale. Înţelegerea acestor instrumente şi tehnici financiare este
vitală pentru managementul bancar.
Al cincilea element, gestionarea financiară bună, presupune un
management prudent.
Prudenţa constă în respectarea unor restricţii în ceea ce
priveşte asumarea unor riscuri mari la credite pentru a compensa
creşterea cheltuielilor cu salariile şi investiţiile băncii în active fixe,
sau, lungirea portofoliului de credite neperformante prin
reescadenţări şi reeşalonări în vederea diminuării prezente
portofoliului de credite neperformante pe seama împingerii în viitor
a acestora.
Un management prudent presupune, de asemenea, un control
riguros asupra cheltuielilor cu dobвnzile şi nondobânzile, precum şi
asupra pierderilor din credite.
Al şaselea element, elaborarea de strategii echilibrate este
necesară pentru aprecierea veniturilor prin prisma riscurilor şi,
totodată, oferă mijloace de a face faţă schimbării şi soluţii de
gestionare a riscurilor.
Schimbările continue şi rapide ale factorilor economici,
concurenţiali şi reglementări impun implementarea în strategia
băncii a evoluţiei acestora, în vederea obţinerii performanţelor într-
un mediu dinamic al viitorului, concomitent cu luarea în considerare
a deciziilor operaţionale de moment.
Elaborarea unor strategii echilibrate presupune stabilirea
nivelului ratei de rentabilitate pe care banca vrea să o atingă
concomitent cu riscurile pe care şi le poate asuma şi determinarea
poziţiei viitoare a băncii.
Obiectivul fundamental al managementului este maximizarea
valorii investiţiei proprietarilor în bancă. Deci, rata de rentabilitate
va trebui stabilită la un nivel care va permite atingerea obiectivului
fundamental.
Stabilirea nivelului ratei de rentabilitate este strвns legată de
evaluarea riscurilor pe care banca este dispusă să le gestioneze .
Desigur, rentabilitate acreşte prin asumarea unor riscuri mai mari,
dar managerii preferă obţinerea unei rentabilităţi mari prin
asumarea unor riscuri convenabile.
Оn procesul stabilirii nivelului rate de rentabilitate, managerii
оşi pun întrebarea: cât din fiecare tip de risc trebuie asumat pentru
a creşte rentabilitatea?
Răspunsurile la această întrebare sunt multe, dificile şi
inexacte.
Оnainte de a stabili ce riscuri trebuie asumate, este esenţială
raportarea băncii la evoluţia viitoare a factorilor de mediu şi
evaluarea efectelor acestor evoluţii asupra ratei de rentabilitatea şi
a riscului, plecând de la poziţia actuală a băncii.
Poziţia viitoare a băncii este conturată în strategia pe termen
lung a băncii. Punctul de plecare în elaborarea strategiei pe termen
lung este analiza performanţelor anterioare ale băncii. O bancă
trebuie să ştie unde a fost, ce este înainte de a-şi propune unde
vrea să ajungă.
Elaborarea strategiei pe termen lung implică formularea unui
set de obiective pe care banca doreşte să le atingă şi mijloacele de
realizare a lor. Formularea obiectivelor este făcută de
managementul de vârf în colaborare cu personalul băncii. Cu cât
personalul este mai implicat în elaborarea strategiei, cu atât mai
mult creşte probabilitatea ca realizarea planului strategic să câştige
o angajare puternică din partea întregului personal al băncii.
Obiectivele trebuie să fie clar formulate pentru ansamblul
băncii, exemplu:
4Obiectivele de perfecţionare a managementului. Domeniile n
care sunt slabe cadrele de conducere trebuie determinate.
5Obiectivele structurii organizatorice . Dezvoltarea оn plan
teritorial trebuie să fie proporţională cu mărimea activului. În
centrală, prea multe departamente duc la un volum prea
mare de lucru, la o slabă eficienţă datorită birocraţiei şi
cheltuieli mari cu salariile personalului.
6Obiectivele operaţionale. Creşterea eficienţei operaţionale
trebuie văzută din punct de vedere al personalului şi
echipamentului; în acest sens se impune, pe de o parte,
revizuirea echipamentului de calcul şi de procesare a
datelor, iar, pe de altă parte, modul în care se realizează
comunicaţiile între personal şi între acesta şi cadrele de
conducere.
7Obiectivele de marketing. Programele de marketing reprezintă
piese importante în planificarea bancară. Evaluarea
profitului bancar are la bază studii de marketing privind
creşterea depozitelor, creditelor şi veniturilor în care evoluţia
factorilor de mediu este prinsă corespunzător.
8Obiectivele de capital. Nevoia de capital trebuie anticipată
atât din punct de vedere al creşterii resurselor băncii, cât şi
prin prisma reglementărilor Băncii Naţionale, dar şi a
reducerii gradului de expunere la risc.
Obiectivele trebuie reevaluate periodic. Pentru aceasta, ele
trebuie să fie flexibile pentru a se adapta uşor la condiţiile care nu
au fost anticipate.
Noţiunea de risc poate fi definită ca un angajament care poartă
o incertitudine datorită probabilităţii de câştig sau pierdere.
Оn activitatea bancară, asumarea riscurilor poate fi cercetată
pentru posibilele sale avantaje viitoare, cum este cazul operaţiunilor
speculative pe pieţele financiare sau de schimb, dar şi a posibilelor
pierderi imprevizibile.
Оn general, asumarea riscurilor este legată de investiţii. Or,
riscul este atribuit al investiţiilor în general, asumarea riscului
devine inevitabilă şi justifică existenţa băncilor.
Băncile investesc resurse împrumutate – care sunt un multiplu
substanţial al propriului capital. Recuperarea cu întârziere a
resurselor investite provoacă o serie de dezechilibre la nivelul băncii
care pot îmbrăca diferite forme şi se pot alimenta reciproc.
Perioada actuală este denumită „era managementului de risc”
în domeniul bancar, iar managementul riscului constituie o sarcină
extrem de complexă şi importantă a managementului bancar. De
obicei, asumarea unor riscuri atrage după sine şi câştiguri mai mari.
Riscurile specifice activităţii bancare se clasifică în trei
categorii:
1riscuri financiare;
2riscuri comerciale;
3riscuri de mediu.
Riscuri financiare sunt riscuri specifice operaţiunilor de
creditare, cele mai multe dintre aceste riscuri fac obiectul unor
reglementări bancare. Formele sub care se manifestă sunt
următoarele:
4riscul de credit;
5riscul ratei dobвnzii;
6riscul de lichiditate;
7riscul de schimb valutar;
8riscul insolvabilităţii.
Riscurile financiare sunt strict legate de structura bilanţului contabil
al băncii, sunt foarte sensibile la dezechilibrele care pot să apară în
compoziţia resurselor şi plasamentelor băncii.
Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi generate,
gestionate, amplificate sau eliminate de către managementul bancar.
Datorită importanţei pe care o au în gestiunea zilnică a băncii,
le vom trata în mod individual acordându-le atenţia ce li se cuvine.
Riscuri comerciale sunt riscuri generate de inadaptibilitatea
băncii la noile servicii şi produse ca urmare a unui slab serviciu de
marketing şi lipsa de talent managerial pentru noile pieţe.
Formele sub care se manifestă sunt următoarele:
a)riscul de produs/serviciu;
b)riscul de piaţă;
c)riscul de imagine comercială.
Riscul de produs/serviciu este rezultatul unei evoluţii
nefavorabile a valorificării unui produs nou sau serviciu, ca urmare a
lipsei de abilitate a băncii privind distribuirea produselor.
Riscul de piaţă este efectul dependenţei de piaţă a băncii.
Dacă acesta nu este „împărţit” între mai multe pieţe, rentabilitatea
băncii este dependentă direct de evoluţia unei singure pieţe.
Riscul de imagine comercială constă în percepţia negativă a
unei bănci de către clienţii ei ca urmare a unei calităţi generale
proaste de servire a clienţilor, tratament prost al reclamaţiilor
clienţilor cumulând cu articole de presă în defavoarea băncii.
Riscuri de mediu sunt riscuri asupra cărora banca fie nu are
control, fie are un control limitat. Formele sub care se manifestă
sunt următoarele:
9riscul de deficit – produs de către hoţi sau fraudă comisă de
angajaţii băncii;
10riscul economic – determinat de conjunctura economică la
nivel naţional şi regional;
11riscul competiţional – determinat de similitudinea produselor
şi serviciilor oferite de celelalte bănci sau instituţii
financiare;
12riscul de reglementare – determinat de deciziile luate de
autorităţile bancare, de cele mai multe ori într-o manieră
nefavorabilă pentru bancă.
(Mang. bancar pag.18-22; 135-137)

1.2 Definirea, identificarea şi clasificarea riscurilor bancare

Pregătirea mediului unei economii de piaţă presupune


remodelarea şi înlocuirea vechiului sistem economic cu unul nou,
bazat pe un cadru instituţional cu sisteme financiare, bancare,
monetare şi valutare specifice economiei de piaţă.
Procesul de remodelare a sistemului bancar a vizat, pe de o
parte, crearea unui sistem bancar specific economiei de piaţă, iar,
pe de altă parte, armonizarea legislaţiei moldoveneşti cu aceea a
ţărilor din Uniunea Europeană.
Remodelarea sistemului bancar a vizat оn principal
următoarele aspecte:
1restructurarea sistemului bancar;
2reglementarea, autorizarea şi supravegherea activităţii bancare.
Procesul de restructurare a sistemului bancar a debutat оncă
de la sfârşitul anului 1990. Banca Naţională a Moldovei a fost
înfiinţată în 1991.
Odată cu adoptarea celor două legi bancare – Legea cu privire
la Banca Naţională a Moldovei şi Legea instituţiilor financiare în iulie
1995 s-a consfinţit crearea unui sistem bancar pe două niveluri, de
tip occidental, bazat pe principiul universalităţii băncilor.
Performanţele unei bănci depind întotdeauna de calitatea
managementului, calitate care este evaluată prin rezultatele
obţinute în urma deciziilor manageriale.
Anticiparea cu precizie a evoluţiilor variabilelor economice în
care managerii trebuie să ia decizii este un lucru greu de realizat.
Aprecieri asupra mediului concurenţial, pieţei, produselor
bancare, riscurilor, constrângerilor înseamnă, practic, descifrarea
viitorului şi cunoaşterea din timp a ritmului în care se produc aceste
schimbări în vederea elaborării unor strategii realiste şi pertinente.
Оntr-o economie de piaţă, numeroşi participanţi – persoane
fizice, persoanele juridice şi, în special, cei care practică activitatea
de antreprenor, au de făcut faţă unei mulţimi de incertitudini.
Aceste incertitudini sunt legate de o multitudine de factori. Din
aceste motive, de-a lungul timpului, pentru economişti, studierea
riscurilor a constituit unul din domeniile fascinante de explorare.
Оn domeniul bancar, importanţa problemei de gestiune a
riscurilor bancare a sporit considerabil la începutul anilor 80. În
această perioadă, datorită variaţiilor mari ale ratei dobânzii,
generate de accentuarea procesului inflaţionist şi criza energetică,
datorită fluctuaţiilor semnificative ale cursurilor valutare după
abrogarea sistemului de la Bretton Wods şi, nu în ultimul rând,
datorită intensificării concurenţei pe piaţa serviciilor financiare,
instabilitatea devine o trăsătură a mediului în care operează
instituţiile financiare. În noua situaţie a sporit vulnerabilitatea
băncilor şi a crescut numărul falimentelor bancare.
Premisele acestor modificări, au fost rapid conştientizate de
specialişti, situaţie exemplificată prin Legea despre supravegherea
bancară şi creditarea internaţională, adoptată de către Congresul
SUA în 1983, sau Acordul de la Basel din 1998 despre standardele
internaţionale ale capitalului bancar.
Оn prezent, оn Comunitatea Europeană există „directive
bancare” având ca scop armonizarea legislaţiei şi stabilirea de
reguli unitare, inclusiv în privinţa definirii riscului bancar, expunerii
la risc şi a sistemelor de acoperire a depozitelor bancare. În special,
documentul publica în 1997 sub titlul „Principii de bază pentru
supravegherea bancară efectivă”, în care se definesc şi se
analizează opt categorii de riscuri bancare: riscul de credit, riscul de
ţară şi transfer, riscul de piaţă, riscul ratei dobânzii, riscul de
lichiditate, riscul operaţional, riscul legislativ şi riscul de reputaţie. În
1999 Comitetul Basel a elaborat încă un document sub titlul
„Administrarea riscului în activitatea bancară electronică şi cu
monedă electronică”. Pe fundalul acestei dinamici a devenit
imperioasă necesitatea reevaluării conceptului riscurilor bancare,
care până atunci, se rezuma aproape exclusiv la riscul de creditare.
Оn prezent, riscurile au devenit aferente tuturor activităţilor,
serviciilor şi produselor bancare şi această multitudine de riscuri a
generat şi diferite tratări ale acestei noţiuni.
Pentru a avea performanţe, managementul trebuie să aibă în
vedere următoarele elemente:
1un sistem de informaţii competitiv;
2selecţia pieţelor şi produselor potrivite;
3recompensarea personalului băncii în funcţie de performanţe;
4cunoaşterea tehnicilor şi instrumentelor financiare;
5gestionarea financiară bună;
6elaborarea de strategii echilibrate.
Necesitatea de a dispune de un sistem informaţional
competitiv apare ca o condiţie în realizarea performanţelor
bancare. Deşi nu întotdeauna un sistem de informaţii bun asigură un
bun management.
Cu pondere majoră în asigurarea performanţelor manageriale,
este selecţia pieţelor şi a produselor pe care banca le poate
valorifica profitabil. Оn elaborarea planurilor strategice, managerii
trebuie să ţină cont şi de celelalte instituţii financiare existente şi de
produsele şi serviciile pe care acestea le vând şi numai după aceea
să selecteze cu atenţie pieţele şi produsele.
Recompensarea personalului băncii în raport cu performanţele
obţinute, păstrarea managerilor buni şi încurajarea performanţei ar
trebuie să fie obiectivele primare în planul de recompensare.
Băncile plătesc salariile după poziţia personalului în bancă, fără a
lua în considerare efectele asupra veniturilor şi riscului în timp.
La baza realizării unei bune performanţe bancare stă
cunoaşterea instrumentelor şi tehnicilor financiare. Băncile ar
trebuie să evalueze efectele utilizării instrumentelor financiare prin
prisma veniturilor şi a riscurilor potenţiale.
Gestionarea financiară bună, presupune un management
prudent.
Prudenţa constă în respectarea unor restricţii în ceea ce
priveşte asumarea unor riscuri mari la credite pentru a compensa
creşterea cheltuielilor cu salariile şi investiţiile băncii în active fixe,
sau, lungirea portofoliului de credite neperformante prin
reescadenţări şi reeşalonări în vederea diminuării prezente a
portofoliului de credite neperformante pe seama împingerii în viitor
a acestora.
Elaborarea de strategii echilibrate este necesară pentru
aprecierea veniturilor prin prisma riscurilor şi, totodată, oferă
mijloace de a face faţă schimbării şi soluţii de gestionare a riscurilor.
Schimbările continue şi rapide ale factorilor economici,
concurenţiali şi reglementării impun implementarea în strategia
băncii a evoluţiei acestora, în vederea obţinerii performanţelor într-
un mediu dinamic al viitorului, concomitent cu luarea în considerare
a deciziilor operaţionale de moment.
Elaborarea unor strategii echilibrate presupune stabilirea
nivelului ratei de rentabilitate pe care banca vrea să o atingă
concomitent cu riscurile pe care şi le poate asuma şi determinarea
poziţiei viitoare a băncii.
Oamenii, instituţiile, societăţile au fost întotdeauna confruntate
cu probleme de risc şi incertitudine. Procesul societăţii moderne a
fost posibil datorită asumării unor riscuri. De aceea, economiile
libere moderne utilizează într-o măsură mai mare modelele cu
condiţii de risc şi incertitudini, decât economiile centralizate. Cu
siguranţă, riscurile fac obiectul unei mari atenţii în bănci. Toate
riscurile sunt definite ca pierderi asociate unor evoluţii adverse ale
rezultatelor. Activitatea bancară se caracterizează prin multiple
dimensiuni ale riscurilor ce afectează performanţele. Cuplul risc-
performanţă este indisociabil în universul bancar. Această
reflectarea riscurilor se prelungeşte în măsurarea performanţelor.
Etapa identificării şi evaluării presupune efectuarea unui studiu
al pieţei, încercând precizarea evoluţiei cifrei de afaceri,
determinând factorii de forţă şi de vulnerabilitate (inclusiv riscurile
aferente). O astfel de tentativă este dificilă, deoarece previziunea în
activitatea bancară nu este uşoară, însă este o necesitate pentru
buna gestiune.
Unele riscuri la care este supusă banca sunt evidente, altele nu
pot fi identificate, indiferent de măsurile de precauţie luate, până la
declanşarea lor. În aceste condiţii, se poate recomanda o clasificare
detaliată a tuturor riscurilor la care poate fi supusă banca, în
vederea limitării la maxim a riscurilor neidentificate.
Orice produs sau serviciu presupune anumite tipuri de riscuri
aferente şi acordând un serviciu sau altul, banca trebuie să
determine riscurile asociate acestuia şi să ţină cont de posibilitatea
producerii acestor riscuri, utilizând anumite metode de tratare a
acestora. Este necesară elaborarea şi analiza scenariilor posibile
pentru a putea determina frecvenţa şi amplitudinea fiecărui tip de
risc asociat. După aceasta pot fi schiţate anumite metode de
influenţare a factorilor de risc.
După cum se ştie, băncile investesc resurse împrumutate –
care sunt un multiplu substanţial al propriului capital. Recuperarea
cu întârziere a resurselor investite provoacă o serie de dezechilibre
la nivelul băncii care pot îmbrăca diferite forme şi se pot alimenta
reciproc.
Perioada actuală este denumită „era managementului de risc”
în domeniul bancar, iar managementul riscului constituie o sarcină
extrem de complexă şi importantă a managementului bancar. De
obicei, asumarea unor riscuri atrage după sine şi câştiguri mai mari.
Riscurile bancare sunt multiple şi multidimensionale şi trebuie
clasificate şi definite cât mai bine posibil în perspective evaluării,
urmăririi şi controlării lor.
Riscuri оn activitatea bancară
Riscurile financiare sau riscurile cuantificabile sunt riscuri
raportate la variaţia ratei dobânzii, riscuri legate de asigurarea
lichidităţii şi finanţării operaţiunilor; riscurile pierderilor din
operaţiunile de piaţă. Aceste riscuri apar pe pieţele financiare şi
reflectă evoluţiile nefavorabile ale situaţiei financiare sau ale
rezultatelor instituţiei, care urmare a modificărilor înregistrate pe
pieţele financiare.
Riscuri operaţionale şi/sau tehnice (riscuri necuantificabile)
sunt toate riscurile generate de disfuncţionalităţile interne, legate
de sistemele informaţionale sau de procedurile interne şi de
respectarea lor. Tehnicile de gestionare a acestor riscuri au mai cu
seamă un impact indirect, contribuind la ameliorarea sistemelor de
urmărire a operaţiunilor şi la precizarea regulilor de respectare.
Riscurile afacerii se referă în principal la nivelul
macroeconomic de dezvoltare, politica monetară, factorii legislativi,
infrastructura sistemului financiar, sistemul de plăţi, riscul sistemic
general privind operaţiunile bancare.
Riscurile conjuncturale se referă la unele evenimente care,
în cazul producerii, pot cauza pierderi băncii.
Diverse riscuri clasificate оn patru categorii.
Ţinând cont de faptul că există mai multe riscuri, devine
inevitabilă şi apariţia mai multor instrumente de gestionare a
acestora. Nu există o singură manieră „universală” de administrare
a riscurilor, ci mai multe. Ele alcătuiesc o complexitate certă, şi
totodată gestionarea riscurilor rămâne specifică fiecărei bănci.
Cele mai frecvente riscuri cu care se confruntă instituţiile
bancare sunt: riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul de
solvabilitate, riscul de rată a dobânzii, riscul valutar, riscul de ţară.
Riscul de credit
Riscul de credit este unul din principalele riscuri bancare cu
care se confruntă o instituţie bancară. Riscul de credit atenţionează
asupra faptului că împrumutaţii sau emitenţii de titluri ar putea să
nu-şi onoreze obligaţiile faţă de bancă. Acest risc este considerat în
general un risc comercial, care rezultă din alegerea pieţelor şi a
clienţilor.
Pentru оmprumutaţi, riscul de credit exprimă într-o formă mai
largă degradarea situaţiei financiare a acestora, drept motive
servind situaţia generală a economiei, condiţiile afacerii debitorului
şi alte condiţii imprevizibile interne sau externe, ce afectează
situaţia financiară a acestuia.
Оn scopul minimizării riscului de credit sunt utilizate diverse
metode în stabilirea deciziei de creditare.
Una din metodele de luare a deciziei de creditare este
adaptarea metodelor informatice, care оn activitatea bancară
necesită rezolvarea a două probleme distincte:
16constituirea unui sistem de cuantificare şi ierarhizare a
condiţiilor şi premiselor de acordare a creditului (credit scoring);
17implementarea unui sistem informatic şi de prelucrare
electronică a datelor care să asigure o ierarhizare obiectivă a
fiecărei solicitări.
Rezultatele acestor acţiuni reprezintă o singură bază a
procesului de stabilire a deciziei. În marea majoritate a cazurilor
decizia îi revine omului, adică inspectorilor de credite, care vor
efectua:
18analiza şi evaluarea aspectelor financiare şi nefinanciare ale
debitorului;
19analiza efectivă a solicitării de credit (scopul şi valoarea
creditului necesar; identificarea surselor de rambursare a
creditului; identificarea garanţiilor);
20adoptarea deciziei de credit etc.
O altă metodă de minimizare a riscului de credit constituie
garanţiile şi clauzele contractuale.
Garanţiile şi clauzele contractuale micşorează riscul de credit şi
acoperă pierderile. O recuperare a creditului este posibilă şi din
valorile garanţiilor. Garanţiile creditului sunt de mai multe tipuri şi
au ca scop reducerea pierderilor în cazul riscului de creditare. De
bănci sunt acceptate garanţii reale (gajul, ipoteca, depozitul bancar)
şi personale (garanţia bancară, cauţiunea, cesiunea de creanţă,
garanţii de stat). Clauzele contractuale asigură o protecţie
suplimentară a creditorului prin fixarea unor condiţii în contractul de
credit, prin respectarea lor ulterioară sau prin limitarea tuturor
operaţiunilor debitorului la care se degradează situaţia financiară.
Pentru micşorarea riscului de credit, BNM stabileşte
următoarele restricţii pe care băncile comerciale trebuie să le
respecte:
a) limitarea acordării creditelor „mari”:
1datoria creditului mare acordat unei persoane sau unui
grup de persoane nu trebuie să depăşească 25% din
capitalul normativ total al băncii;
2suma datoriilor nete la creditele acordate la zece persoane,
inclusiv grupurilor de persoane оn interconexiune, care au
cele mai mari datorii, nu trebuie să depăşească 50% din
portofoliul total al creditelor băncii;
3datoria totală a creditelor mari ale băncii nu trebuie să
depăşească de 5 ori capitalul normativ al băncii;
b) limitarea acordării creditelor persoanelor afiliate:
1datoria creditului acordat unei persoane afiliate sau unui
grup de persoane afiliate ce acţionează în comun nu
trebuie să depăşească 20% din CNT;
2datoria totală a creditelor acordate persoanelor afiliate
băncii nu trebuie să depăşească capitalul de gradul I;
c) limitarea acordării creditelor funcţionarilor bancari:
1suma pentru acordarea creditelor curente unei persoane
(funcţionar al băncii) nu trebuie să depăşească 10 salarii
de funcţie ale persoanei respective;
2suma pentru acordarea creditelor imobiliare unei persoane
(funcţionar al băncii) nu trebuie să depăşească 100 de
salarii de funcţie ale persoanei respective;
3datoria totală a creditelor acordate funcţionarilor bancari nu
trebuie să depăşească 10% din capitalul normativ total.
Un important element al politicii de creditare este şi revizuirea
internă a portofoliului de credite. Revizuirea internă a creditelor
presupune reexaminarea sistematică a portofoliului de credite ale
băncii în scopul detectării timpurii a riscului mărit şi determinării
măsurilor necesare de lucru cu creditele dubioase şi cu cele
compromise, inclusiv formarea rezervelor. Obiectivele revizuirii
interne a creditelor sunt: informarea orientativă referitor la situaţia
curentă a portofoliului de credite; evaluarea tendinţelor pozitive şi
negative ale portofoliului de credite; identificarea creditelor
problematice; analiza riguroasă a creditelor problematice;
asigurarea creării rezervelor adecvate; identificarea neîndeplinirii
instrucţiunilor interne şi externe privind activitatea de credit.
Оn scopul acoperirii pierderilor cauzate băncii de creditele
neperformante, băncile trebuie să-şi formeze fondul de risc. Din
veniturile băncii se trec la cheltuieli mijloacele constituite ca rezerve
pentru pierderi la credite (fondul de risc). În acest scop băncile, în
mod obligatoriu, clasifică toate creditele din portofoliul său în cinci
categorii şi, conform categoriei, banca rezervă mijloacele băneşti în
scopul formării fondului de risc, după cum urmează:
A – pentru categoria creditelor standard mărimea rezervată e
de 2%;
B – pentru categoria creditelor supravegheate mărimea
rezervată e de 5%;
C – pentru categoria creditelor substandard mărimea rezervată
e de 30%;
D – pentru categoria creditelor dubioase mărimea rezervată e
de 75%;
E – pentru categoria creditelor compromise mărimea rezervată
e de 100%.
Această clasificare a portofoliului de credit şi recalcularea
rezervelor în scopul formării fondului de risc se efectuează de bacă
trimestrial.
Analizвnd structura portofoliului de credite al sistemului bancar
schimbări esenţiale nu s-au produs. Ponderea cea mai mare în
totalul portofoliului de credite la 30.09.2006 au deţinut-o creditele
acordate industriei şi comerţului – 48.9 la sută, fiind urmate de
creditele acordate agriculturii şi industriei alimentare – 20.4 la sută,
creditele acordate agriculturii şi industriei alimentare – 20.4 la sută,
creditele acordate pentru imobil, construcţie şi dezvoltare – 9.2 la
sută şi creditele de consum – 8.6 la sută.
Ponderea creditelor nefavorabile (substandarde, dubioase şi
compromise) în total credite s-a diminuat cu 1.0 puncte
procentuale, constituind 4.3 la sută la 31 decembrie 2006. Raportul
reducerilor pentru pierderi la credite în total credite la situaţia din
31.12.2006 a constituit 5.1 la sută.
31.1 31. 31. 31. 31. 31. 31
Nr Structura 2.20 12. 12. 12. 12. 12. .1
. portofoliului de 00 200 200 200 20 20 2.
d/ credite 1 2 3 04 05 20
o 06

1. Standard 49,0 58,8 58,3 58,4 59,2 56,0 54,5


2. Supravegheate 30,4 30,8 34,1 35,4 33,9 38,7 41,2
3. Substandard 14,1 6,2 5,4 4,7 5,0 4,2 2,9
4. Dubioase 6,1 3,8 2,1 1,3 1,6 0,8 1,4
5. Compromise 0,4 0,4 0,1 0,2 0,3 0,3 0,3
Total 100.0 100.0 100.0 100.0 100. 100. 100.
0 0 0

Creditele acordate economiei naţionale pe parcursul anului


2006 au avut o evoluţie ascendentă constituind 16590.3 mil. lei, din
care 10235.6 mil. lei sau 61.7 la sută le-au deţinut cele în monedă
naţională.
Băncile comerciale care deţin autorizaţia de categoria „B” sau
„C” au dreptul de a acorda credite în valută următorilor clienţi:
1băncilor comerciale autorizate de BNM;
2persoanelor fizice ce desfăşoară o activitate de antreprenoriat şi
au activităţi economice internaţionale;
3persoanelor juridice ce desfăşoară activităţi comerciale
internaţionale;
4persoanelor fizice ce desfăşoară o activitate de antreprenoriat şi
celor juridice care beneficiază de linii de credit de la băncile
străine sau de la instituţiile financiare internaţionale.
Creditele оn valută se acordă de băncile autorizate numai în
valută liber convertibilă autorizată de BNM prin reglementările
valutare.
Managementul corect şi prudent al portofoliului de credite al
unei bănci necesită un sistem eficient de informare, care trebuie să
includă toate aspectele importante privind eliberarea creditelor.
Disponibilitatea unui sistem de încredere şi corect de informare,
cuprinzând întreaga activitate de creditare, este o condiţie
indispensabilă pentru gestiunea şi controlarea efectivă a riscului şi
pentru executarea obligaţiilor managerului sau administraţiei băncii.
Riscul de rată a dobânzii este riscul evoluţiilor nefavorabile
ale rezultatelor ca urmare a modificării ratelor. Riscul de rată este
rezultatul a doi factori:
21poziţia ratei reprezentată de diferite linii de bilanţ, care sunt
afectate de mişcările de pe piaţă;
22incertitudinea ratelor de pe piaţă (marja dobânzii) – diferenţa
dintre activele şi pasivele a căror rată variază pe o perioadă
dată.
Unele rate ale bilanţului sunt fixate pe o perioadă anumită, iar
altele sunt variabile în aceeaşi perioadă.
O rată se consideră fixată pe o anumită perioadă, dacă nivelul
ei nu este afectat de modificările de pe piaţă din acea perioadă.
O rată variabilă este de obicei influenţată de rata pieţei, care
serveşte drept bază de calcul al ratei variabile, printr-o periodicitate
a reviziilor şi printr-o scadenţă.
Ratele pieţei sunt ratele monetare la:
23rata de bază a creditelor stabilită de BNM pe termen scurt
(este egală cu rata REPO pe 2 luni);
24rata de bază a creditelor stabilită de BNM pe termen lung.
Оn funcţie de aceste rate, Banca Naţională a Moldovei
stabileşte ratele dobânzilor la creditele acordate băncilor
comerciale: rata creditului overnight; rata de lombard; rata creditelor directe.
Dobвnda poate fi modificată pe parcursul derulării creditului în
funcţie de evoluţia dobânzii pe piaţă şi de evoluţia ratei inflaţiei.
O ecuaţie simplă poate fi folosită pentru a arăta relaţia dintre
rata nominală şi rata reală a dobânzii:
 1 + Rnd 
Rrd =  − 1 x100
 1 + Ri  ,
unde: Rrd - rata reală a dobânzii;
Rnd - rata nominală a dobânzii;
Ri - rata previzibilă a inflaţiei.
Rata reală a dobânzii este greu măsurabilă, deoarece rata
previzibilă a inflaţiei nu poate fi măsurată. Numai rata nominală a
inflaţiei poate fi anunţată în mod public.
Riscul ratei dobвnzii reprezintă sensibilitatea rezultatele
financiare ale unei bănci la schimbările ratei dobânzii. Riscul ratei
dobânzii este o consecinţă a activităţii de intermediere financiară.
Perioada actuală, caracterizată prin procese inflaţioniste, pune
în prim-plan riscul eroziunii capitalului. Riscul eroziunii capitalului se
referă la posibilitatea pierderilor pe care creditorii le pot suferi din
cauza că valoarea reală a ratelor de rambursare a împrumutului nu
poate acoperi integral capitalul împrumutat, evaluat în aceeaşi
termeni. În aceste condiţii banca nu renunţă să-şi valorifice capitalul
prin împrumuturi, dar caută, prin condiţiile creditului, să-şi asigure o
compensare corespunzătoare pentru pierderile suferite din
deprecierea monetară, din ridicarea nivelului dobвnzii.
Poziţia riscului ratei dobânzii este determinată, în principal, de
măsura în care activele şi pasivele sunt în concordanţă. Riscul ratei
dobânzii apare în ţările în care dobânzile sunt ficate de administraţia
băncii şi rămân fixe o perioadă îndelungată. Un anumit număr de
factori poate conduce la schimbări ale altor rate (de exemplu,
creşterea substanţială a ratei inflaţiei) şi o asemenea schimbare va
afecta condiţiile financiare în care operează instituţiile şi, deseori,
consecinţele modificărilor ratei dobânzii pot fi, în anumite ţări, mult
mai pronunţate. Acest lucru se poate întâmpla în cazurile când
managerii băncii nu au experienţă în managementul riscului ratei
dobânzii.
Pentru minimizarea riscului de dobвndă managerii bancari pot
să utilizeze analiza GAP, care implică o analiză de preţ luându-se în
considerare mai ales activele şi pasivele cu dobândă sensibilă. Pe
baza tehnicilor de management GAP utilizate de manageri se va
contribui la minimizarea pierderilor cauzate în urma modificărilor
ratei dobânzii la activele şi pasivele băncii.
Una din măsurile de minimizare a riscului de dobândă este
clauza contractuală de dobândă. Clauza de dobândă, asiguratorie
împotriva variaţiei dobânzii pe piaţa financiară, constă în
introducerea în contract a unor prevederi ce obligă părţile ca, la
anumite intervale de timp, să revizuiască rata dobânzii în acord cu
rata dobânzii reale de pe piaţă.
O premisă importantă pentru încurajarea creşterii economice
reprezintă micşorarea treptată a ratelor dobânzii. Politica ratelor
dobânzilor promovată de către BNM pe parcursul ultimilor ani a
condus la micşorarea continuă a ratelor dobânzilor atât la depozite,
cât şi la credite aplicate de băncile comerciale.
Ca rezultat, rata medie ponderată a dobânzii la creditele
acordate în monedă naţională a scăzut de la 18.93 la sută în 2005
până la 18.18 la sută în anul 2006, iar creditele acordate în valută
străină de la 11.07 la sută până la 11.06 la sută, corespunzător.
Rata medie ponderată a dobânzii la depozitele la termen
atrase în moneda naţională s-a diminuat cu 1.06 puncte
procentuale, de la 12.99 la sută în anul 2005 până la 11.93 la sută
în anul 2006.
Totodată, marja de intermediere bancară la operaţiunile în
moneda naţională s-a majorat de la 5.94 puncte procentuale în anul
2006 până la 6.25 puncte procentuale în anul 2006, iar cea asociată
t5ranzacţiilor în valută străină s-a redus în anul 2006, iar cea
asociată tranzacţiilor în valută străină s-a redus de la 5.92 până la
5.89 puncte procentuale.
Riscul de schimb
Riscul de schimb este riscul evoluţiilor nefavorabile ale
rezultatelor, ca urmare a evoluţiilor ratelor de schimb. Riscul de
schimb apare în domeniul clasic al finanţelor internaţionale ca
variaţie a cursurilor de schimb.
Оn opinia lui Milan Kubr, cele mai importante componente ale
riscului de schimb sunt:
a) riscul de translatare (mai este cunoscut şi sub denumirea de
risc al schimbului valutar) se referă la riscul de câştig sau de
pierdere atunci când activele, pasivele şi rezultatele unei filiale sunt
transferate din valuta străină în care se ţin evidenţele filialei în
moneda naţională a centralei;
b) riscul de tranzacţie apare ori de câte ori o bancă se
angajează în operaţiuni cu valute, când există riscul câştigului sau
pierderii, dacă valoarea devizelor respective se schimbă în
comparaţie cu moneda locală a băncii. Cu cât instabilitatea
monetară dintr-o ţară este mai mare, cu atât riscul de tranzacţie
este mai mare;
c) riscul economic este mai complex şi se referă la impactul
schimbării cursului valutar asupra profitabilităţii pe termen lung a
băncii şi nu asupra efectului pe termen scurt al unei operaţiuni.
Оntrucвt nu toate activele şi pasivele sunt expuse în aceeaşi
măsură la risc se pune problema stabilirii poziţiei de schimb pentru
fiecare caz în parte: una este situaţia creanţelor şi datoriilor pe
termen scurt şi altfel se pune problema riscului asociat datoriilor pe
termen lung activelor investite în străinătate. Este necesară o
supraveghere permanentă a poziţiei de schimb. Poziţia de schimb se
va stabili pe fiecare deviză în parte, ţinându-se cont de reparaţia în
timp, respectiv scadenţa creanţelor şi datoriilor. Al doilea aspect
important al activităţii de măsurare a riscului de schimb constă în
determinarea probabilităţilor sau gradului de expunere la risc prin
stabilirea unor coeficienţi de risc.
Оn scopul minimizării riscului de schimb sunt utilizate produse
derivate ca: swap, hedjing, operaţiuni spot, futures, opţiuni etc.
Produsele derivate se utilizează pentru schimbarea caracteristicilor
de risc asupra unor titluri date, modificându-se, de exemplu,
moneda în care sunt exprimate şi structura dobânzilor. Se poate
opta, potrivit momentului conjunctural valutar, pentru un anumit tip
de operaţiune la termen (simplă, swap, hedging etc.). Operaţiuni
swap de dobânzi reprezintă instrumentele preferate, alături de cele
swap cu valute sau combinaţia între cele două: monede-dobânzi.
Protecţia contra deprecierii monedei în care este exprimat
depozitul sau creditul se asigură prin evitarea poziţiilor valutare net
deschise. Aceasta înseamnă că orice angajament într-o valută
trebuie să fie acoperit prin depozite sau resurse în aceeaşi valută şi
cu aceleaşi termene, astfel încât rezultatul per ansamblu să nu fie
afectat.
Оn scopul diminuării riscului valutar al băncii, Banca
Naţională a Moldovei stabileşte următoarele limite pentru raporturile
poziţiei valutare deschise:
1raportul poziţiei valutare deschise lungi la fiecare valută străină
nu trebuie să depăşească „+10%”;
2raportul poziţiei valutare deschise scurte la fiecare valută străină
nu trebuie să fie mai mic de „-10%”;
3suma raporturilor poziţiilor valutare deschise lungi – la toate
valutele – nu trebuie să depăşească „+20%”;
4suma raporturilor poziţiilor valutare scurte deschise scurte
deschise nu trebuie să fie mai mică de „-20%”.
Protejarea, limitarea sau acoperirea riscului de schimb
presupune diversificarea portofoliului de active şi pasive şi utilizarea
unor tehnici de reducere a riscului. Diversificarea portofoliului ia în
considerare necorelarea care există între evoluţia cursului diferitelor
valute, ducând astfel la limitarea riscului de schimb la care este
expusă banca.
Riscul de lichiditate
Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-şi
poată onora plăţile faţă de clienţi, ca urmare a devierii proporţiei
dintre creditele pe termen lung şi pe termen scurt şi a necorelării cu
structura pasivelor băncii. Deci, noţiunea de lichiditate a băncii se
explică prin capacitatea băncii comerciale de a-şi asigura
îndeplinirea obligaţiilor şi datoriilor faţă de toţi clienţii (creditorii).
Acest fapt se caracterizează prin menţinerea capitalului minim
necesar, plasarea maximală a mijloacelor băneşti (activelor)
conform mărimii şi termenului în concordanţă cu volumele şi
termenele mijloacelor băneşti (pasivelor).
Această capacitate depinde de doi factori:
1lichiditatea pieţei (tensiuni conjuncturale ale pieţei);
2lichiditatea instituţiei (nevoile de capital, calitatea gestionării,
regularitatea etc.).
Gestiunea lichidităţii implică gestionarea corectă a activelor cu
pasivele existente la momentul calcului. În acest caz se ia în
considerare termenul resurselor atrase pentru o anumită perioadă şi
volumul resurselor plasate pentru perioada respectivă. În scopul
minimizării riscului de lichiditate, managementul bancar trebuie să
abordeze trei aspecte ale riscului de lichidităţi: protejarea împotriva
riscului de lichiditate, evaluarea riscului de lichiditate şi gestionarea
riscului de lichiditate.
Confruntată cu riscul lichidităţii, o bancă se poate vedea
nevoită să împrumute fonduri de urgenţă la costuri excesive
(apelarea la credite de la băncile comerciale şi de la Banca
Naţională) pentru a-ş acoperi nevoile imediate de numerar, fie prin
atragerea deponenţilor, plătind în schimb dobвnzi mai mari decвt
cele practicate.
Majorarea capitalului social şi, implicit, a fondurilor proprii
determină băncile să-şi mărească lichidităţile şi puterea financiară,
având posibilitatea de a face investiţii pe termen lung din fonduri
proprii.
Banca Naţională a Moldovei stabileşte regulile de menţinere a
lichidităţii, care au scopul de a crea o legătură adecvată dintre suma
fondurilor investite (active) şi suma resurselor financiare (pasive), şi
ca rezultat neadmiterea riscului excesiv în sistemul financiar,
protejarea intereselor deponenţilor şi menţinerea de către instituţiile
financiare a unui nivel adecvat de lichiditate.
Principiul I prevede ca suma activelor băncii cu termenul de
rambursare de peste 2 ani să nu depăşească sumele resurselor
financiare (P1<1), coeficient care nu trebuie să fie mai mare decât
1.
Principiul 2 al lichidităţii prevede lichiditatea curentă a unei
bănci, exprimată cu coeficientul format prin raportul dintre activele
lichide (numerar şi metale preţioase; depozitele băncilor la BNM;
valori mobiliare lichide (la vedere pe termen scurt); credite şi
împrumuturi cu termene de rambursare de până la o lună şi activele
totale (exclusiv reducerile pentru pierderi la credite), coeficient care
nu trebuie să fie mai mic decât 20%.
Оn scopul menţinerii lichidităţii băncilor comerciale şi dirijării
riscului masei monetare, Banca Naţională a Moldovei obligă băncile
comerciale să-şi formeze o cotă a rezervelor obligatorii, care
actualmente este de 10%. Aceste rezerve sunt formate din totalul
resurselor atrase de bancă şi sunt deţinute la BNM în contul
corespondent al băncii atât în moneda naţională, cât şi în valută.
Nivelul prevăzut al rezervelor obligatorii nu este purtător de
dobândă. Excedentul de rezerve (ceea ce depăşeşte nivelul
prevăzut) este purtător de dobândă. Pentru deficitul de rezerve
(dacă este cazul) se calculează şi se percepe o dobândă
penalizatoare specială pe durata perioadei calendaristice
respective. Ratele rezervelor obligatorii, ratele dobânzilor rezervelor
obligatorii sunt stabilite de Banca Naţională în conformitate cu obiectivele
politicii monetare.
Băncile prezintă periodic la Banca Naţională darea de seamă
privind formarea şi menţinerea rezervelor obligatorii. Perioadele de
dare de seamă pe parcursul lunii sunt stabilite în felul următor:
prima perioadă – de la data de 1 până la data de 15 inclusiv, şi a
doua perioadă – de la data de 16 până la ultima zi a lunii curente
inclusiv. Banca va efectua zilnic rezervarea mijloacelor băneşti în
conformitate cu normele în vigoare. Se admite ca pe parcursul zilei
banca să efectueze operaţiuni care să micşoreze rezervele
obligatorii la finele acestei zile, fiind mai mici decât norma stabilită.
În acest caz, până la finele perioadei de dare de seamă, banca
trebuie să completeze rezervele obligatorii pentru a asigura nivelul
stabilit pe perioada de dare de seamă.
Conform Regulamentului cu privire la regimul rezervelor
obligatorii nr.85 din 15.04.2004, băncile comerciale vor forma
rezervele obligatorii atât în lei moldoveneşti, cât şi în valuta liber
convertibilă din mijloacele atrase corespunzător, iar constituirea şi
menţinerea acestora se vor efectua în mod separat. Astfel,
rezervarea în lei moldoveneşti se va efectua din contul mijloacelor
atrase în moneda naţională şi în valute neconvertibile, iar în dolari
SUA şi în euro, din contul mijloacelor atrase în valutele respective.
rezervarea din alte valute convertibile se va realiza în dolari SUA
sau în euro la decizia băncilor, care va putea fi modificată o dată pe
an. Implementarea noului mecanism de menţinere a rezervelor
obligatorii a fost determinară de condiţiile actuale ale pieţei
monetare şi va conduce la minimizarea riscului valutar pentru bănci.
O altă metodă de minimizare a riscului de lichiditate este
asigurarea depozitelor. La 13 februarie 2003 a fost promulgată
Legea nr.1682-III privind garantarea depozitelor persoanelor fizice în
sistemul bancar. Conform acestei legi, toate băncile sunt obligate să
participe la formarea fondului special privind garantarea
depozitelor. Fondul se constituie ca persoană juridică de drept
public, având cont curent la BNM, în care se acumulează mijloacele
financiare destinate compensării depozitelor indisponibile şi le va
menţine la un nivel de cel puţin 7% din totalul depozitelor bancare
garantate. Fondul are dreptul să investească aceste mijloace
financiare numai în titluri emise de guvern şi BNM. Legea prevede
stabilirea unui plafon de garantare a depozitelor în mărime de 4500
de lei, luându-se în considerare că majoritatea deponenţilor
persoane fizice deţin în sistemul bancar autohton depozite în
valoare de până la 4500 de lei. Fondul de garantare a depozitelor va
fi administrat de un Consiliul din 5 membri cu drept de vor, propuşi
de Asociaţia Băncilor din Moldova, Ministerul Justiţiei şi Ministerul
Finanţelor. Un membru fără drept de vot va fi propus de către Banca
Naţională a Moldovei. Membrii Consiliului de administraţie al
Fondului vor fi aprobaţi de către Parlamentul Republicii Moldova.
Riscul de solvabilitate
Riscul de solvabilitate este o consecinţă a manifestării unui sau
a mai multor riscuri pe care banca nu le-a prevenit, şi anume a
riscului de credit, de lichiditate etc. Acest risc demonstrează că
banca nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru absorbţia
pierderilor eventuale. Riscul de solvabilitate rezultă din suma totală
a fondurilor proprii disponibile şi din riscurile ce se produc (de credit,
de piaţă, de rată, de schimb etc.).
Reglementarea prudenţială fixează limitele minime pentru
menţinerea fondurilor proprii, stabilite în funcţie de riscurile la care
sunt expuse instituţiile bancare. Fondurile proprii permit acoperirea
pierderilor posibile cu o probabilitate fixată în avans. Ele sunt
estimate în baza unor măsuri obiective ale riscurilor.
Riscul de solvabilitate nu este altceva decвt probabilitatea de
faliment al instituţiei bancare.
Оn scopul minimizării riscului de solvabilitate, băncile
comerciale din Moldova, conform legislaţiei şi actelor normative
bancare, trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe impuse de
Banca Naţională a Moldovei:
a) calcularea şi menţinerea capitalului minim al băncii stabilit
prin lege şi conform categoriei autorizaţiei deţinute. La 31.12.2005
băncile comerciale ce deţin autorizaţia de categoria „A” trebuie să-
şi menţină capitalul normativ total în valoare de la 50 mil. până la
100 mil. lei; băncile comerciale ce deţin autorizaţia de categoria „B”
trebuie să-şi menţină capitalul normativ total în valoare de la 100
mil. lei până la 150 mil. lei; băncile comerciale ce deţin autorizaţia
de categoria „C” trebuie să-şi menţină capitalul normativ total în
valoare de la 150 mil. şi mai mult;
b) băncile comerciale mai sunt obligate să-şui menţină
coeficientul minim al suficienţei capitalului, care începând cu
31.12.1999 trebuie să constituie cel puţin 12%.
Societăţile bancare pot intra în stare de faliment ca urmare a
unei administrări proaste a activelor şi pasivelor, a inabilităţii
manageriale şi a altor riscuri cu care se confruntă acestea. În scopul
diminuării riscului de solvabilitate se poate recurge la diverse
metode de reorganizare bancară ca asocieri, fuziuni etc.
Riscul de ţară
Riscul de ţară reprezintă expunerea băncii la pierderi ce pot
apărea într-o afacere cu un partener străin, cauzate de evenimente
specifice care sunt, cel puţin parţial, sub controlul guvernului ţării
partenerului.
Оn ceea ce priveşte pierderile datorate materializării riscului
de ţară, acestea trebuie percepute ca diferenţa dintre veniturile
preconizate a fi realizate şi veniturile efectiv realizate în urma
derulării afacerilor supuse riscului de ţară.
Cele mai frecvente evenimente sau stări de lucruri care pot
duce la materializarea riscului de ţară sunt de natură:
1politică (război, ocupaţie militară străină, conflicte de interese
politico-economice, revolte cu substrat ideologic etc.);
2socială (revolte provocate de diferenţe etnice, repartiţie
inechitabilă a venitului naţional, divizări religioase etc.);
3economică (diminuarea persistentă a creşterii economice,
sporirea rapidă a costurilor de producţie, scăderea
accentuată a încasărilor din export, creşteri bruşte ale
importurilor alimentare şi de petrol etc.).
Sunt utilizate diverse sisteme de abordare a studiului riscului
de ţară, fiecare implicând metode şi tehnici de lucru specifice.
Sistemul de analiză a riscului de ţară bazat pe utilizarea unor
studii de ţară este destul de performant, dar şi foarte costisitor.
Studiile de ţară pot fi elaborate pe termen mediu şi scurt şi pot fi
elaborate prognoze pe un timp acoperit în viitor de analize de risc.
Acest studiu implică o colecţie de rapoarte şi prognoze detaliate ce
acoperă o perioadă de 3-5 ani. În cadrul acestei analize sunt
studiate:
1performanţele economico-sociale (nivelul şomajului, stabilitatea
monetară, PIB-ul, rata inflaţiei etc.);
2politica economică;
3conjunctura social-politică;
4evoluţia balanţei de plăţi;
5nivelul şi structura datoriei externe;
6nivelul creşterii economice etc.
Ca o măsură de prevenire a riscului de ţară poate fi crearea
Comitetului de risc, care va impune plafoane şi restricţii faţă de
acele ţări cu care banca are relaţii de corespondent sau clienţii
băncii au relaţii cu clienţii din ţările cu o pondere a riscului mare. Un
rol esenţial în prevenirea riscului revine sistemului de asigurare şi
garantare a creditelor internaţionale. Asigurarea creditelor constă în
asumarea obligaţiei de către societăţile de asigurări de a rambursa
băncii creditoare creditul acordat de aceasta beneficiarului străin, în
cazul în care respectivul credit nu a fost rambursat.
Riscurile de natură comercială şi politică nu sunt acoperite
integral de societăţile de asigurări, banca preluând practic o parte
din risc numită franchisă. Societatea de asigurare primeşte o primă
de asigurare din partea celui care a cerut asigurarea.
Pentru diminuarea sau eliminarea eventualelor pierderi,
băncile pot cere constituirea unor garanţii în favoarea lor (ipoteci,
gajuri, scrisori de garanţie) de la beneficiarii de credite.
Pentru partea neacoperită a creditului, băncile îşi constituie un
provizion care se ca mări sau diminua în funcţie de mărimea
pierderii.

1.3. Influenţa factorilor de mediu asupra managementului


riscurilor bancare

Ca intermediari financiari care oferă servicii financiare


unităţilor cu surplus şi deficit din economie. Rolul băncilor în
economie poate fi rezumat simplu: să umple diversele dorinţe, atât
ale celor care împrumută, cât şi ale celor care dau împrumuturi în
economie.
Deşi unele transferuri de fonduri de la unităţile cu surplus către
unităţile cu deficit efectuate direct prin împrumuturi sau contracte
de capital, diferitele dorinţe ale unităţilor care au surplus sau deficit
creează nevoia pentru intermediari financiari.
Astfel de dorinţe se referă la mărimea, maturitatea,
lichiditatea, rambursabilitatea şi riscul.
De exemplu, multe unităţi dispun de sume relativ mici şi
doresc să aibă lichidităţi permanente. pe de altă parte, unităţile cu
deficit doresc sume mari pentru perioade lungi pe care le vor
rambursa doar când plăţile sunt programate.
O bancă trebuie evident să intre în competiţie cu alte bănci şi
intermediari financiari cu tranzacţii de piaţă directe i va avea succes
numai dacă îşi îndeplineşte rolul economic mai bine decât rolul în
concurenţă.
Dificultatea de a оndeplini acest rol cu succes poate fi
оnţeleasă prin considerarea problemelor pe care le au băncile în
echilibrarea diverselor dorinţe ale celor patru grupuri – unităţile cu
surplus, cu deficit, proprietarii de bănci şi cei care fac regulamentele
bancare.
Băncile nu numai că trebuie să gestioneze pasivele într-o
formă acceptabilă pentru unităţile cu surplus, dar trebuie să şi
bonifice dobânzi care să atragă clienţii. Un profit mai mare pentru
unităţile cu surplus înseamnă un cost mai mare pentru banca ce
achiziţionează fondurile acestora.
Unităţile cu deficit doresc ca banca să le împrumute la cel mai
scăzut cost disponibil pentru ele. De asemenea, managementul
bancar trebuie să se preocupe de un al treilea grup – proprietarii
băncii. Proprietarii vor prefera să câştige mai mult pentru ei, plătind
mai puţin unităţilor cu surplus şi punând comisioane mai mari
unităţilor cu deficit, dar concurenţa limitează această tendinţă.
Pe de altă parte, Banca Naţională, ca bancă a băncilor, cea
care emite reglementări şi supraveghează sistemul bancar, este
interesată în limitarea riscurilor pe care o bancă şi le asumă la
obţinerea şi folosirea fondurilor.
De asemenea, banca funcţionează sub impactul unor factori de
mediu de natură economică, reglementări bancare, concurenţa,
psihologici, care pot influenţa ţn mod decisiv rentabilitatea şi
eficienţa.
Prima categorie de factori ai mediului ambiant cu acţiune
semnificativă a băncii o reprezintă politica economică a statului.
Оnfăptuirea politice economice a statului se realizează prin
intermediul politicii financiare. monetare, fiscale, de credit şi
valutare în scopul realizării obiectivelor propuse de executiv.
Cu ajutorul pвrghiilor economico-financiare, statul оşi
îndeplineşte obiectivele de politică economică.
Impozitele, ca pвrghie economico-financiară, influenţează
activitatea bancară prin cotele de impunere şi tehnica de calcul.
Cotele de impunere influenţează atât veniturile reale ale
salariaţilor, cât şi nivelul profitului net rămas la dispoziţia băncii şi,
deci, mărimea dividendelor care revin acţionarilor. Influenţând
veniturile salariaţilor, influenţează în mod direct motivaţia acestora
şi calitatea serviciilor prestate de aceştia, prin care pot să atragă
sau sa respingă clientela.
Nivelul profitului net care rămâne la dispoziţia băncii
influenţează, pe de o parte, dezvoltarea în plan teritorial a băncii,
diversificarea produselor oferite de bancă, ridicarea calităţii
serviciilor ce le pot acorda clienţilor, iar, pe de altă parte, nivelul
câştigului pentru proprietari.
tehnica de calcul a impozitului pe profit are o influenţă directă
asupra activităţii de creditare a băncii. Astfel, dacă se preiau în
contul de venit şi dobânzile neîncasate se obţine un profit virtual,
asupra căruia se aplică cota de impozit, efectul fiind următorul:
încurajarea băncii în acordarea unor credite fără o analiză riguroasă
a afacerii, ducând astfel la creşterea soldurilor creditelor restante, a
dobânzilor restante şi în final a riscului de credit.
Din contra, dacă în categoria veniturilor băncii se consideră
numai acele venituri certe – dobânzile încasate – efectul va fi
următorul: o selecţie riguroasă a clienţilor şi o analiză pertinentă a
afacerilor şi diminuarea soldului creditelor şi dobânzilor restante şi
deci a riscului de credit.
Prin intermediul politicii monetare condusă de Banca Naţională,
statul intervine în economie pentru a asigura controlul lichidităţii
economiei în scopul de a contribui la stabilitatea preţurilor şi a
cursurilor de schimb la realizarea obiectivelor politicii economice a
statului.
Obiectivul fundamental care a stat оn atenţia BNM încă din
1990 a fost şi rămâne asigurarea stabilităţii monedei naţionale.
Instrumentele utilizate pentru realizarea obiectivului propus au
fost taxa scontului, politica de open-market, sistemul rezervelor
minime obligatorii, dobвnda de refinanţare şi atragerea de depozite
de la băncile comerciale.
Scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a
ratei dobânzilor şi o înviorare a activităţii de creditare a băncilor.
Creşterea taxei scontului determină ridicarea nivelului ratei
dobânzilor şi o slabă solicitare a activităţii de creditare din cadrul
băncilor .
Politica open-market constă în intervenţia Băncii Naţionale pe
piaţa monetară pentru a creşte sau diminua lichidităţile, influenţând
posibilităţile de acordare a creditului de către bănci.
Creanţele ce fac obiectul tranzacţiilor la piaţa liberă (open-
market) sunt diferite, la noi practicându-se până în prezent bonurile
de tezaur.
Plasamentele оn bonuri de tezaur sunt tentante pentru bănci,
creditând statul, băncile sunt acoperite împotriva riscului. prin
aceste împrumuturi, statul diminuează activele băncilor pe care
acestea le pot pune la dispoziţia altor solicitanţi şi deci a creditelor
acordate economiei.
Sistemul rezervelor minime obligatorii influenţează direct
politica de creditare a băncilor prin faptul că li se impune acestora o
diminuare a pasivului şi deci o scădere a posibilităţilor de creditare.
Nivelul înalt al rezervelor obligatorii diminuează profitul bancar
datorită reducerii plasamentelor.
Dobвnda de refinanţare influenţează direct preţul creditului.
Оn calitatea sa de оmprumutător de ultimă instanţă, BNM
acordă credite băncilor comerciale aflate în dificultate.
Nivelul dobвnzii practicate de BNM la acest tip de credite
influenţează direct nivelul dobânzilor practicate pe piaţa
interbancară, deci preţul creditului şi implicit activitatea de creditare
a economiei de către bănci.
Atragerea de depozite de către BNM de la băncile comerciale.
Noul instrument a impus o mişcare liniară (deponent-bănci-BNM şi
retur) a depozitelor din sistemul bancar concomitent cu diminuarea
creditelor acordate economiei.
Lipsa unor măsuri concrete de politică economică, sincronizate
cu politica monetară promovată de BNM, a demonstrat în fiecare an
şi de fiecare dată că numai cu măsuri de politică monetară nu se
poate realiza macrostabilizarea economiei.
A doua categorie de factori ai mediului ambiant cu acţiune
directă asupra activităţii bancare sunt reglementările bancare.
Reglementările bancare emise de Banca Naţională vizează
următoarele:
1reglementări legate de constituirea societăţilor bancare;
2reglementări legate de protejarea monedei naţionale;
3reglementări legate de activitatea băncilor comerciale;
4reglementări legate de falimentul băncilor comerciale;
5reglementări referitoare la fondatorii, administratorii, cenzorii şi
personalul băncilor comerciale;
6reglementări referitoare la protejarea depozitelor şi limitarea
riscului de credit;
7reglementări legate de disciplina financiară;
8reglementări legate de prudenţa bancară;
9reglementări legate de controlul periodic al băncilor şi cerinţa ca
managementul bancar să acţioneze pentru a corecta starea
nesatisfăcătoare sau nesigură;
10reglementări prohibitive legate de activitatea bancară.
Se observă că reglementările bancare cuprind o mare varietate
de funcţii tehnice legate de constituirea, funcţionarea şi lichidarea
băncilor comerciale. Acest sistem de reglementări constituie un
cadru necesar pentru menţinerea stabilităţii şi viabilităţii sistemului
bancar.
Toate băncile îşi dobândesc puterile din legile bancare care
sunt permisive. Pe de altă parte, legile bancare limitează în mod
specific puterile care le sunt atribuite şi astfel sunt în mod esenţial
restrictive. Restricţiile sunt pentru a preveni, dacă e posibil, ca
băncile să nu facă greşeli care ar duce la eşecul lor.
Sistemul reglementărilor s-a impus, ca răspuns la necesitatea
existenţei unui sistem bancar care trebuie să fie sigur şi receptiv la
nevoile de creditare a economiei.
Mediul concurenţial exercită şi va exercita o influenţă agresivă
asupra performanţelor bancare.
Care va fi concurenţa pentru bănci?
25celelalte bănci;
26alte instituţii de depozitare;
27instituţii financiare nedepozitare;
28societăţile de asigurări;
29fondurile de pensii private,
toate acestea vor oferi concurenţa într-un mediu concurenţial din ce
în ce mai puternic.
Concurenţa între bănci nu se intensifică din mai multe motive:
- lipsa de diferenţiere a produselor şi serviciilor bancare;
- lipsa de flexibilitate a managementului bancar pentru a se
confrunta cu reglementările impuse de Banca Naţională, pe de o
parte, iar, pe de altă parte, cu variabilele economice date de
conjunctura economică (inflaţia, ratele dobânzilor, creşterea
economică etc.).
Concurenţa cu alte instituţii de depozitare va creşte, cu
instituţii financiare nedepozitare cu mai puţine restricţii, fără
rezerve. fără cerinţe de capital şi cu mai puţine reglementări care
oferă unele servicii asemănătoare băncilor.
De asemenea, societăţile de asigurare şi fondurile de pensii
private se orientează spre segmente de servicii bancare pe care ele
le consideră profitabile.
Factori psihologici – percepţia publicului privind băncile şi
managementul lor. Publicul, care a avut o încredere oarbă în bănci,
pare să fie revoltat de incapacitatea managerilor de a gestiona
riscul.
Factori legislativi. Activitatea băncilor comerciale este
subordonată Băncii Naţionale în calitate de bancă centrală a
statului, împuternicită să înfăptuiască politica monetară şi de credit
în cadrul politicii economice şi financiare ale statului, iar pe de altă
parte ele funcţionând ca societăţi comerciale dotate cu
personalitate juridică, se supun reglementărilor Legii privind
societăţile comerciale. Deci, din punct de vedere organizatoric,
băncile îşi desfăşoară activitate în condiţii asemănătoare cu ale
celorlalte societăţi comerciale pe acţiuni şi li se aplică
reglementările de drept comun.
CAPITOLUL II
CAPITOLUL II. GESTIUNEA ŞI REGLEMENTAREA
RISCURILOR BANCARE

2.1. Metode şi tehnici de administrare a riscurilor bancare

2.1.1 Riscul de credit

Оn principiu, toate investiţiile de capital ale băncii centrale


sunt expuse riscului de credit. Însă în general, apariţia riscului de
credit este rezultatul plasării depozitelor monetare în instituţiile
private, de exemplu, bănci, sau în rezultatul cumpărării hârtiilor de
valoare de la aceste instituţii. Riscul de credit necesită o
monitorizare în două etape. Prima etapă cu privire la partea din
rezervele valutare care poate fi investită în băncile private sau în
hârtiile de valoare ale acestor bănci trebuie să fie aprobată de
conducerea de vârf a băncii. Achiziţionând titluri nu este necesar de
limitat doar la pieţe, ca de exemplu piaţa New Yorkului, Londrei,
Paris sau Tokyo, fără referire la emitent sau valută. Expunerea la
credit trebuie să fie administrată prin stabilirea unor limite la
sumele maxime admisibile a fi investite în titluri emise de instituţii
private. Aceste limite trebuie aprobate de un comitet de investiţii şi
respectarea lor trebuie raportată zilnic. Obţinerea de informaţii, cu
privire la situaţia financiară a acestor instituţii, inclusiv bănci, este
recomandabil de efecut pe baza informaţiilor provenite de la agenţii
recunoscute: Moody’s sau Standard & Poor. Expunerea la riscul de
credit apare şi în conexiunea tranzacţiilor valutare, în cazul în care
partenerul nu-şi îndeplineşte obligaţiile legate de tranzacţie. Inclusiv
şi în tranzacţiile la vedere există posibilitatea să nu se execute plata
în ziua tranzacţiei (data valutei) dacă este evident că partenerul nu-
şi va onora obligaţiile. Riscul de credit este de asemenea o funcţie
de timp.

Riscul de credit poate fi definit ca riscul ca dobвnda, creditul


sau ambele nu fie rambursate parţial. Acest risc este specific
băncilor a căror funcţie importantă în economie este creditarea.
Deşi motivul este acelaşi – incapacitatea de rambursare a
creditului de către împrumutanţi, cauzele sunt diferite, de aceea se
impune o abordare distinctă a riscului de credit şi anume:
30riscul aferent particularilor şi întreprinderilor;
31riscul de ţară.
Оn cazul particularilor şi întreprinderilor, incapacitatea de
rambursare este, fie rezultatul unui decalaj între venituri şi
cheltuieli, riscul fiind ca venitul viitor al acestora să se diminueze
sau să dispară, fie necinstea împrumutantului, care este un risc
dificil de apreciat de către banca care nu dispune de informaţii
suficiente pentru a anticipa un astfel de comportament.
Riscul insuficienţei venitului viitor este mai greu de anticipat
mai ales în condiţiile în care evoluţia inflaţiei impune creşterea
dobânzilor bancare şi deci scumpirea creditului.
Оn cazul оntreprinderilor, incapacitatea de rambursare a
creditului este cauza de mediul оnconjurător al întreprinderii sau de
întreprindere.
Mediul оnconjurător, incapacitatea de rambursare a creditului
este cauzată de mediul înconjurător al întreprinderii sau de
întreprindere.
Mediul оnconjurător, definit ca totalitatea factorilor exogeni
întreprinderii de natură economică, politică, socială, precum şi
situaţia ramurii (sectorului) în care activează întreprindere, îşi pun
amprenta în mod decisiv asupra activităţii întreprinderii.
Decizii cu caracter politic, cum ar fi embargoul asupra
vвnzărilor unor produse (armament), acorduri regionale şi
internaţionale, au un impact profund asupra unor întreprinderi.
Atunci cвnd aceste decizii sunt luate sub presiunea faptelor,
оntreprinderea оşi vede piaţa de desfacere modificată inopinat,
ceea ce îi afectează activitatea.
Riscurile economice provin din bulversările provocate de
schimbări în structura economică şi socială a unei ţări sau faze ale
conjuncturii economice. În perioadele de recesiune întreprinderile
întâmpină dificultăţi majore până la faliment.
Situaţia şi evoluţia ramurii influenţează în mod contradictoriu
activitatea unor întreprinderi. inovaţiile pot modifica procedeele de
fabricaţie, dar pot determina şi apariţia unor produse noi, mai
competitive, determinând ca producţia unor întreprinderi să fie mai
puţin cerută pe piaţă, de asemenea, şi evoluţia gusturilor
beneficiarilor unor produse pun оn dificultate оntreprinderea.
Deci, banca trebuie să cunoască evoluţia mediului înconjurător
al întreprinderii şi prin analiza ramurii în care aceasta activează.
Băncile trebuie să dispună de ofiţeri specializaţi pe sectoare de
activitate (ramură), pentru ca acestea să-şi adapteze în mod
continuu normele interne de analiză a bazei de credit a solicitanţilor.
Incapacitatea de rambursare a creditului poate proveni şi din
cauza unor factori interni întreprinderii, cum ar fi:
32calitatea şi moralitatea managementului – este greu de apreciat
de către bancă, de aceea baca cere un curriculum vitae şi
relaţii de la terţi privind managementul întreprinderii şi relaţiile
managementului cu personalul;
33incapacitatea оntreprinderii (incapacitate dată de tehnologie,
dar şi de mentalitate) de a se adapta pieţei sau noului în
materie de brevete, invenţii, inovaţii;
34timpul оn care se оncasează creanţele de la beneficiari poate
determina blocaje financiare şi deci dereglări în producţie şi în
activitatea întreprinderii.
Managementul riscului de credit presupune: prevenirea
riscului, măsurarea riscului şi gestiunea propriu-zisă.
Prevenirea riscului vizează două aspecte: divizarea riscului şi
constituirea garanţiilor.
Divizarea riscului are ca obiectiv disiparea riscurilor, astfel
оncвt legea probabilităţilor să reducă posibilitatea înregistrării unor
pierderi mari din partea băncii.
Divizarea riscurilor se face mai оntвi оntre particulari şi
întreprinderi, băncile fixându-şi plafoane de credite. Pentru
întreprinderi, banca îşi va repartiza riscurile acordând credite atât
producătorilor mari, cât şi celor mici, lucrând cu sectoare de
activitate diferite şi având o repartiţie teritorială cât mai amplă.
Pentru particulari, băncile vor acorda credite de preferinţă la
salariaţi, liber profesionişti şi pensionari.
Diversificarea domeniilor оn care acţionează banca permite
menţinerea riscului de credit în limite controlabile. Pe de altă parte,
anumite întreprinderi de mari proporţii au nevoi mari de credite, pe
care o singură bancă nu poate să le satisfacă.
Оn sistemul bancar francez se оntвlnesc monopoluri
specializate, constituite dintr-un număr mare de bănci organizate
care finanţează aceeaşi întreprindere. Fiecărei bănci din monopol îi
revine o cotă-parte din volumul de credite alocate întreprinderii
respective. Una sau două bănci din monopol care au cota-parte cea
mai ridicată sau numite sefe de reţea (filieră).
Monopolul bancar, pe lвngă faptul că divizează riscurile,
permite şi băncilor mai mici să finanţeze întreprinderile mari, iar în
cazul când întreprinderile au dificultăţi, monopolul are puterea de a
impune acestora să aplice un plan de redresare.
Băncile anglo-saxone nu au practica monopolului bancar,
fiecare întreprindere este clientul unei singure bănci.
Оn Japonia, banca оndeplineşte pe lângă funcţia clasică de
asigurare a resurselor de finanţare a marilor grupuri industriale
zaibatsu şi de supervizare a împrumuturilor pe care acestea le fac
(procentul împrumuturilor întreprinderilor nipone raportate la
capitalul lor este superior celui acceptat de ţările occidentale)
adesea din rândul personalului băncii numindu-se directorul general.
Constituirea garanţiilor în favoarea băncilor nu este obligatorie
în uzanţele bancare din ţările dezvoltate, în sistemul bancar
garanţia constituie condiţia de bază în acordarea creditelor, acestea
fiind constituite înainte de acordarea creditelor, îmbrăcând diferite
forme: gaj, ipotecă etc.
Оn mod practic, garanţiile nu trebuie să fie privite decât ca o
siguranţă subsidiară, decizia de a acorda creditul trebuie să fie luată
în funcţie de posibilitatea de rambursare a creditului, care rezultă
din analiza afacerii pe care o bancă o creditează.
Banca trebuie să ia în calcul faptul că primii despăgubiţi vor fi
creditorii privilegiaţi – fiscul, statul, deci garanţia nu va acoperi
niciodată valoarea creditului acordat.
Garanţiile ar trebui considerate în condiţiile în care banca
acordă un credit foarte riscant, asumându-şi practic
responsabilitatea recuperării creditului prin executarea garanţiei.
Măsurarea riscului de credit se face оn două etape. Prima
etapă constă în stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc faţă
de fondurile proprii ale băncii prin calcularea raportului de
solvabilitate (norma Cooke) şi pe care banca va trebui să o respecte
– de altfel, respectarea raportului de solvabilitatea este impus de
Banca Naţională.
A doua etapă constă în măsurarea riscurilor la care banca este
expusă prin evaluarea periodică a portofoliului de credite. Banca
Naţională impune băncilor să-şi clasifice portofoliul de credite şi să-
şi constituie provizioane de două ori pe an, respectiv la sfârşitul
lunilor iunie şi decembrie şi să raporteze situaţia în termen de 30
zile BNM.
Măsurarea riscului de credit în vederea constituirii
provizioanelor de risc impune evaluarea performanţelor financiare
ale tuturor clienţilor băncii pe baza bilanţurilor contabile de la 30
iunie, până la 30 decembrie, evaluare care este identică cu cea
utilizată la acordarea creditelor.
Оn urma evaluării performanţelor financiare ale clienţilor,
creditele vor fi incluse în una din următoarele categorii:
35standard – categoria „A” cuprinde clienţii a căror performanţe
economice şi financiare sunt foarte bune şi permit achitarea la
scadenţă a dobânzii şi a ratelor. Totodată, din analiza efectuată
rezultă că se prefigurează menţinerea şi în perspectivă a
performanţelor financiare la un nivel ridicat;
36оn observaţie – categoria „B” – performanţele financiare sunt
bune, dar nu pot menţine acest nivel în perspectivă mai
îndelungată;
37substandard – categoria „C” – performanţele financiare sunt
satisfăcătoare, dar au o evidentă tendinţă de înrăutăţire;
38оndoielnic – categoria „D” – performanţa financiară este
scăzută şi cu o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp;
39pierdere – categoria „E” – performanţele financiare arată
pierderi şi există perspectivele clare că nu pot fi plătite nici
ratele, nici dobânzile.
Serviciul datoriei, respectiv capacitatea agentului economic de
a rambursa creditele la scadenţă şi a plăti dobânzile datorate la
termenele stabilite, va fi apreciat ca:
40bun – оn situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite la
scadenţă cu o întârziere maximă de 7 zile;
41slab – оn situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite cu o
întârziere de până la 30 de zile;
42necorespunzător – în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt
plătite cu o întârziere de peste 30 de zile.
La terminarea provizioanelor, expunerea debitorului poate fi
micşorată cu valoarea unor angajamente, cum ar fi:
43garanţii necopndiţionate de la Guvernul Moldovei sau de la
BNM;
44garanţii necondiţionate de la băncile din ţările care nu pun
probleme în ceea ce priveşte riscul de ţară;
45garanţii necondiţionate de la altă bancă din Moldova;
46depozite gajate, plasate la banca creditoare;
47colaterale acceptate de conducerea băncii.
Pentru persoanele fizice, clasificarea portofoliului de credite se
face оn funcţie de serviciul datoriei astfel:
48categoria A – foarte bun – clientul nu are rate şi/sau dobânzi
restante;
49categoria B – bun – clientul a оnregistrat accidental rate sau
dobвnzi restante pe perioade de pвnă la maxim 7 zile;
50categoria C – slab – clientul are o rată şi dobânzile aferente
restante de până la 30 de zile;
51categoria D – foarte slab – clientul are două rate şi dobânzile
aferente restante;
52categoria E – necorespunzător clientul are peste două rate şi
dobânzile aferente restante.
Gestiunea riscului de credit constă în utilizarea unor tehnici
prin care banca poate să diminueze pierderile sau poate să salveze
creditul.
Оn vederea diminuării sau eliminării pierderilor, băncile
monitorizează calitatea portofoliului de credit printr-un audit
periodic în funcţie de notarea internă a creditului care a fost făcută
cu ocazia instrumentării dosarului de credit.
Revizuirea creditelor pe lвngă faptul că reduce pierderile,
permite atingerea şi a altor probleme cum ar fi:
53asigură aplicarea uniformă a documentaţiei de creditare;
54verificarea că politica de credit, normele băncii şi
reglementările bancare sunt respectate;
55informarea managementului băncii despre situaţia generală a
portofoliului de credite;
56monitorizarea ofiţerilor de credite care sunt răspunzători de
evoluţia nefavorabilă a creditelor, în cazul când nu au luat nici
o măsură.
Organizarea operaţiunii de revizuire ţine de mărimea băncii. În
băncile mari trebuie să existe un personal care se ocupă numai de
revizuire sub coordonarea Comitetului de Risc, pentru a-şi asigura
independenţa faţă de personalul de creditare.
Оn băncile mai mici operaţiunea de revizuire revine ca o
sarcină suplimentară Direcţiei de Creditare. pe parcursul revizuirii,
indiferent cine o face, se urmăreşte starea financiară şi capacitatea
de rambursare a clientului, precum şi o existenţa şi starea
garanţiilor.
Unele indicii, cum ar fi: plăţi întârziate ale ratelor şi dobânzilor,
schimbarea managementului, acţiuni legale împotriva clientului,
deteriorarea relaţiilor cu partenerii de afaceri sau cu personalul,
unele evenimente – furturi, dezastre naturale, sunt motive care
arată că creditul a devenit un credit problemă. În acest caz, ofiţerul
de credite trebuie să intervină pentru a prevenit deteriorarea şi să
micşoreze pierderea potenţială.
Soluţia preferată pentru un credit problemă este renegocierea
planului de acţiune cu clientul, pentru a încerca de a salva atât
banca, cât şi pe client de pierderile posibile.
Planul de acţiune este de fapt un acord – contract de împrumut
revizuit prin care se stabileşte un nou program de rambursare a
creditului şi dobânzilor şi se va extinde autoritatea băncii prin
participarea acesteia la luarea deciziilor de către managementul
firmei.
Pot să apară probleme atunci când garanţia devine insuficientă
prin scăderea preţului sub valoarea stipulată în contract, caz în care,
trebuie să obţină garanţii suplimentare de la debitor.
Оn cazul оn care creditul nu a fost utilizat conform contractului
şi se poate dovedi, iar creditul a devenit un credit problemă, acest
motiv poate fi baza pentru un acces legal la resursele clientului
înaintea altor creditori.
Operaţiunea de salvare a creditului constă în recuperarea unor
creanţe de către bancă prin preluarea acestora de către o altă
întreprindere care finanţează cumpărarea creanţelor.
O altă tehnică de salvare a creditului constă în vânzarea
creanţelor de către bancă unei bănci trust care se ocupă cu
forfetarea creanţelor, transformându-le în bani în schimbul unui
comision. Operaţiunea permite recuperarea parţială a creanţelor de
către bancă, partea nerecuperată urmând a fi suportată de bancă
din provizioanele pe care şi le-a constituit.

2.1.2 Riscul ratei dobвnzii


Riscul ratei dobвnzii apare оn cazul cвnd valoarea hвrtiilor de
valoare se modifică în dependenţă de modificarea ratei dobânzii.
Acest risc se referă la operaţiunile valutare swaps forward outrights,
futures şi options.1 Creşterea ratelor dobânzilor conduce, în
primul rând, la devalorizarea portofoliilor hârtiilor de
valoare ce au o dobândă fixă.
De obicei sensibilitatea valorii hвrtiilor de valoare la
fluctuaţiile ratei dobânzii creşte pe măsura măririi duratei activităţii
instrumentului. Însă, scadenţa este o apreciere nesatisfăcătoare al
riscului ratei dobânzii, deoarece se bazează doar pe ultimul flux de
numerar de la hârtiile de valoare. Receptivitatea preţului unei
obligaţiuni de zece ani la modificările riscului ratei dobânzii, al
prezentatorului fără cupoane, poate fi de două ori mai înaltă decât
de la obligaţiunea cu termenul de scadenţă de zece ani cu cupoane.
Cuponul reprezintă un bon ataşat la un titlu şi care dă dreptul la o
dobândă (în cazul unei obligaţiuni) sau la un dividend (în cazul unei
acţiuni).
O apreciere mai precisă a receptivităţii ratei dobânzii este
durata până la scadenţă. Durata (duration) se determină ca
valoarea medie ponderată a valorii actuale a tuturor fluxurilor
viitoare de numerar, scontate la rata dobânzii curente1. Astfel,
durata ia оn considerare şi fluxurile de numerar şi rata dobânzii
existente de la hârtia de valoare. Durata poate fi exprimată în ani,
luni, zile sau în oarecare alt interval de timp, care este ales de
investitor. De asemenea, durata se sumează la portofoliu şi de
aceea, poate fi aplicată la măsurarea receptivităţii la rata dobânzii
al portofoliului, cât şi al unei hârtii de valoare aparte.

Riscul ratei dobвnzii se datorează fluctuaţiilor în nivelul ratei


dobânzii, atât la active, cât şi la pasivele din portofoliul băncii.
Riscul ratei dobвnzii se repercutează asupra băncii sub două
forme:
57prima formă constă în pierderi (diminuarea venitului din
dobânzi) ca urmare a unei variaţii neconvenabile a ratei
dobânzii;
58a doua formă constă în deteriorarea situaţiei patrimoniale a
băncii (diminuarea capitalului propriu) ca urmare a variaţiei
ratei dobânzii.
Riscul ratei dobвnzii apare atвt ca urmare a deţinerii de active
şi pasive cu dobândă fixă, care, în plus, diferă ca scadenţă şi preţ,
dar şi din deţinerea de active şi pasive cu dobândă variabilă, care se
adaptează în mod diferit la fluctuaţiile ratei dobânzii.
Managementul riscului ratei dobвnzii constă în măsurarea
riscului şi gestiunea acestuia.
A măsura riscul ratei dobânzii presupune determinarea poziţiei
băncii faţă de riscul de dobândă aferent activelor şi pasivelor cu
dobândă fixă, cât şi activelor şi pasivelor cu dobândă variabilă.
Determinarea poziţiei băncii faţă de riscul de dobândă constă
în determinarea discrepanţei (metoda G.A.P.) dintre activele şi
pasivele cu dobândă variabilă pe care banca le are în portofoliul ei
sau determinarea duratei de recuperare – intervalul de timp necesar
pentru ca un activ să fie recuperat la valoarea de piaţă determinată
în funcţie de rata dobânzii de piaţă (D.G.A.P.).
Determinarea discrepanţelor aferente activelor şi pasivelor prin
metoda G.A.P. constă în determinarea poziţiei băncii.
O bancă are poziţia scurtă de dobândă atunci când G.A.P. este
negativ, adică valoarea activelor cu dobândă variabilă este mai
mică decât valoarea pasivelor cu dobândă variabilă.
Această poziţie este:
59nefavorabilă – în cazul creşterii ratei dobânzii;
60favorabilă – în cazul scăderii ratei dobânzii.
O bancă are poziţia lungă de dobândă atunci când G.A.P. este
pozitiv, adică valoarea activelor cu dobândă variabilă este mai
mare decât valoarea pasivelor cu dobândă variabilă, iar creşterea
sau scăderea ratei dobânzii produce efecte contrare decât în cazul
când G.A.P. este negativ.
Оn cazul оn care se urmăreşte determinarea discrepanţei
aferente întregului portofoliu de active-pasive prin metoda G.A.P. se
va folosi un grafic al scadenţelor în care activele şi pasivele sunt
grupare în „buchete” pe orizonturi mici de timp în funcţie de
scadenţă.
Gestiunea riscului ratei dobвnzii constă, pe de o parte, în
menţinerea G.A.P.-ului şi D.G.A.P.-ului la valoarea zero, respectiv să
se realizeze o egalitate între duratele de recuperare a activelor şi
pasivelor, iar, pe de altă parte, acoperirea riscului.
Pentru aceasta, managementul bancar trebuie să adapteze
continuu dobânzile şi scadenţele aferente activelor şi pasivelor,
astfel încât să se ajungă la un portofoliu imun la variaţiile ratei
dobânzii.
Acoperirea riscului este metoda de care managementul băncii
face uz datorită faptului că este greu de realizat un portofoliu imun
la variaţiile rate dobânzii.
Odată măsurat riscul de dobândă, banca poate să-şi acopere
riscul folosind diverse instrumente derivate pe pieţele la termen sau
condiţionate, sau prin ajustări ale G.A.P.-ului din active.

2.1.3 Riscul de lichiditate

Băncile centrale, ce doresc să asigure lichiditatea şi siguranţa


rezervelor valutare şi nu au pieţe investiţionale bine dezvoltate, pot
obţine obiectivile sale, dacă valuta, cel puţin, are o piaţă valutară ce
funcţionează bine cu operaţiuni de contract forvard. Atunci banca
centrală poate intra în operaţiuni swap, pentru a investi în active
mai dorite în altă valută, nemodificând prin aceasta distribuţia
valutară. În esenţă, are loc schimb de monede naţionale realizate
între băncile centrale. Riscul valutar la ambele valute rămâne
nemodificat, însă banii disponibili trec din active sau depozite
bancare nelichide sau foarte riscante în active mai favorabile.
Efectuând o astfel de operaţiune, banca centrală va primi şi un risc
de credit corespunzător, însă riscul general al portofoliului hârtiilor
de valoare se va îmbunătăţi cu creşterea lichidităţii.
Această metodă presupune existenţa unei posibilităţi relativ
bune şi permanente de a controla afacerile şi riscul general, de
aceea ea poate fi efectuată doar în condiţiile existenţei
mecanismelor de control necesare.
Lichiditatea poate fi obţinută prin investiţii în active ce au o
scadenţă foarte scurtă (portofoliu de titluri şi depozite astfel
construit încât o anumită sumă considerată ca suficientă pentru
intervenţii să fie scadentă în fiecare zi) sau prin investirea în titluri
cu pieţe secundare foarte lichide. Banca centrală trebuie să
considere lichiditatea ca un concept care defineşte toate activele
care pot fi transformate în disponibil (cash) pentru scopuri de
intervenţii imediate (spot) sau într-o perioadă de timp de cel mult o
săptămână. Multe bănci centrale îşi concentrează eforturile sale ca
veniturile de la investiţii să corespundă refluxului de capital. Însă o
astfel de cale de asigurare cu lichiditate este dificilă, costisitoare şi
cu un potenţial de risc. Dificultatea se conchide în aceea că există o
necesitate permanentă de reinvestire a resurselor în obligaţiuni noi
pe parcursul expirării termenului fostelor investiţii, cu care sunt
legate toate cheltuielile necesare. Costul înalt se explică prin aceea
că investitorii pentru lichiditate trebuie să plătească mai scump şi
beneficiul la aceste investiţii permanent va fi relativ redus. Când
lichiditatea este obţinută prin depozite bancare de scurtă durată,
banca centrală îşi asumă un risc de credit înalt. Din cauza pricinilor
mai sus enumerate banca centrală trebuie să ia o atitudine mai
largă în privinţa lichidităţii, să fie considerate lichide toate activele
ce pot fi vândute contra numerar pe parcursul a două zile sau pe
parcursul unei perioade acceptabile, de exemplu o săptămână. O
primă condiţie pentru o astfel de lichiditate a activelor este
existenţa unei pieţe secundare saturată şi cu o funcţionalitate bună.
Pe piaţă trebuie să opereze câteva instituţii financiare, care fac
cotarea preţurilor de vânzare şi cumpărare a anumitor categorii de
hârtii de valoare de pe piaţa secundară. Legat de acest concept
este important a se stabili relaţii ferme cu câţiva participanţi
importanţi pe piaţă şi cu băncile centrale ale fiecărui pieţe. Aceasta
va facilita execuţia tranzacţiilor mari într-un timp scurt fără a
exercita o influenţă importantă asupra pieţei şi a se atrage atenţia
asupra operaţiunilor efectuate. Pe fiecare piaţă trebuie cunoscute
caracteristicile definitorii şi în special, modul în care acestea se
modifică. Aceasta se realizează prin monitorizarea continuă şi prin
contactul permanent cu piaţa. Nerealizarea acestei cerinţe poate
expune banca centrală unor surprize neplăcute în cazul apariţiei
unor cerinţe de lichiditate neprevăzute. Din punct de vedere al
băncii centrale costul lipsei lichiditâţii, lipsa fondurilor necesare
pentru intervenţii, este greu de estimat.
Unele hвrtii de valoare sunt mereu lichide. Cu o lichiditate mai
оnaltă sunt hârtiile de valoare ale trezoreriei SUA de ultimă emisie,
cambiile de trezorerie, obligaţiuni cu termenul de scadenţă de doi
ani, de zece şi de treizeci de ani. Există de asemenea un număr
mare de hârtii de valoare, care pot fi lichide în anumite împrejurări
pe piaţă sau cu condiţia că ele posedă unele caracteristici anumite,
necesare pentru piaţa dată. Un exemplu caracteristic este concepţia
obligaţiunilor de piaţă ale Guvernului Japonez, aşa numitele
“obligaţiunile iniţiale“, care includ în sine date economice ce se
referă la un timp concret, care sunt folosite în calitate de bază
iniţială de comparaţie. Lichiditatea altor obligaţiuni ale Guvernului
Japoniei este cu mult mai redusă decât lichiditatea celor “iniţiale”.
Adesea unele obligaţiuni emise de Banca Mondială sunt primite pe
piaţa euroobligaţiunilor drept “iniţiale”.

Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-şi


poată onora plăţile faţă de clienţi, ca urmare a devierii proporţiei
dintre creditele pe termen lung şi creditele pe termen scurt şi a
necorelării cu structura pasivelor băncii.
Plasamentele pe termen lung sunt оn general mai mari decвt
resursele pe termen lung ale băncii, din această cauză băncile se
confruntă cu două situaţii delicate:
61să nu-şi poată onora angajamentele pe termen scurt;
62să aibă resurse cu scadenţă mică, în timp ce plasamentele au
scadenţă mare.
Prima situaţie, numită şi risc de lichiditate imediată, este
determinată de retragerile masive şi neaşteptate ale creditorilor ei.
Confruntată cu riscul lichidităţii, o bancă poate fi forţată fie să
împrumute fonduri de urgenţă la costuri excesive pentru a-şi
acoperi nevoile imediate de cash, fie să atragă deponenţii, plătind în
schimb dobânzi mai mari decât cele practicate pe piaţă.
Riscul de lichiditate imediată este un risc specific băncilor, arta
de a conduce o bancă constă tocmai în a şti să gestionezi
lichidităţile pentru a face faţă retragerilor, fără a afecta însă
posibilităţile de a onora şi solicitările de credite.
Autorităţile monetare veghează asupra acestui risc impunând
băncilor să păstreze suficiente active lichide prin respectarea unui
raport de lichiditate.
A doua situaţie, numită risc de transformare, impune băncilor
să ia în considerare următoarele:
63resursele şi plasamentele trebuie analizate în funcţie de
lichiditate şi exigibilitatea lor reală şi nu juridică. Astfel,
depozitele la vedere sunt deseori mai stabile decât depozitele
la termen; depozitele interbancare sunt mai volatile decât
depozitele clienţilor, conturile debitoare ale clienţilor pe termen
scurt sunt deseori mai imobilizate (neonorate) decât creditele
cu scadenţă mai îndepărtată;
64inovaţiile financiare din ultimii ani modifică riscul de
nelichiditate al băncii astfel: mărindu-l prin dezvoltarea
angajamentelor de credit cum ar fi multi options facilities;
micşorându-l prin dezvoltarea pieţelor secundare de creanţe
negociabile.
Arta de a transforma resursele cu scadenţă mică în plasamente
cu scadenţă mare şi de a putea face faţă crizei de lichidităţi într-un
timp scurt şi la preţuri mici este specifică managementului bancar.
Acest lucru impune managementul bancar să rezolve trei
aspecte ale riscului de lichidităţi: să se protejeze împotriva riscului
de lichiditate, să măsoare riscul de lichiditate şi să gestioneze riscul
de lichiditate.
Băncile au posibilitatea ca prin folosirea unor tehnici specifice
să elimine până la reducere riscul de lichiditate. Aceste tehnici
vizează resursele şi plasamentele băncii.
Tehnicile care vizează resursele băncii sunt următoarele:
atragerea depozitelor de la populaţie, căutarea unor depozite
stabile, creşterea fondurilor proprii, refinanţarea.
Acordarea de credite de către bănci presupune alocarea unor
sume pe care acestea le au sub forma de depozite atrase. Riscul de
lichiditate apare atunci când beneficiarii de credite nu rambursează
creditele la termenele prevăzute în contract.
Pentru a-şi asigura continuitatea, banca trebuie să-şi
reconstituie depozitele, să găsească noi resurse care să acopere
nerambursările.
Băncile care pot să atragă depozite de la populaţie într-un
volum foarte maree sunt mai puţin îngrijorate de nerambursările în
termen de la beneficiarii de credite. În general, băncile mari au un
atu în atragerea de depozite şi sunt mai puţin vulnerabile la
nerambursările la timp a creditelor promovate de ele.
Pentru băncile mici problema este mai dificilă, acestea
trebuind să-şi acopere uneori în întregime nerambursările prin
apelarea la credite de refinanţare de la Banca naţională sau la
împrumuturi pe piaţa interbancară.
Atragerea resurselor (depozitelor) este pentru bancă primul
element din politica sa privind menţinerea unei mase de lichidităţi
sigure. Acest lucru impune băncilor de a avea cât mai multe unităţi
în teritoriu. Mai mult decât atât, toţi agenţii economici sunt obligaţi
să-şi deruleze afacerile numai prin bănci, deci mai multe unităţi
răspândite în teritoriu, ceea ce presupune mai multe conturi de
disponibilităţi.
Băncile sunt interesate în promovarea unor produse prin care
să-şi constituie depozite stabile (depozite la termen, certificare de
depozit etc.). Din punct de vedere al rentabilităţii, aceste depozite
aduc mai puţin profit băncii, dar diminuează în schimb riscul de
lichiditate deoarece retragerea depozitelor nu se poate face inopinat
(deponenţii vor primi dobânzii mai mici).
Pe de altă parte, stabilitatea depozitelor permite băncilor să
facă investiţii pe termen lung, care aduc mai mult profit băncii.
Atragerea de depozite pe termen lung este încurajată şi de
existenţa unui sistem de asigurare a depozitelor persoanelor fizice
în sistemul bancar, în timp ce conturile de disponibilităţi ale
persoanelor juridice nu sunt asigurate.
Majorarea capitalului social şi implicit a fondurilor proprii
determină băncile să-şi mărească lichidităţile şi puterea lor
financiară, având posibilitatea de a face investiţii pe termen lung din
fondurile proprii.
Refinanţarea constă în cedarea, gajarea sau concesionarea
unor titluri de creanţe pe care bancare le are în portofoliul ei, în
schimbul lichidităţilor de care are nevoie urgentă sau apelarea la
credite de refinanţare de la Banca Naţională care acţionează ca
împrumutător de ultimă instanţă.
Pentru a dispune de aceste titluri, băncile fac investiţii în titluri
de valoare, fie acceptă garanţii titluri de valoare sau transferabile оn
titluri de valoare, оn procesul de acordare a creditelor.
Tehnicile privind plasamentele băncii vizează în mod exclusiv
gestiunea tezaurului băncii. gestionarea tezaurului unei bănci
înseamnă a asigura în mod continuu un echilibru între lichidităţi şi
plasamente. Acest lucru presupune:
a) Prevederea evoluţiei zilnice a intrărilor şi ieşirilor de fonduri
şi deci a soldului al băncii la sfârşitul zilei.
Toate operaţiunile făcute de bancă se materializează sub
forma unor solduri creditoare sau debitoare faţă de Banca naţională.
Administratorul trezoreriei trebuie să prevadă din timp acest sold pe
care îl va respecta făcând diverse operaţiuni bancare, fie în avans
sau în ziua respectivă. Acest sold ideal va trebuie să fie creditor
pentru a asigura rezervele obligatorii la Banca Naţională.
b) Acoperirea deficitelor şi plasarea excedentelor.
Acoperirea deficitelor оntre soldul rezultat la sfвrşitul zilei şi cel
ideal înseamnă a împrumuta fie de pe piaţa interbancară, fie de la
Banca Naţională.
Această refinanţare presupune mobilizarea unor credite contra
unor titluri de valoare din portofoliul băncii astfel încât costul
creditului să fie cât mai mic.
Excedentele rezultate vor fi plasate pe piaţa interbancară, sau
vor fi utilizate pentru stingerea unor obligaţii ale băncii în avans, în
cazul când se preconizează o creştere a ratei dobânzii.
Prin aceste operaţiuni trezoreria asigură atât rezervele minime
obligatorii, cât şi respectarea raportului de lichiditate impus de
autorităţi.
Metodele de măsurare a riscului de lichiditate diferă doar prin
modul de calcul al indicelui de lichiditate, ele având în comun graficul
de rate scadente.
Calculul indicelui de lichiditate se poate face prin trei metode:
Metoda decalajelor succesive, constă în calculul pentru fiecare
clasă de scadenţă a unui decalaj ca diferenţă dintre active şi pasive,
decalajul reprezentând un indicator de volum, durată şi scadenţă
specific fiecărei clase. Calculul pune în evidenţă discordanţele de
scadenţă, respectiv, ieşirile masive de fonduri la care banca trebuie
să facă faţă perioadă după perioadă.
Metoda decalajului cumulat, graficul de scadenţă este cumulat
pe clase de scadenţă, calculul activelor şi pasivelor cu aceeaşi
scadenţă se face cumulat, iar decalajele rezultate sunt de asemenea
cumulate pe оntreg orizontul de timp lunar оn calcul.
Metoda numerelor constă în ponderarea activelor şi pasivelor
fiecărei clase de scadenţă cu numărul mediu de zile al fiecărei clase.
Banca Naţională impune băncilor să respecte gradul de
lichiditate atât pentru lei, cât şi pentru valută. Raportul de lichiditate
valutară se calculează într-un mod asemănător cu metoda
numerelor, dar în loc de ponderi se practică coeficienţi de lichiditate
ale căror valori sunt în funcţie de lichiditatea fiecărui activ.
Gestiunea riscului de lichiditate al unei bănci constă în:
65cedarea, ipotecarea sau gajarea titlurilor de creanţă din
portofoliul băncii fără a suferi pierderi excesive;
66găsirea unor resurse noi cu costuri marginale inferioare
randamentul mediu al investiţiilor băncii .
Gestiunea riscului de lichiditate impute o abordare distinctă a
gestiunii pe termen scurt, gestiunii trezoreriei şi gestiunii pe termen
lung.
Gestiunea riscului pe termen scurt permite măsurarea cu
precizie a riscului de lichiditate a băncii aşa cum s-a arătat în
paragraful precedent.
Gestiunea trezoreriei permite determinarea unei structuri
optime a activului băncii în aşa fel încât prin asumarea riscului de
lichiditate banca să nu înregistreze pierderi.
Gestiunea pe termen lung a riscului de lichiditate permite
băncii să elaboreze politica ei de creditare ştiindu-se faptul că
lichiditatea este un factor de constrângere a băncii vizavi de
activitatea de creditare.
Factorul esenţial al gestiunii riscului de lichiditate pe termen
lung sau scurt este acela de a găsi căi de acces pentru bancă pe
diferite pieţe, care să-i permită o ajustare rapidă a graficului de
scadenţe active-pasive cu minimum de cheltuieli
Gestiunea trezoreriei constă, în principal, în gestiunea activelor
şi pasivelor deţinute atât în monedă, cât şi în valută, respectând
normele monetare şi valutare impuse de autorităţi.
Odată cu dezvoltarea pieţei financiare, importanţa gestiunii
trezoreriei capătă noi valenţe, trezoreria fiind considerată un centrul
de profit care trebuie să contribuie la fel ca celelalte activităţi ale
băncii la obţinerea profitului bancar.
Gestiunea pe termen lung permite băncii să-şi fixeze plafoane
pe diferite categorii de active şi pasive, în funcţie de caracterul
acestora: lichide şi nelichide, stabile şi volatile, în funcţie de politica
de creditare pe care aceasta vrea să o promoveze în viitor.
Dacă diferenţa între activele lichide şi pasivele volatile este
pozitivă, atunci banca se află în situaţie unei lichidităţi excesive.
Dacă diferenţa ar fi negativă, banca ar avea probleme privind
lichiditatea ei. În acest caz, criza de lichidităţi poate fi corectată fie
apelând la împrumuturi pe piaţa interbancară, fie făcând operaţiuni
cu titlurile de valoare pe care le are оn portofoliul ei.
Pe baza situaţiei existente şi a situaţiilor din anii precedenţi
banca poate să-şi proiecteze pentru anul viitor trendul de lichiditate.

2.1.4 Riscul de schimb valutar

Оn administrarea rezervelor valutare, riscul valutar apare ca o


consecinţă a fluctuaţiei cursurilor valutare ale valutelor din rezervă,
fie în urma deprecierilor şi devalorizărilor. Acest risc se referă la
operaţiunile spot, forward outrights, futures şi options.
Din punct de vedere managerial, expunerea totală la riscul
valutar se calculează prin însumarea totală a expunerii la risc a
tuturor valutelor în particular.1 Riscul valutar trebuie să fie
determinat astfel încât să fie luate în consideraţie toate activele şi
pasivele valutare, ce intră şi care nu intră (operaţiunile forvard) în
bilanţul băncii centrale, inclusiv drepturile speciale de tragere şi alte
articole asemănătoare. Drepturile speciale de tragere pot fi
împărţite în părţi componente pe valute conform ponderii, pentru
calcularea riscului. Astfel riscul valutar este o noţiune mult mai largă
decât rezervele valutare investite.
Ideal riscul se calculează şi se controlează în continuu.
Aceasta nu este posibil, însă este absolut necesar de efectuat în
fiecare dimineaţă aprecierea riscului, luând ca bază situaţia creată
la sfârşitul zilei precedente şi rata de schimb precedentă. Ratele de
schimb se pot modifica permanent, de aceea, informaţia obţinută
câteva zile mai înainte repede îşi pierde actualitatea ca mijloc de
luare a deciziilor. Calcularea riscului trebuie efectuată permanent în
raport cu poziţia comercială, din care reiese necesitatea de a fi
efectuată în ansamblu pe afacerile totale care au fost încheiate, dar
la care calculările definitive încă nu sunt efectuate. Informaţia
primită din contabilitate trebuie corectată conform tranzacţiilor
forvard şi spot, la care au fost semnate contractele dar care încă nu
au fost plătite. La calcularea riscului este de dorit ca activele să
includă şi dobânda acumulată, iar hârtiile de valoare calculate la
preţul pieţei, pentru evitarea subaprecierii activelor.
Conducerea băncii stabileşte restricţii operative, în limita
cărora distribuţia valutară a rezervelor la sfârşitul zilei comerciale
poate devia de la distribuţia valutară etalon (benchmark), de
asemenea este necesar de stimulat controlul pe parcursul zilei.
Există câteva metode pentru menţinerea acestor restricţii. Pentru
fiecare valută în distribuţia valutară pot fi stabilite diapazoane,
exprimate în cote-părţi de procent, cel mai mare diapazon se
stabileşte pentru valutele, de care valuta naţională are o
dependenţă mai mare, de exemplu pentru că aceste valute au o
pondere mai mare în coşul valutar. Problema cu această categorie
de restricţii se conchide în aceea că valoarea absolută a riscului
probabil se modifică în dependenţă de volumul rezervelor. Pe de
altă parte se pot stabili restricţii la suma afacerilor de scurtă şi
lungă durată, care prin urmare reprezintă restricţiile la divergenţa
între portofoliul efectiv şi etalon (benchmark). Acest gen de
restricţie poate fi efectuat cu mai puţine dificultăţi, din punct de
vedere operativ, dacă el este exprimat în valoare absolută în
monedă naţională sau externă, care este folosită în calitate de
mijloc de intervenţie şi operaţiune de corectare (dolar SUA, yenul
japonez, marca germană).
Riscul se modifică din două pricini, pe care banca centrală nu
le poate controla: modificările în intersecţiile internaţionale ale
ratelor de schimb şi fluxul sau refluxul rezervelor în rezultatul
intervenţiilor sau al altor operaţiuni. În completare la aceasta riscul
se modifică din cauza afacerilor active ale băncii centrale cu valute
străine. Este necesar să fie stabilit un regulament operaţional exact,
în care să fie indicat, dacă se permite conducerii unităţilor medii şi
dealerilor să efectueze tranzacţii, care efectiv măresc riscul băncii
centrale, dar nu doar ajustează riscul la valoarea etalon. Devierea
premeditată de la distribuţia valutară etalon, determinarea
independentă a ratei de schimb, nu trebuie încurajată.
Băncile centrale ce speculează pe valutele altor ţări, puţin
probabil, că pot conta la o atitudine bună din partea acelei bănci
centrale a căruia monedă a devenit ţinta de speculaţie. În general,
este puţin probabil ca băncile centrale să obţină succes de la astfel
de operaţiuni.
Este foarte important de apreciat caracterul rezultativ efectiv
al coşului valutar în raport cu rezultatul potenţial, care ar fi fost
obţinut prin menţinerea distribuţiei valutare etalon. Până la
efectuarea acestei analize este inadmisibil de a lua o poziţie în
raport cu cursul valutar, prin respectarea acestei discipline, de
regulă alte poziţii nu sunt propuse. La sfârşitul fiecărui zile
rezultatele de la calcularea riscului trebuie adresate directorului sau
reprezentantului consiliului de administraţie sau şefului de
departament, responsabil de administrarea rezervelor valutare, de
asemeni contabilului-expert. În obligaţiile administratorului,
responsabil de secţia operativă, intră controlul respectării
restricţiilor şi ale cerinţelor de evidenţă.
Deţinerea activelor şi pasive în devize face ca banca să fie
expusă riscului de schimb, ca urmare a variaţiei cursului de schimb
valutar.
Riscul de schimb valutar оşi riscul dobânzii se întrepătrund
pentru că, cumpărarea sau vânzarea la termen a valutei, dă naştere
riscului de schimb, iar plasarea capitalului astfel obţinut dă naştere
riscului de dobândă.
Оn vederea tratării riscului de schimb valutar se impune mai
întâi clarificarea unor noţiuni:
- poziţia globală a schimbului la un moment dat se defineşte ca
soldul net rezultat în urma diferenţei dintre creanţele în valută şi
datoriile în valută ale băncii.
Acest indicator nu este edificator, nu pune оn evidenţă riscul
la care este supusă banca deoarece toate valutele sunt tratate la un
loc. Acest calcul se face numai în condiţiile în care autorităţile impun
băncilor ca la sfârşitul fiecărei zile banca să aibă o poziţie valutară
egală cu zero.
- poziţia schimbului în valută constă în determinarea pentru
fiecare tip de valută, creanţele şi datoriile pe care banca le are.
- poziţia schimbului în numerar pe loc şi poziţia schimbului la
termen. Operaţia premergătoare schimbului valutar la termen este
fie cumpărarea cu plata pe loc, fie vânzarea cu plata pe loc a
valutei. Odată achiziţionată sau vândută, apare riscul de schimb
pentru bancă.
Dacă nu se vinde sau cumpără valută în vederea efectuării
schimbului valutar la termen, se poate împrumuta sau da cu
împrumut valută; în acest caz, apare şi riscul de dobândă.
Deci, orice operaţie de schimb la termen creează un risc de
schimb şi unul de dobândă. Astfel, dacă o bancă primeşte un ordin
de cumpărare la termen de dolari SUA, ea se expune în momentul
cumpărării de valută cu plata pe loc riscului de schimb dacă o dă cu
împrumut, fie în lei, fie în valută, ea se expune şi riscului de
dobândă.
Managementul riscului de schimb valutar presupune protejarea
оmpotriva riscului, măsurarea riscului şi gestiunea propriu-zisă.
Protejarea, limitarea sau acoperirea riscului de schimb
presupune atвt diversificarea portofoliului de active şi pasive în
valută, cât şi utilizarea unor tehnici de reducere a riscului.
Diversificarea portofoliului de către bănci ia în considerare
necorelarea care există între evoluţia cursului diverselor valute,
ducând astfel la limitarea riscului de schimb la care este expusă
banca.
Instrumentele derivate sub forma operaţiunilor tip FORWARD,
FUTURES, OPTIONS, FRA, COLLAR, SWAP sunt utilizate atât ca
instrumente de hedging a riscului ratelor dobânzilor şi a riscului de
schimb, cât şi pentru operaţiunile de transfer al riscului în cadrul
gestionării globale a acestora.
Riscul de schimb se măsoară prin determinarea poziţiei de
schimb aferente fiecărei valute în parte ţinând cont de scadenţa
creanţelor şi datoriilor.
Acest lucru presupune оntocmirea unui grafic pe scadenţe în
care sunt incluse toate valutele, banca putând calcula astfel pentru
fiecare tip de valută pierderea înregistrată ca urmare a variaţiei
nefavorabile a cursului de schimb valutar, suma totală a pierderilor
reprezintă expunerea globală a băncii la riscul de schimb.
Gestiunea riscului de schimb constă fie în neutralizarea riscului
de schimb – prin ajustarea zilnică a poziţiei de schimb valutar, astfel
încât să elimine poziţia scurtă sau lungă, fie în acoperirea riscului de
schimb, prin utilizarea numeroaselor tehnici pe care banca le are la
dispoziţie.

2.1.5 Riscul insolvabilităţii

Riscul insolvabilităţii este consecinţa manifestării unuia sau


mai multor riscuri prezentate şi pe care banca nu le-a prevenit.
Riscul de insolvabilitate arată cât din valoarea fondurilor proprii ale
băncii poate decădea înainte ca poziţia creditorilor ei să fie pusă în
pericol.
Gestiunea acestui risc ţine de mărimea fondurilor proprii ale
băncii deoarece, indiferent de eficacitatea acţiunilor întreprinse
pentru a gestiona riscurile, apariţia pierderilor este posibilă mereu,
de unde necesitatea măririi permanente a fondurilor proprii.
Băncile care acceptă un nivel mare de riscuri sunt obligate să-
şi consolideze fondurile proprii chiar peste nivelul prevăzut de
autorităţile bancare.
Creşterea fondurilor proprii se poate realiza fie prin emisiune
de acţiuni, fie prin prelevări din profit.
Managementul diferitelor categorii de riscuri la care banca este
expusă se bazează pe managementul activelor şi pasivelor băncii.
Cu alte cuvinte, se impune adaptarea permanentă a bilanţului
băncii la nivelul riscurilor considerate acceptabile de managementul
băncii, de acţionari, creditori, precum şi de autorităţile bancare.
Flexibilitatea bilanţului băncii constă, pe de o parte, în
adaptarea activului prin gajarea sau cedarea titlurilor de valoare,
cesionarea creanţelor, iar, pe de altă parte, adaptarea pasivului prin
mobilizarea resurselor pe termen scurt sau lung.
Luarea оn calcul a riscurilor permite băncilor să opteze asupra
dimensiunii şi structurii lor financiare. Aceste opţiuni impun băncii
luarea în calcul a unor aspecte privind managementul ei.
Оn primul rвnd, o bancă trebuie să fie în măsură să calculeze
mereu poziţia sa de lichiditate, de dobânzi şi de risc valutar,
considerând şi elementele extrabilanţ care măresc potenţial
riscurile.
Managementul băncii trebuie să-şi orienteze sistemul de
informaţii contabile care să-i permită un calcul rapid şi viabil al
poziţiilor de lichidităţi, credit, solvabilitate şi schimb.

2.2. Administrarea globală a riscurilor bancare


Riscul este prezent оn orice operaţiune bancară, doar că el
poate avea o pondere diferită şi poate fi diminuat sau compensat în
mod diferit. Prin risc se subînţelege probabilitatea sau mai exact o
ameninţare pentru bancă de a suporta pierderi, a nu primi profitul
scontat sau de a efectua cheltuieli suplimentare în rezultatul
efectuării unor operaţiuni financiare anumite. Astfel, riscul poate fi
determinat ca o ameninţare că banca va suporta pierderi, mărimea
cărora este indicatorul nivelului de risc al operaţiunii care urmează
să fie efectuată şi calitatea strategiei în domeniul riscului. Deci,
noţiunile de pierderi şi de risc sunt legate reciproc. Prin urmare
riscul poate fi descris şi cantitativ, folosind pentru aceasta categoria
de pierdere. Acest mod de abordare constituie baza de dezvoltare a
teoriei riscului.
Orice gen de activitate este inevitabil legat cu un anumit risc,
care poate conduce la pierderi. Se poate vorbi despre riscurile
legate de accidente, incendii, furturi, de obicei de astfel de riscuri se
poate asigura. Оnsă există pericole de alt gen, de exemplu riscul că
piaţa nu va recunoaşte produsele băncii, eşecul strategiei adoptate
sau riscul pierderilor legate de modificarea legislaţiei.
Banca centrală, investind rezervele valutare, se confruntă cu
următoarele tipuri de risc extern: riscul de lichiditate, “riscul valutar,
riscul ratei dobânzii, riscul de credit şi riscul de ţară”19. Ca şi alte
instituţii financiare, băncile centrale se confruntă cu riscul de cadre
şi riscul sistemelor operaţionale. Banca centrală nu posedă
alternative investiţionale care ar putea reduce la zero toate aceste
tipuri de risc. Diminuarea unui risc poate fi efectuată doar pe contul
altor categorii de risc, de aceea administrarea rezervelor valutare
trebuie să fie efectuată prin optimizarea globală a tuturor
categoriilor de risc şi nu prin optimizarea separată. Această
optimizare balansează intre diferite categorii de risc. Riscurile, la
care sunt supuse rezervele valutare, nu pot fi comparate pe o
gradaţie comună, de aceea primirea hotărârilor financiare trebuie să
fie calitative.
Оn luarea deciziilor de diversificare оn administrarea riscurilor,
banca centrală se află exact în aceeaşi situaţie ca şi orice alt
investitor, reflectând în acelaşi timp obiectivele şi restricţiile băncii
centrale. Esenţa teoriei portofoliului hârtiilor de valoare constă în
diversificarea diferitor categorii de risc pe active, beneficiul cărora
se află în corelaţie opusă sau cel puţin nu directă. Portofoliul
hârtiilor de valoare, care se caracterizează prin cel mai mic grad de
risc, este cel mai efectiv pentru un nivel determinat al beneficiului
aşteptat şi invers, cel mai efectiv portofoliu de hârtii de valoare
pentru un nivel anumit al riscului este acela care are cel mai înalt
beneficiu aşteptat.
Asemănător deponenţilor, băncile centrale preferă lichiditatea.
Băncile centrale au atitudini negative către riscul de credit - riscul
pierderilor din cauza neplăţii datoriei de către o bancă ce a primit
depozit de la banca centrală, sau emitentul, al cărui hârtii de
valoare se păstrează în banca centrală. Chiar dacă resursele ulterior
sunt restabilite ca rezultat al examinării judiciare, majoritatea
băncilor centrale nu doresc ca numele lor să fie amintit în contextul
unor astfel de evenimente. Asemenea lichidităţii înalte la fel şi
reducerea riscului de credit necesită unele cheltuieli financiare, în
sensul că la reducerea riscului se diminuează şi beneficiul aşteptat
de la activele investite.
Riscul valutar reprezintă o categorie de risc, care poate fi
administrat mai bine decât alte categorii de risc, prin intermediul
diversificării. Dispunând de o structură valutară corespunzătoare
beneficiul şi pierderile valutare în general se vor compensa reciproc.
Riscul de modificare al ratei dobânzii, poate fi diminuat cu o
dificultate mai mare, prin operaţiuni de acoperire de pe pieţe
diferite, deoarece schimbarea ratei dobânzii pe câteva pieţe
principale deseori corelează pozitiv între ele. De aceea este foarte
important de a restrânge în modul cuvenit receptivitatea
portofoliului la riscul ratei dobânzii (durata portofoliului). Acest scop
deseori contravine obiectivelor de menţinere a lichidităţii şi a
riscului de credit redus.
Riscul de ţară are loc când guvernul intervine pe piaţa valutară
datorită insuficienţei de valute, luând măsuri ca înăsprirea
controlului asupra sistemei bancare, îngheţarea depozitelor
valutare, şi în condiţiile de război. Acest tip de risc nu trebuie
confundat cu intervenţiile băncii centrale pe piaţa valutară, care se
referă la riscul valutar.
Băncile centrale investesc în principalele pieţe financiare şi
valutare, care au un număr important de participanţi din toată
lumea. Informaţia despre aceste pieţe concomitent este accesibilă
tuturor participanţilor, în aceste condiţii pieţele foarte repede
reacţionează la toate informaţiile noi. Nimeni din participanţi încă nu
a putut sistematic să depăşească piaţa, cel mai bun rezultat poate fi
obţinut doar pe contul beneficiilor nesistematice (risc).
Оn aceste circumstanţe beneficiul aşteptat de la toate activele
este acelaşi şi banca centrală nu poate depăşi pieţele sau să
primească hotărâri de investiţii mai bine informate. Băncile centrale
nu trebuie să se ocupe cu riscul speculativ, prognozând rata de
schimb sau rata dobânzii. Există alte căi mai puţin riscante de
creştere a beneficiilor.
Cantitativ nivelul riscului poate fi exprimat оn indici absoluţi şi
relativi. În exprimare absolută riscul reprezintă volumul pierderilor
probabile la efectuarea unei operaţiuni anumite. Totuşi a aprecia cu
o exactitate mare a volumului a acestor pierderi probabile nu este
întotdeauna posibil. Însă, dacă de referit volumul pierderilor
probabile la un indice anumit, care caracterizează activitatea
bancară, de exemplu, volumul resurselor de credit, volumul
cheltuielilor sau a veniturilor băncii în legătură cu această
operaţiune, atunci se va obţine volumul riscului în exprimare
relativă.
Analiza riscului, оn indicatori absoluţi şi relativi, este practicată
destul de des de către bănci. Aprecierea riscului în exprimare
absolută se efectuează atunci când se analizează o operaţiune
concretă. Însă dacă conducerea superioară a băncii elaborează
hotărâri normative, care se referă la nivelul acceptabil al riscului la
efectuarea diverselor operaţiuni bancare, atunci sunt utilizaţi
indicatori relativi, care caracterizează, de exemplu, nivelul riscului la
suma profiturilor scontate în urma efectuării unor operaţiuni
concrete.
Astfel, riscul reprezintă o categorie probabilă, care cu o precizie
destul de mare poate fi apreciat prin analiza pierderilor.
Nu este оnsă posibil a se exprima sau a gestiona toate riscurile
printr-o singură metodă sau concept. De aceea este necesar de
primit o abordare treptată a administrării riscului. Trebuie
determinată distribuţia valutară optimă pentru banca centrală, şi
limitele de deviere la această distribuţie. Pentru fiecare valută
investiţională este necesar de determinat baza etalon de investiţii
(benchmark). Baza etalon - portofoliul hârtiilor de valoare, care
asigură un bilanţ acceptabil al diferitor categorii de risc în cadrul
unei strategii pasive de investiţii de lungă durată. Aceste portofolii
etalon ale hârtiilor de valoare au o durată fixă şi o structură
determinată de active. Limita de deviere a unui portofoliu efectiv de
la cel etalon, din punct de vedere al duratei medii şi al componenţei,
trebuie să fie definită exact. În calitate de alternativă pentru bazele
etalon, poate fi determinată o bază etalon universală. Teoretic o
astfel de bază poate fi mai efectivă, dar în acelaşi timp mai puţin
operativă în administrare.
Riscul de credit se administrează prin stabilirea restricţiilor la
riscul de credit pe unele bănci separat, dar limita maximală comună
a riscului de credit se stabileşte proporţional cu volumul rezervelor
care pot fi utilizate în calitate de risc de credit individual. Soldul
rezervelor se investeşte în active, care după cum se presupune nu
au risc de credit, anume, în hârtii de valoare de stat (emise de un
emitent cu reiting înalt), nemijlocit în alte bănci centrale, de
asemeni în Banca Internaţională de Decontări.
Lichiditatea poate fi menţinută prin investirea doar în hârtiile de
valoare, care sunt permanent lichide (lichiditatea sistematică), în
acest caz la preţul hârtiilor de valoare va fi suplimentul pentru
lichiditate, sau investirea în hârtiile de valoare care sunt lichide în
prezent, şi în acest caz suplimentul pentru lichiditate va fi mai mic
sau va lipsi. Lichiditatea obţinută pe contul unui termen scurt de
scadenţă, poate duce la un risc de credit neacceptabil, sau la un
beneficiu mai scăzut.

Problema gestiunii riscurilor bancare este abordată dintr-o


perspectivă îngustă, pentru tipuri de riscuri specifice. Aceasta
deoarece riscurile bancare sunt diverse şi complexe. Cu toate
acestea nu trebuie s pierdem din vedere faptul că pentru toate
aceste riscuri expunerea este a băncii şi că, în plus, multe riscuri
sunt interdependente. Gestiunea globală a acestor riscuri se impune
ca o necesitate şi trebuie organizată la nivelul centralei băncii.
O gestiune globală adecvată a riscurilor trebuie să asigure
băncii capacitatea de a identifica şi aprecia riscurile bancare, de a le
controla, de a le elimina sau, evita şi de a le finanţa. Alte priorităţi
de avut în vedere se referă la anticiparea pierderilor, constituirea
rezervelor, transferul eventual al riscurilor (asigurare), integrarea
gestiunii riscurilor bancare în sistemul global de gestiune al băncii.
Etapele procesului de gestiune globală a riscurilor bancare pot
fi regăsite în gestiunea riscurilor individuale, doar că la nivel global
toate au un caracter obligatoriu. În succesiunea lor logică aceste
etape sunt următoarele: identificarea şi evaluarea riscurilor,
controlul riscurilor, eliminarea/evitarea şi finanţarea riscurilor.
Identificarea evaluării riscurilor оn planificarea strategică a
băncii va asigura gestiunii riscurilor bancare vizibilitatea necesară şi
focalizare strategică. Riscul este o componentă esenţială a profitului
unei instituţii financiare; de aceea evoluţia ulterioară a strategiei şi
organizării bancare vor fi afectate dacă profilul risc actual şi de
perspectivă nu sunt luate în considerare.
Pentru a integra identificarea şi evaluarea riscurilor bancare în
procesul de planificare, banca trebuie să-şi identifice mai întâi
principalele linii de activitate. O linie de activitate include unităţi şi
proceduri. Unităţile cuprinse într-o linie de activitate au un set
integrat de sisteme de livrare a produselor şi pieţe consacrate.
procedurile includ atât ansamblul sarcinilor asociate livrării
produselor pe piaţă cât şi sarcinile asociate activităţilor auxiliare.
Procesul de gestiune a riscurilor оncepe prin descifrarea
profilului risc al diferitelor game de produse bancare pentru
principalele activităţi bancare. Apoi acestea trebuie comparate cu
profilul risc al băncii. Dacă profilul risc al băncii este mai puţin
îndrăzneţ decât suma profilurilor risc identificare, atunci
conglomeratul bancar (banca în ansamblul său), are o valoare
sinergetică, pozitivă pentru acţionari.
Pentru a identifica şi evalua nivelul de risc al unei game de
produse bancare sau al unei activităţi bancare, managerii trebuie să
identifice toate situaţiile semnificative care pot genera o pierdere
financiară. Managementul poate realiza acest lucru prin elaborarea
unor sarcini de pierdere pentru activităţile, tranzacţiile şi interfeţele
bancare. Când elaborăm profilul risc este util să se aloce expunerile
risc diferitelor componente ale riscului. Este, de asemenea, util să
identificăm frecvenţa şi mărimea pierderilor care pot fi generate de
expuneri. Frecvenţa se referă la numărul de apariţii al
evenimentelor asociate unei expuneri pe parcursul orizontului de
planificare. Gravitatea pierderilor măsoară impactul financiar care
rezultă din producerea evenimentelor asociate expunerii la risc.
Un manager poate dobвndi o bună perspectivă asupra nivelului
riscului asociat unei anumite expuneri combinând frecvenţa cu
amplitudinea riscului. Deoarece o anumită expunere poate genera
riscuri de mai multe feluri, nivelul de risc trebuie agregat pentru
fiecare expunere şi pentru fiecare categorie de risc pentru a
identifica profilul risc al unei unităţi bancare.
Metodologiile de identificare şi evaluare a riscurilor pot asigura
o estimare efectivă şi eficientă a profilului risc pentru sucursale,
filiale, agenţii şi întreaga bancă. În lipsa unei abordări sistematice a
evaluării riscului, uşor de implementat, o bancă nu dispune de nici
un mijloc de a-şi reduce cheltuielile legate de riscuri printr-un
control mai riguros şi o finanţare adecvată a riscurilor. În plus este
dificil pentru o bancă să determine veniturile corectate în funcţie de
risc pentru o gamă de produse bancare sau o activitate şi să
transmită pieţei financiare riscul-produs şi eficacitatea
managementului riscurilor bancare.
Obiectivul controlului riscurilor este de a minimiza cheltuielile
asociate riscurilor pentru toate expunerile care au fost identificate,
dar nu evitate sau eliminate. După ce au fundamentat profilul risc al
unităţii lor bancare, managerii trebuie să identifice şi să evalueze
activităţile de control al riscurilor existente din punctul de vedere al
expunerii şi nivelurilor de risc identificate, pentru fiecare categorie
de riscuri.
Eliminarea/evitarea riscurilor. Trebuie să începem din nou prin
a sublinia importanţa primei etape de identificare şi evaluare a
riscurilor. Este dificil de eliminat sau evitat un risc dacă el nu a fost
identificat şi cuantificat corespunzător. Riscul poate fi eliminat prin
îndepărtarea cauzei care îl produce. În general, managerii pot face
acest lucru prin reproiectarea activităţilor asociate şi a fluxurilor de
operaţii. Mai recent, însă, băncile au adoptat soluţii mai radicale,
e4liminând complet gamele de produse pe care le apreciază extrem
de riscante. managerii bancari, a căror experienţă este legată de
activităţile bancare comerciale, reacţionează la pierderi care apar în
activităţi despre care nu ştiu multe, ca, de exemplu, în domeniul
operaţiilor cu instrumente derivate (contracte la termen şi cu
opţiuni) prin suprimarea acestor activităţi.
Eliminarea şi evitarea riscurilor poate avea efect asupra
reducerii costurilor totale ale băncii, costuri asociate riscurilor dacă
banca a apreciat corect cheltuielile asociate riscurilor şi veniturile
ajustate în funcţie de risc asociate fiecărei game de produse sau
activităţi. Altfel s-ar putea ca managementul să reducă valoarea
acţiunilor prin eliminarea unor activităţi care ar fi putut produce în
timp venituri favorabile ajustate în funcţie de risc.
Finanţarea riscurilor. Din punctul de vedere al gestiunii
riscurilor bancare, finanţarea riscurilor bancare presupune atât
acoperirea riscurilor (prin rezerve generale sau specifice), cât şi
transferul riscurilor (prin asigurare sau operaţii cu instrumente
derivate). Acoperirea riscurilor funcţionează cel mai bine în cazul
unor riscuri a căror frecvenţă şi amplitudine a expunerii sunt foarte
previzibile sau atunci când expunerea nu este foarte previzibilă sau
atunci când gravitatea potenţială a pagubelor este foarte previzibilă
sau atunci când gravitatea potenţială a pagubelor este catastrofală.
Оn orice caz, transferul riscurilor este dificil dacă nu există
pieţe de asigurări convenţionale. Dacă rămân riscuri mari care nu
pot fi nici acoperite (reţinute) nici transferate, pentru manager este
foarte dificil să folosească controlul riscurilor pentru a le elimina sau
evita. În ultimă instanţă managerii bancari trebuie să fie capabil să
identifice şi să evalueze gradul de risc. Doar riscurile neidentificate
sunt reţinute din ignoranţă.
Riscul poate fi acoperit atвt printr-un program formal de
finanţare elaborat pe baza prognozelor privind pierderile anticipate,
cât şi prin prelevări pentru fondurile de rezervă pentru pierderi din
creditare. În plus, băncile pot acoperi riscuri în afara unor programe
formale de finanţare, dacă trec pierderile pe cheltuieli sau le
acoperă din capital, în măsura în care aceste pierderi se produc.
Aceste programe generează în mod inevitabil un anumit grad de
incertitudine asociată veniturilor şi o cerere incertă de capital
bancar. Pe de altă parte, existenţa programelor formale
autofinanţate reprezintă un mesaj pentru pieţele financiare, căci
presupune identificarea şi evaluarea riscurilor, precum şi reducerea
gradului de incertitudine în ceea ce priveşte veniturile viitoare.
Reţinerea riscurilor trebuie să se facă pe baza următoarelor
două criterii: acoperirea unor familii de riscuri şi existenţa unei baze
proprii de date statistice referitoare la frecvenţa şi amploarea
riscurilor. În lipsa acestor condiţii, riscurile nu pot fi finanţate în mod
corect.
Transferarea riscului este eficace atunci cвnd frecvenţa şi
gravitatea sunt specifice unor riscuri catastrofale şi atunci când
riscurile nu pot fi identificate şi evaluate precis.
Structurarea unui program de asigurare pentru o bancă se
poate face având în vedere următoarele trei posibilităţi:
67negocierea centralizată cu limitarea numărului de poliţe de tipul
„toate riscurile, mai puţin...”;
68negocierea descentralizată, poliţele fiind încheiate separat; fie
de fiecare unitate cu personalitate juridică, fie după criteriul
teritorialităţii;
69programe specifice pentru diferite activităţi bancare.
Deşi transferarea riscurilor poate fi eficientă, ea trebuie să fie
ultimul dintre elementele luate în considerare de paradigma
gestiunii riscurilor bancare; oricum, practica curentă face ca
transferarea riscului să fie prima şi, adesea, singura modalitate de
abordare a gestiunii riscurilor bancare.
Strategia ordinară ar trebui să fie: transferul riscurilor grave şi
reţinerea riscurilor frecvente.
Gestiunea riscurilor bancare ar trebui să fie una dintre
componentele sistemului global de management bancar. un bun
manager în problemele de risc va observa şi folosi felul în care
gestiunea riscurilor bancare interacţionează cu alte componente ale
sistemului managementului bancar. Prin implementarea gestiunii
riscurilor bancare ca o componentă vitală a sistemului global de
management bancar, conducerea băncii poate comunica pieţelor
financiare eficacitatea sa în gestiunea băncii pentru a produce efecte de
sinergie.

CAPITOLUL III

ANALIZA RISCURILOR BANCARE


ОN REPUBLICA MOLDOVA

3.1. Cadrul juridic al administrării riscurilor bancare în


Republica Moldova

3)Politicile de reglementare оn Moldova sunt formulate la


două niveluri. La primul nivel, toate actele, cum ar fi
Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei şi Legea
instituţiilor financiare, sunt aprobate de către Comitetul
pentru Problemele Bancare şi Financiare şi sunt
promulgate de către parlament. Banca Naţională a
Moldovei elaborează, de regulă, proiectele legilor cu
privire la sistemul bancar şi apoi le înaintează guvernului
pentru revizuire şi înaintarea lor ulterioară parlamentului.
La nivelul al doilea, ce ţine de politici mai tehnice, Banca
Naţională a Moldovei este, conform articolului 11 din
Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei,
împuternicită să emită regulamente prudenţiale pentru
aplicarea prevederii Legii instituţiilor financiare.
Suplimentar, Banca Naţională a Moldovei emite
recomandări şi manuale, după necesitate, care
completează cadrul standardelor prudenţiale minime, pe
care băncile sunt obligate să le îndeplinească. Legea
instituţiilor financiare este sistematic suplimentată prin
amendamente şi recomandări, rezoluţii, instrucţiuni,
directive emise de Banca Naţională a Moldovei.
4)Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei defineşte
asigurarea stabilităţii şi solidităţii sistemului financiar al
Moldovei drept obiectiv al Băncii Naţionale a Moldovei.
Diversele prevederi ale Legii cu privire la Banca Naţională
a Moldovei şi ale Legii instituţiilor financiare cuprind
monitorizarea activităţilor băncilor referitor la
conformarea la legi, norme şi regulamentele prudenţiale
obligatorii şi, în cadrul competenţei juridice, permit Băncii
Naţionale a Moldovei să întreprindă măsurile necesare
pentru asigurarea corespunderii cu legile, normele şi
regulamentele relevante. Articolul 5 (d) din Legea cu
privire la Banca Naţională a Moldovei specifică că Banca
Naţională a Moldovei, prin intermediul Departamentului
său de reglementare şi supraveghere bancară
(Departamentul), este responsabilă pentru supravegherea
bancară оn Moldova. Banca este unicul organ abilitat să
exercite funcţia de supraveghere bancară a instituţiilor
bancare licenţiate conform acestei legi. Obiectivul
Departamentului este menţinerea stabilităţii financiare a
sistemului bancar, vizând protecţia intereselor
deponenţilor. În particular, Banca Naţională a Moldovei
este autorizată să:
1Stabilească regulamentele necesare şi să întreprindă măsurile de
remediere adecvate;

•Supravegheze fiecare instituţie financiară;

•Solicite informaţie de la oricare angajat al instituţiei financiare; şi

•Prescrie măsurile de remediere pentru fiecare instituţie sau să


aplice sancţiunile stipulate în Legea instituţiilor financiare.

3)Banca Naţională a Moldovei îşi îndeplineşte


responsabilităţile de autorizare, supraveghere şi
reglementare a operaţiunilor instituţiilor financiare prin
intermediul Departamentului de Reglementare şi
Supraveghere Bancară (Departamentul). Departamentul
constă din două diviziuni şi include un colectiv ce numără
42 de profesionişti. Directorul Departamentului raportează
direct viceguvernatorului responsabil pentru
supravegherea bancară.
Regulamentul cu privire la licenţierea bancară, în baza
articolului 14 din Legea instituţiilor financiare impune băncilor noi
un capital subscris de cel puţin 50 milioane lei moldoveneşti (norma
minimă pentru o bancă nouă cu licenţă limitată – categoria A). În
cazurile în care, în conformitate cu business planul, activitatea
planificată necesită mai multe fonduri, – ceea ce de regulă şi se
întâmplă, – şi cu licenţă nelimitată – categoria C, capitalul iniţial
urmează să fie 150 milioane lei moldoveneşti. Articolele 6 şi 7 din
Legea instituţiilor financiare şi regulamentul menţionat stipulează o
analiză a planurilor strategice şi operaţionale, a structurilor,
politicilor şi procedurilor, a procedurilor de control intern şi a unui
sistem adecvat de control al activităţilor de credit în cadrul
instituţiei de credit propusă, etc. Acest fapt înseamnă că banca ce
solicită emiterea unei licenţe pentru desfăşurarea activităţilor
bancare urmează să asigure o organizare care ar satisface cerinţele
stabilite pentru autorizarea activităţilor solicitate. În această ordine
de idei, regulamentele interne şi dispoziţiile executive urmează să
definească clar tipul şi limitele geografice ale activităţii bancare
planificate şi, corespunzător, organizarea internă pentru activitatea
în cauză. Mai mut ca atât, se cere descrierea responsabilităţilor
băncii şi a procedurilor de control intern. Banca Naţională a
Moldovei verifică regulamentele interne ale viitoarei bănci, emise în
conformitate cu articolul 17 din Legea instituţiilor financiare, inclusiv
organizarea şi funcţiile unităţilor băncii şi competenţa managerilor
bancari şi a angajaţilor. Legile şi regulamentul conţin îndrumări
detaliate referitor la documentele ce urmează să însoţească cererea
pentru autorizare, adică raportul financiar oficial, informaţia
financiară despre acţionarii principali. Banca Naţională a Moldovei
acordă autorizaţia în cazul în care, în opinia Departamentului de
Supraveghere Bancară, business planul instituţiei de credit ce este
în proces de formare este fezabil, iar criteriile expuse mai sus sunt
respectate.
Business planul băncii, elaborat pentru următorii trei ani, este
analizat pe parcursul procesului de licenţiere, în conformitate cu
articolul 6 al Legii instituţiilor financiare şi Regulamentul cu privire la
licenţierea bancară. În plus, sunt evaluate capacitatea băncii de a
activa în conformitate cu legea şi capacitatea financiară a
acţionarilor de a sprijini banca pe viitor.
Оn cadrul articolului 10 al Legii Instituţiilor Financiare, Banca
Naţională a Moldovei posedă autoritatea de a revoca o licenţă în
cazul, în care ea determină că licenţa s-a bazat intenţionat pe
informaţie falsă. Regulamentul cu privire la licenţierea băncilor
împuterniceşte Banca Naţională a Moldovei să penalizeze
conducerea băncii, dacă ea a oferit informaţie incorectă Băncii
Naţionale a Moldovei.
Conform articolului 13 din Legea instituţiilor financiare, băncile
din Republica Moldova pot deschide subsidiare şi filiale în alte ţări
numai cu consimţământul preventiv al Băncii Naţionale a Moldovei,
în baza condiţiilor stabilite în standardele adoptate de către Banca
Naţională a Moldovei. Articolul 6 (3) din Legea instituţiilor financiare
specifică că o sucursală a băncii străine se va supune condiţiilor de
licenţiere elucidate în Regulamentul cu privire la licenţierea
băncilor. Procesul de licenţiere pentru subsidiarele băncilor străine
necesită proceduri similare celor aplicabile băncilor autohtone.
Conform articolului 7(6) din Legea instituţiilor financiare, băncilor
străine li se acordă licenţe pentru filiale şi subsidiare în cazul în
care:
•оn ţara de origine, banca străină este autorizată să atragă depozite
sau alte fonduri rambursabile;

•autorităţile competente ale ţării de origine, care supraveghează


activitatea financiară a băncii străine în sediul ei central, au
aprobat în scris acordarea unei atare licenţe;

•Banca Naţională recunoaşte că banca străină este adecvat


supravegheată, în bază consolidată, de organele competente din
ţara de origine.

Odată ce licenţa este acordată, băncile comerciale sunt


monitorizate în baza rapoartelor financiare prezentate Băncii
Naţionale a Moldovei; după şase luni este efectuată o inspecţie pe
teren care are drept scop asigurarea conformării băncii la normele
de licenţiere şi business planul prevăzut.
Regulamentul cu privire la suficienţa capitalului ponderat la risc
stabileşte nivelul minim de capital pentru bănci în valoare de 32
milioane lei moldoveneşti (2005 - 50 milioane lei). Оn plus,
regulamentul cere tuturor băncilor din Moldova menţinerea unei
rate minime a capitalului ponderat la risc în mărime de 12%. Cerinţa
cu privire la suficienţa capitalului abordează, în particular, riscul de
credit, atât pentru articolele bilanţiere, cât şi, într-o măsură mai
mică, pentru articolele extrabilanţiere şi, în linii generale, corespund
Acordului Basel din anul 1988. Totuşi, Banca Naţională a Moldovei
nu a implementat încă rectificările din anul 1996 la Acordul cu
privire la Capital din anul 1988, care prevăd incorporarea unei plăţi
de capital pentru riscul de piaţă, cu excepţia riscului valutar.
Absenţa Amendamentului cu privire la riscul de Piaţă se datorează,
în mare măsură, volumului minim al expunerii la riscul de piaţă,
deoarece băncile din Moldova posedă un portofoliu comercial destul
de nesemnificativ.
Regulamentul prevede norme pentru:
•Structura capitalului normativ total, care include: capitalul primar
(care include acţiunile simple, acţiunile preferenţiale cu dividende
nestabilite şi cu dividende stabilite necumulative, capitalul în
exces al acestor acţiuni, profitul nedistribuit fără activele de
rezervă şi activele nete nemateriale); şi
•capitalul secundar (care include acţiunile preferenţiale cumulative
şi parţial;
•cumulative cu scadenţă nedeterminată, capitalul în exces al
acestor acţiuni, datoriile asociate cu scadenţă nestabilită, cu
condiţia că ele corespund normelor reale) .
•Volumul capitalului secundar nu trebuie să depăşească volumul
capitalului primar;
•Valoarea minimă a capitalului, care este stabilită în baza capitalului
primar în sumă de 32 milioane lei moldoveneşti (băncile urmează
să menţină capitalul la un nivel ce corespunde categoriilor
licenţelor: A – 32 milioane lei, B – 64 milioane lei, C – 96 milioane
lei);
•Băncile urmează să respecte normele prudenţiale cu privire la
nivelul minim al solvabilităţii solvenţă, determinat ca raportul
dintre nivelul fondurilor proprii ale băncii şi activele totale
ponderate la risc şi articolele extrabilanţiere (convertite în credite
la valoare nominală în bază individuală). Indicatorul solvabilităţii
la care trebuie să se conforme băncile este calculat drept raportul
dintre valoarea fondurilor proprii (capitalul de nivelul 1 şi 2) şi
activele ponderate la risc şi articolele extrabilanţiere. Indicatorul
suficienţei de capital ponderat la risc ce urmează a fi deţinut şi
menţinut este de cel puţin 12%. Băncile urmează să raporteze
Băncii Naţionale nivelul indicatorului de solvabilitate în bază
lunară.
•Indicatorul capitalului minim necesar reflectă profilul de risc al
băncilor individuale, deoarece regulamentul cu privire la
solvabilitate prevede stabilirea provizioanelor atât pentru
articolele bilanţiere (0%, 20%, 50%, 100%), cât şi cele
extrabilanţiere (0%, 50%, 100%). Articolele extrabilanţiere au fost
transformate în "categoria alte credite" cu provizioane în valoare
de 100%.
•Repartizarea capitalului, care impune restricţii pentru plata
dividendelor sau orice altă repartizare de capital în cazul în care
ea va rezulta într-o reducere a capitalului sub valoarea minimă
necesară şi/sau diminuarea indicatorului suficienţei de capital
ponderat la risc sub nivelurile impuse prin regulamente.
Оn luna noiembrie, anul 2003, cerinţa minimă de capital a
crescut de la 32 milioane lei moldoveneşti pentru băncile cu licenţă
de categoria A până la 50 milioane lei moldoveneşti (100 milioane
lei pentru băncile cu licenţă de categoria B şi 150 milioane lei
moldoveneşti pentru băncile cu licenţe de categoria C) în
conformitate cu Regulamentul cu privire la suficienţa capitalului
ponderat la risc. Băncile operaţionale, odată cu implementarea
normelor noi, vor mări treptat capitalul deţinut, precum urmează: la
30 iunie 2004 (cerinţa de 40 milioane lei), la 30 iunie 2005 (cerinţa
de 45 milioane lei) şi la 31 decembrie 2005 (cerinţa de 50 milioane
lei). Băncile urmează să posede şi să menţină volumul capitalului în
conformitate cu cerinţa şi categoria licenţei deţinute.
Regulamentul cu privire la clasificarea creditelor şi rezervele
pentru pierderile la credite, emis în luna iunie, anul 1998 şi
Recomandările cu privire la sistemele de control intern în bănci,
elaborate în luna noiembrie, anul 1998, şi ulterior rectificate în
decembrie 2003, definesc procedurile şi politicile de credit ce
urmează a fi implementate de către bănci. În majoritatea privinţelor,
Banca Naţională a Moldovei a adoptat sisteme foarte ample pentru
încurajarea băncilor să menţină practici prudente pentru analiza
activelor, clasificarea activelor dubioase şi stabilirea provizioanelor.
Instituţiile financiare sunt obligate să ofere Băncii Naţionale a
Moldovei orice informaţie şi date, pe care Banca Naţională a
Moldovei le-ar putea considera necesare pentru executarea
funcţiilor şi responsabilităţilor sale.
Regulamentul cu privire la acordarea creditelor pentru
angajaţii băncilor, iniţial elaborat în luna septembrie 1996,
determină limitele la creditele acordate angajaţilor băncilor pentru
necesităţile fundamentale (limita superioară este salariul minim / de
funcţie) şi pentru investiţiile în valori imobiliare (limita superioară
este 100 salarii minime /de funcţie). Datoria totală pe creditele
acordate angajaţilor băncilor nu urmează să depăşească 10% din
capitalul normativ total. Pentru detalii referitor la Regulamentul cu
privire la creditele „mari” (limitele mari de expunere).
Banca Naţională a Moldovei monitorizează cu regularitate
calitatea activelor băncilor şi crearea fondurilor de rezervă prin
intermediul rapoartelor detaliate prezentate de bănci; cere băncilor
menţinerea unor sisteme eficiente de audit intern şi trecerea
auditului anual extern; desfăşurarea controalelor anuale pe teren
proprii. Analiza noastră a rapoartelor controalelor pe teren indică
că inspectorii verifică conformarea managementului creditelor la
politicile şi procedurile stabilite. Procesul controalelor complexe
anuale se axează pe conţinutul şi respectarea politicilor
Conform regulamentului, băncile urmează să clasifice
împrumuturile şi alte active în bază trimestrială, în conformitate cu
regulamentul şi politicile şi procedurile proprii ale băncilor. Activele
se clasifică în cinci categorii: Standard; Sub Supraveghere;
Substandard; Dubioase; şi Pierderi. Suma necesară a provizioanelor
în Rezervele pentru Pierderile la Credite este de 2% pentru
împrumuturile Standard, 5% pentru împrumuturile Sub
Supraveghere, 30% pentru împrumuturile Substandard, 75% pentru
împrumuturile Dubioase, şi 100% pentru Împrumuturile Pierderi.
Creditele clasificate drept Pierderi, cu data de raportare
trimestrială, nu pot fi reflectate în bilanţul contabil al băncii cu data
raportării următoare. Suplimentar la instrucţiunile anterioare pentru
clasificarea creditelor, Banca Naţională a Moldovei a elaborat
următoarele îndrumări:
•Creditele, care au fost garantate printr-o garanţie internă de stat a
împrumuturilor, necondiţionată şi irevocabilă, nu pot fi clasificate
mai advers decât “Substandard”;

•Creditele, care au fost prelungite sau renegociate din motivul


eşecului de a achita suma principală a creditului sau dobânda la
momentul oportun, trebuie clasificate “Sub Supraveghere”, dacă
toată dobânda câştigată până la data prelungirii a fost achitată
băncii, în caz contrar creditul trebuie clasificat nu mai favorabil
decât “Dubios”;

•Creditul acordat unei оntreprinderi оn cadrul unui


acord/memorandum cu Consiliul Creditorilor de Stat, trebuie
clasificat “Substandard” pentru оntreaga perioadă efectivă a
acordului.

•Creditele, pentru care n-a fost efectuată nici o plată timp de 60 zile
sau mai mult, trebuie clasificate nu mai favorabil decât
“Substandard”.

•Creditele оn rate trebuie clasificate nu mai bine decвt


“Substandard”, оncepвnd cu data, din care creditul devine
restant.

•Orice credit, care este intenţionat renegociat sau prelungit în


scopul evitării clasificării adverse şi atunci, când perspectivele
achitării lui nu s-au îmbunătăţit, îşi păstrează clasificarea sa
precedentă.

Gajul pentru оmprumuturi este analizat de către inspectorii pe


teren în timpul efectuării inspecţiei. Valoarea gajului nu este
utilizată pentru a reduce suma împrumutului pentru un împrumut
clasificat.
Regulamentul cu privire la creditele „mari”, iniţial emis în luna
decembrie, anul 1995 stabileşte că expunerea netă de credit a
băncii faţă de o persoană sau grup de persoane afiliate nu trebuie
să depăşească 25% din capitalul normativ total al băncii, iar
creditele mari urmează a fi aprobate în prealabil prin majoritatea
voturilor Consiliului băncii.
De asemenea, regulamentul stipulează că suma expunerilor
nete de credit pentru acordarea creditelor către zece cei mai mari
împrumutaţi, inclusiv grupuri de persoane afiliate, nu trebuie să
depăşească 50% din portofoliul total de credite al băncii, iar suma
tuturor creditelor mari nu trebuie să depăşească valoarea de 5 ori a
capitalului normativ totale al băncii.
Оn conformitate cu Recomandările cu privire la sistemele de
control intern, banca urmează să deţină procedurile, care ar asigura
transmiterea informaţiei exacte conducerii băncii despre
implementarea procedurilor şi politicilor ce ţin de operaţiunile de
credit.
Regulamentul cu privire la dirijarea riscului ratei dobвnzii
reglementează o dirijare eficientă a activelor şi pasivelor pentru
dirijarea riscurilor unei bănci. Dirijarea activelor şi pasivelor include
controlul riscului ratei dobânzii, riscului termenelor de scadenţă şi
riscului lichidităţii. Fiecare bancă trebuie să-şi elaboreze o politică
de dirijare a riscului ratei dobânzii adaptat la condiţiile ei
individuale, instrucţiuni cu privire la nivelul riscului ratei dobânzii,
stabilirea resurselor suficiente ale băncii pentru dirijarea riscului
ratei dobânzii, un sistem pentru stabilirea, evaluarea şi
supravegherea riscului ratei dobânzii, identificarea tipurilor de
instrumente şi activităţi care pot fi utilizate pentru dirijarea
expunerii băncii la riscul ratei dobânzii, proceduri de autorizare a
excepţiilor de la politica băncii, controale interne adecvate şi
prevederi în programul auditului intern al băncii, reexaminarea
periodică a politicii de către consiliul băncii cel puţin o dată în an.
Regulamentul cu privire la lichiditatea băncii reflectă
menţinerea unui nivel adecvat de active lichide pentru ca băncile
să-şi îndeplinească pe deplin angajamentele sale contractuale şi se
adresează necesităţii unei baze de finanţare diversificate. Cerinţa
faţă de lichiditatea de termen scurt este de 20%.
Оn conformitate cu procedurile de control scrise, revizorii BNM
studiază poziţia lichidităţii şi dirijarea lichidităţii la fiecare bancă,
inclusiv sisteme informaţionale de dirijare ale băncii, planificarea şi
controlul lichidităţii, şi planificarea articolelor extraordinare.
Оn vederea neadmiterii vulnerabilităţii excesive a sistemului
bancar, precum şi în scopul administrării eficiente de către bănci a
riscurilor de credit, lichiditate , ratei de schimb, ratei dobânzii,
precum şi a riscului de ţară, BNM va promova perfecţionarea în
continuare a metodelor de dirijare a activelor şi pasivelor în bănci,
contribuind în acest mod la protejarea adecvată a acestora şi la
sporirea veniturilor băncilor.
O atenţie deosebită se va acorda:
a) dezvoltării capacităţilor băncilor de planificare şi conducere
a afacerilor în mod ordonat, prudent şi eficient;
b) perfecţionării metodelor de administrare regulată şi
oportună a calităţii activelor băncilor, precum şi perfecţionării
metodelor de dirijare a capitalului, lichidităţii şi profitabilităţii
acestora;
c) promovării creşterii în continuare a gradului de transparenţă
a sectorului bancar prin menţinerea în registrele băncilor a
informaţiilor veridice, complete şi oportune şi dezvăluirea acestora
în mod regulat şi oportun.
Оn cazul unor modificări de ordin macroeconomic ale situaţiei
economice şi financiare, ce vor influenţa politica monetară şi
creditară, precum şi în cazul modificării finanţării Republicii Moldova
din partea instituţiilor financiare internaţionale, BNM îşi rezervă
dreptul de a revedea Politica monetară şi creditară pe parcursul
anului 2007.
Sistemul CAMEL
CAMEL este deci un acronim format pe baza principalelor
elemente componente ale procesului de examinare a siguranţei şi
solidităţii băncii:
70solvabilitatea – Capital adequacy;
71calitatea activelor – Asset quality;
72conducere – Management;
73veniturile – Earnings;
74lichiditatea – Liquidity.
Din structura acestor criterii de apreciere se observă că
performanţa este privită mai ales ca soliditate. Pare firesc căci
rentabilitatea este o prioritate a fiecărei bănci şi nu a autorităţii
bancare. Veniturile şi conducerea băncii sunt abordate în acest
context doar ca modalităţi de minimizare a riscurilor şi de acoperire
a expunerii la risc.
Aprecierea performanţei instituţiilor de depozit supravegheate
se face prun evaluarea fiecărui criteriu de performanţă pe baza
rapoartelor periodice. Fiecare dintre ele este notat de la 1 la 5 în
ordinea crescătoare a preocupării pentru autorităţi: unui nivel ridicat
de preocupare pentru autorităţi îi corespunde nota 5.
Calificativul CAMEL este o notă compusă pe care autoritatea
bancară o recalculează periodic.
Calificativul compozit CAMEL 1: băncile din acest grup sunt
instituţii financiare solide din aproape toate punct ele de vedere considerate.
Calificativul compozit CAMEL 2: băncile din acest grup sunt şi
ele instituţii fundamental solide dar pot manifesta slăbiciuni
modeste ce pot fi corectate prin derularea normală a operaţiilor.
Calificativul compozit CAMEL 3: băncile din acest grup
manifestă o combinaţie de slăbiciuni care reflectă condiţii ce variază
de la „potrivit de severe” la „nesatisfăcătoare”. Astfel de bănci sunt
vulnerabile şi necesită mai mult decât supravegherea normală.
Calificativul compozit CAMEL 4: băncile din acest grup au un
volum substanţial de active îndoielnice sau o combinaţie de alte
condiţii care sunt mai puţin decât „satisfăcătoare”. Este prezent, dar
nu pronunţat, un potenţial de faliment.
Calificativul compozit CAMEL 5: băncile din acest grup au
slăbiciuni de o natură şi amploare care impun sprijin urgent din
partea acţionarilor sau din alte surse. Probabilitatea unui faliment
este ridicată pentru aceste bănci.
Băncile care au un calificativ compozit 4 şi 5 sunt numite bănci
cu probleme. Astfel de bănci operează într-o manieră care nu poate
fi apreciată ca prudentă şi sunt expuse la faliment. Băncile
problemă sunt supravegheate de aproape şi, de regulă, sunt chiar
forţate de autorităţile bancare să-şi modifice gestiunea financiară.
Calificativele CAMEL sunt secrete deoarece autoritatea bancară
nu le publică; chiar şi membrii consiliilor de administraţie ale
băncilor sunt încurajaţi să nu le facă publice sau să le comenteze.
Se consideră că avantajele evidente pentru informarea pieţelor nu
sunt suficiente pentru a justifica creşterea riscului sistemic şi chiar
de panică bancară.

3.2. Supravegherea şi reglementarea riscurilor activităţii


bancare
оn Republica Moldova

La 31 decembrie 2006 оn Republica Moldova funcţionau 15


bănci pe acţiuni autorizate de Banca Naţională a Moldovei, inclusiv
trei sucursale ale băncilor străine. Numărul total de instituţii ale
băncilor (filiale şi reprezentanţe) a constituit 966, dintre care 227
filiale şi 739 reprezentanţe. Pe parcursul anului 2006 au fost
deschise 15 filiale, 46 reprezentanţe noi şi au fost închise 23
reprezentanţe.
Оn luna iunie 2006 a fost retrasă autorizaţia de desfăşurare a
activităţilor financiare BC "BUSINESSBANK" S.A. în baza art.10,
alin.1, lit. a) „retragerea autorizaţiei este solicitată de bancă” din
Legea instituţiilor financiare (Monitorul Oficial al RM nr.102-105/372
din 07.07.2006).
Numărul total al personalului ocupat în sistemul bancar la
situaţia din 31 decembrie 2006 a constituit 9020 sau cu 544
persoane mai mult comparativ cu 31 decembrie 2005. În mediu
fiecărui angajat în sectorul bancar i-au revenit active în valoare de
2.5 mil. lei, ceea ce este cu 19.0 la sută mai mult comparativ cu
sfârşitul anului 2005.
Noile reglementări prudenţiale
Pe parcursul anului 2006 Banca Naţională a Moldovei a
întreprins în continuare eforturi pentru dezvoltarea durabilă a
sectorului bancar autohton prin perfecţionarea mecanismului de
supraveghere bancară.
Urmare intrării în vigoare a noilor prevederi ale Legii
instituţiilor financiare (18 noiembrie 2005) au fost operate modificări
şi completări la un şir de acte normative ce ţin de autorizarea
băncilor, exigenţele faţă de administratorii băncii, deţinerea cotei
substanţiale în capitalul băncii, tranzacţiile cu persoane afiliate
băncii.
Оn vederea asigurării transparenţei structurii proprietarilor
băncii şi cunoaşterii persoanelor care influenţează considerabil
managementul şi activitatea băncii, precum şi determinării naturii
legăturilor între debitorii şi proprietarii băncilor a fost stabilită lista
minimă a informaţiei privind debitorii băncii şi proprietarii
(beneficiarii) direcţi sau indirecţi ai cotelor în capitalul băncii care
trebuie să fie obţinută şi actualizată de către bănci. De asemenea,
băncile trebuie să dispună de proceduri clare privind cunoaşterea
persoanelor afiliate băncii, inclusiv cunoaşterea tuturor criteriilor de
afiliere a membrilor consiliului băncii faţă de aceasta.
Au fost prevăzute două modalităţi de prezentare a cererii de
deţinere a cotei substanţiale în capitalul băncii: prin intermediul
consiliului băncii emitente sau prin depunerea cererii scrise
nemijlocit la Banca Naţională a Moldovei. S-a extins cerinţa de
prezentare a informaţiei privind persoanele afiliate solicitantului de
a deţine o cotă substanţială în capitalul băncii, precum şi au fost
stabilite proceduri distinctive de prezentare a setului de documente
aferent deţinerii de către băncile străine a unei cote substanţiale în
capitalul băncilor autohtone. A fost prevăzută o specificare explicită
a necesităţii examinării premiselor pentru asigurarea influenţei
pozitive asupra dezvoltării şi desfăşurării activităţii băncii după
emiterea autorizaţiei de deţinere a cotei substanţiale respective.
Au fost perfecţionate rapoartele financiare prezentate de către
bănci la Banca Naţională a Moldovei. Astfel, s-a solicitat prezentarea
informaţiei privind acţionarii băncilor care deţin cote mai mari sau
egale cu 1.0 la sută din capitalul băncii, suma tuturor cotelor de
participare în capital ale căror proprietari (beneficiari) direcţi sau
indirecţi sunt persoane rezidente ale ţărilor şi/sau zonelor off-shore.
Pentru cunoaşterea cu certitudine a relaţiilor băncilor cu persoanele
afiliate şi a riscului aferent acestor relaţii a fost solicitată
prezentarea de către bănci a informaţiei ce reflectă date privind
natura şi valoarea veniturilor şi cheltuielilor aferente tranzacţiilor
băncii cu persoanele sale afiliate, precum şi a informaţiei aferente
obligaţiunilor acesteia faţă de persoanele date.
Pentru supravegherea consolidată a riscurilor asumate de către
bănci, ca urmare a investiţiilor efectuate în capitalul unităţilor
economice şi evaluării impactului acestor riscuri asupra activităţii
băncilor, băncile prezintă rapoartele financiare ale unităţilor
economice în care deţin cote de 25.0 la sută sau mai mult din
capitalul acestora, precum şi informaţia aferentă expunerilor „mari”
ale agenţilor economici în cauză. De asemenea, Banca Naţională a
Moldovei este avizată de către bănci, în mod obligatoriu, despre
orice investiţie efectuată în capitalul unităţilor economice.
Ţinвnd cont de specificul microcreditelor, Banca Naţională a
Moldovei a aprofundat reglementările sale de evaluare şi formare a
reducerilor pentru pierderi la creditele eliberate оntreprinderilor mici
şi mijlocii оn valoare de pвnă la 75.0 mii lei, care nu sunt asigurate
cu gaj sau prin altă formă de asigurare şi ale căror rambursare se
bazează numai pe obligaţia debitorului şi pe procedurile asiguratorii
interne ale băncii.
Оntru determinarea modalităţii specifice de organizare a
sistemelor de control intern aferente gestionării riscului de ţară şi de
transfer au fost elaborate Recomandările cu privire la sistemul de
dirijare a riscului de ţară şi de transfer de către băncile din
Republica Moldova, care au ca scop oferirea principiilor minime,
care urmează a fi luate în consideraţie de către bănci la elaborarea
propriilor sisteme de control intern ce ţin de gestionarea riscului
menţionat.
Оn vederea perfecţionării politicilor de identificare a clientului,
au fost specificate cerinţe suplimentare aferente identificării
proprietarilor beneficiari ai clienţilor băncilor.
Оn scopul оmbunătăţirii dezvăluirii de către bănci a informaţiei
despre activitatea lor, băncile au fost obligate să aducă la
cunoştinţa publicului informaţie ce ţine de suma totală a expunerilor
băncii faţă de persoanele afiliate; politica de contabilitate a băncii
care însoţeşte raportul financiar, precum şi direcţiile principale
strategice ale activităţii băncii; condiţiile de eliberare a creditelor
destinate persoanelor fizice; denumirea comitetelor specializate
existente; informaţia referitor la membrii consiliului, organului
executiv şi contabilul – şef.
Activele băncilor
Pe parcursul anului 2006 sistemul bancar a marcat o evoluţie
pozitivă, manifestată prin creşterea cantitativă şi calitativă. Activele
totale s-au majorat cu 4837.5 mil. lei (27.0 la sută) şi la situaţia din
31 decembrie 2006 au constituit 22776.7 mil. lei. De asemenea, s-a
majorat şi ponderea lor în PIB de la 47.6 la sută până la 51.7 la sută
(graficul nr.3). Această creştere s-a datorat sporirii obligaţiunilor
băncilor cu 3858.3 mil. lei (25.7 la sută) şi capitalului acţionar cu
979.2 mil. lei (33.1 la sută).
Activele băncilor mari (6 bănci) au înregistrat o creştere respectiv cu
5616.5 mil. lei (50.6 la sută), pe când activele băncilor medii şi mici
s-au diminuat respectiv cu 240.4 mil. lei (4.3 la sută) şi cu 538.6 mil.
lei (41.4 la sută). Concomitent, a crescut ponderea activelor băncilor
mari în total active cu 11.5 puncte procentuale, iar cele ale activelor
băncilor medii şi mici s-au redus respectiv cu 7.6 şi 3.9 puncte
procentuale (graficul nr.1).
Graficul nr. 1.Concentrarea activelor sectorului bancar al Republicii
Moldova pe grupuri de bănci în perioada 31.12.2005-31.12.2006 (%)

7,2% 3,3%
100%
23,3%
80%
30,9%
60%

40% 73,4%
61,9%
20%

0%
31.12.2005* 31.12.2006
Bănci mici ( A ctive < 400 mil.lei)
Bănci medii (400 mil.lei =< Active <1500 mil.lei)
Bănci mari ( Active >=1500 mil.lei)
Оn structura activelor s-a consemnat creşterea tuturor
componentelor, cu excepţia mijloacelor băneşti datorate de bănci şi
Banca Naţională a Moldovei, care s-au redus cu 83.4 mil. lei (1.8 la
sută). Mijloacele băneşti în numerar au consemnat o sporire cu
209.5 mil. lei (22.3 la sută), hârtiile de valoare – cu 871.0 mil. lei
(62.5 la sută), alte active - cu 265.5 mil. lei (20.4 la sută). Creşterea
cea mai mare a avut-o portofoliul de credite, net∗ - cu 3574.9 mil. lei (37.4 la
sută).
Ponderea maximă în totalul activelor a revenit portofoliului de
credite, net – 57.6 la sută, fiind în majorare faţă de sfârşitul anului
2005 cu 4.4 puncte procentuale. Mijloacele datorate de bănci şi
Banca Naţională a Moldovei au deţinut o pondere de 20.5 la sută,
hârtiile de valoare – 9.9 la sută, mijloacele băneşti în numerar - 5.1
la sută şi alte active – 6.9 la sută din totalul activelor (graficul nr. 2).

Ponderea creditelor acordate оn PIB s-a majorat de la 26.8 la


sută la 31 decembrie 2005 până la 31.4 la sută la 31 decembrie
2006 (graficul nr.3). Creşterea acestei ponderi la finele anului 2006
demonstrează că sistemul bancar continuă treptat să-şi mărească
influenţa sa asupra dezvoltării sectorului real al economiei ţării.

Оn contextul distribuirii riscurilor şi al destinaţiei operaţiunilor


investiţionale, ponderea cea mai mare în portofoliul total de credite
au deţinut-o creditele acordate industriei şi comerţului – 48.9 la
sută, fiind urmate de creditele acordate agriculturii şi industriei
alimentare – 18.7 la sută, creditele acordate pentru imobil,
construcţie şi dezvoltare – 10.6 la sută şi creditele de consum – 9.2
la sută. Cea mai mică pondere în totalul creditelor au ocupat-o
creditele acordate băncilor – 0.7 la sută, creditele acordate
Guvernului - 1.3 la sută, creditele acordate industriei energetice şi a
combustibilului – 2.2 la sută şi creditele acordate pentru construcţia
drumurilor şi transportare – 3.4 la sută. Pe parcursul anului 2006
creşterea cea mai mare au consemnat-o creditele acordate
industriei/comerţului – cu 1915.0 mil. lei (39.5 la sută), creditele
acordate pentru imobil, construcţie şi dezvoltare – cu 775.2 mil. lei
(112.1 la sută) şi creditele de consum – cu 486.0 mil. lei (61.8 la
sută).

Soldul creditelor acordate pentru extinderea afacerii оn


mărime de până la 700.0 mii lei a crescut cu 265.0 mil. lei (24.4 la
sută), înregistrând 1350.4 mil. lei, soldul creditelor de consum
acordate în mărime de până la 700.0 mii lei s-a majorat cu 518.2
mil. lei (80.3 la sută), constituind 1163.4 mil. lei. La situaţia din 31
decembrie 2006 ponderea soldului creditelor acordate pentru
extinderea afacerii în total credite a constituit 9.8 la sută, fiind în
descreştere comparativ cu sfârşitul anului 2005 cu 1.0 puncte
procentuale, iar ponderea soldului creditelor de consum în total
credite s-a majorat cu 2.0 puncte procentuale, constituind 8.4 la
sută. Pe parcursul anului 2006 au fost acordate 11412 credite
pentru extinderea afacerii în volum de 1809.6 mil. lei şi 113359
credite de consum în volum de 1539.8 mil. lei.
Оn perioada analizată s-a înregistrat o îmbunătăţire a calităţii
portofoliului de credite ce s-a manifestat prin diminuarea faţă de 31
decembrie 2005 a ponderii creditelor nefavorabile (substandard,
dubioase şi compromise) (graficul nr.4) în total credite cu 1.0 puncte
procentuale, constituind 4.3 la sută la 31 decembrie 2006 şi
respectiv reducerilor pentru pierderi la credite în totalul creditelor cu
0.2 puncte procentuale care la 31 decembrie 2006 a alcătuit 5.1 la
sută.
Suma totală a expunerilor băncilor faţă de persoanele afiliate
la 31 decembrie 2006 a alcătuit 1043.5 mil. lei, ocupând o pondere
nesemnificativă în totalul creditelor – 7.6 la sută şi 27.5 la sută din
Capitalul de gradul I (limita maximă – 100.0 la sută din capitalul de
gradul I).
Creditele acordate funcţionarilor băncilor reprezentau 54.0 mil.
lei, sau 0.4 la sută din totalul portofoliului de credite şi 1.4 la sută
din capitalul normativ total al băncilor (limita maximă nu trebuie să
depăşească 10.0 la sută din capitalul normativ total).
Valoarea totală a expunerilor "mari" a constituit 3887.6 mil. lei,
ceea ce reprezintă 28.1 la sută din portofoliul total de credite şi
102.3 la sută din capitalul normativ total al băncilor (limita maximă
nu trebuie să depăşească 500.0 la sută din capitalul normativ total).
Suma celor mai mari zece datorii nete la credite a reprezentat 34.1
la sută din creditele nete pe sistem (limita maximă – 50.0 la sută din
volumul total al creditelor nete).
Investiţiile băncilor în activele materiale pe termen lung la
finele anului 2006 raportate la capitalul normativ total au alcătuit
25.1 la sută (limita maximă – 50.0 la sută). Investiţiile în activele
materiale pe termen lung şi cotele de participare în capitalul
unităţilor economice raportate la capitalul normativ total au
reprezentat 27.8 la sută (limita maximă – 100.0 la sută).
Ponderea activelor nete оn valută străină în totalul activelor
constituia 41.5 la sută. Ponderea obligaţiunilor nete în valută străină
în totalul activelor – 41.3 la sută. Diferenţa nesemnificativă faţă de
ponderea activelor în valută străină, care a constituit 0.2 puncte
procentuale denotă că riscul cursului valutar este minim şi nu
influenţează semnificativ asupra stabilităţii financiare a sistemului
bancar. Comparativ cu 31 decembrie 2005 ponderea activelor şi
ponderea obligaţiunilor în valută străină au crescut respectiv cu 5.4
şi 7.0 puncte procentuale. În structura activelor nete în valută
străină ponderea cea mai mare a revenit creditelor în valută străină
– 55.4 la sută.
Angajamentele extrabilanţiere (conturi condiţionale de credit)
au însumat 6861.2 mil. lei, sau 30.1 la sută din totalul activelor.
Comparativ cu sfârşitul anului 2005 angajamentele extrabilanţiere
s-au majorat cu 2851.7 mil. lei, sau cu 71.1 la sută. În structura
angajamentelor extrabilanţiere ponderea cea mai mare a revenit
vânzărilor la operaţiuni curente – 3204.1 mil. lei (46.7 la sută) şi
vânzărilor la operaţiuni la termen – 1770.2 mil. lei (25.8 la sută).
Capitalul băncilor
Capitalul de gradul I este partea capitalului normativ total faţă
de care este stabilită mărimea minimă necesară pentru a efectua
activităţi financiare în conformitate cu art. 26 din Legea instituţiilor
financiare.

Capitalul de gradul I a sporit cu 983.3 mil. lei (34.9 la sută), la


31 decembrie 2006 înregistrând 3801.3 mil. lei şi exprimând
consolidarea în continuare a sistemului pe fundalul unei stabilităţi
durabile. De menţionat că, la finele anului 2006 la toate băncile
mărimea capitalului de gradul I corespundea categoriei autorizaţiei
deţinute.
Capitalul normativ total (CNT) include capitalul de gradul I şi
capitalul de gradul II cu excluderea cotelor de participare în capitalul
altor bănci, care deţin autorizaţia Băncii Naţionale a Moldovei.
Capitalul normativ total a sporit оn anul 2006 cu 983.4 mil. lei
(34.9 la sută).
Dinamica capitalului de gradul I şi a capitalului normativ total
în perioada analizată este reprezentată în graficul nr.5.
Sursa principală de majorare a capitalului de gradul I şi CNT a
fost venitul net obţinut de bănci în valoare de 691.7 mil. lei şi
realizarea emisiunilor de acţiuni din contul aporturilor suplimentare
ale acţionarilor în sumă de 399.4 mil. lei.
Media suficienţei capitalului ponderat la risc (raportul valorii
capitalului normativ total la activele ponderate la risc) pe sistemul
bancar la situaţia din 31 decembrie 2006 a fost situată la un nivel
înalt, consemnând 27.8 la sută (nivelul minim în Republica Moldova
este de 12.0 la sută, iar cel stabilit de Comitetul Bazel pentru
supravegherea bancară indică o suficienţă şi mai mică – 8.0 la sută).
Indicatorul dat reflectă existenţa în bănci a unui potenţial de
creditare şi totodată, demonstrează un nivel înalt de siguranţă a
sistemului, deci de protecţie a intereselor deponenţilor.
Pe parcursul anului 2006 s-a observat o creştere a capitalului
normativ total al băncilor mari cu 853.8 mil. lei (60.0 la sută) şi
băncilor medii cu 307.2 mil. lei (36.1 la sută). În acelaşi timp s-a
micşorat capitalul normativ total al băncilor mici cu 177.6 mil. lei
(32.7 la sută).
Cota capitalului normativ total al băncilor mari şi băncilor medii
în capitalul normativ total al sistemului bancar a înregistrat
respectiv 59.9 la sută şi 30.5 la sută, majorându-se faţă de 31
decembrie 2005 corespunzător cu 9.4 şi 0.3 puncte procentuale, iar
cota capitalului normativ total al băncilor mici s-a micşorat cu 9.7
puncte procentuale (graficul nr.6).
Оn perioada analizată s-a menţinut atractivitatea sectorului
bancar pentru investitorii străini, fapt confirmat prin cota
semnificativă a investiţiilor străine în capitalul băncilor. Valoarea
acesteia la situaţia din 31 decembrie 2006 a constituit 62.7 la sută,
fiind cu 12.1 puncte procentuale mai mare faţă de sfârşitul anului
2005 (graficul nr. 7).

Printre investitorii străini care participă la formarea capitalului


băncilor Republicii Moldova sunt: Banca Europeană de Reconstrucţii
şi Dezvoltare, două bănci din România, o bancă din Rusia, o banca
din Italia, o bancă din Slovenia, precum şi investitori corporativi din
Rusia, SUA, Grecia, etc.
Оn structura investiţiilor străine ponderea cea mai mare a
revenit Italiei – 40.7 la sută, Rusiei – 14.5 la sută, României – 10.5 la
sută.
Din numărul total al băncilor 3 bănci dispun de capital format
complet din investiţii străine, 2 bănci – de capital format complet din
investiţii autohtone şi 10 bănci – de capital format din investiţii
străine şi autohtone.
Obligaţiunile băncilor
La 31 decembrie 2006 obligaţiunile băncilor au constituit
18843.0 mil. lei şi au crescut comparativ cu sfârşitul anului 2005 cu
3858.3 mil. lei, sau cu 25.7 la sută. Sporirea obligaţiunilor a avut loc
preponderent din contul majorării depozitelor cu 3512.3 mil. lei, sau
cu 25.6 la sută, ceea ce denotă prezenţa credibilităţii în sistemul
bancar.
Оn anul 2006 tendinţa de majorare a fost înregistrată la toate
articolele. Astfel, depozitele persoanelor fizice s-au majorat cu
2348.7 mil. lei (34.1 la sută), mijloacele băneşti datorate băncilor -
cu 600.5 mil. lei (120.7 la sută), depozitele persoanelor juridice - cu
563.1 mil. lei (8.9 la sută), alte împrumuturi - cu 241.4 mil. lei (28.7
la sută), alte obligaţiuni - cu 104.6 mil. lei (25.3 la sută).
Оn obligaţiunile băncilor ponderea cea mai mare la 31
decembrie 2006 a revenit depozitelor – 91.5 la sută, fiind la acelaşi
nivel comparativ cu 31 decembrie 2005. De asemenea, s-a majorat
şi ponderea lor în PIB de la 36.5 la sută până la 39.1 la sută (graficul
nr.3). Оn totalul obligaţiunilor depozitelor persoanelor fizice le-au
revenit 49.0 la sută, depozitelor persoanelor juridice – 36.6 la sută şi
depozitelor băncilor – 5.8 la sută. Alte împrumuturi şi alte obligaţiuni
au constituit respectiv 5.8 la sută şi 2.8 la sută (graficul nr. 8).
Obligaţiunile băncilor mari au sporit cu 4745.8 mil. lei (49.4 la
sută). În acelaşi timp s-au micşorat obligaţiunile băncilor medii şi
mici corespunzător cu 537.9 mil. lei (11.6 la sută) şi cu 349.5 mil. lei
(48.0 la sută).
Ponderea obligaţiunilor băncilor mari în totalul obligaţiunilor
sistemului bancar la 31 decembrie 2006 constituia 76.1 la sută,
majorându-se comparativ cu 31 decembrie 2005 cu 12.0 puncte
procentuale, iar ponderea obligaţiunilor băncilor medii şi cea a
băncilor mici s-au redus respectiv cu 9.2 şi 2.8 puncte procentuale
până la 21.9 la sută şi 2.0 la sută în totalul obligaţiunilor pe sistem
(graficul nr.9).

Lichiditatea băncilor
Оn anul 2006 indicatorii lichidităţii pe sistemul bancar au
reflectat capacitatea băncilor de a-şi onora atât obligaţiunile
curente, cât şi cele pe termen lung.
Astfel, lichiditatea pe termen lung (active cu termenul de
rambursare mai mare de 2 ani/resursele financiare cu termenul
potenţial de retragere, care depăşeşte 2 ani ≤ 1), principiul I al
lichidităţii, la situaţia din 31 decembrie 2006 a constituit 0.6. Nivelul
acestui indicator denotă disponibilitatea resurselor care pot fi investite pe
termen lung.
Lichiditatea curentă (active lichide exprimate prin numerar,
depozite la Banca Naţională a Moldovei, hârtii de valoare de stat,
credite interbancare nete cu termenul de până la o lună/total active
x100% ≥ 20 la sută), principiul II al lichidităţii, la finele anului 2006 a
consemnat nivelul de 33.5 la sută.
Activele lichide au alcătuit 7625.1 mil. lei şi pe parcursul anului
2006 au sporit cu 1016.5 mil. lei, sau cu 15.4 la sută. Această
dinamică s-a produs pe seama majorării numerarului cu 209.5 mil.
lei (22.3 la sută), a hârtiilor de valoare lichide - cu 953.2 mil. lei
(79.0 la sută), a creditelor şi împrumuturilor interbancare nete cu
termenul de rambursare până la 1 lună - cu 980.7 mil. lei (64.8 la
sută) (graficul nr.10).
Concomitent, s-au redus depozitele la Banca Naţională a
Moldovei cu 1126.9 mil. lei (38.2 la sută). Creşterea continuă a
activelor lichide va contribui la respectarea de către bănci a
indicatorilor lichidităţii.
Ponderea maximă în activele lichide la situaţia din 31
decembrie 2006 a revenit creditelor şi împrumuturilor interbancare
nete cu termenul rămas până la rambursare de 1 lună – 32.7 la
sută. Hârtiile de valoare lichide au avut o pondere de 28.3 la sută,
depozitele la Banca Naţională a Moldovei – 23.9 la sută şi numerarul
– 15.1 la sută.
Veniturile şi cheltuielile băncilor
Venitul net obţinut de către băncile din Republica Moldova în
anul 2006 a constituit 691.7 mil. lei, sporind comparativ cu anul
precedent cu 266.8 mil. lei, sau cu 62.8 la sută.
Pe parcursul perioadei analizate a avut loc următoarea
dinamică a veniturilor şi cheltuielilor băncilor (graficul nr.11).
Astfel, оn anul 2006 comparativ cu anul 2005 se observă o
creştere a veniturilor aferente dobânzilor cu 574.3 mil. lei, sau cu
37.1 la sută şi a veniturilor neaferente dobânzilor cu 189.0 mil. lei,
sau cu 24.0 la sută. Cheltuielile aferente dobânzilor şi cheltuielile
neaferente dobânzilor s-au majorat respectiv cu 215.9 mil. lei (27.3
la sută) şi 183.8 mil. lei (20.4 la sută), defalcările pentru reduceri
pentru pierderi la credite (fondul de risc) au crescut cu 70.4 mil. lei
(54.0 la sută).
Veniturile băncilor pe parcursul anului 2006 au fost stabile şi
au provenit în special din activitatea de bază a băncilor (investiţiile
în activele generatoare de dobândă). Respectiv, veniturile aferente
dobânzilor au constituit 2123.5 mil. lei sau 68.5 la sută din totalul
veniturilor obţinute de bănci. În structura veniturilor aferente
dobânzilor cota cea mai mare o ocupau veniturile aferente
dobânzilor şi comisioanelor la credite – 1868.9 mil. lei (60.3 la sută
din totalul veniturilor).
Veniturile neaferente dobвnzilor au constituit 976.2 mil. lei sau
31.5 la sută din totalul veniturilor. În totalul veniturilor neaferente
dobânzilor cea mai mare parte a revenit veniturilor aferente
comisioanelor, care au constituit 570.4 mil. lei (18.4 la sută din
totalul veniturilor) şi veniturilor obţinute de la operaţiunile cu valută
străină – 305.7 mil. lei (9.9 la sută din totalul veniturilor).
Suma totală a cheltuielilor a constituit 2291.2 mil. lei, dintre
care 1007.7 mil. lei sau 44.0 la sută au alcătuit cheltuielile aferente
dobânzilor, 1082.8 mil. lei sau 47.2 la sută - cheltuielile neaferente
dobânzilor şi 200.7 mil. lei sau 8.8 la sută - defalcările pentru
reduceri pentru pierderi la credite (fondul de risc).
Indicatorii rentabilităţii au continuat să înregistreze rate înalte.
Rentabilitatea activelor sistemului bancar, care se caracterizează
prin raportul dintre venitul net şi activele medii pentru anul 2006 a
constituit 3.4 la sută. Rentabilitatea capitalului acţionar pe sistemul
bancar, care reprezintă raportul dintre venitul net şi capitalul
acţionar mediu a alcătuit 20.7 la sută (graficul nr. 12).

Comparativ cu anul 2005 valoarea acestora a crescut cu 0.6


puncte procentuale şi 5.3 puncte procentuale respectiv, în special,
din contul descreşterii indicatorului cheltuieli neaferente dobânzilor
raportate la media activelor până la 5.4 la sută, sau cu 0.5 puncte
procentuale.
Marja netă a dobânzii, care se caracterizează prin raportul

dintre venitul net aferent dobânzii şi media activelor generatoare de

dobândă, a constituit 6.8 la sută, majorându-se faţă de anul 2005 cu

0.4 puncte procentuale.

3.2. Instrumentalizări şi soluţii posibile ale managementului


riscurilor bancare оn Moldova

Evoluţia istorică a teoriei managementului riscurilor bancare s-


a caracterizat printr-o anumită incoerenţă şi lipsă de consens, multe
bănci comerciale rămânând tributare tradiţiei conform căreia
conceptul de risc este asociat numai riscului de creditare.
Realitatea obligă la lărgirea perspectivelor iniţiale, context în
care experienţa practică are un rol definitoriu. Noua filozofie de bază
a actului managerial în băncile comerciale trebuie să tindă să se
axeze nu numai pe reducerea riscurilor, dar mai ales de asumarea
într-o manieră inteligentă.
Un element de o deosebită importanţă se relevă a fi modul de
definire parametrică a riscului. Dacă se cade de acord, fără
rezerve, că riscul reprezintă o expunere la incertitudinea unui
rezultat generat de o anumită acţiune, lucrurile par să se complice
atunci când se ia în discuţie posibilitatea de a cuantifica
incertitudinea.
Unii specialişti asimilează de fapt riscul cu incertitudinea,
exprimată prin volatilitatea rezultatelor potenţiale reprezentate pe o
curbă de distribuţie probabilistică sau prin abaterea standard a
acestor valori faţă de media aritmetică a rezultatelor aşteptate.
Оnregistrarea unui rezultat diferit faţă de nivelul anticipat nu
reprezintă în mod necesar o pierdere. În acelaşi timp, o pierdere
anticipată nu mai este un risc, ci o expunere certă, un cost al
afacerii luat în considerare la determinarea rezultatului scontat al
acţiunii întreprinse.
Оn termeni matematici, pierderea anticipată se exprimă prin
probabilitatea de manifestare, mărimea estimată a expunerii şi
severitatea pierderii, cuantificată în funcţie de garanţii şi costurile
estimative de administrare şi întârziere în recuperare, Pentru
managementul bancar, aproximarea pierderilor anticipate are un rol
important în ajustarea veniturilor viitoare, în scopul evitării unor
proiecţii iluzorii a profitabilităţii.
Modelarea matematică, dependentă de existenţa bazelor de
date istorice şi de anumite evoluţii stabile în timp a variabilelor de
calcul, este mai puţin operaţională în practica bancară actuală.
De altfel, procesul de tranziţie sistemică pe care îl parcurge
societatea noastră de la debutul anilor 90 a generat, prin amploarea
mutaţiilor structurale şi complexitatea efectelor, o serie de
comportamente atipice, care au indus dificultăţi deosebite în
activitatea băncilor comerciale şi în gestionarea riscurilor.
Inflaţia reprezintă una dintre restricţiile de fond ale
managementului bancar în această perioadă. Declanşată o dată cu
liberalizarea preţurilor, în 1990, în Republica Moldova inflaţia a atins
cote alarmante la nivelul anului 1993 (32% rata medie lunară),
moderându-se ulterior până în 1995 (1,8% rata medie lunară),
pentru ca un an mai târziu, să-şi reia din nou trendul ascendent.
Această evoluţie reflectă, dincolo de componenta corectivă,
impactul factorului aleator prin menţinerea dezechilibrelor la nivel
macroeconomic, procesul inflaţionist afectând activitatea bancară
mai ales prin deteriorarea valorii reale a activelor şi pasivelor,
înăsprirea condiţiilor de piaţă şi limitarea capacităţii de prognoză.
Construcţia graduală a instituţiilor şi legislaţiei adecvate
unui sistem democratic, organizat pe principii concurenţiale, a creat,
de asemenea, modificări succesive ale mediului de afaceri, obligând
la revizuirea strategiilor bancare pe termen mediu în raport cu
reacţia de răspuns a agenţilor economici.
Restructurarea sectorului de оntreprinderi şi lichidarea unor au
constituit un factor suplimentar de risc pentru băncile implicate în
susţinerea economiei reale, contracte anterior rentabile devenind
neperformante în urma unor analize şi decizii externe.
Declinul economic al ultimilor ani din aproape toate ramurile
de activitate ale economiei şi constrângerea consumului intern au
condus la reducerea cererii potenţiale de produse şi, mai ales, de
servicii bancare, concomitent cu creşterea imprevizibilităţii
comportamentale a clienţilor.
Deteriorarea ratingului de ţară şi implicit, a celui acordat
băncilor româneşti a creat probleme deosebite pentru acestea din
punct de vedere al accesului pe pieţele externe şi evaluării unor
active considerate, de regulă cu risc zero (titluri de stat).
Necesitatea finanţării interne a deficitului bugetar, în condiţii
neinflaţioniste, a făcut ca Ministerul Finanţelor să devină, în anumite
perioade, prin emisiunile de certificate de trezorerie pentru
populaţie, un competitor important al băncilor comerciale, acestea
fiind forţate să îşi adapteze pe loc oferta şi planurile financiare la
situaţia nou creată.
Privatizarea cu investitori strategici a unor societăţi
comerciale mari din portofoliul Fondului Proprietăţii de Stat a condus
în timp, la nivelul sistemului bancar autohton, la dezechilibre
temporare datorate afluxului de capital străin dificil de plasat
imediat, dar şi la riscul retragerii unor clienţi semnificativi care, în
condiţiile modificării acţionarului majoritar, s-au reorientat spre
băncile străine ce operează în Moldova.
Riscurile specifice mediului bancar moldovenesc sunt mai
pronunţate în prezent decât în alte ţări, deoarece:
1sistemul de norme şi reglementări bancare încă nu acoperă
toate zonele activităţii bancare;
2nu este asigurată transparenţa activităţii bancare; băncile oferă
acces la informaţie când se află în postura de creditori, dar nu
furnizează informaţii în aceeaşi măsură atunci când ele devin
debitori, cu excepţia comunicărilor restrânse de BNM;
3bursele de valori funcţionează de puţin timp, având un volum
nesemnificativ de tranzacţii, iar societăţile bancare nu sunt
toate cotate la bursă; în aceste condiţii, piaţa poate oferi
extrem de puţine informaţii despre calitatea unei societăţi
bancare, limitând percepţia corectă a publicului larg;
4gradul de capitalizare a societăţilor bancare este însă sub
standardele mondiale, deşi norme de solvabilitate compatibile
cu recomandările Directivelor de Coordonare Bancară ale
Uniunii Europene şi ale Convenţiei de la Basel au fost
implementate de BNM. De altfel, chiar efortul de capitalizare
impus de aceste norme poate fi considerat ca un factor de
presiune suplimentară asupra rentabilităţii plasamentelor;
5economia оn ansamblul său traversează încă o perioadă de criză
generală care face ca riscul sistemic generat de calitatea slabă
a plasamentelor bancare să fie foarte accentuat.
Ţinвnd cont de conjunctura specifică procesului actual de
tranziţie, precum şi de relativa „tinereţe” a sistemului bancar,
gestionarea riscurilor constituie „coloana vertebrală” a procesului
de management, iar instrumentalizarea sa trebuie abordată оn mod
pragmatic.
Aceasta presupune, оn esenţă, particularizarea unor tehnici şi
instrumente adaptate tranziţiei, concomitent cu aplicarea celor
generale, proprii economiilor de piaţă.
Stabilirea unei tipologii acceptate a riscurilor reprezintă, după
cum s-a mai afirmat, prima etapă în monitorizarea eficientă a
acestora, constituind baza elaborării unei hărţi a riscurilor, a
sistemului de transmitere în timp real a informaţiilor necesare
fundamentării deciziilor, precum şi a planului de supravieţuire în
cazul producerii pierderilor.
Identificarea, cuantificarea impactului asociat оn urma analizei
şi neutralizarea efectivă a riscurilor sunt principalele coordonate ale
analizei riscurilor, care face obiectul prezentei lucrări.
Оn continuare, se va dezvolta un set de concluzii şi
propuneri vizвnd modalităţile de performatizare a managementului
bancar. Acestea sunt abordate, potrivit cazuisticii fiecărui tip de risc,
împreună cu conexiunile dintre riscuri.
Deşi riscul de solvabilitate este catalogat de analişti drept
un risc secundar, a fost ales să înceapă aceste comentarii, deoarece
se consideră extrem de important pentru funcţionarea unei bănci
într-o economie de tranziţie, caracterizată prin generalizarea
fenomenului de subcapitalizare a operatorilor de piaţă.
Teoretic, solvabilitatea poate fi menţinută fără nici un capital,
dacă pierderile sau cheltuielile sunt resorbite din profitul nedistribuit
şi provizioane. Evident că o bancă în această situaţie s-ar afla
permanent în pericolul de faliment brusc, risc inacceptabil pentru
deponenţi. Existenţa fondurilor bancare proprii, ca şi dimensionarea
lor adecvată conferă băncii securitatea finală, fiind a treia linie de
apărare după profituri şi provizioane.
Оn practică, băncile îşi stabilesc mărimea capitalului potrivit
reglementărilor în vigoare pe plan intern şi internaţional şi în
conformitate cu cerinţele lor de eficienţă economică,
primordialitatea celor două repere făcând obiectul unor lungi
dispute în rândul specialiştilor.
Se poate considera că viciul de fond al standardelor de
reglementare constă în tendinţa promovării unor măsuri
„procustiene”, limitative, care intră în dezacord cu nevoile efective
de capitalizare specifice mediilor de afaceri conjuncturale.
Pentru băncile care operează în ţările cu economii în tranziţie,
imaginea publică şi încrederea clienţilor dictează menţinerea lor pe
piaţă, percepţia solidităţii instituţionale prevalând asupra culturii
financiare, fapt care impune acordarea unei atenţii manageriale
speciale politicilor de dezvoltare a bazei de capital.
Problema care derivă firesc se referă la mărimea fondurilor
proprii necesare unei bănci. Potrivit principiului economic că acestea
trebuie să absoarbă pierderile neanticipate prin minimizarea riscului
de insolvabilitate, în măsura în care profitul curent nu mai este
suficient, o încercare de răspuns o oferă modelarea scenariilor,
оn scopul prognozării ratei rentabilităţii activelor.
Оn prezent există pentru băncile comerciale dezavantajul
premiselor de operare: lipsa seriilor de date istorice (20 de ani ar fi
de dorit), distribuţiile simetrice ca urmare a unor evoluţii stabile.
Avвnd оn vedere aceste aspecte, băncile comerciale ar trebuie
să urmărească, la dimensionarea capitalurilor proprii, mai întâi
conservarea valorii lor iniţiale, supusă erodării datorită inflaţiei şi
apoi, acoperirea incertitudinii de realizare a unor active pentru care
nu se constituie provizioane. Abia de la acest moment încolo se
poate vorbi despre proiectarea unor ritmuri de creştere pentru
strategiile de dezvoltare.
Оnsă o capitalizare excesivă se asociază în general, cu
ineficienţa economică pentru acţionari, un indice prea ridicat de
adecvare a capitalului contribuind la diminuarea dividendelor. În
egală măsură, capitalizarea excesivă afectează şi potenţialii clienţi,
prin reducerea disponibilităţii de creditare.
Managementul lichidităţii presupune echilibrarea fluxurilor de
fonduri de-a lungul unor intervale de timp, pentru ca în condiţii
normale, banca să aibă o poziţie confortabilă în onorarea obligaţiilor
scadente. Interesul imediat se focalizează asupra fluxurilor angajate
pe termen scurt.
Tratarea riscului de lichiditate presupune utilizarea unor
instrumente diferite, dintre care cвteva sunt mai importante şi cu
aplicabilitate în contextul actual.
Menţinerea unui stoc de active lichide de calitate reprezintă o
opţiune generală a managerilor, eventualele controverse vizând
mărimea recomandabilă a unui asemenea portofoliu de urgenţă. Ca
o alternativă raţională, aceasta ar putea fi aproximată prin fluxul de
numerar net potenţial pentru o perioadă aleasă.
După exemplul băncilor occidentale, costurile de oportunitate
generate se pot transfera asupra clienţilor persoane juridice care
beneficiază de credite, prin calcularea ratei dobânzii percepute ca
un adaos de puncte procentuale la rata LIBOR.
La estimarea ieşirilor de fonduri este prudent să se considere
că toate obligaţiile privind agenţii economici trebuie acoperite
integral, deoarece presupune că la scadenţă, aceşti clienţi îşi retrag
mai degrabă depozitele decât le prelungesc. În ceea ce priveşte
persoanele fizice, se recomandă ca estimările să opereze unele
ajustări comportamentale. Totodată este de dorit să se procedeze şi
la aplicaţii econometrice pentru identificarea trendului în mişcările
nete ale depozitelor populaţiei aflate sub influenţa sezonalităţii.
Trebuie оn acelaşi timp aplicat principiul diversificării
sistemului de depozite din perspectiva numărului de clienţi, a
distribuţiei geografice, a tipurilor de conturi şi instrumente, a
spectrului de scadenţe, asigurându-se o mai bună stabilitate
comportamentală şi evitându-se concentrarea ieşirilor de fonduri
într-o anumită perioadă.
Completarea resurselor de finanţare prin atragerea de fonduri
de pe piaţa monetară reprezintă o activitate normală a băncilor.
Este obligatoriu оnsă ca fiecare bancă să-şi stabilească limitele
de expunere, în funcţie de deficitul fluxului de numerar. Băncile
trebuie să întreţină în permanenţă o gamă largă de contrapartide în
scopul diversificării dependenţelor.
Interacţiunea riscului de creditare cu cel de lichiditate şi cu cel
de solvabilitate conduce de regulă la producerea riscului sistemic,
care defineşte „coşmarul” colectiv al pieţelor financiare.
Responsabilitatea pentru managementul riscului sistemic
depăşeşte competenţa băncilor comerciale individuale, dar acestea
au datoria de a-şi minimiza propria vulnerabilitate, recurgând la
tehnicile moderne şi sigure de administrare a riscurilor de creditare
şi portofoliu. Fiecare bancă trebuie să evite supraexpunerea la un
anumit sector, inclusiv cel bancar.
Un aspect legat de riscul de lichiditate se referă la constituirea
de către băncile comerciale a rezervelor minime obligatorii.
Obiectivul vizat prin regimul rezervelor minime este stăvilirea
pe termen lung a excesului de lichiditate din sistemul bancar, care
tinde să devină cronic, mărindu-se gradul de dependenţă a băncilor
comerciale faţă de autoritatea monetară.
Cu toate că, declarativ, unul dintre efectele constituirii
rezervelor constă în asigurarea lichidităţii minime a băncilor, practic
această funcţie se realizează tardiv. În condiţiile de funcţionare
normală a băncilor, rezervele minime obligatorii au statutul unor
imobilizări, costurile aferente transferându-se în creşterea marjei
dobânzilor. Influenţând substanţial costurile, rezervele obligatorii
acţionează atât asupra ofertei de credite, cât şi, prin efectul
preţului, asupra cererii de creditare.
Experienţa internaţională a demonstrat că menţinerea timp
îndelungat şi la cote înalte a rezervelor determină dezvoltarea de
instituţii nesupuse acestui regim. Pe măsură ce se amplifică
procesele de globalizare, tendinţa de restrângere a utilizării acestui
instrument de politică monetară se accentuează.
Riscul de lichiditate se asemenea cu riscul de solvabilitate, оn
sensul că ambele exprimă incapacitatea onorării integrale a
obligaţiilor financiare.
Dar, оn timp ce lipsa de lichiditate este temporară,
insolvabilitatea este permanentă. Pentru o bancă adecvat
capitalizată, insolvabilitatea este consecinţa directă a înregistrării
unor pierderi substanţiale, spre deosebire de lipsa de lichiditate care
rezultă din relaţia fluxurilor intrări-ieşiri de fonduri.
Eşecul în controlarea riscului de lichiditate poate transforma,
neplăcut de rapid, o dificultate într-una permanentă.
Se poate admite că lichiditatea are un cost, ceea ce presupune
o strânsă legătură, cu riscul ratei dobânzii.
Unii analişti împing această logică la extrem, clasificând riscul
de lichiditate drept ramură a riscului ratei dobânzii. Făcând
abstracţie de aceste simplificări, trebuie susţinută coordonarea
acestor categorii de risc, întrucât o tratare unilaterală poate fi
extrem de dăunătoare.
Coordonarea se concretizează prin procesul de gestionare a
activelor şi pasivelor bancare, realizat de Direcţia de trezorerie a
fiecărei bănci.
De asemenea, există ca practică obişnuită în sistemul bancar
stabilirea unui comitet de gestionare a activelor şi pasivelor care să
gireze politicile de profil şi să urmărească implementarea acestora.
Comitetul primeşte şi dezbate rapoartele trezoreriei privind
profilul lichidităţii, evoluţia ratelor dobânzii şi cursurilor de schimb,
structura bilanţieră. Analizând prognozele, rezultatele modelării
scenariilor şi recomandările avansate, comitetul decide asupra
politicii de urmat, a acţiunilor ce trebuie întreprinse şi a limitelor
prudenţiale.
Utilitatea acestei structuri organizatorice este recunoscută
chiar şi de către cei mai exigenţi critici din domeniu.
Riscul ratei dobвnzii a avut un rol esenţial pentru afacerile
bancare încă de la începuturi, astfel încât în multe bănci continuă să
reprezinte centrul de interes al managementului activelor şi
pasivelor.
Este exemplul clasic de risc оn dublu sens, definind expunerea
la o pierdere sau un cвştig care afectează fie venitul net din
dobânzi, fie valoarea actualizată a instrumentelor financiare
deţinute de bancă, impactul final în ambele situaţii regăsindu-se în
profit sau în preţul acţiunilor băncii.
Riscul relaţionat cu venitul net din dobânzi reprezintă o
expunere structurală, în timp ce riscul relaţionat cu valoarea
instrumentelor financiare poate fi considerat o expunere la
tranzacţii, acestea crescând semnificativ o dată cu dezvoltarea
activităţii bursiere.
Оn gestionarea expunerii structurale se pot adopta diferite
strategii. Varianta ideală presupune anticiparea corectă a
modificărilor semnificative de dobândă. teoretic, se poate acţiona, în
aşteptarea unui vârf al ratelor dobânzilor, prin scurtarea scadenţelor
la finanţare, lungirea scadenţelor plasamentelor, creşterea
investiţiilor, extinderea creditelor cu dobândă fixă.
Alte strategii constau оn ajustarea ratelor dobвnzilor pentru
stabilirea venitului net din dobвnzi sau a preţului acţiunilor băncii.
Se poate afirma că dobânda este formată din două
componente: o rată „liberă de risc” ce compensează sacrificarea
lichidităţii de împrumutător şi o primă asociată riscului de creditare
al împrumutatului.
Оntr-un context economic dat, aceste elemente trasează o
cursă convenţională a randamentelor, care reprezintă ratele
dobânzilor curente pentru anumite instrumente cu scadenţe diferite.
un risc imediat care rezultă de aici este „riscul curbei
randamentelor”.
Pentru managementul riscului ratei dobвnzii, este
recomandabilă analiza GAP şi utilizarea simulărilor.
Trebuie precizat că analiza GAP, ca instrument de bază pentru
măsurarea expunerii structurale, pune accentul pe stabilizarea şi
majorarea venitului net din dobânzi pe termen scurt.
Pentru băncile moldoveneşti, o restricţie suplimentară o
generează incertitudinile datorate conjuncturii, ce se răsfrâng
asupra caracteristicilor de modificare a dobânzii.
Analiza GAP se focalizează asupra marjei nete a dobânzii,
calculată ca raport între veniturile nete din dobânzi şi total active
productive, care reprezintă principalul indicator de rentabilitate
bancară.
Cea mai dezvoltată tehnică actuală de management al expunerii
structurale este analiza stimulărilor, care avвnd ca punct de plecare
analiza GAP, se evidenţiază prin abordările multidimensionale.
Metoda presupune modelarea parametrică a tuturor activelor şi
obligaţiilor băncii, în vederea rulării unor scenarii de evoluţie a
acestora, urmărindu-se eventualele abateri de la modelul
comportamental şi de creştere tradiţional, în interacţiune cu
diferitele proiecţii ale ratelor dobânzilor.
Simularea este metoda de analiză dinamică cu cel mai mare
necesar de informaţii, utilizatorul trebuind să decidă nivelul de
detaliere al observaţiei. Deşi tratarea fiecărei poziţii de activ sau de
pasiv este tehnic posibilă, realizarea practică pare mult mai dificilă.
De aceea, se apelează la agregarea pe clase a activelor şi a
pasivelor, nivelul de agregare fiind limitat de pierderile
informaţionale datorate agregărilor prea mari.
Оn mod cert, analiza simulărilor poate furniza o bază
informaţională extrem de importantă pentru fundamentarea
politicilor bancare, testarea strategiilor şi planurilor financiare.
Utilizarea sa implică însă angajarea de resurse umane şi
tehnologice mult peste cerinţele altor tehnici de gestionare a
riscului ratei dobânzii.
Riscul valutar aparţine categoriei riscurilor de preţ şi se
manifestă prin posibilitatea de pierdere sau de câştig de reevaluare
a poziţiilor lungi sau scurte, ca răspuns la modificarea cursurilor de
schimb.
Pentru a estima limita de suportabilitate a riscului valutar,
separat de dimensiunea expunerii, se impune studierea volatilităţii
cursului de schimb în trecut şi în perspectivă, aplicând metoda
curbei probabilistice de distribuţie. rezultatul nu este însă
concludent pentru tratarea riscului, fiind necesară şi evaluarea
trendului economic şi politic.
Оn literatura occidentală se promovează, ca principiu
fundamental pentru diminuarea riscului, teoria separării funcţionale
stricte între camera de dealing şi compartimentul de back-office.
Orice оncălcare a acestei reguli prudenţiale sacrifică verificările
şi corelările esenţiale, favorizând înşelăciunea, falsul sau frauda.
O cameră de dealing, prin specificul activităţii sale, alcătuieşte
o concentrare unică de riscuri bancare, tranzacţiile derulate
asociindu-se cu riscul de lichiditate şi decontare, riscul de creditare,
riscul ratei dobânzii şi riscul valutar.
Din acest motiv, devine obligatoriu un control permanent
asupra operaţiunilor sale şi ale back-office-ului, prin intermediul
auditorilor interni şi externi.
Una dintre problemele actuale ale băncilor în gestionarea
riscului valutar vizează restricţiile de utilizare a derivatelor. Acestea
sunt destinate reducerii riscurilor, dar trebuie admis că şi ele
creează expuneri suplimentare, contribuind la creşterea riscului
sistemic.
Instrumentele derivate asigură băncilor posibilităţi deosebite
pentru neutralizarea riscurilor financiare, sub rezerva că nu există
hedging perfect.
Uneori demarcaţia între protecţie şi speculaţie este foarte
fragilă, ducând la receptarea negativă a eficienţei instrumentului în
sine. Îngrijorarea generală este că derivatele sunt produse noi,
complexe, insuficient înţelese şi pline de capcane.
Оn consecinţă, o regulă de bază ar trebui să fie evitarea
tranzacţiilor şi afacerilor incorect înţelese.
Riscul de creditare reprezintă cea mai periculoasă categorie
de riscuri bancare, întrucât se infiltrează la nivelul unei game largi
de servicii şi expuneri. În ultimii ani s-a intensificat impactul negativ
al acestui risc pe plan internaţional, în timp ce, pentru economiile în
tranziţie, potenţialul său de apariţie a devenit supradimensionat de
evoluţiile financiare fluctuante ale societăţilor comerciale şi de
gradul înalt de îndatorare a acestora.
Prima cerinţă pentru gestionarea cu succes a riscului de
creditare constă în existenţa unei culturi solide în acest domeniu, ce
presupune menţinerea echilibrului între dezvoltarea afacerilor şi
controlul calităţii ei.
O instituţie bancară care îşi impune standarde înalte de
conduită contează pe un comportament similar din partea clienţilor.
Una dintre disciplinele de bază ale gestionării riscurilor bancare
o constituie managementul portofoliului, teză care, deşi
demonstrată practic, abia acum începe să câştige teren în planul
elaborărilor teoretice.
Opţiunea de a deţine un portofoliu de active, şi nu un singur
activ, are ca motivaţie reducerea riscurilor prin diversificare, fără a
determina o reducere similară a profitului. Un portofoliu eficient
asigură o anumită rată de profit cu risc minim posibil.
Principiul funcţional al managementului portofoliului constă în
diversificarea riscului, realizată printr-o serie de tehnici analitice, ca
analiza sectorială, clasificarea şi scoringul creditelor, ratingul de
ţară.
Utilitatea diversificării pentru reducerea riscului este larg
acceptată. Experienţa bancară recunoaşte pericolul concentrării
sectoriale excesive şi al supraexpunerilor în raport cu un singur
client.
Dar managementul оntr-un stil profesionist al portofoliului
implică abordări mai riguroase decât concluziile empirice, primele
formulări în domeniu aparţinând lui Harry Markovitz (1952).
Punctul de plecare al fundamentării sale metodologice l-a
constituit tipul de corelaţie existentă între componentele
portofoliului. Dacă o variabilă evoluează întotdeauna proporţional şi
în aceeaşi direcţie cu o alta, avem de-a face cu o corelaţie puternic
pozitivă. Aceeaşi mişcare legată, dar în direcţii opuse, semnifică o
corelaţie puternic negativă. Între cele două extreme se plasează
diferite grade de corelaţie pozitivă sau negativă, separate de nivelul
de indiferenţă (corelaţie zero).
Corelaţiile puternic pozitive nu servesc obiectivului de reducere
a riscului. Structurarea portofoliului pe componente puternic
negative reprezintă o modalitate de diminuare a riscului, prin
contrabalansarea unei pierderi cu surplusul obţinut în altă parte.
Această regulă nu este însă valabilă în cazul riscului de creditare,
întrucât pierderile neanticipate nu pot fi compensate prin plăţile
suplimentare ale altui client.
Оn ultima perioadă se observă tot mai mult tendinţa băncilor
de a încerca să realizeze diversificarea riscului prin dispersie
sectorială, optând pentru portofolii granulare în defavoarea celor
monolitice.
Dispunвnd de un sistem informaţional cuprinzător şi operativ,
băncile îşi pot gestiona expunerilor în funcţie de: optimizarea relaţiei
risc-compensaţie, evitarea unei concentrări nejustificate a riscului,
neutralizarea naturală a riscului prin corelaţii negative. Este
recomandabil ca un compartiment specializat al băncii să cerceteze
trendurile macro şi microeconomice pentru identificarea factorilor
de risc şi testarea prin scenarii a factorilor de presiune.
Оn ultimă instanţă, gestionarea riscului de creditare are ca
principiu de bază performantizarea analizei interne a clienţilor,
potrivit axiomei medicale: „este mai uşor să previi o boală decât să
o vindeci”.
Selectarea prudentă şi monitorizarea permanentă a creditelor
acordate, solicitarea de garanţii, obţinerea de asigurări externe
pentru credite, constituirea din timp a provizioanelor destinate
acoperirii pierderilor sunt în mod cert elemente esenţiale de
susţinere a politicilor de reducere a riscului de creditare şi a
efectelor sale.
Managementul portofoliului nu oferă în sine soluţii miraculoase,
dar promovează o puternică baterie de instrumente analitice.
Implicarea băncilor în finanţarea unei economii aflate în plin
proces de restructurare, ale cărui efecte s-au resorbit în
hiperinflaţie, deficite bugetare şi comerciale, depreciere valutară,
micşorarea consumului de bunuri şi servicii, a condus la o
permanentă înăsprire a climatului de afaceri şi la agravarea
riscurilor din activitatea curentă.
Potenţialul operaţional încă redus al pieţei de capital, al pieţei
secundare a titlurilor de stat, precum şi al pieţelor specifice pentru
valorificarea garanţiilor, concomitent cu utilizarea incompletă a
instrumentelor financiare moderne, limitează foarte mult
alternativele practice de diminuare a riscurilor, făcând necesară
aplicarea unor tehnici adaptate situaţiilor concrete.
Ca оn orice afacere, оntr-o bancă, managementul riscului este
în primul rând responsabilitatea consiliului de administraţie şi
implicit, a comitetului de direcţie, care reprezintă managementul
executiv.
Obiectivul-ţintă al consiliului de administraţie vizează
transferarea riscurilor într-o manieră care să întărească veniturile
acţionarilor, în paralel cu minimizarea daunelor potenţiale, având în
vedere în acelaşi timp protejarea intereselor clienţilor şi personalului
propriu. În egală măsură, consiliul de administraţie trebuie să se
preocupe de asigurarea unui plan operaţional de supravieţuire şi
refacere în cazul producerii unor pagube, indiferent de precauţii
luate.
Responsabilitatea pentru managementul zilnic al riscurilor
rămâne în sarcina echipei executive. Este de dorit să se creeze un
nivel superior de coordonare, sub forma unui comitet de
management al riscurilor, menit să supervizeze activitatea celorlalte
compartimente şi să asigure o interfaţă unică cu consiliul de
administraţie.
O altă direcţie importantă pentru diminuarea impactului
negativ al riscurilor bancare constă în diversificarea acestora,
problemă detaliată pe parcursul lucrării. Menţinerea unei structuri
„granulare” a portofoliului de plasamente presupune realizarea unui
echilibru optim al activelor după gradul lor de risc. În acest sens, se
poate sugera ca structură asiguratorie a plasamentelor, orientarea
spre investiţiile cu risc minim în proporţie de 30%, iar pentru cele cu
risc mediu – un procent egal de 30%.
Pentru investiţiile cu risc ridicat, se atribuie de regulă un
procent de 40%. Pe de altă parte, băncile trebuie să urmărească în
mod consecvent diversificarea resurselor atrase, în special a
sistemului de depozite.
Analiza оn timp real a diferenţei dintre plasamentele şi
resursele cu scadenţa rămasă în anumite intervale de timp
reprezintă un instrument de lucru eficient pentru supravegherea
lichidităţii pe termen scurt sau lung.
Datorită ponderii semnificative ce revine creditelor în
portofoliul băncilor comerciale, se impune ca riscurile asociate
acestora să focalizeze, în mod deosebit, atenţia managerilor
bancari. Cunoscând că riscul poate fi identificat, evaluat, monitorizat
şi diminuat, dar niciodată eliminat, pentru a se proteja, băncile
trebuie să dezvolte un set de politici generale, specifice şi
sectoriale.
Trebuie subliniat faptul că principalul criteriu la acordarea
creditelor va rămâne capacitatea clientului de a genera un flux de
numerar pozitiv, ca primă sursă de rambursare, garanţiile materiale
plasându-se astfel pe un loc secundar.
Pentru diminuarea riscurilor se impune analiza periodică şi
exigentă a calităţii portofoliului de credite şi constituirea de
provizioane şi rezerve. O opţiune imediată poate fi asigurarea
creditelor împotriva riscului de neplată la instituţii specializate
(Fondul de garantare a creditului, societăţi de asigurare-
reasigurare).
Dispersia riscului de creditare se poate realiza prin
sindicalizarea оmprumuturilor mari cu alte societăţi bancare
autohtone sau străine, precum şi prin diversificarea bazei de clienţi
şi a tipurilor de credite practicate.
Оn acest context se recomandă acordarea cu prioritate a
creditelor pe obiect, în defavoarea celor globale de exploatare,
precum şi promovarea creditelor de consum pentru populaţie.
Оn scopul evitării pericolului de concentrare excesivă a
creditelor faţă de o anumită ramură de activitate, este necesară
stabilirea unor limite de expunere, pe baza elaborării de modele
proprii de analiză tip scoring, în funcţie de indicatorii relevanţi
pentru evaluarea performanţelor sectoriale.
Aceşti indicatori ar putea fi, spre exemplu, următorii:
1volumul creditelor restante şi ponderea acestora în total credite
angajate;
2dobвnzile restante;
3calitatea portofoliului de оmprumuturi;
4volumul provizioanelor specifice de risc;
5rentabilitatea ramurii оn raport cu volumul creditelor angajate;
6ponderea creditelor acordate sectorului privat оn total pe
ramură.
Disponibilitatea unor prognoze de evoluţie la nivel macro şi
microeconomic, în raport cu trendul istoric şi programele
guvernamentale, constituie o premisă importantă pentru abordarea
coerentă a analizelor economice de eficienţă. Alături de expunerile
pe ramuri economice, expunerile faţă de principalii clienţi ai băncii
trebuie să constituie, de asemenea, obiectul unei continue
supravegheri.
Un aspect important оn contextul acestor concluzionări se
referă la necesitatea consolidării permanente a capitalurilor proprii,
preponderent pe seama creşterii profiturilor. Pentru desfăşurarea
unei activităţi normale, băncile care operează în economiile de
tranziţie ar trebui să realizeze un indice de adecvare a capitalului de
minimum 15-17%.
Оn aceste condiţii, se va încerca identificarea acelor bănci din
sistemul bancar care sunt mai sigure pentru clienţi, din perspective
eficienţei managementului riscurilor.
Mai оntвi, trebuie avute оn vedere băncile mari, care formează
nucleul sistemului bancar şi concentrează cea mai mare parte a
activelor bancare.
Faţă de aceste bănci, atitudinea Băncii Centrale este în general
mai cooperantă şi mai permisivă din dorinţa de a nu amplifica riscul
sistemic. Forma de proprietate asupra capitalului acestor bănci are
o importanţă secundară; aparent, o bancă cu capital de stat este
mai sigură, existând garanţia implicită că statul va onora obligaţiile
scadente ale băncilor sale. În acelaşi timp, nu toate echipele
manageriale ale acestor bănci sunt omogene şi de o calitate
superioară, fapt ce poate genera deficienţe în gestiunea fondurilor
băncii.
Se pot folosi totodată criterii diverse de minimizare a riscurilor
şi se pot aprecia ca fiind mai sigure băncile cu active cât mai
diversificate, cele cu rentabilităţi superioare şi cu o reţea de unităţi
proprii extinsă geografic.
Pentru a putea discerne corect din ansamblul societăţilor
bancare în funcţiune, pe cele mai sigure pentru creditori, trebuie să
existe acces la o serie de informaţii primare sau la informaţii
prelucrate de firme specializate.
Necesitatea accesului la informaţie şi rolul capitalului
informaţional în funcţionarea mecanismului bancar se regăsesc
subliniate pe parcursul mai multor capitole ale lucrării de faţă.
Sursele de informaţii primare se regăsesc în principal în
rapoartele financiare anuale şi semestriale publicate de societăţile
bancare pe acţiuni. Cu toată cosmetizarea aplicată acestora, cifrele
trebuie să reflecte realitatea, mai ales în prezent, când rapoartele
băncilor sunt expertizate de mari firme de audit financiar. Un
specialist în domeniu poate aprecia cu mai multă certitudine,
calitatea şi performanţele băncilor respective.
Informaţiile furnizate global de articole de analiză de
specialitate, de sinteze ale Băncii Naţionale a Moldovei sau
individual, sub formă de aprecieri ale agenţiilor de evaluare a
solvabilităţii, referitoare la sinteza indicatorilor bancari bilanţieri, pot
servi la calculul unor indicatori medii pentru sistemul bancar.
Cele mai mari agenţii de acest fel – credit rating agencies – au
sediul оn SUA. Băncile moldoveneşti pot fi în situaţia de a cumpăra
un calificativ de la una dintre aceste agenţii, dacă ar apela la o
finanţare de pe piaţa internaţională de capital.
Оn acest context, clienţii băncilor şi autoritatea de
supraveghere bancară (BNM) trebuie să aplice măsuri de reducere a
riscurilor la care sunt expuşi titularii de cont.
Clienţii trebuie să ia în considerare criteriul simplu şi de bun
simţ al diversificării plasamentelor; depozitele, ca orice plasament,
nu trebuie să fie concentrate la o singură bancă sau într-un
instrument bancar, ci dispersate în sistem.
Nu trebuie să se renunţe la aplicarea cu multă consecvenţă a
mereu actualului principiu roman „caveat emptor”: cumpărător,
păzeşte-te singur.
La rвndul ei, autoritatea bancară trebuie să asigure
funcţionarea unei reţele de siguranţă, pentru a minimiza riscul
sistemic de contagiune, dar şi pentru a asigura protecţia titularilor
de cont mai vulnerabili. Reţeaua de siguranţă trebuie să cuprindă
reglementări şi instituţii menite să asigure detecţia, asistenţa,
penalizarea sau lichidarea instituţiilor bancare aflate în dificultate şi
supravegherea permanentă a sistemului bancar.
Se poate aprecia că obiectivul central al Băncii Naţionale a
Moldovei trebuie să fie minimizarea riscului sistemic:
dimensiunile unor bănci, ca şi relaţiile interbancare pot genera
efecte în lanţ propagate în întregul sistem bancar şi de plăţi,
conform principiului dominoului.
Adevărul unanim recunoscut că băncile comerciale sunt
instituţii concepute funcţional pentru gestionarea riscurilor a căpătat
valenţe profunde în experienţa economiilor de piaţă din ultimii ani,
pe măsură ce fenomenul globalizării a redimensionat mediul de
afaceri internaţional, impunând băncilor adaptări comportamentale
în consecinţă.
Managementul riscurilor bancare devine astfel un test de
competenţă şi de competitivitate în vederea integrării în sistemul
financiar mondial.
Nevoia unei informări cât mai complete asupra unui subiect
extrem de complex, abordat numai parţial de literatura de
specialitate, a constituit principalul imbold care a stat la baza
realizării acestei lucrări, în care s-au abordat mai întâi aspectele
teoretice, fiind tratate apoi în relaţie cu soluţiile practicate.
CONCLUZII

Activitatea bancară presupune asumarea anumitor riscuri. Un


bun management bancar poate evita asumarea unor riscuri
excesive şi poate obţine un profit rezonabil. Cu toate acestea,
greşeli de conducere, goana după un profit tot mai mare, o criză
economică de o amploare deosebită sau apărută în mod neaşteptat,
o panică bancară, oricare dintre aceste evenimente sau orice
combinaţie a lor pot provoca falimentul societăţii bancare. În acest
caz, în afară de acţionarii băncii pot suferi pierderi şi clienţii creditori
ai acesteia care şi-au plasat spre fructificare disponibilităţile
temporare.
Оn alegerea societăţii bancare partenere de către agenţii
economici şi persoanele fizice trebuie să se ţină seama de
următoarele criterii:
75condiţiile de remunerare explicită pentru depozitele de
economii şi depozitele la termen precum şi pentru unele tipuri
de depozite la vedere; băncile care oferă dobânzi nete
superioare celor de piaţă pot fi considerate ca reprezentând un
risc superior pentru creditorul deponent;
76accesul la credite şi condiţiile de creditare;
77avantajele implicite oferite pentru diferite tipuri de depozite,
оndeosebi cele оn cont curent; оn cele mai multe cazuri este
vorba de prestarea unor servicii netarifare explicit, cum ar fi:
viramentele оntre conturi curente, deschiderea de linii de
credit, oferirea de garanţii bancare, trimiterea extrasului de
cont şi periodicitatea acestuia, gradul de dezvoltare a reţelei
de unităţi bancare;
78oferta de facilităţi tarifare separat: schimb valutar, plăţi
internaţionale, deschiderea de acreditive, oferta de sinteze
economice sau financiar-valutare, prelucrarea datelor
(contabile), întocmirea rapoartelor financiare, gestiunea de
trezorerie sau a portofoliului de plasament financiare (titluri)
pentru client;
79soliditatea băncii respective exprimată prin ansamblul
indicatorilor de risc pe care îi poate calcula clientul pe baza
rapoartelor financiare publicate de bancă, îndeosebi a
indicatorilor trebuie să se facă în raport cu nivelul indicatorilor
pentru ansamblul băncilor la un moment dat, dar şi în
dinamică.
Managementul bancar trebuie să aibă în vedere următoarele
elemente, pentru a avea performanţe:
7.Un sistem de informaţii competitiv.
8.Selecţia pieţelor şi produselor potrivite.
9.Recompensarea personalului băncii în funcţie de
performanţe.
10.Cunoaşterea tehnicilor şi instrumentelor financiare.
11.Gestionarea financiară bună.
12.Elaborarea de strategii echilibrate pornind de la
performanţele anterioare.
Оn vederea diminuării sau eliminării pierderilor, băncile
monitorizează calitatea portofoliului de credit printr-un audit
periodic în funcţie de notarea internă a creditului care a fost făcută
cu ocazia instrumentării dosarului de credit.
Revizuirea creditelor pe lвngă faptul că reduce pierderile,
permite atingerea şi a altor probleme cum ar fi:
80asigură aplicarea uniformă a documentaţiei de creditare;
81verificarea că politica de credit, normele băncii şi
reglementările bancare sunt respectate;
82informarea managementului băncii despre situaţia generală a
portofoliului de credite;
83monitorizarea ofiţerilor de credite care sunt răspunzători de
evoluţia nefavorabilă a creditelor, în cazul când nu au luat nici
o măsură.
Soluţia preferată pentru un credit problemă este renegocierea
planului de acţiune cu clientul, pentru a încerca de a salva atât
banca, cât şi pe client de pierderile posibile.
O altă tehnică de salvare a creditului constă în vânzarea creanţelor
de către bancă unei bănci trust care se ocupă cu forfetarea
creanţelor, transformându-le în bani în schimbul unui comision.
Operaţiunea permite recuperarea parţială a creanţelor de către
bancă, partea nerecuperată urmând a fi suportată de bancă din
provizioanele pe care şi le-a constituit.
Managementul riscului ratei dobвnzii constă în măsurarea
riscului şi gestiunea acestuia.
A măsura riscul ratei dobânzii presupune determinarea poziţiei
băncii faţă de riscul de dobândă aferent activelor şi pasivelor cu
dobândă fixă, cât şi activelor şi pasivelor cu dobândă variabilă.
Gestiunea riscului ratei dobвnzii constă, pe de o parte, în
menţinerea G.A.P.-ului şi D.G.A.P.-ului la valoarea zero, respectiv să
se realizeze o egalitate între duratele de recuperare a activelor şi
pasivelor, iar, pe de altă parte, acoperirea riscului.
Pentru aceasta, managementul bancar trebuie să adapteze
continuu dobânzile şi scadenţele aferente activelor şi pasivelor,
astfel încât să se ajungă la un portofoliu imun la variaţiile ratei
dobânzii.
Acoperirea riscului este metoda de care managementul băncii
face uz datorită faptului că este greu de realizat un portofoliu imun
la variaţiile rate dobânzii.
Tehnicile privind plasamentele băncii vizează în mod exclusiv
gestiunea tezaurului băncii. gestionarea tezaurului unei bănci
înseamnă a asigura în mod continuu un echilibru între lichidităţi şi
plasamente. Acest lucru presupune:
a) Prevederea evoluţiei zilnice a intrărilor şi ieşirilor de fonduri
şi deci a soldului al băncii la sfârşitul zilei.
b) Acoperirea deficitelor şi plasarea excedentelor.
Gestiunea riscului de lichiditate al unei bănci constă în:
84cedarea, ipotecarea sau gajarea titlurilor de creanţă din
portofoliul băncii fără a suferi pierderi excesive;
85găsirea unor resurse noi cu costuri marginale inferioare
randamentul mediu al investiţiilor băncii .
Gestiunea riscului de lichiditate impute o abordare distinctă a
gestiunii pe termen scurt, gestiunii trezoreriei şi gestiunii pe termen
lung.
Managementul riscului de schimb valutar presupune protejarea
оmpotriva riscului, măsurarea riscului şi gestiunea propriu-zisă.
Diversificarea portofoliului de către bănci ia în considerare
necorelarea care există între evoluţia cursului diverselor valute,
ducând astfel la limitarea riscului de schimb la care este expusă
banca.
Instrumentele derivate sub forma operaţiunilor tip FORWARD,
FUTURES, OPTIONS, FRA, COLLAR, SWAP sunt utilizate atât ca
instrumente de hedging a riscului ratelor dobânzilor şi a riscului de
schimb, cât şi pentru operaţiunile de transfer al riscului în cadrul
gestionării globale a acestora.
Etapele procesului de gestiune globală a riscurilor bancare pot
fi regăsite în gestiunea riscurilor individuale, doar că la nivel global
toate au un caracter obligatoriu. În succesiunea lor logică aceste
etape sunt următoarele: identificarea şi evaluarea riscurilor,
controlul riscurilor, eliminarea/evitarea şi finanţarea riscurilor.
Оn Republica Moldova, după 1990, activitatea bancară a
devenit riscantă atât din punctul de vedere al societăţilor bancare
(al acţionarilor lor) cât şi din punct de vedere al titularilor de cont.
Riscurile specifice pe care aceştia din urmă şi le asigură sunt
mai pronunţate decât în alte ţări, deoarece:
- sistemul de norme şi reglementări bancare încă nu acoperă
toate zonele activităţii bancare;
- nu este asigurată transparenţa activităţii bancare – băncile au
acces la informaţie când se află în postură de creditori;
- bursele de valori nu funcţionează decât de puţină vreme, cu
un volum nesemnificativ de tranzacţii şi nu toate societăţile sunt
cotate la bursă;
- gradul de capitalizare a societăţilor bancare este încă sub
standardele mondiale;
- economia moldovenească în ansamblul său traversează încă
o perioadă de criză generală care face ca riscul sistemic (generat de
calitatea slabă a plasamentelor bancare) să fie foarte accentuat.

Оn perioada de tranziţie la baza economiei trebuie să stea


noţiunea de management. În domeniul bancar, mai mult decât în
alte domenii, legătura strictă de proporţionalitate între rolul
profitului şi nivelul riscului determină o orientare specifică a
funcţiilor managementului.
Necesitatea reconstrucţiei economiei noastre naţionale cere
racordarea ei la exigenţele competiţiei pe care le impune piaţa
mondială. Recaordare care se loveşte de un şir de restricţii ce
decurg din stadiul actual de dezvoltare al economiei naţionale şi a
politicii economice externe a guvernului: gradul avansat al uzurii
morale a tehnicilor şi tehnologiilor informaţionale, practică slabă a
managementului, orientarea relaţiilor economice în măsură numai
spre fostele republici sovietice, creşterea datoriei externe, cât şi
cadrul juridic încă insuficient adoptat cerinţelor pieţei externe.
Оn condiţiile în care întreaga evoluţie a vieţii economice
demonstrează că incertitudinea managementului riscului bancar
sunt prezente la tot pasul şi însoţesc toate actele sau faptele
economice, problema principală nu constă în luarea unor decizii în
situaţii nesigure, ci în găsirea modalităţilor care să asigure
micşorarea incertitudinii.
BIBLIOGRAFIE

1.Legea cu privire la Banca Naţionale a Moldovei nr.548-XIII din


21.07.1995.

2.Legea instituţiilor financiare nr.550-XIII din 21.07.1995.

3.Legea privind garantarea depozitelor persoanelor fizice оn


sistemul bancar nr.1682-III din 13.02.2003.

4.Regulamentul cu privire la creditele „mari” nr.3/09 din


01.12.1995.

5.Regulamentul privind clasificarea creditelor şi rezervarea în


fondul de risc din 1996.

6.Regulamentul cu privire la lichiditatea băncii din 02.10.1997.

7.Regulamentului privind supravegherea bancară din


------------------

8.Regulamentul cu privire la dirijarea riscului ratei dobвnzii din


22.09.1999.

9.Regulamentul cu privire la suficienţa capitalului ponderat la risc


din 17.10.2001

10.Regulamentul cu privire la regimul rezervelor obligatorii nr.85


din 15.04.2004.

11.Basno C., Dardac N. Management bancar. Editura Economică.


Bucureşti, 2002.

12.Enicov Igor. Orientări în managementul riscurilor bancare.


ASEM. Chişinău 2001.

13.Grigoriţă Cornelia. Activitate bancară. Editura Cartier. Chişinău,


2005.

14.Dedu Vasile. Gestiune bancară. Editura didactica şi


pedagogică, R.A. Bucureşti, 1996.
15.Dedu Vasile. Gestiune bancară. Ediţia a II-a. Editura didactica şi
pedagogică, R.A. Bucureşti, 1999.

16.Roxin Luminiţa. Gestiunea riscurilor bancare. Editura didactică


şi pedagogică, R.A. Bucureşti, 1997.

17.Stoica Maricica. Management bancar. Editura economică.


bucureşti, 1999.

18.Tomozei V., Oboroc Iu., Enicov I. Riscuri şi instrumente


financiare de acoperite. Editura Evrica, Chişinău, 2002.

19.Бор М., Пятенко В. Менеджмент банков: организация,


стратегия, планирования. Москва, 1997.

20.Уткин Э. Риск-менеджмент. Издательство Экмос, Москва,


1998.

21.Profit. nr.5, mai 2006, pa.g.50-53.

22.Raport anual al BNM. 2005, 2006.

23.Recomandările BNM cu privire la sistemul de dirijare a riscului


de ţară şi de transfer de către băncile din Republica Moldova.

24.Principiile esenţiale pentru o supraveghere bancară efectivă.


Comitetul Basel privind supravegherea bancară, 1997.